poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2045 .



Inhata sufletul potrivit pentru tine! (VIII)
proză [ ]
Ruwenzori

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [angela furtuna ]

2006-04-06  |     | 



(continuare)

Inhata sufletul potrivit pentru tine! (VIII)


Ruwenzori



Toate metrourile din lume duc la cineva care te așteaptă de multă vreme. Urci în tren, te așezi alături de celelalte păpuși. Lași rolul să curgă. Niște repetiții pentru călătoriile prin tunelul timpului, îmi spuneam mereu. Metrourile sunt pline de emigranți și de teamă. Mai nou, de patrule militare și de tot felul de filtre, destinate anihilării acțiunilor teroriste ale grupărilor extremiste radicale. Încetul cu încetul, metrourile au devenit, și din această cauză, locul unde oamenii se simt ținte de poligon. Ostatici în ochiul fix al maniacilor protestului. Cu toate acestea, pe peroane sau în trenurile rapide și silențioase, râuri formate din toate semințiile lumii viermuiesc fără odihnă. E o fiziologie accelerată a unei omeniri aflate veșnic în tranzit. Turnul Babel nu a dispărut, dimpotrivă. Dar a devenit un construct mai degrabă adânc decât înalt. O văgăună luxoasă, tentaculară, în care pulsează inima obosită a marilor orașe.
Dacă Egiptul antic lăsase în urmă misterioasele piramide, civilizația apuseană aruncă înspre viitor constelațiile subpământene ale metrourilor.
Aveam de parcurs 12 stații până acasă. În ultimii ani, mă obișnuisem să numesc acasă orice cuib unde reușeam să dorm. Trebuie spus că am schimbat multe domicilii, mai ales de când mă hotârâsem să locuiesc în Germania. În unele, exista ceva anume care mă ținea trează. Și atunci mă mutam în altă parte. Energia neconvenabilă a locului m-ar fi putut anihila. Gazda mea de acum era o armeancă pe care mi-o prezentase Aram. Profesoară de pian. Horep Noemi emigrase din Ungaria, provenind dintr-o familie de armeni maghiarizați, după ce strămoșii săi armeni ardeleni fuseseră și catolicizați pe vremea Imperiului Austro-Ungar. Văduvă, după două căsătorii fericite cu bărbați tineri și care au pierit în accidente stranii, unul, Sarkis, secționat de o ramă metalică de tablou într-un anticariat turcesc din Aachen, iar celălalt, Mufsisian, împușcat din greșeală de un funcționar al ambasadei siriene în timpul unei încăierări în zona gării centrale din Köln, Horep Noemi renunțase, la 58 de ani, să-și mai refacă viața. Se temea că este blestemată și urmărită, după ce intrase în conflict cu autoritățile din Turcia. Iar soții fuseseră tot niște intelectuali angajați în lupta pentru adevărul istoric al armenilor.
- Am fost odată în Transilvania, prin anii 80, însoțind un reporter de la o televiziune franceză, îmi relatase Horep Noemi, pe care o ascultam adesea povestind, seara, uneori reluînd cu voluptate aceeași întâmplare. Mă alinta ca pe copilul ei, care trebuia să plece în somn cu un basm.
Aveam răbdare să-i urmăresc gândurile, care semănau cu cele ale unei păpuși. Pe de altă parte, amintirile noastre se asemănau, zburând ca niște păsări leneșe peste aceeași parte a continentului. Horep Noemi era o povestitoare înnăscută. Dacă nu ar fi fost ea un pic prea solemnă și pedagogală, evident din cauza unui tic profesional, ar fi fost bună și de păpușăreasă. Dacă aș fi insistat puțin, ar fi fost și ea sedusă de grupul nostru eclectic de păpușari. Numai că eu preferam să păstrez adevăratele noastre lumi la distanță. O carantină sentimentala, adică.
