agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor



 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5473 .



Amintiri (politice) din... tinerețe
proză [ ]
"bine zice fiu-miu de la facultate" (1961)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [valentintascu ]

2008-01-13  |     | 



AMINTIRI (POLITICE) DIN TINEREÞE

„BINE ZICE FIU-MIU DE LA FACULTATE”
1961

„Copil fiind” încă, doar 17 ani, dar deja „dușman al poporului”, am dat admitere la Filologia din Cluj a Universității cu nume „înfrățit pentru o veșnicie” „Babeș-Bolyai” (tradiționala prietenie româno-maghiară, cum ziceau activiștii de partid, de regulă evrei basarabeni pe atunci și chiar unguri sadea). Adevărul e că pe noi, candidații la studenție, ne interesa prea puțin titula înaltei școli și aveam stimă egală pentru ambii oameni de știință, pentru Victor Babeș, cel care inventase speologia, ca și pentru Bolyai Farkas, inventatorul unor formule matematice importante. Mulți dintre noi „găvăreau” ungurește, dar mai abitir știam să înjurăm pe limba aceasta atât de îngroșată cu umor. Era un film la vreme, Mateiaș, gâscarul, (Ludos Maty), interpretat de un mare comic maghiar, Lotobar, de care ne prăpădeam de râs în această limbă universală a veseliei contaminante. Ungurii știau mai toți românește, dar și ei, când era să ne înjure, o făceau tot în limba maternă. Avem și noi înjurăturile noastre zdravene, dar ele sunt prea scurte și categorice (cum ne-a demonstrat regretatul Al. Paleologu într-un eseu splendid, Glossă folclorică, din genialul său volum Bunul simț ca paradox), în vreme ce cele ungurești nu se mai termină, curg ca o cascadă peste capul bietului „beneficiar”. Oricum, cu sau fără înjurături, armonia româno-maghiară era impecabilă (așa scria cel puțin la ziare), doar ceva bătăi între găștile din Gruia sau din Mănăștur, ceva orgolii războinice nevinovate, ceva frecușuri șovine de doi lei etc.
Așa că am dat, de-a valma, români, maghiari, germani și de alte naționalități, popularul examen de admitere la facultatea de filologie, la care dădeau de regulă cei care erau mai leneși și nu se mai oboseau până în centrul Clujului și intrau la prima instituție de învățământ superior, pe dreapta, cum vii de la gară, sau cei care, picând peste tot, în centru, în drum spre gară dădeau și la filologie. Oricum, veniți și neaveniți, ne-am adunat vreo șapte sute și ceva de „catindați” pe cam 300 de locuri, doi și ceva pe un loc. La admitere eram cam egali, fete și băieți, dar după, băieții au picat în bloc, cei rămași fiind răsfățați între valuri de fete, care mai de care mai tinere și mai grațioase.
Veți zice că nu e nimic politic până acum. Nici vorbă, politica era peste tot și una singură, și una dură mai ales. „Luptele de clasă” începuseră încă din clasele de liceu, în sensul că ne-am separat vrând-nevrând în fii ai clasei muncitoare pe de-o parte și fii pribegiți ai intelectualilor pe de altă parte. Cei dintâi umblau să-și confecționeze dosarele pentru bursele „de stat” (muncitorii) și „de sfat” (țăranii), în vreme ce noi, urmași ai celei mai lașe categorii sociale (cum ne considerase Lenin), am aflat cu stupoare că, nici vorbă nu era de burse, mai mult, urma să candidăm pe doar 33% din locurile puse la bătaie. Ce să-i faci, muncitorii și țăranii erau „clase conducătoare”, detașamente de nădejde ale partidului, rezerva lui de cadre, pe când noi, ceilalți, ai căror părinți își roseseră coatele pe băncile școlilor, eram virtuali „dușmani ai poporului”, cu tați și mame încă prin pușcăriile comuniste, în nici un caz „oameni ai muncii). Pe culoarele largi ale facultății clujene, ne uitam cu jind la acești fii ai poporului, mândri de originea lor „sănătoasă” și oricum mai bine îmbrăcați ca noi, pentru că cei de la țară țin mai mult la fala copiilor decât degenerații de intelectuali.
