poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2126 .



Două douăzecișidouă
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [mos ]

2008-01-24  |     | 



O neliniște apăsătoare îi cuprinse corpul. Dădu, ca întotdeauna, vina pe oboseala acumulată în spital. Dar astăzi nu avea programată nici o operație, așa că scuza pe care o găsise era oarecum nefondată.
Se așeză în fața biroului, analizând fișele pacienților săi. Tratamentele aveau rezultatele așteptate, așa că era foarte mulțumit.
Simți o durere fulgerătoare în piept. Nu foarte intensă, care trecu aproape în același moment în care apăru. Iar durerea de cap de care suferea de vreo două săptămâni se reinstală. Reușea foarte greu să scape de ea. Doar cu calmante foarte puternice. Închise ultima fișă, hotărând să îl caute pe colegul neurochirurg. Trebuia să îi spună despre suferința lui pentru că altfel nu ar mai fi putut opera. Durerea era atât de intensă, încât abia mai putea sta în picioare iar ochii îi erau aproape de fiecare dată cuprinși de un fel de ceață.
Știa că poate avea încredere în Cristian Tătaru și în discreția lui. Nu voia să afle nimeni din spital, înainte să fie cu adevărat necesar. Iar acum chiar nu era necesar. Îl întâlni chiar pe holul spitalului.
-Ce bine că te văd, Cristi.
-S-a întâmplat ceva?
-Da, hai să vorbim undeva între patru ochi. Trebuie să mă consulți. De vreo două săptămâni am niște dureri teribile de cap iar când acestea se declanșează, am senzația că nici nu văd clar.
-Cât de repede dispare durerea?
-Foarte greu; cu calmante foarte puternice.
-Hai să facem un CT iar apoi vedem mai departe.
-Acum?
-Da. Ai altceva de făcut?
-Nu. E bine acum. Cu cât mai repede, cu atât mai bine.
Urcară împreună la cabinetul CT. Andrei se întinse pe pat. Era prima dată când trăia o asemenea experiență. Abia acum începea să înțeleagă cu adevărat ce înseamnă să fii pacient.
Doctorul Tătaru urmărea imaginile pe monitorul din camera alăturată. Fața lui se crispa din ce în ce. Se gândise la orice, numai nu la așa ceva: tumoare inpoerabilă pe creier. Orice tentativă de intervenție chirurgicală i-ar fi scurtat simțitor viața.
Acum cel mai greu i se părea să îi transmită noului său pacient diagnosticul. Făcuse cu oameni străini, de mii de ori, poate, acest lucru. Nu fusese niciodată ușor și niciodată atât de greu.
Andrei ieși din camera de examinare, intrând în cea în care se afla Cristian. Înțelese întru câtva că lucrurile nu erau dintre cele mai bune, însă ceru să vadă imaginile.
Privi cu încordare și înțelese îngrijorarea lui Cristian.
-E ceea ce am înțeles?
-Da. Din păctate, da.
-Și, pe când programăm operația?
-Nu o programăm. Vezi tu...
-Cum “Nu o programăm”? Ce vrei să spui cu asta?
-Andrei, te rog, ascultă-mă. Tumoarea este atât de mare și poziționată într-o zonă atât de delicată, încât nu ar putea fi complet extirpată iar boala ar evolua mult mai repede. -Dar tu ești cel mai bun neurochirurg din țară. Succesele tale în materie de cazuri dificile sunt răsunătoare.
-Da, sunt cel mai bun, dar unu sunt nici nebun, nici iresponsabil. Nu, Andrei, nu îmi pot asuma răspunderea de a opera un asemenea caz.
Andrei respiră de câteva ori foarte adânc. După o pauză care părea infinită, întrebă:
-Cât timp voi mai putea opera? Cât timp voi mai putea trăi normal?
-Depinde de la pacient la pacient. Însă acest tip de tumoare evoluează, în principiu, relativ lent. Așa că te mai poți bucura ceva vreme de statutul de chirurg.
-Un singur lucru vreau să te mai rog: să păstrezi confidențialitatea asupra acestui subiect.
-Bine, cum vrei tu. Voi salva CT-ul pe un CD; tot acolo voi salva rețetele și toate datele tale.
-Mulțumesc. Pentru tot.
-Nu trebuie să îmi mulțumești.
