poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3286 .



Crimă și pace bună
proză [ ]
capitolul al XX-lea
Colecţia: Crima si pace buna

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Marius Marian Solea ]

2007-10-16  |     | 



20

Parcului din oraș îi era cu mult mai fidel, venea des aici, și acesta devenise un loc de cult al însingurării lui, în care gândurile nu mai suportau rugina unei alte realități. Atinși ei înșiși de această rugină, oamenii pulsau cu proiecte din inima timpului, surprinși sau neinteresați, prin niște vene sociale, insuficient de elastice, îmbătrânite de viața trăită în exces de speranță și de împăcare. Omenirea nu face decât să transforme lucrurile nedobândite, mai mult sau mai puțin previzibile, în lucruri banale, consumate deja. Când acest proces se va fi încheiat, prin epuizarea excepției și a mirării, lumea va fi pasibilă de judecata finală, indiferent de care va fi ea, de sistemul ei de reprezentare.


Împrietenindu-se cu imaginile statice ale acelor pietre mari din parcul central al orașului, le oferea timp, trecea de multe ori să le vadă. Le știa a fi create din matricea altor ere geologice, mult accelerate, acum devenite numai ale minții, prin utilitatea artistică dată de Brâncuși. Aceste pietre îl impresionau, făcându-l să întârzie mereu în preajma lor. Erau imagini pe care le punea întruna să se dueleze pentru el cu ima-ginile primelor frunze doborâte de emoția semnelor de vară. Fantasma naturii care îmbracă omul, secvențial cel puțin, îl preocupa. Începuse să îl intereseze acest Constantin Brâncuși, mare sculă la Paris, pe care românii fuseseră obligați să și-l reînsușească, de data asta spiritual, la presiunea lumii culturale din occident, a Franței, în special. Era un Brâncuși din care aproape nimeni dintre semenii lui nu înțelegea mai nimic, decât că se îmbrăca precum românii din vechime.
Marin Petreanu îl socotea pe bătrân a fi fost fascinant. În primul rând, pentru maniera în care a reușit să strângă mulți-mea de papioane împrejurul unui costum țărănesc dintr-un sat pierdut într-un Gorj pierdut, într-o țară pierdută… Curios cum toți domnii aceia dăduseră fuga la noi să găsească repere, să facă legături, să se sporească, să se amelioreze… Aici, unde nimeni nu înțelegea nimic! Se tot gândea, râzând într-un hohot intim, cum acest moș îi pusese pe toți pe drumuri, care trebuie să fi fost și mare pișicher, cum obligase el pe o bună parte din lumea artei, pesemne că foarte importantă prin cele părți, să îi descopere țara, județul, satul, casa inventată dintr-un ordin comunist, adusă la Hobița dintr-un sat vecin, din Brădiceni, doar pentru că era frumoasă și bine construită, aptă pentru a găzdui minciuna. Tot ceea ce se pierduse de lumea civilizată reformula Brâncuși. Aici, la noi, în România, numai natura civilizează lumea… În rest, nu există un acces organic la civilizație. Orice demers este respins ca un fir de praf în ochi. Civilizația noastră, de tip rural, conservatoare, pentru că alta nici nu ne putem permite, așteaptă pe occidentali să le vândă ouă încondeiate, vârtelnițe, fuse și suveici! Pentru asta îi și așteptăm – să le vindem sau, mai bine spus, să le luăm ceva. Dacă României, printr-o întâmplare ciudată, i s-ar lua satul, cu tot ceea ce ține de el, ea nu ar mai putea să fie țară, ar deveni pe loc o colonie, o tabără de supraviețuire.