- La vremea aia, în Transilvania se făceau niște filmări în orașele Armenopolis și Elisabethopolis, îmi spusese mai departe Horep Noemi. Acestea nu erau altele decât actualele Gherla și, respectiv, Dumbrăveni, care fuseseră înființate de armeni pe Terra Armenorum, ce fusese recunoscută și menționată încă în documentele regelui ungur Ludovic al XIV-lea.
- Dar de ce fusese nevoie să-și înființeze armenii orașele lor proprii pe teritorii românești aflate atâta vreme sub ocupație ungară și austro-ungară? mă miram eu, cât se poate de sincer. Și un pic naiv- incitator.
La urma urmei, abia în anii din urmă auzisem și eu pentru prima oară aceste povești adevărate, mai ales după revoluția din 1989 împotriva dictatorului român, când prăbușirea, în întreaga Europă, a doctrinelor naționaliste, scosese din arhive și de sub încuietori ideologice atâtea adevăruri secrete despre etnii minoritare sau despre etnii tiranice, ca și despre seminții oprimate sau despre seminții oprimatoare. Cel mai mare adevăr care începuse cu greu să iasă la lumină fusese cel despre sclavajul ideologic roșu, dar mentalului colectiv era încă în stare de curarizare. Sentimentul de teamă nu se diluase în nici o altă temeritate istorică.
Jucăriile nu pot fi aruncate așa de ușor la gunoi, deoarece copiii nu suportă despărțirea de păpușile lor. Iar oamenii se despart greu de trecut. De jocurile și de sforile cu care s-au obișnuit.
- Erau excelenți negustori și organizatori eficienți; de aceea, și în Transilvania, armenii și-au făcut încă din vechime târgurile și propriile orașe, pentru a evita să intre în conflict cu ceilalți negustori. Dar austro-ungarii, care stăpâneau Ardealul pe vremea aceea, le-au acordat aceste privilegii medievale, alături de multe altele, cu condiția ca armenii să se catolicizeze. Mulți au cedat, în acele împrejurări. Nu mai aveau unde să se ducă. Iar drept recompensă, în 1711 ș, respectiv, 1733, Gherla și Dumbrăveni, au fost declarate de către împărat orașe libere regale, care se autoadministrau, aveau tribunale proprii și legi proprii, întrețineau relații comerciale numai cu țările străine agreate de ei. Exista o singură subordonare față de principele transilvan: cea fiscală și militară.
Horep Noemi povestea cu pasiune despre armeni. Iar pentru ca plăcerea să fie însutită, avea mereu la îndemână, pentru mine și pentru ea, câte o ceașcă dintr-un ceai exotic. Niciodată nu am putut afla din ce era. Își iubea originile, blazonul, poate hiperbolizând un pic, din dragoste. Însă nu era o fanatică.
- Ca și evreii, armenii mei, abili comercianți și oameni de cultură, profund religioși – păi nu a fost Armenia primul stat creștin din lume? - , au avut întotdeauna un cuvânt de spus în privința înfloririi țărilor gazdă. Așa se explică și faptul că li s-au oferit niște privilegii. Pentru a se implica. Pentru a duce până la capăt un rol în comunitate.
Remarcasem faptul că Horep Noemi ținea la nivelul și la calitatea conversației. Chiar dacă pentru mine acestea erau simple taifasuri de femei îmbogățite de destin. Însoțind-o în amintirile ei, nu se putea să nu observ uriașa distanță pe care eu însămi o parcursesem, de la cariera universitară începută și abandonată în țară, la viața mai pragmatică, adesea boemă, dar în orice caz frenetică pe care ajunsesem să o duc, pentru a supraviețui. Scriind și făcând teatru de păpuși. Visând și imitându-le pe zeițe.