Cei doi medici se despărțiră după ce Cristian îi scrise și parafă rețeta.
Simțea un teribil gol în stomac. Era pentru prima dată în cariera lui când avea un pacient medic. Chirurg; la fel ca și el. Se întreba acum, extrem de tulburat, dacă el, în situația lui Andrei ar fi reacționat la fel de rațional și înțelept. Cu siguranță, nu. Se simțea vinovat pentru modul în care îi transmise diagnosticul. Însă ce îi poți spune unui medic care știe să interpreteze toate rezultatele investigațiilor? Nimic! Îl lași să înțeleagă singur. Iar el cu siguranță va înțelege.
Andrei își reluă sarcinile de serviciu. Își vizită pacienții, făcu completări în fișe. Cum nu era de gardă, hotărî să plece mai devreme acasă.
Logodnica lui era plecată la un stagiu de pregătire la o clinică din alt oraș. Această ieșire reprezenta o mare oportunitate pentru dezvoltarea carierei ei de chirurg.
Pentru că Andrei știa cât de încântată era Cristina de toate lucrurile care i se întâmplau, nu îi spuse nimic despre diagnostic. Nu voia să o tulbure. Mai avea de stat o săptămână și trebuia să fie liniștită.
Andrei își petrecu seara citind și documentându-se pentru operația pe care o avea programată mâine la ora 10:00.
A doua zi era foarte liniștit și pregătit să intre la sală. Erau momentele de care se bucura enorm și pentru care muncise atât de mult în studenție. Din prima zi de facultate își dorise să devină chirurg. În momentele de relaxare se imagina în sală, operând.
Acum se simțea împlinit: aproape în fiecare zi își vedea visul cu ochii. Opera cu succes de câțiva ani. Era chiar cel mai bine cotat specialist în chirurgie cardio-vasculară din țară pentru al treilea an consecutiv. Era o onoare pentru care era foarte mândru.
Ieși după-amiaza din sala de operație, obosit, conștient că salvase viața unui om. Acest era cel mai frumos și mai inexplicabil sentiment: să știi că prin efortul, munca și cunoștințele tale ai putut salva un om.
Era obosit, însă niciodată prea obosit pentru a vorbi cu aparținătorii pacientului operat. Era o bucurie să le spună că operația a decurs conform așteptărilor iar pacientul era într-o stare bună, dar încă sub efectul anesteziei, la secția de Terapie Intensivă.
Simți o durere în piept. Se așeză pe canapeaua din birou. Își duse mâna dreaptă la piept. Era o senzație între durere și apăsare. Se relaxă, însă durerea nu dispărea.
După o bătaie scurtă în ușă intră Cristian. Îl găsi pe canapea, cu ochii închiși și mâna strângând cămașa pe piept. Fără a spune nimic luă stetoscopul din buzunarul halatului lui Andrei, îi dădu ușor mâna la o parte și îi ascultă pieptul. Andrei deschise ochii mari. Lui Cristian i se păru că aude ceva anormal. Îl întrebă scurt:
-Ai probleme cardiace?
-Nu.
-Te doare pieptul? Ai probleme de respirație?
-Am avot o senzație ciudată, dar a dispărut.
-A trecut?! Știi că te-am găsit cu mâna strângând cămașa pe piept?
-Stai liniștit, nu e nimic.
-Îmi ascunzi ceva?
-Cristi, nu fii paranoic!
Cristian ridică receptorul telefonului de pe birou, chemând asistenta de gardă de pe secția a cărui șef era Andrei.
-Camelia, consultă-l, te rog, pe doctorul Bănulescu.
-Dar... Dumneavoastră...
-Te rog!
-Cred că ar trebui să îl vadă cineva de specialitate. Să o chem pe doctorița Tătaru?
-Te rog. Vezi ce ți se întâmplă când nu ai încredere în medicul tău?
După aproximativ zece minute intră Adela.
-Ce-i cu voi? Aveți chef de discuții? Eu am pacienți care mă așteaptă.
-Dar, spuse Cristian, chiar aici ai unul.
-Aici? Nu văd pe nimeni. Haideți, băieți, vă comportați de parcă ați fi la grădiniță.
Fără ca vreunul dintre cei doi să observe, Andrei duse din nou mâna la piept. Durerea era acum mult mai puternică. Vrând parcă să se elibereze, își strânse cu putere cămașa de pe piept.
