Cum am ajuns

Cum am ajuns să fiu neînsurat? Uite așa, s-a întâmplat. Și mă cam enervează să vorbesc despre asta. Cum te întâlnești cu o mătușă sau unchi mai în vârstă te întreabă imediat: Și, ai și tu ceva planuri? Știi tu…Trece timpul și nu e bine. Când te mai bucuri și tu de viață?
De parcă, dacă nu ești însurat nu poți să te bucuri de viață. Uite că mă bucur și așa. De fapt m-aș bucura și mai mult dacă m-ați lăsa în pace cu toate întrebările astea.
Dacă te duci la o bere cu un prieten însurat, tot așa. Ãștia au un stil mai subtil, te iau ca între bărbați: Ce faci, ai și tu pe cineva? De multe ori mai mint și eu: Da, am o relație. Dintr-odată se înviorează:
-Hai, povestește-mi! imi cere Bogdan. Mai ia o gură de bere, se linge pe buze și așteaptă amănunte, cu detalii…Imediat îi dezumflu:
- Ei, o fată, ce mare lucru?
După care îl sună nevastă-sa. Imediat îi apare o cută pe frunte:
- Da, am înțeles. Păi, trec eu pe la Carrefour. Da, și cartofi. Păi n-ai zis că îl iei tu și îl duci la maică-ta? Aoleo, are pian diseară. Da, bine, o să-l duc eu când plec de-aici. Da, sunt cu Fane, la o bere. OK, una singură. Ce să-ți zic, mă miroase profu’ de pian! Ai văzut ce față roșie are? Și ce nas? Ãsta stă cu țuica în pian. Bine, bine, normal că nu îi spun și lui Matei. OK, îl salut. Vorbim.
După care se întoarce la subiectul nostru, încearcă să mai smulgă câte ceva:
- Blondă, brunetă?
Îi dau ce-mi cere:
- Roșcată, cu picioare lungi, fără obligații…
Se uită la ceas și, cu gândurile duse, face planul serii: Carrefour, cartofi, copilul la pian. Se uită la bere și ia o gură mare:
- Mergea încă una. Da’ acu’… Ce ziceai de blondă?
- Că are picioare lungi.
- Al naibii Fane. O iubești?
- Din când în când.
Suge ultimele picături de bere.
- Mă duc, mă așteaptă dom’ profesor “Þuica albastră”. Te pup. Să vii cu frumoasa pe la noi. Cum o cheamă?
- Vasilica.
- Du-te-n mă-ta! Să faci copii, să aibă și ai noștri cu cine se juca. Când faceți copii?
- Diseară.
- Hă-hă! Mă duc. Vorbim.
Așa. De ăsta ce ziceți? Se bucură de viață? Faci copii și alergi cu ei de la pian la balet, la engleză și calculator. E o competiție între părinți, care copil face mai multe cursuri, de la creșă, dacă se poate. Pe vremea noastră nu era așa. Și uite că am învățat și calculator și engleză și ski și chitară, dacă vrei și chiar te chinuie talentul. Timp să ai.
Iar părinții… Ãștia nu te mai bat la cap, că s-au săturat și ei și tu. Dar se vede în ochii lor o întrebare mută. Maică-mea a căpătat un obicei stupid, de câte ori mă duc pe acolo, îmi deschide ușa, și după ce intru scoate capul pe hol și se uită stânga-dreapta. Pasămite am venit tot singur sau într-o bună zi scot asul din mânecă ca un iluzionist, și apar și cu nevastă și copii și tot.
Așa că, chiar dacă vrei să te bucuri de viață, nu te lasă cei din jur. Prietenii, rudele, părinții. Și uneori presiunea e așa de mare încât zău dacă nu vreau și eu să mă însor, măcar de gura lor. Societatea are niște scheme de gândire pe care ți le bate cu ciocanul în cap de când ești mic. Când ai 35 de ani există o listă de realizări obligatorii: mașină, apartament, casă începută sau măcar terenul cumpărat. Aici sunt OK. Dacă te compari cu părinții, e chiar OK. Ei au primit apartamentele moca de la stat, după Revoluție, pe la 50 de ani. Așa că ce mai vreți? Noi ni le-am luat pe bani grei, cu credite și ipoteci. Mașină am de la firmă, terenul l-am luat anul trecut la Ștefănești deci am bifat lista complet.
Da, dar nevasta? Dar copiii? Ho, mai stați nițel! Să mai fac și eu o pauză înainte să încep să mă bucur cu adevărat de viață, între Carrefour și proful de pian, ca Bogdan. Nu mi-am propus ca fiecare relație să aibă ca deznodământ căsătoria. După cum nu mi-am propus nici ca fiecare relație să aibă un final cu despărțire. Uite așa s-a întâmplat. Pe Amalia chiar o cerusem dar i-a apărut bursa aceea în America. M-a anunțat că se duce și că mai vorbim peste un an când se întoarce sau că îmi caută și mie ceva pe-acolo. Și în anul ăla… Am vorbit la telefon, am încercat și video-chat… Asta a fost. Bine că n-am apucat să facem demersuri mai consistente, intram într-un bucluc mai mare.

***

Ti-tiit! Iar s-a blocat circulația la Răzoare. Degeaba claxonați că nu vă mișcați de aici încă 20 de minute. Mă uit în oglindă. Un nervos se înfige în claxon cu tot corpul. M-am luat de gânduri și am rămas în urmă cu o lungime de mașină. Bine, mă apropii conștiincios la 20 de centimetri de troleul 93. Nervosul nu e mulțumit. Se frământă în scaun, rotește spasmodic de volan și țâșnește pe contrasens. Du-te, nebunule, fă tu nasu' mare până la Academie.
Din sens invers începe să curgă puhoiul gâtuit de semafoarele din giratoriu. Nervosul se ascunde între două troleibuze, unul dintre ele frânează și se balansează din burduf. Călătorii din spate se bâțăie și ei fără să-și schimbe expresia feței.
Mă uit la o fată frumoasă din troleul din față. Findcă sunt neînsurat, de-aia, am voie să mă uit după femei, e clar? Se uită și ăia însurați. Eram odată cu un coleg într-o intersecție la Nerva Traian. Pe refugiu era o frumoasă cu o rochie albă scurtă și decoltată. Ãstuia aproape îi curgeau balele. Dădea din cap și ofta. Bă, prostovane, dă-te jos și agaț-o. Sau, varianta doi, trimite-o pe nevastă-ta la sport un an de zile după care ia-i și ei o rochie ca asta. După ce am demarat, trecând pe lângă ea a dat un scurt claxon, behăit și nevolnic. Adio, dar rămân cu tine. În claxonul ăla suna toată neputința și resemnarea lui. Nu un tiit-tiit viguros și optimist. Tiit-tiit, ca la un Oltcit cu bateria pe ducă. Vai de capul tău!
Fata frumoasă din troleu se uită și ea. După care brusc își dă seama și îsi mută privirea de la mine. Femeile evită foarte ușor privirile bărbaților, fiindcă o fac în mod reflex. Dar prin ochelarii de soare nu ți se văd ochii așa că, lipsite de stimulul care declanșează reflexul, e necesar un act de gândire. Așa că aici le păcălim și noi.