La începutul lecturilor despre Brâncuși, fusese contrariat, nu înțelegea de ce i se acorda acestui om atâta importanță și credea că occidentalii, surprinși, picaseră în capcana unei contemplări neașteptate, căreia îi accentuase chiar însuși Brâncuși misterul, prin exotismul său, prin teatrul tematic pe care îl inventase în arta plastică, prin formele cât se poate de luxuriante într-un orizont deșertic sculptural, întru totul previzibil până atunci, consumat în perfecțiune, cu mijloace de expresie consumate. Brâncuși, oltean descurcăreț, se prinsese că lumea formelor are nevoie de o perfecțiune nouă, care aștepta să fie inventată, înțepând timpul cu muchiile, mângâind ideile cu rotunjimea. Constantin văzuse cum stă treaba cu arta contemporană, înțelegea minciuna pe care aceasta o pregătește. Nu a făcut decât să se lase în voia intuiților sale. Greu a fost până să înțeleagă… Talent avea cu carul, cu intuiția formată venea de acasă. Acest Constantin, bizantin la rândul lui, legiferase sculptura modernă, oprise prigoana.
Totuși, lui Marin Petreanu i se părea că atenția pe care o stârnise cioplitorul din Hobița își avea cauză în știința lui de a fi fost, sau, mai corect exprimat, de a se fi făcut diferit. Acest lucru nu i-ar fi folosit la nimic în România. În țara lui, majoritatea sunt diferiți, nu ar fi interesat pe nimeni semna-lizările lui, în afara acelei rânduieli străbune. Lucrurile au fost posibile, deși este ușor acum să constați asta, numai în Occident, acolo unde autenticitatea nu stă pe spate la soare, pe marginea tuturor ulițelor, cu fire de iarbă în gură, așa cum stă pe aici, odihnindu-se pentru niște vremuri care ar putea să vină. Acolo, autenticul este mai estompat, mai amestecat cu viața, sufocat de tot felul de norme, inclusiv artistice. Dacă ar fi rămas în România, având același proiect și chiar aceleași realizări, semnalizându-și, la fel, diferența, ar fi fost perceput doar ca un ins tradiționalist și care ține cu dinții să accentueze un firesc comun, de pretutindeni, demers inutil, când totul împrejur este la fel... În nici un caz nu s-ar fi considerat de către pricepuți că Brâncuși este modern, părinte al sculpturii moderne! În România, ar fi trebuit să sculpteze cu totul altceva pentru a fi considerat modern. Ar fi trebuit să sculpteze nimicul. Nici în satul natal nu ar fi găsit nimeni vreun rost să facă bradul de la mormânt sau stâlpii de la tindă din metal, masa pentru mămăligă din piatră, iar muierii să îi zică tot muiere, în bronz... S-ar fi prăpădit cu toții de râs, l-ar fi arătat pe ulițe cu mâna, l-ar fi chemat peste poartă să îi dea de pomană... Ce mai, nebunu’ satului! În plus, bătrânii obștei de cioplitori ar fi luat lucrarea lui Brâncuși drept o ofensă adusă lor, breslei cu totul și evidenței, sancționând definitiv purtarea scandaloasă. Degrabă ar fi considerat că băiatul lor este iremediabil pălit la ureche, că „s-a stricat de tot la cap”, prin București, de la atâta carte, că a devenit o haimana, o naulă și un terchea-berchea! „Acu’, dă fuga de vine ici cu damblalele lui, să ne strice nouă socoteala… Hai, io-te drumu’ p’ici în vale! Și să te măi întorci, burdufule, cân’ te-om chema noi... În lume cu tine, șnapan dezmințat! Du-te și te hărănește din cacaioavele tele, dacă nu te-ai învățat să faci lucrurile așa cum se fac ele!”

O masă de oameni, a căror meserie, indiferent de profesie, este trăirea geniului, fără să aibă habar sau să îi intereseze asta, nu acceptă, așa, dintr-o dată, un alt geniu pe urma lor, dinapoia mersului. Deși acesta se conștientizează pe sine ca atare, nu este de ajuns, mai ales dacă vrea să arate altceva decât arată ei… În România, Brâncuși n-ar fi putut să fie Brâncuși, între mii de Brâncuși. Plecând la Paris, i-a lăsat în pace pe ceilalți. Atunci, drept recunoștință, și cei din Hobița l-au acceptat ca fiu al locului... Dar asta numai după ce au așteptat să vadă ce se alege de el, mândri în așteptarea lor! Reprimindu-l, când acesta avea, pentru scurtă vreme, să se întoarcă. Dar numai pentru că aflaseră, din gură în gură, că „al lu’ Brâncuși, Costain, ăla de fu la șicoala de tâmplari, pe la Craiova și pe la București, un’e nu să prinsă nimica de capu’ lui, ajunsă cineva, să făcu om în lumea largă. Cică vine pe cia, pe la noi, cu unii de pe la Parizu’ ăla, să afle și ei ce e p’icea, că multă lume să interesază acu’ unde văzu al nost lumina zâlii, ori cre’ că s-o uita cum om avea prin casă... Te pomenești că de aia vin striinii la noi, cată cu oichii după lucruri...Cotelesc și ni le ia nouă de su’ pat ca să le ducă la ei în espozițâi!”