Câteva secunde mai târziu, Cristian se întoarse spre Andrei.
-Adela!...Andrei...
Adela întoarse la rândul ei capul și îl văzu pe Andrei. Își luă stetoscopul de la gât, îi luă mâna de pe piept, îi rupse cu putere cămașa și îl consultă. Strigă la Cristian:
-Urgență! E în stop!
În timp ce Cristian îi cerea prin telefon Cameliei aparatura de resuscitare, Adela îi făcea masaj cardiac.
Lucrurile se mișcau foarte repede: Camelia veni cu aparatul iar doi brancardieri cu o targă.
Adela încărcă pedalele și îi aplică lui Andrei șocul electric. Nici o reacție. Între timp Camelia îi puse perfuzia și îi injectă tratamentul indicat de doctorița Tătaru. După al doilea șoc Andrei își reveni.
-Muta-ți-l pe secție! Acum!
-Dar, spuse Andrei...
-Dar, ce? întrebă consternată Adela Tătaru. Vrei să mori și noi nu știm? Nici nu mă gândesc la vreo altă variantă. Trebuie să te investigăm. Un bărbat sănătos de vârsta ta nu intră în stop doar așa... ca să-și ocupe timpul cu ceva! Spune-mi repede: ai vreo problemă de sănătate despre care ar trebui să știu?
-Trimite-l jos și rămâi câteva minute. Trebuie să vorbim despre ceva foarte important, spuce Cristian.
-Sunt ochi și urechi.
-Andrei are o tumoare inoperabilă pe creier. I-am descoperit-o chiar ieri și l-am trecut pe medicație. M-a rugat să păstrez tăcerea asupra acestui lucru.
-Tumoare?! Inoperabilă?! Ai înnebunit? La 40 de ani?
-Da, asta este... Din păcate...
-Inoperabilă?! Spune cine?
-Eu! Nu ai încredere în diagnosticul meu?
-Ba da, sigur că am. Doar că mi se pare absurd: un bărbat sănătos, chirurg, la 39 de ani și jumătate să facă o tumoare pe creier, așa, fără nici un simptom.
-Da, știu.
-Cristina știe ceva?
-Nu știu. Dar, după cum îl cunosc pe Andrei, nu i-a spus nimic.
-Uite cum facem: merg pe secție, îi facem toate analizele iar apoi, în funcție de rezultate, vedem ce și când îi spunem Cristinei.
-Lasă-l pe el să hotărască. Mi se pare mult mai bine așa. Să nu îl tratăm altfel decât pe alți pacienți.
-Dar Cristina nu are dreptul să știe?
-Va afla suficient de repede. Crede-mă.
Adela Tătaru coborî să își vadă noul pacient și să ceară investigații suplimentare. În rest, pacientul era stabil. Doctorița reveni apoi în biroul soțului ei. Fu șocată să vadă CT-ul pacientului Andrei Bănulescu.
-Cum se simte, întrebă Cristian.
-E stabil. Dar să vedem rezultatele analizelor.
-Trebuie să îi fim alături; indiferent ce va urma. Doar ne leagă o veche prietenie.
-Altceva mă frământă acum: vom fi lăsați de doctorul Marin să fim medicii lui?
-Sigur că da. Atâta vreme cât demonstrăm că suntem capabili să fim obiectivi, eu spun că da.
-Pentru că nu vreau să îl trateze un oarecare, fără experiență, fără...
-Stai liniștită. Atâta vreme cât eu sunt chirurg, în acest spital, Andrei va fi tratat de cei mai buni medici. Sunt convins că doctorul Marin va înțelege.
După aproximativ două ore, Adela primi toate rezultatele analizelor făcute. Diagnosticul nu era deloc îmbucurător: placă de aterom aortică.
Între timp trecuse de miezul nopții. Adela citea în camera medicilor de gardă. Somnul nu se apropia de ea. Citise de atâtea ori fișa lui Andrei, încât o știa aproape pe dinafară. O închise într-un final, ducând-o la locul ei.
Spitalul era cuprins de liniștea nopții. Saloanele erau luminate de luna care strălucea rece și argintie pe cerul senin; nici un nor; de parcă și ei s-ar fi retras într-un colț al cerului să se odihnească după marea lor călătorie și înainte de următoarea.