Mă binedispun. Deci are ce vedea, altfel nu se uita. Mulțumesc, costumul meu! Și ție, cravată. Mă duc la o întâlnire în Cotroceni, cu o directoare de firmă. M-a chemat la 8:30, cică e foarte ocupată. Chiar așa, parcă e mereu băgată în priză, știți genul. Dar cred că o să întârzii. Am deja un kilometru de coadă până la semaforul de la Drumul Sării și de acolo tot mai e o bucată bună până la giratoriu, la Răzoare. După ce trec, mai fac cinci minute, dar până acolo…
E deja cald, dau drumul la aerul condiționat. Și la radio. Nu, mai bine la CD. Am un CD nou cu muzică românească veche. Angela Similea, Gil Dobrică, Dan Spătaru. Nici n-am apucat să-l ascult pe tot.
E Ștefan Bănică, seniorul:
“Cum am ajuns să te iubesc? / Nici până azi nu știuuuu…”
Emilia, directoarea asta la care mă duc, e drăguță. Are părul brunet, de fapt castaniu închis și strălucitor, cea mai frumoasă nuanță de păr pe care am văzut-o vreodată. Are trăsăturile parcă adunate spre centrul feței, înconjurate de frunte, bărbie și obraji, și o gură frumoasă. Cu ochi verzi tiviți cu maro. Ochii nu sunt cine știe ce. Mai are și gleznele cam groase. Dar are o talie fină și șoldurile generoase. E puțin grasă, aș spune. Sâni, nu mai știu. Nu m-am uitat prea bine. O să mă uit acum, să nu uit.
Și e stilată. Are niște bijuterii super, vă dați seama, dacă le-am remarcat și eu. Bărbați nu prea se uită la bijuterii, dar astea erau altfel. Nu ostentative, nu mult aur, nu mari. Au ceva, parcă nu sunt finisate îndeajuns sau ceva. O să mă uit mai atent. Deci, sânii și bijuteriile.
“Cum fac de vreau să mă feresc / Și tot la tine viuuuu ?”
Mă apropii de giratoriu. Troleul din față a tras în stație. Mai arunc un ochi la fata din burduf și apoi mă uit în oglindă să văd cum îmi stă cravata. E OK. Șefu’ mi-a zis să încerc să obțin un discount de la Emilia, o să mă străduiesc, nu știu dacă are liber să negocieze, cred că da fiindcă toate fetele alea, colegele ei, pe ea o întreabă tot felul de lucruri. Ea pare să fie autoritatea supremă din firma aia.
Are pe birou poze cu doi copii, nu seamănă nici unul cu ea, dar nu poartă verighetă. N-am reușit să aflu ce și cum, n-am avut cum să mă dau în pomeneală. Dar poate o întreb direct chiar azi.
Se apropie weekendul și n-am nici un plan. O bere și un film? Sau poate mă reped până la Sinaia. E o căldură de-ți fierb creierii. Sau stau acasă și citesc. Ai mei m-au chemat până la Slobozia, dar n-am chef nici de asta. Iar cozonacii mi-i trimit prin soră-mea. Parcă zicea că se duce în weekend să-și ia sau să-și ducă copilul. Sau poate să merg în vreun club? Sau poate că…
Poate că ce? Ce, nu e bine să stai acasă să citești? Câți dintre voi mai pot să facă asta un weekend întreg? Ce, dacă nu ești însurat, înseamnă că umbli toată ziua cu limba scoasă după femei? Nu știu de ce, parcă asta se așteaptă cu toții. Bine, vă spun cum fac eu, fiindcă știu că muriți de curioși. Păi nu agăț câte o tipă nouă în fiecare zi și nici măcar în fiecare săptămână. Ce, voi însurații, faceți sex în fiecare zi? Sau măcar în fiecare săptămână? Las’că știu eu. Și noi, ne descurcăm cum putem. Care e secretul meu? Încă mai sunt timid dar cu timpul mi-am pierdut o parte din complexele adolescenței. Sau mai bine zis știu să le înfrunt. Acum nu mi-e rușine să fac un compliment unei femei. Și le întreb cu multă politețe dacă doresc să iasă cu mine la o plimbare. Sau la un club. Etcetera. Voi faceți așa cu nevestele voastre? Și vă mai mirați că nu mai vor să facă sex cu voi.
Am scăpat de giratoriu, vruum, o calc cu nădejde și tai benzile în diagonală pentru viraj stânga după Academie.
“De ce m-oi fi oprit din drum ? / Tocmai la ochii tăăăi…”
Îmi vin în minte ochii Emiliei. Verzi, tiviți cu maro. Þărăncuță - țărăncuță. Am și cântecul ăsta pe CD. Cu bujori în obrăjori. Chiar așa e și Emilia. Are buzele roșii și o culoare sănătoasă în obraji. I-ar sta bine cu o ie. Dar nu știu cum are sânii. Neapărat astăzi trebuie să mă uit la ei.
Mă întind să dau ventilatorul mai încet, și ating butonul radioului. Se dă horoscopul. Aștept răbdător până la Berbec: “Veți fi mai deschiși decât de obicei, mai comunicativi și mai plini de energie decât altădată. Totul vă va merge din plin, nimic nu vă oprește din avântul dv. de a muta munții din loc. În orice caz, veți reuși să vă faceți mai iubiți ca niciodată de către cei care contează pentru dvs.” Foarte încurajator. Cred că o să am un weekend fain. Ce-ar fi să mă duc la mare? Mă gândesc din nou la Emilia, voi reuși să mă fac mai iubit ca niciodată de către cei care contează pentru mine. Oare ea contează pentru mine? Sigur că e bine să fii în bune relații cu furnizorii, poate că merg și mai departe cu țărăncuța asta sofisticată cu sânii… Mari sau mici? Fir-ar să fie de sâni!
Ca să ajung la firma lor intram de obicei pe Dr. Lister venind dinspre noi, din Titan. Cred că ajung și pe-aici, la dreapta imediat după ce cobor dealul de la Academie. Hai pe-aici după troleu și prima la dreapta. Aha, OK, sunt pe drumul cel bun, uite benzinăria Petrom, imediat intru pe strada lor.
Străzile din Cotroceni la ora asta n-au nimic de București. Par să facă parte din alt oraș și din alt timp. Copacii bătrâni își întind coroanele până în geamurile caselor, e liniște, poți să auzi chiar păsările cântând. Între pietrele de macadam, din loc în loc, pe marginea străzii, crește iarbă. Multe case sunt renovate dar mie îmi plac tot cele vechi, cu aspect de conac, cu stucaturi, cu marchize și balcoane din fier forjat. Și fără termopane, așa e și la firma Emiliei, cu tocuri de lemn la geamuri și cu ferestrele înguste și înalte, împărțite în multe segmente, de pe vremea când casele erau niște mici fortărețe sau mai degrabă păstrau moda asta.
Găsesc un loc de parcare și sun la interfon.
- Da. O voce cristalină, e chiar Emilia.
- Ștefan Mezin.
- A, te rog urcă. E ușor rârâită, când spune “te rog”, sună ca o rugăminte adevărată, din suflet. Și m-a luat la per tu. Interesant. Poate că azi o întreb dacă are pe cineva.
Fiindcă lucrează la o firmă în Cotroceni, probabil că câștigă destul de bine. Peste mie, cu siguranță. Poate chiar peste două mii. Asta ar fi cam multișor față de mine, poate că nu e de nasul meu. În orice caz se vede după haine că câștigă destul.
Îmi deschide chiar ea.