La Paris, lui Constantin i-a fost ușor să fie interesant, nu s-a izbit fatal de expresia națională „Ei, și ce-i cu asta?!” Mediul îl punea inevitabil în valoare, în principal rămânându-i doar să lucreze și să puncteze câteva aspecte istorice ale existenței personale, lucruri simple când vrei să faci ceva în viață.
La fel s-a întâmplat și cu opțiunile sale plastice – forme și linii simplificate, lipsite de orice aglomerare de sensuri și de orice redundanță artistică. Brâncuși, vicleanul, lasă numai sensul esențial, intuit, experimentat, mai apoi. Sculptorul însuși asistă la transformarea ideilor sale în principii conceptuale. El luptă cu inerția telurică, redând materia zborului, printr-o sugestie care, în așteptarea receptorului artistic, recapitulează spațiul, mișcarea, zborul însuși. Actul artistic rămâne curat, modelul rămâne curat... Brâncuși interzice prăbușirea linilor, sculpturile sale au ca postament echilibrul și de aici ele se înalță spre puritate. Toate au nevoie de lumină, este un sculptor al luminii, materia pe care o lasă în urmă primește lumină. Brâncuși, prin ceea ce a făcut, cu precădere prin Complexul de la Târgu-Jiu, vrea să ne spună Adevărul. Ritmul acelor opere este bătaia unei inimi... Și el, drăguțul, a vrut să le aducă pe toate acasă, a făcut să existe la Târgu-Jiu un complex al esențelor. A fost de acord să dăruiască totul unor proști. Știa că era dator poporului său. Așa este și firesc, cel puțin dacă poporul tău este și cel care te-a învățat să gândești…
Posibilitățile nu pot să fie cauze. Dacă sunt privite în felul acesta, întregul parcurs, până la finalizare, devine unul întâmplător, în toată condiția lui. Intervenția asupra unui demers devine exterioară prin metodă și interioară prin urmări.


Acestea erau gândurile de atunci ale lui Petreanu. Ele nu atentau cu nimic la convingerea populară a genialității sculptorului, din contră, dar găseau și alte forme ale aceleiași genialități… Inclusiv situarea lui Brâncuși în atenția și în înțelesul gorjenilor îi argumenta convingerile. Pentru ei, aceste obiecte erau așezate pe pământurile Primăriei cât se poate de obișnuit, de firesc, de meritat… Nu îi contrariau, nu îi provocau, nici nu le stimulau atenția. Orice ar fi fost, ele rămâneau tot acolo. Dacă zic toți că sunt importante, bineînțeles că sunt importante, dar asta se întâmplă numai pentru că sunt ale noastre. Multă vreme, la Târgu-Jiu, s-au numit „pietroaiele din parc”. Marin considera că această denumire generică era, la rândul ei, genială: prin alăturarea parcului, surogat modern al pădurii, cu pietroaiele noastre… Bună titulatură de simpozion științific! În Occident, ar fi făcut furori! S-ar fi demonstrat toate nuanțele…
Pe Masa Tăcerii, până mai acum, prin anii ’70, cei care veneau din piața mare a orașului își desfăceau plasele cu mâncare, poposind și mâncând pe capodopera sculpturii lumii, cu un firesc genial, la rândul lor. Scoteau cârnații din geacuri, brânza, slănina, roșii, castraveți și litruța de țuică. Mâncând, încercau să interpreteze… Chiar Petreanu, cu numai un an înainte, îi surprinsese pe unii în aceeași ipostază. Desfăcuseră mâncarea pe o parte a Mesei Tăcerii, cu o dezinvoltură care nici nu mai putea să fie considerată astfel, atât era de firesc gestul lor, iar pe-o altă parte își așezaseră copiii mici în fund. Se amuzase copios, de pe o bancă învecinată, mai ales când aceștia comentau de zor ansamblul, având perspectiva… Ziceau că „Masa nu e terminată, că s-a dus pe ci încolo fără să îi facă finisajul, că scaunele de piatră de pe Alee ar fi trebuit să fie mai multe, că așa cum sunt se văd prea rare, că sunt mai mititele decât e lărgimea și că, la finalul demersului critic, ce poartă este aia dacă nu se poate niciodată închide. Nici nu are garduri împrejur, o poartă fără nici un rost, desurda… Ce mai, lume nebună!” La un moment dat, doi gardieni s-au apropiat și le-au spus să plece de acolo, altfel o să-i amendeze. Mesenii au spus că sunt aproape gata cu masa, că mai au puțin și termină, iar gardienii au fost de acord… Mai mult, au fost și apostrofați de unul din grup, mai bătrân: Mă, băieți, voi nu vedeți ce scrie icea, pe tăbliță, „Masa Tăcerii”… Păi, dacă scrie așa, nu trebuie să mâncăm pe ea dacă ne e foame și ne prinsă prânzu’ la oraș?! Ce zâceți voi, ai? De tăcut, e drept, nu prea tăcurăm, dar să nu ne zâcă, Brâncuși ăsta, nouă când să tăcem… Apoi, gardienii s-au scuzat și le-au adresat rugămintea de a face curat și de a nu lăsa pungile pe Masă. „Eee, mai încape vorbă, păi nu știm noi asta?!…”, au răspuns acei oameni, săteni din vreo comună mai apropiată.
Pentru oamenii de rând, Masa făcută de unu’, Brâncuși, avea același rost, aceeași utilitate, precum fântânile puse la răscruce de drumuri. Ca și acestea, masa largă era destinată lor, existenței naturale. „O operă de artă? Bine, și o operă de arta..., dacă așa vor unii..., dar masă, în primul rând!” Apoi, țăranii luau rata și plecau la mesele lor, de acasă. De Poarta Sărutului și de infinit, nu mai aveau timp, oricum erau pe o altă direcție, decât aceea pe care se întorceau de la oraș… Iar prin biserică treceau în fiecare săptămână...
Petreanu simțea o mare simpatie pentru sculptor, o prietenie suferindă prin imposibilitatea de a fi împărtășită. Cu adevărat, fusese unul de-al nostru! Uite, măcar de asta ar trebui să existe Dumnezeu, să avem prin El posibilitatea de a ne împărtăși prietenia oamenilor pe care nu i-am prins lângă noi!