În fața ușii salonului lui Andrei scoase telefonul mobil din buzunarul halatului și îi trimise lui Cristian un mesaj: “Situația este foarte gravă. Nu se poate interveni chirurgical. Nu îi spun nimic până dimineață.”
Intră apoi cu o seringă în mână în salon. Acesta deschise ochii.
-Care-i diagnosticul?
-Nu știu încă. Nu am primit toate rezultatele.
-Sau este atât de grav, încât nu vrei să îmi spui încă?
-Andrei, nu fii copil! Știi foarte bine că ți-aș spune adevărul imediat. Cum te simți?
-Mă doare teribil capul și pieptul. În rest, bine.
-Întinde, te rog, mâna pe pat. Îți fac un calmant. S-ar putea ca injecția să doară.
-Mulțumesc, Adela.
-Încearcă să fii cât mai relaxat. Astfel durerea va fi mai ușor de suportat.
Cu fermitate îi luă mâna într-a ei, deschise căpăcelul cateterului și începu să împingă ușor soluția. Suferința lui Andrei o cutremură. Sufletul îi fu cuprins de o milă care, până atunci, îi fusese străină.
Injecția păru să fi durat o eternitate iar pacientului îi fusese foarte greu să o suporte. Dintr-o dată se simți eliberat. Doctorița închise căpăcelul, masându-i, cu mișcări ușoare, abia atingându-l, palma dreaptă. După câteva minute îi puse mâna pe pat.
Știa ce avea să îl aștepte în continuare, așa că voia să îi ușureze cât mai mult suferința.
Acum însă, văzându-l pe Andrei dormind, Adela începu să se gândească la șocul Cristinei când va ajunge acasă. În loc de fericire va găsi suferință și moarte. Se gândea tot mai mult la ideea de a-i telefona logodnicei lui Andrei pentru a-i transmite vestea. Dar spusele lui Cristian o opreau de fiecare dată.
După aproximativ trei ore, Andrei se trezi cu aceeași teribilă durere în piept. Adela îi făcu imediat o nouă injecție. Mâna stângă a pacientului strângea din nou cămașa. Se liniști însă aproape imediat după injecție. Andrei luă mâna Adelei, ducând-o la piept. Doctorița se așeză pe marginea patului, mângâindu-i pieptul.
Andrei înțelese că Adela știa foarte bine diagnosticul și respecta decizia ei de a-l lăsa să petreacă liniștit noaptea. Însă ultima criză îl făcu să își confirme diagnosticul, pe care îl intuise de seara. Totul era acum clar pentru el.
Raportul de gardă de dimineață fu unul foarte emoțional din pricina doctorului Bănulescu, care, între timp, devenise pacientul secției pe care el însuși o conducea.
Acum însă urma partea cea mai grea pentru doctorița Tătaru: discuția cu pacientul cu privire la diagnostic.
“Ce ironie”, gândi ea. “De parcă el nu ar ști. De parcă nu el ar fi cel mai bun. De parcă privirea lui de azi noapte nu mi-ar fi confirmat, fără nici un cuvânt, că a înțeles; că știe.”
Intră în salonul lui Andrei. Încercă să înceapă cât mai relaxat discuția, însă pacientul o întrerupse înainte ca ea să reușească să spună ceva.
-Este ceea ce cred eu, nu?
-Da, Andrei, este ceea ce crezi tu.
O tăcere apăsătoare cuprinse salonul. Nici medicul nici pacientul nu știau ce să spună, înțelegând gravitatea situației.
-Vrei să o sun pe Cristina?
-Și ce vrei să îi spui? “Știi, Cristina, ar fi bine să vii acasă pentru că Andrei e pe moarte. Va muri încet și în chinuri... nimeni nu știe când.” Așa ceva vrei să îi spui?!
-Andrei, nu fii absurd! Cum aș putea să îi spun așa ceva?!
-Dar ce altceva ai putea să îi spui?! Doar vrei să îi spui adevărul, nu? Nu! Las-o să se bucure de ultimele zile petrecute departe de suferința mea. Va avea parte suficient de această sinistră priveliște a durerii.
-Andrei, te rog, nu gândi așa!