- Sărut mâna! Uau, asta da directoare! Are o rochie superbă. Simplă, cu bretele subțiri, maro închis. Îi lasă gâtul și umerii goi. Are umeri foarte frumoși, lați și rotunzi. Și are o culoare minunată a pielii, ușor arămie, fără să fie prea bronzată. Rochia e puțin strânsă pe talie și are o lungime incertă, pe la jumătatea genunchiului. Chiar că are gust. Îi stă foarte bine. Și nu poartă sutien. Așa că pot să-i apreciez sânii, nu sunt nici mari, nici mici, turtiți de platca rochiei se văd din decolteu și pe părțile laterale.
- Bună dimineața. Ai băut cafea?
- Nu am apucat, am plecat mai de dimineață. Cred că am și întârziat. Mă uit la ceas, mai puțin de zece minute, e OK.
- Foarte bine, începem cu cafea.
- V-am pregătit situația pe care mi-ați cerut-o.
- Da, mulțumesc. Îți propun să ne spunem pe nume.
- OK. Mă apuc să cotrobăi în geantă. Emilia îmi spune:
- Te rog, mergi în biroul meu. Vin și eu imediat cu cafelele.
Mă așez pe scaunul din fața biroului ei. Pe un dulap văd din nou fotografia cu cei doi copii. Unul din ei, cel mare, are părul de culoare închisă, la fel ca al Emiliei. Iar cel mic pare nițel bosumflat dar are o mină hotărâtă. Copiii se țin de mână într-un parc cu copaci mari, și o statuie în fundal, cred că sunt în Carol. Amândoi copiii au ochii frumoși, nu seamănă cu ai ei.
Emilia vine cu cafelele, pe o tavă, pe brațele goale i se conturează mușchii, cred că face ceva sport, mai ales cu umerii ăștia. E încălțată cu niște sandale joase, decoltate, lăsând piciorul gol. Are degetele de la picioare mici și fără pedichiură. Nici la mâini nu are unghiile pictate. Are mâini frumoase, puțin osoase, cu degete nu foarte lungi. Pielea de pe mâini pare caldă, cred că atingerea lor e foarte plăcută. Toată pielea ei cred că e foarte catifelată și plăcută la atingere. Sunt răutăcios, nu e deloc țărancă, e o finețe. Nu e genul Mall, mai degrabă genul de femeie cu care te simți bine în excursie sau în vizită la părinți. Delicată.
- Aveți, îmm, îmi dreg vocea. Ai o rochie foarte frumoasă !
- Mulțumesc. E de la… Paris! O zice așa, cu un aer ștrengăresc-glumeț, nu vrea să facă pe diva care se îmbracă de la Paris. Mi-a trimis-o sora mea. A zis că precis o să-mi stea foarte bine, că e exact genul meu. Dar e cam decoltată, nu prea e potrivită de business.
Ba chiar e potrivită. Pe Emilia am văzut-o doar în costume deux-pieces d-alea foarte stilate, negre sau bleaumarin. Sau cu cămăși business, mai acum spre vară. Zici că e din Ally McBeal.
- A zis cineva ceva de business? Acum eram la cafea, glumesc eu.
Emilia se ridică, trece pe lângă mine ca să tragă puțin jaluzelele. Soarele deja dogorește.
- Trebuie să punem și noi aer. Ne sufocăm aici. Ițele de la jaluzele sunt cam încurcate așa că se întinde puțin să le desfacă. E cu spatele la mine, rochia i se ridică puțin peste genunchi. Pe fundalul ferestrei însorite coapsele i se văd până sus, prin transparența rochiei. Pesemne Emilia simte pârjolul privirii mele și își trece reflex palma peste fund.
Se întoarce la locul ei, dincolo de birou.
- Hai să vedem situația. Caută într-un toc pe birou și scoate niște ochelari. Nu știam că poartă, n-am mai văzut-o așa. Ochelarii au rame sobre, negre, seamănă cu o profesoară. De fapt știu că a fost o vreme asistentă la ASE. Are și doctorat în economie. Nu știu dacă îi folosește la ceva dar cred că e mai tare ca MBA. Prima oară când am văzut pe cartea ei de vizită, Ph.D., m-am mirat cu glas tare. Cred că i-a făcut plăcere, fiindcă probabil nu știu mulți ce înseamnă. Emilia Vasilescu, Senior Accountant, Ph.D. Are un fund mișto pentru atâtea titluri. Mă întreb când a avut timp să le obțină? Oare cum ar arăta goală, cu pielea asta superbă și cu ochelarii pe nas?
Pfui! Gata cu ticăloșiile! Am venit pentru business aici. Emilia se uită cu atenție în schița de business plan la care muncim cu toții de două săptămâni. Șeful a înnebunit. I s-a pus pata să obțină finanțări din fonduri structurale și acum toți ne ocupăm numai cu asta. L-a și costat o grămadă de bani toată consultanța etc. Dar și dacă iese, și primim banii pentru utilaj o să fim cei mai tari pe piață! A zis că ne schimbă mașinile dacă obținem finanțarea, ar cam fi cazul; Hyundai-ul meu e cam obosit.
- OK, mai sunt ceva completări de făcut, dar în principiu sunt toate datele de care avem nevoie. Ați vorbit cu banca?
- Da, au zis că sunt de acord, ne dau bonitatea fără nici o problemă.
- Trebuie să ne sincronizăm și să ne grăbim puțin fiindcă am înțeles că sunt mulți evaluatori de proiecte în concediu, acum în august, și riscăm să stăm două luni până primim răspunsul.
- Și de la noi sunt mulți colegi plecați, de asemenea și domnul Marinescu, directorul nostru. Deocamdată eu sunt singurul care se poate ocupa de problemă.
- OK, atunci lucrez cu tine. Trebuie să vă grăbiți și cu datele pentru S.F. O parte sunt comune cu planul dar mai sunt niște chestii care trebuie avute în vedere.
- Se-feul ăsta, studiul de fezabilitate îl faceți tot dumneavoastră? Ãă, adică tu?
- Da.
- Păi în cazul ăsta cred că ar putea să fie discount la tot proiectul. Pe prima ofertă ni l-ați trecut separat, la aproape două mii de euro.
Mă arunc, îi cer un discount cam mare, ar fi aproape de 20%, nu cred că o să fie de acord.
- E cam mult ca discount. Ia să vedem exact. Ia calculatorul. Þac-țac! În viața mea n-am văzut pe cineva să bată așa de repede pe un calculator.
- Ar fi 24,75%. Cam mult. Sigur că va fi un discount fiindcă deja colaborăm de ceva vreme și sunteți un client serios. Ne-ați dat foarte prompt și profesionist toate info needed.
Dacă e ceva care mă enervează la ea e jargonul ăsta româno-englezesc. De fapt, toată firma așa vorbesc între ei. Pa, te pup, “see you”!. E în “common files”. Ați “downloadat” toate fișierele de la noi? Te calcă pe “nerves”.
- OK, deci 20%, îi propun.
- 10?
- 15 și considerăm dilu’ făcut.
- Bine, fiindcă azi e joi și e deja foarte cald.
Sunt mulțumit. Am ce să-i raportez lui șefu’. Și m-a lădat și cu informațiile alea, fiindcă eu le-am colectat, sortat și i le-am trimis, o știe foarte bine. Îmi întoarce complimentul pentru chestia cu rochia. Sau poate îi place de mine, de adevăratelea?