Deși nici el nu înțelegea mai nimic din aceste opere, recunoscându-și asta, în afară de ceea ce reprezentau acestea în realitatea gorjenească, apropierea de ele și atingerea lor îi furnizau, îl relevau unei stări de bine, regăsiri ale unui dat pierdut, pe care parcă ți l-ai aminti de undeva… De câte ori intra în parc, simțea nevoia să le atingă, să le dea ușor câte o palmă de salut sau câte un brânci complice, gesturi de mare și constantă solidaritate.
Nici nu prea i se părea, de vreme ce îi plăceau, că ar mai fi avut sens să le caute înțelesuri, altele decât cele imediate, decât cele întruchipate de prototipurile de lemn, pe care le cunoștea și el atât de bine. Sau poate că tocmai aici era sensul, că Brâncuși a vrut să le facă din piatră… Ce rost mai avea căutarea altor înțelesuri, care dintre ele ar fi putut să fie mai important decât acesta? Nu făcea efortul cât rezultatul! Se mulțumea să știe că Brâncuși sculptase organic, într-o civilizație care a violentat organicitatea vieții și că el s-a adaptat consumului și circulației lumii tocmai prin refuzul de a se adapta cotidianului și ritmului occidental. Hâtră echili-bristică pe mințile și pe sensibilitățile interpreților de acolo...


Cu o vară în urmă, Marin Petreanu ajunsese la Hobița, cu ocazia unui festival dedicat sculptorului. În sat, trăia un învățător, Dumitru Brâncuși, nepot de frate al lui Constantin. Întâmplarea, coincidența, făcuse ca acesta să fi fost, în tine-rețile sale, învățătorul lui Victor, al tatălui său, la școala de la Alimpești, acolo unde avusese prima repartiție. Și foarte bun prieten cu cei din casa lor! Venea des la ei în curte, prieten cu al bătrân, cu Tătăică. Întors în acea vară de la Hobița, povestise, seara, ce fusese acolo. Și atunci a aflat de la tătăl lui că Mitică Brâncuși putea fi considerat un prieten al lor. Ziua următoare, Marin Petreanu era din nou la Hobița, legitimat de această coincidență și dornic de a afla cât mai multe amănunte despre sculptor, despre copilăria lui, despre impresia pe care o lăsase în sat, despre momentul când a venit cu „domnișoara” și ea asculta cum sfârâiau străchinile de pământ, cu mâncare caldă în ele, punându-le, amuzată, la ureche… Întâmplări de când Constantin era copil și căra la școala de la Brădiceni trăistuțe pline de pietre…
Marin rămăsese la învățător vreo două zile, să îi asculte cu atenție toate poveștile. Acesta îi arătase și niște acte ale lui Constantin, un certificat de prezență sub drapel, două scrisori de la Paris, adresate fratelui Grigorie, și o comandă de chivot, despre existența cărora știa mai de mult. Vroise să și scrie, să cheme autoritățile județului să le păstreze într-un muzeu, să nu rămână prin sat, mai ales că le dădea târcoale un escroc care, pe vremea lui Ceaușescu, fusese șeful Cooperației de Consum. Mitică Brâncuși era și el supărat pe autoritățile locale că nu sunt interesate de acele acte și că s-au găsit tot felul de privatizați care ar dori să le cumpere, dintre care unul este mai insistent. Acesta îi spusese că, dacă îi va da lui actele lui Brâncuși, îi va face o casă pe malul Bistriței. Peste nici o săptămână, Petreanu publica în presa locală un nou articol, în care atenționa, prețios, despre această problemă, oferea chiar soluții…, semnând de câtva timp cu Marius Corșoreanu, din atașament pentru numele satului. Acesta fusese și primul său pseudonim literar. Marin nu înțelegea încă faptul că jignirea cea mai mare, pe care o poți aduce românilor, este să le oferi soluții.




.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!