-Sunt chirurg, ai uitat? Este datoria mea să gândesc așa. În definitiv, ce pretenții aveți toți de la mine? Voi nu vă dați seama că pentru mine este o agonie de o intensitate dublă? Voi chiar nu vă dați seama ce înseamnă să fii chirurg și să ajungi să suferi de una dintre cele mai grave boli ale specialității tale? Și toate acestea la nici 40 de ani? Tu înțelegi că anul acesta, în loc să vă bucurați alături de mine pentru că am împlinit 40 de ani, îmi veți deplânge moartea?!...
-Andrei, nu fii copil! Dacă vom crede toți în șansa ta, vei trăi!
-Adela, deschide ochii!
-Te credeam bărbat, prietene, nu un laș, care nu crede nici un cuvânt pe care îl spune pacienților.
-Cristi, ce mă bucur să te văd! Trebuie să discutăm niște lucruri foarte importante. Adela, te rog, nu te supăra, dar sunt niște lucruri pe care vreau să la clarific cu Cristi, înainte să se întoarcă Cristina.
Adela se opri în dreptul lui Cristian, atingându-i cu buzele obrazul și șoptindu-i la ureche:
-Ai grijă ce îi promiți!
-Așează-te lângă mine. Va trebui, se pare, să te obișnuiești cu poziția. Un singur lucru vreau să te rog: să nu o lași pe Cristina să mă conecteze la aparate. Nu vreau să trăiesc așa!
-Promit. Atunci când nu mai poți, voi avea grijă ca totul să fie așa cum vrei tu.
-Mulțumesc!
-Ai sunat-o pe Cristina?
-Nu. Și nici nu am de gând. Mai are de stat câteva zile. Va afla când se va întoarce.
-Te rog, dă-mi ceva împotriva durerii. Mă doare la limita suportabilului.
-Imediat.
Peste doar câteva minute Cristian reveni în salon cu o seringă. Împinse cu grijă.
Andrei încercă să își tragă mâna, însă doctorul o ținea cu o teribilă forță.
-Liniștește-te, Andrei. Mai e foarte puțin.
Într-un final durerea încetă. Cristian îi atinse umărul în semn de încurajare și ieși din salon. Peste o oră avea programată o operație.
Adela se pregătea să plece acasă când primi un telefon de la Cristina.
-Știi ce s-a întâmplat cu Andrei? Nu răspunde la telefon nici acasă, nici pe mobil.
-Nu știu. Stai puțin, ți-l dau imediat la telefon. Era pe aici, pe lângă mine.
Adela intră în salonul lui Andrei, dându-i telefonul.
-Ce s-a întâmplat cu tine, dragul meu, de nu răspunzi la telefon?
-Nimic. Am dormit la spital și mi-am oprit mobilul. Am fost prea obosit să mai merg acasă. Dar tu cum ești? Când vii acasă? Știi că abia aștept să te văd?
-Sunt bine. Sunt în drum spre casă. S-a terminat cu câteva zile înainte de data anunțată. În cel mult trei ore ajung. Trec pe la spital să văd ce mai e nou, bine?
-Voi fi aici!
Rosti aceste cuvinte, știind că erau cele pe care Cristina își dorea să le audă. Dar, în același timp, ele exprimau nerăbdarea lui sinceră de a o revedea pe viitoarea lui soție. Printre toate aceste gânduri se înfiripa teama față de reacția Cristinei în momentul în care va afla întregul adevăr. Pentru ea va fi cumplit. Poate chiar mai greu decât pentru el.
Orele trecură atât de repede, încât parcă nu se măsurară decât într-o respirație. Emoție și teamă se ascundeau în sufletul lui Andrei, în timp ce Cristina era doar încântată să îl revadă.
Era atât de nerăbdătoare, încât, ajunsă la etajul al doilea, nu mai așteptă ca asistenta să îi transmită vestea că doctorul Bănulescu era acum pacientul propriei secții. Aproape alergă spre biroul lui. Deschise ușa, uitând să mai bată. Nimeni.
“Trebuie să fie la sală”, gândi ea liniștită.
Hotărî să o caute pe Adela să îi povestească cum a fost la specializare. O găsi imediat. Gesturile oarecum stânjenite ale acesteia o surprinseră întru câtva, creându-i o stare de neliniște.
-Cristina, hai în birou să stăm de vorbă.
-Aș fi vrut mai întâi să îl găsesc pe Andrei să îi spun că am ajuns. Nu știi cumva unde este?
Fâstâcită parcă, vrând să spună altceva mai înțelept, Adela răspunse:
-Ba da. Te duc la el.