- Mulțumesc. Atunci cred că o să mă ocup tot eu și cu SF-ul. Ce date îți trebuie?
- Tot ca și pentru BP și încă vreo câteva, îți dau un mail mai târziu. Tot pe adresa aceea glumeață de pe Yahoo?
- Dacă, am nu știu ce probleme cu căsuța de la firmă și deocamdată le gestionez de pe Yahoo. [email protected]. Ãsta-i mailul meu. Pe bune. Emilia zâmbește.
- Ce, e vreo problemă?
- Nu, OK. Nu se poate abține și pufnește în râs: ha-ha-ha! Râde cristalin, n-am mai auzit-o niciodată râzând.
- Mai am una: [email protected]. Știi ce-i aia Yahoo?
- Nu, dar ce, Yahoo înseamnă ceva?
- Da, într-una din călătoriile lui, Gulliver, ajunge pe o insulă a cailor inteligenți, houy-hnms. Pe insula asta trăiau și niște oameni degenerați, un fel de zombi, care se numeau yahoo.
- Ai citit recent Călătoriile lui Gulliver?
- Prin clasa a șasea, ultima oară.
- Și ai ținut minte de atunci? Eu nu pot să rețin atât de multe lucruri.
- Îți plac călătoriile?
- Nu prea am timp. Iar în ultima vreme… Nu știu, parcă sunt din ce în ce mai multe de făcut. N-am mai avut timp de nimic: filme, cărți, călătorii…
Își deschide agenda.
- Ia uite aici! Toate astea trebuie făcute azi, până la sfârșitul programului.
Văleu, are o agendă super-împănată cu post-it-uri și cu tot felul de texte scrise în mai multe culori. În plus, agenda ei e cât un caiet studențesc și mai groasă decât în mod obișnuit.
- Mai bine lasă-mă, că sunt foarte ocupată! O spune cu ușoară tristețe. Și ca s-o dreagă:
- Cum arătau Yahoo ăia?
- Cu bărbi lungi și încâlcite, și cu unghiile netăiate. Houy-hmșii erau nedumeriți dacă Gulliver e și el un Yahoo sau nu. În rest aveau o viață foarte plăcută, stăteau toată ziua la soare.
- Mi-ar plăcea și mie.
Sorb o ultimă gură de cafea. E foarte cald în biroul lor cu toate jaluzelele. Îmi amintesc din nou de weekend și îmi readuc în minte starea plăcută de pre-sfârșit de săptămână cu două zile și jumătate întregi numai bune de plănuit. Aveau dreptate ăia cu horoscopul, azi îmi merge minunat.
- Mo’ning!
Uf, au început să vină colegele Emiliei. Și să se gratuleze în jargonul lor. OK, mă pregătesc să mă car.
- Bine, toate cele bune, Emilia, vorbim săptămâna viitoare. Și aștept mailul tău. Îmi place să-i rostesc numele. Parcă înseamnă ceva cu iubire, bună de iubit sau așa ceva. O să mă uit pe Net.
- Hai că te conduc. Ne bâlbâim puțin la ușă, cine să treacă primul, eu o las dar și ea vrea să mă lase fiindcă e gazdă, până la urmă trece ea prima. Pe scările întortocheate și abrupte o văd oarecum de sus, într-adevăr are umerii foarte frumoși. Și cu părul răsfirat peste ei.
Mă hotărăsc brusc. Inima începe să-mi bată un pic și simt amețeala plăcută a emoției. Acum să văd dacă au avut dreptate ăia cu horoscopul. Mă arunc cu capul înainte, fie ce-o fi.
În curte, până la poartă, îmi dreg vocea:
- Mm, Emilia, te rog să-mi ierți îndrăzneala, nu vrei să mergi cu mine la mare în weekend?
Tranc! Nu tu o cină, o plimbare, direct la mare, la soare, zile și gânduri fierbinți. Mă uit la ea, are o privire pe care nu pot să o decodific. Acum o să înceapă să se indigneze, ce ți-ai imaginat, etc., etc. Ce mi-a venit? Te pomenești că periclitez afacerile firmei, mă scalpează șefu’. În loc de asta:
- Ba da. Unde?
Mă uit la ea, are în continuare o mină care nu spune nimic.
- Îmm, păi… la Costinești!
- Da? OK, n-am mai fost de când eram studentă. Când vrei să plecăm?
- Mâine, după-amiază, poate prindem și ceva plajă?
- Știi ce, chiar da. În cazul ăsta mă iei direct de la firmă.
- Pe la unu?
- Hai două.
- Bine. Te sun mâine dimineață, pentru confirmare.
- Pa, te sărut!
Mă sărută!. Nu “te pup” sau la revedere! Ce vreau mai mult? Iupii! Cică să nu te încrezi în horoscop. Aoleo, ce mi-a venit cu Costinești? Unde naibii găsesc eu cazare în plin sezon? În sfârșit, vedem.
Mă sui în mașină și plec scotocindu-mă după telefon. Ignor un stop și mă aleg cu un claxon îndelung fiindcă i-am luat fața unui jeep. Trece pe lângă mine și prin geamul fumuriu îi văd fața încruntată dând din gură și din mâini.
- Ce vrei, bă idiotule? Mă duc mâine la mare cu o super-gagică. Ce să-ți povestesc! Ho,să mai trecem și noi ăștia, fără jeepuri.
Dau repede telefon la vără-miu, la o agenție de turism.
- Geo, am nevoie de ajutorul tău. Îmi trebuie o cazare la Costinești.
- Cam greu acuma, în plin sezon. De când?
- De mâine seară până duminică dimineața. Două persoane.
- Ahaa! Geo ăsta e un alt alergător după copii. E frumoasă?
De data asta sunt generos:
- Super finețe, directoare de firmă. Hai, te rog, ajută-mă!
- Ce nu fac eu pentru tine? Îmi povestești când te întorci?
- Cu amănunte picante, jur.
- Bine, te sun. Hai, pa!
Plec călărind pe nori. Parcă Bucureștiul e mai frumos. Stau la o coadă interminabilă la Tribunalul mare. O iau pe lângă fântâni, și mă opresc la semaforul de la Unirea. Sunt prima mașină. Asfaltul fierbe pe Bulevardul Unirii, se vede piața Alba Iulia ca prin ceață. Ãsta e smog curat. Fetele de pe trecere au toate fuste foarte scurte și bluze decoltate. Cred că aici e cea mai mare densitate de fuste scurte pe metru pătrat. Dar și Emilia mea! Când s-a întins după jaluzelele alea, cum i s-a văzut totul… Aproape totul, de fapt, restul o să-l văd mâine. Cred că e clar și pentru ea, am invitat-o la mare, sper să nu facă mai știu eu ce fasoane. O să stăm în aceeași cameră, sau cel mai probabil în același pat. Am uitat să-i spun lui Geo să fie cameră mono-pat. I-o da prin cap și lui.
Dau drumul la muzică. Ștefan Bănică continuă, netulburat:
“De ce mă-ntorc la ei și-acum / Și-acum când știu / Că sunt și buni și răi”.
Ce zicea la horoscop? Că am nu știu ce energie și avânt. Și că o să am succes la cei care contează pentru mine? Parcă așa ceva. Acum Emilia contează pentru mine. O să-i mângâi umerii tot weekendul. Și sânii. Mă sună Geo:
- Da, șefu’?