Admiterea a fost cu totul corectă, n-am ce zice, fără incidente, doar rezultatele au fost șocante atâta vreme cât copiii claselor conducătoare au intrat aproape toți, cu medii de 5, adesea trase de păr de profesorii examinatori, pe când în „tagma” noastră („sine laude”) s-a căzut cu media 8. Dar s-a căzut și cu 10, aceștia fiind de regulă copii de popă sau foști elevi neinspirați politic de pe la seminariile teologice. Și e clar că aceștia din urmă erau cel mai bine pregătiți, pentru că „la popi” cum le ziceam noi, mirenii, elevilor de la Seminarul teologic din Alba Iulia, se făcea școală mai multă, și disciplina era mai dogmatică. Îmi amintesc de ei cum treceau încolonați ca soldații spre școala lor catolică, îmbrăcați sobru, în gri și cu pălării pe cap, într-o tăcere desăvârșită. Noi, civilii, arătam mai a haită, uniformele noastre de prost gust și chipiile proletare dându-ne mai degrabă un aer de derbedei scăpați de la școlile de corecție, decât de viitori intelectuali. Așa și era, am dat chiar dovadă, precum un coleg, Doru Anghel, fiu de intelectual, a cărui obsesie a fost să-i înfunde pălăria pe urechi încheietorului de pluton, evident, un catolic mic și pricăjit. Al nostru a pândit situația, și când i-a venit la mână a căpăcit cu sete, ca la volei, pălăria prea mare pentru capul micuțului. Noi ceilalți eram pregătiți să înfruntăm reacția firească a „popilor”. Care n-a fost să fie: micuțul și-a tras obiectul de pe ochi, și-a îndreptat borurile pălăriei, și-a pus-o la loc pe cap și și-a continuat drumul în liniște, cu un aer cristianic, de Golgotă. Nu ne-a catadixit nici măcar cu o înjurătură ungurească printre dinți.
Apropo de această sintagmă de mai sus, „viitori intelectuali”, funcționa un paradox uluitor: noi, fiii de intelectuali nu aveam nimic de pierdut, dar cei ai muncitorilor și țăranilor, erau trimiși de inconștienții lor părinți la moarte sigură, urmând inevitabil ca la absolvirea facultății, să devină intelectuali, urmând ca fiii lor, la rându-le să intre în categoria hulită a celor cu „origine nesănătoasă”. Era de fapt o vreme a paradoxurilor, a absurdităților staliniene încă. Circula de pildă un banc, mai bine zis o istorie care putea fi și adevărată, cu doi frați, unul ilegalist comunist și altul fost legionar, care la repartiția în muncă au avut destine șocante: ilegalistul a primit un post ca vai de lume, pe când legionarul a fost promovat pe funcții importante. Lumea înțelegea perfect, pentru că în dosarul de cadre al ilegalistului scria negru pe alb, dar mai ales negru că are un frate fost legionar, pe când în cel al legionarului scria cu roșu că are un frate ilegalist. Era vremea dosarelor… Ați văzut deja ce rău era de pildă în dosarul meu, în care scria că tatăl meu era inginer, mama casnică (grav, pentru că refuzase așadar munca în colectiv – „arbeit macht frei”, nu-i așa, funcționa impecabil și în „lagărul” comunist, ca și în cele naziste), tata „dat afară din partid” și toate celelalte. Trebuie spus că nu toți fiii de țărani erau fericiți. De pildă, cei la care scria „fiu de chiabur” (adică omul harnic și înțelept care a acumulat ceva avere din munca lui cinstită) era rău de tot. „Fiu de popă” - am văzut. Deci trebuia să fi avut „norocul” să te naști într-o casă de oameni săraci (de regulă leneși și bețivani, care, drept recunoștință pentru aceste „merite” deosebite, au fost făcuți de partid șefi pe la gospodăriile colective, colhozurile adică, importate din U.R.S.S).
Problema pe care mi-am pus-o de atunci, cu „mânie proletară”, era că de ce nu avuseseră grijă părinții mei de „dosarul meu”. Să fi lăsat dracului cartea și să treacă la munca de jos, pe la bătut fierul și ars mangalul, pe la vaci etc. A avea sau a nu avea dosar bun – aceasta era întrebarea!

VALENTIN TAȘCU

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!