Și-ar fi dorit să fi avut tăria să îi spună Cristinei tot ce se întâmplase cu iubitul ei în ultimele zile, însă îi fusese teamă. În schimb, o însoți, cu o oarecare înfrigurare, către salonul lui Andrei.
-Cum de ești atât de sigură că este aici? Consultă un pacient?
Fără nici un cuvânt, Adela deschise ușa, făcându-i semn să intre, închizând apoi ușa în urma ei. Plecă imediat.
-Andrei?! Ce-i cu tine aici, în ținuta asta?!
-Am fost diagnosticat de Cristi cu tumoare inoperabilă pe creier iar de Adela cu placă de aterom aortică. Totul de două zile încoace.
-Dar... De când ai simptome?
-De vreo două săptămâni am dureri teribile de cap. Iar aseară am fost internat de urgență, chiar pe secția mea. Ironic, nu?
-Și așa, pur și simplu, ajungem de la simple dureri de cap la tumoare?
-Cristina, fii rațională! Făcu o pauză. Hai, te rog, sărută-mă vreau să mă bucur că ești din nou acasă.
-Te iubesc, Andrei. Mai mult decât vor putea spune vreodată cuvintele.
Cristina se așeză pe patul lui Andrei și îl sărută lung. Rămase apoi cu capul pe pieptul lui. Andrei îi mângâia părul și fața cu mâna dreaptă. Cu stânga îi cuprinse trupul și o strânse la piept. Pentru el totul era perfect când o avea alături și o putea strânge în brațe. Nimic nu era mai frumos și mai important pentru el. Acum, când era împreună cu ea, nu mai conta nimic: nici diagnosticul, nici zilele oarecum numărate, nici moartea... Doar ea – ființa pe care o iubise din primul moment în care o văzuse, ființa a cărei poftă de viață îi dădea aripi și a cărei forță îl inspira.
Cristina încerca din răsputeri să nu plângă. Îi luă mâna dreaptă într-a ei iar el tresări. Fără să își fi dat seama de cateterul din mâna lui, îl strânse. Șocul durerii lui Andrei fu atât de mare pentru ea, încât nu numai că tresări, dar se ridică de pe pieptul lui, eliberându-i mâna dintr-a ei. O sărută ușor, mângâind-o cu mișcări fine ale degetelor ei atât de frumoase. Se simțeau în ele forța chirurgului și blândețea iubitei. Atingerea ei îl relaxa într-atât de mult încât adormi, cuprins parcă, ca într-o sferă, de iubirea ei.
Se trezi însă foarte repede, după doar câteva minute. Își întoarse privirea, pentru o clipă, spre ceasul de pe peretele salonului. Se apropia ora tratamentului. De data aceasta, durerea era suportabilă. După doar câteva minute intră Camelia. Pregăti seringa și se apropie de patul lui Andrei.
-Ce faci, întrebă Cristina.
-Îi fac doctorului Bănulescu injecția indicată în fișa de observație.
-Te rog să te dai la o parte. De acum înainte eu îi voi administra acestui pacient toate tratamentele.
-Dar...
-Nici un “Dar”. Dă-mi, te rog, seringa! Poți pleca. Mulțumesc.
-Cristina, de ce te porți așa cu Camelia? Ea își face doar datoria.
-Crezi că pe mine mă mai interesează altceva decât persoana ta?
Andrei întinse, cu strângere de inimă, mâna dreaptă. Îl copleșea gândul durerii, care avea să urmeze. Încercă să se relaxeze, însă nu reușea. Iar astfel durerea avea să fie și mai puternică. Cristina îi luă mâna într-a ei, punând seringa pe marginea patului. Trecu peste palma lui cu câteva mișcări foarte fine, deschizând în acelați timp căpăcelul cateterului; insesizabil pentru pacient. Apoi luă seringa de pe pat și puse mâna lui Andrei în locul acesteia. Masa în continuare cu mâna stângă zona dureroasă, în timp ce chiar cu cealaltă aplica durerea. Simțind însă că Andrei tinde să retragă mâna, îi cuprinse palma într-a ei. Andrei simțea astfel o susținere fizică și, în același timp, putea face gestul de a strânge puțin, în cazul în care ar fi simțit nevoia.
-Oprește-te, te rog!