- Fane am pentru tine o cameră chiar la Forum. O chestie, nu mai era decât asta disponibilă, cu greu am păstrat-o, dar e cu două paturi. Vă înghesuiți și voi într-unul și pe urmă dormiți odihniți. Sau le tragi unul lângă altul, te descurci tu. E vreo problemă? Dacă e problemă, îți caut în altă stațiune. Dar eu zic că nu e nici o problemă, te descurci tu.
Ce pot să mai zic? M-am cam bosumflat nițel da’ las că văd eu ce fac. Mai bine nu ziceam de Costinești și mă duceam la Neptun sau mai știu eu pe unde. Dar m-a întrebat fata clar, trebuia să-i răspund.

***
A doua zi, la unu sunt deja la ea, în Cotroceni. Am vorbit la telefon și a fost OK pentru ora unu, și-a aranjat să poată pleca. Sun la interfon și nu mai urc, o aștept jos. Are tot o rochie, de data asta mai închisă, roșie stropită cu alb. Tot lungime incertă și poartă niște papuci cu bile colorate care îi lasă piciorul aproape gol. E mai estivală. Are un rucsăcel Nike și o geantă. Le bag în portbagaj. Îi deschid ușa, galant, pe partea ei. Emilia îmi zâmbește și se urcă. Ce genunchi frumoși are! Plecăm.
Iar e coadă la Tribunalul mare. Măcar acum, când știu că mergem la mare nu mă mai stresez așa. Dau drumul la muzică, am un CD cu Tracey Chapman și dau pe pista doi: “You got a fast car / And I got a plan, to get us outa’ here…” Nu prea e rapid Hyundai-ul meu, e pe motorină, nu sunt campionul demarajelor.
Conversația noastră cam lâncezește, Emilia are iar fața aia de nepătruns, la ce se gândește oare? Noroc cu muzica. Mergem destul de încet, de-abia am ajuns la Dristor.
- Să ne facem deja planul pentru diseară, îi propun. Ce zici, mergem în Ring sau mai bine pe malul mării să ne sărutăm?
- Mergem și în Ring și pe malul mării dar nu e neapărat nevoie să ne sărutăm.
Hopa! Te pomenești că… Ce-a vrut să spună? Mă uit din nou la ea, dar nu înțeleg nimic din privirea ei.
“Maybe we make a deal / maybe together we can get somewhere”. Bine că vorbește măcar Tracey Chapman.
- Atenție! Emilia dă din picioare în față, parcă ar avea o frână a ei acolo. Mă apropiasem prea tare de cel din față și a trebuit să frânez cam brusc. Iar ne-am oprit la un semafor.
- Am văzut, am văzut, o liniștesc.
- Te apropiaseși cam tare.
Era adevărat, dar am frânat la timp. Ce mă beștelește așa? Nici n-am plecat bine.
Suntem deja pe la Comchim. Apropierea autostrăzii mă face să mă simt bine. Mai avem puțin. Verific indicatoarele de bord ca un pilot pregătindu-se de decolare.
- Ai putut pleca? Cum rămâne cu liniuțele din agendă?
- Rămân pentru săptămâna viitoare. Deja mă îngrozesc când mă gândesc.
Când zice “îngrozesc”, r-ul ăla rostogolit al ei sună foarte veridic, parcă s-ar speria de-adevăratelea.
- Ce le-ai zis fetelor când ai plecat?
- Că merg cu tine la mare, ce credeai?
“Any place is better / Starting from zero I got nothing to loose”. Zău că are dreptate Tracey Chapman.
- Chiar le-ai spus așa?
- Da.
Trecem de ultimul giratoriu, de la Glina după care intrăm pe patru benzi. Un panou mare verde ne anunță că am ajuns în sfârșit pe autostradă.
- Mergi cam repede.
- De unde? Nu am depășit viteza maximă legală, de 130 km/oră.
- Dar nu mă simt în siguranță. Tu ce le-ai spus colegilor la firmă?
- Că plec la mare cu directoarea de la Project Consulting ca să o conving să ne dea discount.
- Pe bune?
- Glumesc. Noi, băieții, suntem mai discreți.
- Ha-Ha! Râde din nou, cu râsul ei cristalin. Îmi place. Onomatopeele la fata asta sună foarte veridic. Ca și “te rrog” și “îngrozitor”. Să încep o listă cu ce-mi place la ea.
Vremea se cam joacă cu noi, e un pâlc de nori care astupă soarele. Pe marginile șoselei limita între soare și umbră se vede foarte clar alergând pe o direcție oblică față de noi. Te pomenești că se strică vremea și nu apucăm să stăm la plajă.
Din spate vine tare un Mercedes dând din faruri. Cu ce viteză merge ăsta? Dacă eu am 130, probabil că ăsta are peste 180. Mă dau la o parte. Când mă uit în față, am o dubă care merge mai lent. Aștept să treacă Merțu’ după care revin pe banda de la centru cam brusc, bătrânul meu Hyundai se balansează un pic. Emilia se apucă de portieră și chinuie podeaua pe partea ei, pe frâna imaginară.
- Eu nu mă mai uit. Te-am rugat să mergi mai…
- Mai cum? Mă țâfnoșesc la ea. Dar și ea aproape a țipat. Prima noastră ceartă.
- Mai încet?
- Nu, mai prudent. Þi-am zis că nu mă simt în siguranță.
Aoleu, ce pisăloagă! De-aia a lăsat-o ăla cu care a făcut copiii.
- Mă dau jos!
- Bine, te rog, iartă-mă! Mă uit la ea.
- Te pun la volan!
- Nu, mă simt mai bine aici. Se întinde ca o pisică cu mâinile desupra capului. I se văd axilele, epilate. Îmi dau seama acum de parfumul ei, o chestie de cucoane, mai degrabă dulce.
- Chiar mă dau jos, să știi. O spune cu un ton mai alintat. Ce-ar fi să o dau jos, de-adevăratelea. Goală. Îmi vin în cap niște legende băiețești cu fete d-astea țâfnoase lăsate goale pe holurile căminelor studențești sau date jos din mașină.
- Bine, uite, sunt șofer model.
Ce pot să mai fac? A strâns deja niște bile negre. E o pisăloagă auto, mi-a tăiat macaroana cu pupatul pe malul mării și te pomenești că în alea două paturi de la Forum n-o să se întâmple nimic, o să dormim ca doi bebeluși.
Sofisticata lu’ pește!
“Sorry, is all that you can’t say / Things go by and still / Words don’t come easily” lălăie Tracey.
Ia mai taci și tu din gură! Ea trebuie să-și ceară scuze, nu eu. Opresc CD-ul. Brusc începe să se audă fâșâitul pneurilor și zgomotul motorului.
- Ce-i? Nu mai vrem muzică?
- Nu, mai ascultăm și alte chestii. Zgomotul motorului.
De data asta chiar s-a supărat. Nu zice nimic, se uită pe fereastră cu buzele strânse. Mă uit la ea, i s-a ridicat rochia până la jumătatea coapselor. Așa-i trebuie. Las’să stea îmbufnată. Oftează, și se adâncește în scaun. Rochia i se ridică și mai mult. Stă cu genunchii ușor desfăcuți. Oare cum are chiloții astăzi? Poate nu apuc să-i văd deloc. Vreodată.
Soarele iese din nou din pâlcul de nori și ne izbește direct. Cobor parasolarul. Emilia se întinde și ea după parasolarul ei și își trage rochia mai jos.