Am coborât din tren la stația Lövenich, unde metroul părăsea spațiul urban îndreptându-se către depouri, și am cumpărat din gară niște pâine cu semințe, mâncare pentru pisica Lusaper a lui Horep Noemi și un buchet de trandafiri. Când am ajuns acasă, începuse deja să plouă.
Pe hol, mă învăluiră pasaje din Pierre Schaeffer și Maessien. Horep Noemi pusese un CD cu La coquille à planètes, suite fantastique pour une voix et douze monstres, cu Claude Arrieu. Cu o seară înainte ascultasem Solfège d’un objet sonore, nu fără să mă răsfăț. Trebuie să înveți să te iubești, oricât de jos ai cădea, o auzii pe profa de psi. De data asta, mă înalț cât pot de sus, ca să mă obișnuiesc cu morții, i-am răspuns eu tot în gând.
Cu noi două trebăluind eficient, femeiește, sau aliniind cărțile de tarot după o geometrie secretă înainte de căderea nopții, pentru a alunga duhurile rele, dar ascultând mereu muzică pe alese, pisica Lusaper devenise o adevărată melomană. Gusta vădit încântată sunetele flautului sau cele ale viorii.
Trandafirii cumpărați la metrou erau, culmea, chiar proaspeți:
- Au spinii verzi, fragezi, se bucură Horep Noemi.
Un zâmbet care îi încolțise în priviri reușise să dea roade în toată grădina chipului ei. Brunetă cu pielea albă, cum sunt adesea armencele de la Marea de Marmara sau de la Constantinopole, putea concura orice floare nordică blondă sau roșcată. Și mai avea un secret: știa tot ceea ce trebuie despre resemnare.
- Femeile care nu se inventează nu au biografie, spunea.
Muzica se opri. Îi luă locul ropotul avântat al ploii. Arțarii din jurul micului bloc cu două etaje măturau și zgâriau ferestrele cu ghearele lor fine. O furtună neașteptată se zvârcolea în cușca nopții. Minute de concentrare.
Un telefon scurt. Soneria mă avertiză cu pasaje din Genesis, The Lamb Lies Down On Broadway. Era Bruno, cu o voce umedă de plâns:
- Ingrid s-a jucat cu păpușile mai bine de două ceasuri, înainte să urce pe scăunelul acela, spuse Bruno. Mi-a povestit bunica ei, la telefon. Au descoperit și un jurnal în care Ingrid își notase numele tuturor păpușilor: Sabrina, Conchitta, Penelopa, Ava, Ariadna, Francisca, Reggine, Carla și altele, precum și aniversarea zilei de naștere a tuturor păpușilor, ursuleților și restului de membri ai familiei.
-Și ziua ta? Și ziua maică-sii? Și ziua lui taică-su?, am întrebat.
-Cu totii eram trecuți în carnetul acela, mă lămuri Bruno. Ingrid se gândea numai la noi, în fiecare zi, și ne construise câte o identitate. Avea câte o poveste pentru fiecare dintre noi, pe care o spunea adesea copiilor, la școală.
-Iar asta îi ținea loc de realitate, am murmurat eu, îngrozită.
-Inventase o altă viață pentru sine, plină de bucurie, pe măsură ce se simțise alungată din familie. Și se lăuda peste tot cu viața imaginară. Cum se întâmplă îndeobște în cazurile acestea, spuse Bruno, Ingrid se simțea foarte vinovată, crezând că părinții s-au îndepărtat de ea din cauză că nu este la înălțimea așteptărilor lor.
-Și s-a sinucis sub ochii păpușilor, pentru ca acestea să le povestească mai târziu lui mami și lui tati cât de cuminte a fost ea și cât de bine știa să aibă grijă de casă până la venirea părinților, am adăugat eu.
Amândoi descriam în mod mecanic scena morții lui Ingrid, ca și cum am fi regizat un spectacol de-al nostru, cu marionete. Eram îngroziți. Ne sufocam de teroare. În arena antică, publicul ar fi gustat, fără îndoială, măiestria regizorului. Însă de data asta era aici și acum, iar Bruno a preferat să fiu eu cea care descrie detaliile concrete și gestica autolitică a copilului.
-Pe ultima filă scrisă a jurnalului, Ingrid a scris: „Am visat o păpușă cu o spărtură în burtă: Bruno privea prin ea către mine dar nu mă mai vedea”. Au fost ultimele cuvinte scrise de Ingrid în jurnal. În buzunarul de la vestă i-au găsit bilețelul, spuse Bruno.
-Care bilețel?, am întrebat.
-Cel pe care Ingrid a scris: „Acum o sa vină mama. Sigur o să vină!” După care a adăugat ora: 11 și 30 de minute. A urcat pe scăunel. Și...
Bruno amuți.
Ploaia cronometra tăcerea înăbușitoare.
Legătura telefonică se întrerupse.
Am văzut într-o clipă cum vârfurile înzăpezite de la Ecuator ajung până la Lună, așa cum credeau vechii greci: Ruwenzori. Văile erau pline de lobelii uriașe din care Pasărea Soarelui soarbe cu nesaț ultimele picături de nectar.


*** : Blog Angela Furtuna




(Va urma)

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!