Cristina nu răspunse. Pentru ea a-i răspunde era sinonim cu acceptarea slăbiciunii ei față de durerea lui. Îi era imposibil să facă un asemenea lucru. Trebuia să fie mai puternică decât suferința lui pentru a o putea domina și pentru a-i acorda lui sprijinul de care avea nevoie. Încerca să păstreze aparențele de chirurg puternic.
-Cristina... Te rog... Mă doare..., rosti, părăsit de orice forță și voință, Andrei.
Un sunet înalt, constant se auzi în salon. Pe monitor – o linie dreaptă. Stop cardiac. Doctorița luă aparatul de resuscitare din colțul camerei și încărcă pedalele. Îi dădu cămașa la o parte, îi puse pedalele pe piept și le activă. Parcă s-ar fi rupt ceva în sufletul ei. Reacția pacientului fu promptă. Își reveni imediat.
Între timp, Camelia aduse tratamentul indicat de doctorița Tătaru. Cristina preluă din nou munca ei, fără ca asistenta să mai opună rezistență. Acum totul trebuia să se desfășoare foarte repede.
Reuși, nu fără emoții, să îl stabilizeze. Acum încerca să îl convingă să adoarmă.
După o seară atât de agitată urmă o noapte foarte liniștită. Cristina se întinse alături de el, cuprinzându-l în brațe. Andrei își sprijini capul pe pieptul ei. Cristina îi mângâia ușor părul, fața, pieptul, încercând să îi aline suferința. Adormiră în același timp.
Pentru următoarele câteva zile Andrei se simți ceva mai bine. Se părea că tratamentul, chiar dacă nu îl vindeca, cel puțin îl ferea de durere.
Cristina își petrecea tot timpul la spital, lângă Andrei. Vorbise cu doctorul Marin, care înțelese foarte bine situația și acceptă solicitarea Cristinei. Era atât de preocupată de iubitul ei, încât abia dacă mai mânca ceva, de obicei, obligată de Cristian sau Adela.
Până acum lucrurile păreau să se mențină în parametri normali, având în vedere diagnosticul.
După câteva zile, Cristina hotărî să îi schimbe cateterul. Andrei era într-atât de copleșit de durerea tratamentelor, încât orice atingere i se părea teribilă. Frica se instalase pe fața și în ochii pacientului.
-Dragul meu, te rog, înțelege. Trabuie. Hai, întinde mâna. Promit că nu doare.
Întinse mâna dreaptă, pe care Cristina o cuprinse cu fermitate. Într-o fracțiune de secundă scoase cateterul, lipind un plasture pe locul care sângera ușor. Îi ceru apoi lui Andrei să strângă același pumn. Pacientul nu simți decât o bătaie putermică.
-Te-a durut, întrebă Cristina, în timp ce îi așeză, cu grijă, mâna pe piept.
-Nu.
-Vezi? Știu eu ce promit...
-Mulțumesc, draga mea. Mulțumesc pentru tot. Dar, nu crezi că meriți și tu ceva odihnă? Te rog, mergi acasă și dormi. Pe mine oricum nu mai ai cu ce să mă ajuți.
Cristina se întinse lângă el pe pat. Adormi foarte repede, cuprinsă de brațele atât de puternice ale lui Andrei.
El însă nu reuși să adoarmă. Asculta ploaia care cădea neîntrerupt încă de dimineață. Se gândea cu teamă la perioada care va urma. Știa că iubita lui va face orice să îl țină în viață, însă el nu mai voia să trăiască așa.
“Decât așa, mai bine deloc. Asta nu e viața pe care vreau să o duc”, gândi el. “Nu mai vreau să trăiesc așa! Nu mai vreau să o chinui pe Cristina! Doamne, te rog, ajută-mă. Fă să se încheie totul. Acum. Fără ca draga mea Cristina să simtă ceva. Te rog. Eliberează-mă de această agonie!”
Invocase de sute de ori puterea divină pentru alți pacienți, însă niciodată cu atâta forță și voință.
Simți din nou teribila durere în piept. Mult mai puternică decât până acum. Închise ochii, strângând cu putere cearșaful de pe pat. Respiră cu greu dar foarte adânc iar apoi se relaxă.
Auzind un zgomot ciudat, Cristina se trezi. Începu imediat manevrele de resuscitare. Fără folos.
Rosti, cu lacrimi în ochi:
-Ora decesului: 2:22.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!