O iau de mână. Are mâinile reci cu piele fină. Își împletește degetele cu ale mele. După care îmi ia mâna și mi-o așează pe volan.
- Þine-ți mâinile pe volan, domnule inginer.
Mă uit la ea.
- De ce te uiți mereu la mine? Are un aer șăgalnic din nou.
- Îmi place de tine. Ești frumoasă. Și ai umeri frumoși. O mângâi pe braț cu dosul palmei.
- Bine, poți să mă ții de mână. Dar numai până la Fetești. Mă ia de mână și își împletește din nou degetele cu mine.
Încetinesc, trecem pe la fostul “station de taxation”. Când am trecut pe-aci cu niște amici francezi, s-a tăvălit pe jos de râs, mi-au zis că nu există așa ceva în franceză. Se zice “peage”. Îmi desprind mâna de-a ei. Brațul Borcea curge pe sub noi, odată cu două barje leneșe împinse de un vaporaș. În depărtare se vede un mal înalt, tăiat parcă de uriași și cu piciorul podului Saligny clar desenat.
Dau drumul din nou la muzică, de data asta caut un radio. Dincolo de Dunăre deja se simte apropierea mării. Aerul miroase altfel iar dealurile de lut prefigurează falezele.

***

Forumul nu mai e ca pe vremea noastră. Pe-atunci nu puteai să stai acolo dacă nu era taică-tu în CC și tu un utecist de frunte. Noi restul, poporul, stăteam la căsuțe sau, în cel mai bun caz la căsuțe din zid. Alea de pe lângă lac. Cu dușurile și budele la comun.
Acuma are un aspect de hotel învechit care încă mai păstrează urmele fostei lui măreții socialiste. Cu lambriuri afumate, cu candelabre chioare, cu lifturi mari, modernizate și cu afișaje digitale, e plină țara de hoteluri din astea, le-am tot văzut în ultimii ani de când mă duc în delegații.
Totuși capitalismul a pătruns și aici. Recepționera ne ia buletinele și ne pune să completăm formularele cu un aer absent. Mai țineți minte când nu te primea la hotel decât dacă erai domnul și doamna X? Aveam un amic, pe gagică-sa o chema tot Popescu, absolut întâmplător, ăștia mergeau cu tupeu prin hoteluri și se fandoseau că sunt familia Popescu. Până la urmă s-au căsătorit. La cununia civilă i-a întrebat ce nume doresc să poarte, toată sala a pufnit în râs. Cred că erau un milion de Popești acolo, și ai ei și ai lui.
- Micul dejun la ce oră e, vă rog?
- Între 8 și 10:30.
E timp destul, dacă cumva ne trezim mai târziu.
Iau bagajele și o conduc pe Emilia la lift. În cameră, ne aranjăm lucrurile fiecare într-unul din cele două paturi. Emilia pleacă la baie: mă duc să mă schimb. Mă schimb și eu. Când iese din baie, surpriză, are rochia de la Paris.
- Am rugat-o pe mami să mi-o pregătească fiindcă ți-a plăcut. Mi-a călcat-o azi dimineață.
- Locuiești cu părinții?
- Nu, a venit mami pe la mine.
Aha! A chemat-o să stea cu cei mici, normal.
O înhaț de talie.
- Lasă-mă! Se desprinde. Pe urmă, o drege:
- Te rog! Să mergem la plajă. Iar “te rog”-ul ei rârâit și emoționat. Bine. Un gentleman e un lup răbdător, nu așa spunea Murphy? Nu prea înțeleg. Se îmbracă cu rochia care mi-a plăcut, dar fuge de îmbrățișarea mea.
Coborâm. Vizavi de intrarea în Forum parcă era Vox Maris. Nu mai recunosc nimic. Normal, au trecut atâția ani. După gardul înalt nu se vede și nu se aude nimic, doar niște frunze de palmier pe deasupra zidurilor. Probabil se pregătesc pentru diseară. Cu liniștea asta amenințătoare și cu vegetația luxuriantă și cu zidurile astea zici că e Jurassic Park.
- Ai fost vreodată la Vox Maris? o întreb.
- Niciodată. Tu?
- O singură dată. Era 50 de lei intrarea și trebuia să iei și o consumație obligatorie care costa minim 50 de lei. Un coniac-cola. Trebuia să tragi de el toată seara, dacă nu, mai scoteai 50 de lei. Dacă te duceai cu o fată, te ruina. Totuși acolo se dădea… VIDEO! Eram uimiți că se poate așa ceva, pe față, în România. Și ținea distracția până la doișpe noaptea. În Ring se termina la 10, cel mult 10:30. Iar la doișpe noaptea dacă nu plecai, venea un tip politicos cu sacou și cravată și spunea: Vă rog să părăsiți localul. Avea umerii de un metru, se vedeau prin sacou, iar el avea aproape doi metri.
- Era ca un triunghi isoscel. Când spune Emilia “triunghi isoscel” e ca o fetiță care se alintă. “Trhiunghi” iar la “isoscel” rotunjește gura ei frumoasă și roșie.
- Ce zici?
- Păi 2 metri înălțime cu umerii de un metru, era ca un triunghi isoscel. Nu-i așa?
- Știi ceva? Eu cred că tu erai foarte simpatică când erai mică.
- Și tu cred că erai simpatic când erai mic.
- De ce spui asta?
- Fiindcă ai așa un aer de copil îmbufnat când nu se întâmplă totul așa cum vrei tu. Și fiindcă ai gropițe în obraji.
Când ajungem la Obelisc avem amândoi o reacție sincronă. Uau!
N-am văzut în viața mea o plajă așa aglomerată. E cearșaf lângă cearșaf. Și-au pus unii cearșafurile și pe alee, direct pe beton. Și sunt coșurile de gunoi arhipline, cu țugui.
Fir-ar să fie!
- O să mergem mai încolo. Nu mi-am imaginat că e chiar așa. Încerc să mă scuz întrucâtva.
- E OK. Într-adevăr, incredibil. Să mergem chiar pe malul mării.
- Mai spune o dată “incredibil”. Rododendron incredibil.
- Nu vreau.
- Cum îți spuneau părinții când erai mică?
- Promiți că nu râzi?
- Da.
- Milica. Dar ție?
- Promiți că nu râzi nici tu?
- Da.
- Fănel.
Izbucnim amândoi în râs.
- Ladies and gentlemen, după cinșpe ani, Fănel și Milica se întorc la Costinești. Plini de bani, stau la Forum, au venit cu o mașină străină iar ea are o rochie de la Paris.
Râde din nou. O iau de talie, de data asta nu se ferește.
Ajunși pe malul mării, ne scoatem sandalele. Emilia dă din degetele de la picioare fericită. Chiar și aici e greu să te strecori printre atâția oameni. Majoritatea sunt tineri, probabil studenți sau elevi dar sunt și oameni în toată firea, unii veniți cu copiii. Nostalgici ca și noi.
E foarte cald, îmi scot tricoul. Sunt mândru de cum arăt, după un an de sport, ei bine, se vede. Când o iau din nou de talie pe Emilia, îmi place atingerea umerilor ei goi. Nu și-a pus sutienul, probabil îl are în rucsăcel sau poate o să facă plajă topless.
Apropo, în jur e plin de fete cu sânii goi și cu slipuri minuscule, tanga, li se vede aproape tot fundul. Mi-e greu să nu mă uit la ele, sper să nu se prindă Emilia.
Apa mării e foarte caldă și ne mângâie tălpile. Din când în când ne atingem picioarele. Uneori simt cum calcă Emilia și îmi transmite o vibrație prin nisipul ud. Iar alteori simt cum valurile se preling peste picioarele ei, se învârtejesc și apoi vin peste ale mele, parcă aducând un mesaj de la ea.
Rochia i s-a udat puțin la poale, iar părul, probabil din cauza căldurii sau poate a umezelii, i s-a inelat. Cum o țin așa, aproape, simt din nou mirosul corpului ei, căldură și soare.
Și zgomot, foarte mult zgomot. Incredibil câtă gălăgie. Foșnet, plescăit, fragmente de muzică, de sonerii de mobil, glasuri vesele în toate graiurile țării. Chicoteli, țipete de fete stropite care își ascund sânii când intră în apă.
- Când ai fost ultima oară la Costinești? mă întreabă.
- De mulți ani. Te rog, iartă-mă, n-am crezut că o să fie chiar așa.
- Nu-i nimic. Și mie mi-a plăcut când mi-ai zis că mergem la Costinești, probabil din același motiv ca și tine. Nu mai fusesem de mult.
- Și am amintiri plăcute. Și credeam că e super-distracție în toi.
- Așa m-am gândit și eu.
- Îți dai seama că toți ăștia vor fi diseară în Ring?
- Brr! Un motiv în plus să ne culcăm devreme.
Aoleu. Iar fuge de mine?
- Spune-mi cum a fost ultima oară când ai fost? îmi dă ghes Emilia.
- Mai bine îți spun de altă ocazie. Eram prin clasa a unșpea și am plecat într-o tabără. Era o pilă de-a lui maică-mea, eram cu un grup de elevi de gimnaziu și încă doi băieți mai mari, cam de vârsta mea, copiii altor profesoare de la maică-mea de la școală. În prima zi, noi, băieți educați, am cerut voie să plecăm singuri, fără grup iar profa, însoțitoarea grupului, ne-a zis, bine, voi sunteți mari, faceți-vă singuri program. Când am auzit, am tulit-o și ne-am oprit direct pe malul mării și ne-am luat câte o bere.
- A doua zi aveam febră patruzeci și eram lat în pat. M-au mutat la infirmerie unde am zăcut patru zile și patru nopți. Într-o seară, n-avea cine să-mi facă injecție, mi-au ciuruit fundul de penicilină, apropo, așa că am fost până în stațiune, la un punct de prim-ajutor. Și m-am întors șontâcăind, dureau penicilinele alea, fir-ar ale naibii, și cu capul vuind de febră. Iar din Ring se auzeau bașii bubuind pe cerul înstelat și “I love rock and roll” ăla pe care l-a preluat Britney Spears, nici nu știu cine îl cânta atunci. După patru zile mi-am revenit complet. Totuși a fost și ceva pozitiv, și anume că banii care trebuiau să-mi ajungă toată perioada de unșpe zile, acum se împărțeau la 7 și ieșea o sumă mai mare. M-am simțit foarte bogat. Atunci am mâncat prima oară în viața mea pizza. Dar tu?
- Eu primisem tabără, eram studentă în anul întâi, și eram împreună cu o colegă. Stăteam în căsuțe din zid și ne duceam toată ziua la plajă și în Ring și speram să cunoaștem și noi băieți. Eram trei fete în cameră iar cea de-a treia fată a venit într-o seară cu un băiat și a dormit noaptea cu el. Eu și colega mea am fost aproape oripilate. Nu eram sigure dacă trebuie să o reclamăm sau nu.
- Iar noi, băieții, ne doream să cunoaștem fete, tot în Ring, și nu aveam curajul să le vorbim. Și așteptam să dea un blues ca să le putem invita la dans. Deși ne refuzau dacă nu erau din același grup. Îți trebuia mult curaj ca să agăți o fată.
- Dar să agăți o fată pe care de-abia o cunoști, de la o firmă parteneră?
- Ascultasem horoscopul în dimineața aia, adică ieri, și spunea că o să am o zi minunată.
- Pe bune? Și mie îmi spusese că o să am o mare surpriză după-amiază. Când colo, invitația ta a venit de dimineață.
- Asta înseamnă că nu trebuie neapărat să crezi în horoscop. Tu crezi?
- Nu în mod special. Totuși îl mai ascult dimineața, în drum spre firmă, fiindcă mereu îți zic de bine. Și mie mi-a trebuit mult curaj să îți accept invitația.
Am tras-o mai aproape. Și-a lăsat capul pe umărul meu, pentru o clipă.
- Asta nu înseamnă că trebuie să-ți iei nasul la purtare, domnule inginer.
- Nu, alteță. Nu până nu semnăm contractul de consultanță și nu dai SF-ul discount.
- Mm. Lasă-mă!
- De ce mi-ai acceptat invitația?
- Eu sunt dintr-o bucată. Ai să mă cunoști, poate.
- Tot atunci, într-a unșpea am fost și la epavă. Înot, într-o după amiază, cu ceilalți doi băieți. N-am crezut, dat la întoarcere am nimerit într-un fel de curent. Pur și simplu, ne trăgea marea înapoi în larg. Mi-a fost frică. Mă și mir cum am avut curaj. Nu știu să înot prea bine. Și aveam doar un colac.
Emilia șovăie deodată. Aoleu, cum de nu mi-am dat seama, am ajuns la plaja de nudiști. Se văd deja primele fete goale. Și primii băieți. Tot drumul ne-am uitat către plajă dar era același peisaj: cearșaf lângă cearșaf, parcă erau cusute. Nici aici nu pare să fie mai liber. Inima începe să-mi bată mai repede, ca atunci când mi-am luat inima în dinți să o invit cu mine la mare:
- O să mergem mai încolo, spre epavă. E o plajă mai proastă cu bolovani. Poate acolo o să găsim un loc.
- Nu știu dacă e o idee bună.
- Nu-i nevoie să te dezbraci. Poți să faci doar topless.
Pornim din nou. Mi-era greu să nu mă uit la toate fetele alea cu sânii goi, dar aici… Atmosfera de la nudiști e puțin falsă, toți fac pe naturiștii, că nu contează dacă ești gol, etc. Și de fapt toți se benoclează la femeile goale. Două fete trec pe lângă noi, se țin de mână, sunt complet goale. Iar un grup stau de vorbă, sunt și băieți printre ei, unul dintre ei ține de talie o fată goală. Fete goale sunt și în apă și întinse pe cearșafuri, pe spate sau nu, unele dintre ele pur și simplu cu coapsele desfăcute.
- Emilia, ai spus că ai primit tabăra la Costinești. Erai o studentă eminentă?
- Îmi pare rău, dar să știi că da.
Întotdeauna mi-au plăcut tocilarele. Poate fiindcă eu am fost un student mediocru. Toate iubirile mele din facultate au fost studente eminente. Speram să se lipească ceva și de mine. Ele își făceau de cap cu mine și luau tot numai zece la examene.
- N-ar trebui să-ți pară rău deloc. Și ai rămas în facultate din prima?
- Da. Părinții mei erau foarte mândri. După câțiva ani s-a dovedit că nu e mare sfârâială. Iar cu studiile mele puteam face ceva mult mai interesant și mult mai profitabil. Lucrul cel mai frumos în facultate era să lucrezi cu studenții. Dar în rest erau tot felul de prostii, ședințe, cercetare, trebuia să pierzi vremea pe la catedră, să fii văzut. Așa că nu îmi pare rău că am plecat. Cel mai mult îmi pare rău de studenți. Poți să te uiți!
La naiba! Era o fată tunsă foarte scurt, cu un corp sportiv, superb, se juca cu piciorul în nisip pe malul mării. Cu un fund perfect și cu sâni perfecți. Și cu pubisul complet epilat. De fapt, toate fetele de pe plaja asta sunt complet epilate, probabil că așa e moda acum.
- Te rog, iartă-mă. O să mă uit numai la tine. Sper că nu întâlnim cu foști studenți de-ai tăi și pe-aici.
Cred că s-a supărat, nu spune nimic. S-a supărat că am spus că o să mă uit numai la ea sau că ne întâlnim cu foști studenți de-ai ei?
- Asta ce e?
E sincer mirată. Bine că nu s-a supărat, doar mi s-a părut.
- E o cazemată. Era zidită în mal, aici a fost o faleză abruptă cam cum e la Constanța. Din cazemată se supraveghea marea, în eventualitatea unei debarcări. Cu timpul malul a fost ros de mare și cazemata a căzut pur și simplu pe plajă. Fiindcă e din beton marea n-a putut s-o erodeze.
- Uau! Arată ca un film. Din acelea cu comisari.
Ușa cazematei clipocește în apă. Algele au crescut pe beton și unduiesc în valuri. Arată cam sinistru.
- Vrei să intrăm în ea?
- Tu mereu mă atragi în locuri strâmte și pustii, domnule inginer. Uite, am putea să stăm aici.
Într-adevăr, plaja de-aici arată OK, cu densitate normală de cearșafuri. Poți să te așezi la câțiva metri unul de altul.
Ne întindem cearșafurile pe nisip. Emilia are o rogojină iar eu cearșaf portocaliu. Ne aranjăm lucrurile. O privesc cu coada ochiului. Oare o să facă topless?
Fie ce-o fi, eu mă dezbrac de tot. Trebuie să fie măcar unul în ton cu împrejurimile. Emilia își încolăcește mâinile în jurul gâtului:
- Mă ajuți, te rog?
- Sigur. Fermoarul rochiei ei face un foșnet electrizat. Mă uimește, nu prin faptul că îi dezgolește spatele ci prin faptul că pot să-l aud. Aici e mai liniște, am scăpat de rumoarea de pe plaja de până acum. Se aud valurile fermoarele electrizate ale rochiilor de la Paris. Și mai cred că se aude și zumzetul gândurilor mele.
Tâmplele mă strâng. Gata, mă așez pe cearșaf.
Emilia și-a tras rochia peste cap. Are sânii cu areolele încrețite și sfârcurile turtite de plastronul rochiei. Are un costum de baie ca un dalmațian, alb cu pete negre sau negru cu pete albe. E frumos, legat în șnururi pe lateral și îi îmbracă fesele destul de mult, nu e tanga. Nu are nici un fel de urme de sutien, deci am bănuit corect că ăsta nu e bronz ci culoarea naturală a pielii ei.
- Eu mă duc în apă, o anunț.
- Vin și eu mai târziu. Deocamdată mă bronzez.
Mă înfior când intru în apă gol, mă bălăcesc puțin. Deși apa e foarte caldă, simt un frison. Îmi dau seama cât e de cald afară. Când mă întorc la cearșafuri, Emilia e goală de tot, și-a scos chiloții și i-a ascuns pe undeva. Stă pe burtă cu mâinile peste cap. Nu are urmă de slip, n-a făcut deloc plajă anul ăsta.
Ma prefac că dau din mâini să mă usuc și mă uit la ea. Are fundul frumos, cu două gropițe deasupra feselor. Stă cu coapsele lipite. Mă așez lângă ea pe cearșaful meu. Ridică un ochi:
- Cred că e foarte cald.
Cred că ești foarte frumoasă. O ating pe glezne.
- Brr. Ești foarte rece!
- E foarte cald. Te sfătuiesc să intri în apă.
- Bine. Se răstoarnă pe o parte, nu îndrăznesc să-mi dezlipesc privirea din ochii ei. Vii și tu?
- Imediat.
Zâmbește, cred că a înțeles stratagema mea. Poți să te uiți cât vrei, par să spună ochii ei.
Pleacă către apă. Așa, în picioare, e și mai frumoasă. Pășește cu grijă ocolind un depozit de scoici și fundul i se mișcă în ritmul pașilor. Fiindcă e luminată de soare, tenta arămie a pielii ei devine aurie, aproape strălucitoare.
Stau ridicat și mă uit direct la ea. Cred că simte privirea mea, se întoarce cu tot corpul spre mine și îmi face semn zâmbind: “hai, vino”.
Ne luăm de mână cu degetele împletite și intrăm în apă. Se cufundă în apă până la gât și apoi pleacă înot, ca un delfin. Face o voltă și apoi se scufundă. Dispare și apoi reapare lângă mine cu părul șiroind și sânii plescăind chiar deasupra apei.
- Uau! E super!
- Da’ ești o înotătoare meseriașă. Eu nu știu așa ca tine.
- Nu știi să înoți?
- De fapt mă cam bălăcesc pe lângă mal. O iau de talie. Se apropie puțin de mine, E rece și caldă în același timp. Ca o cenușă sub care mai mocnește jarul.
- N-am mai fost de mult la bazin. Mă duc să dau o tură.
Îmi desprinde mâna și pleacă înot, de data asta pe spate. După trei minute se mai vede doar un cap îndepărtat, ieșit din apă, ca o focă, departe spre larg.
Ies din apă și mă duc la cearșaf. Pe fâșia de nisip de lângă apă e un fel de bulevard, se plimbă perechi goale ținându-se de mână, uneori două fete discutând sau fete singure, unele fac jogging. Simt că îmi iau creierii foc.
Emilia se întoarce, îmi pun ochelarii de soare. Când iese din apă mă uit direct la ea. Merge cu coapsele lipite, parcă încearcă să-și ascundă pubisul. Se oprește pe mal, cu picioarele în apă și îmi face semn să vin.
Când ajung lângă ea, îmi scoate ochelarii și și-i pune ea.
- Ca să nu mă întâlnesc cu un fost student. Acolo e tot o cazemată? Îmi arată cealaltă cazemată, la vreo sută de metri.
- Cred că da.
- Mergem s-o vedem?
- Îhîm.
Plecăm către cazemată. Nu-mi vine să cred. Merg de mână cu o fată superbă, complet goală. Amândoi suntem de fapt complet dezbrăcați. Mă întreb dacă ea s-a uitat vreo clipă la mine.
- Vrei să mergem, până la epavă?
- Tu înot și eu cu barca pe lângă tine. Sau să mă duci tu în spate ca mândra din “Mă dusei să trec la Olt”.
- Am glumit. Mă amuză oamenii care nu știu să înoate.
Cred că am o față îmbufnată.
- Hai, nu te supăra… Fănel! Mă ia cu ambele mâini de braț. O iau de talie și mă înfior de atingerea pielii ei. Exact cum îmi imaginam, caldă și catifelată. Pe umeri are încă broboane sărate. Ne întâlnim cu altă pereche care vine din sens opus. Chestia asta am senzația că e un fel de etalare a fetelor cu care e venit fiecare. Văd clar cum perechea cealaltă se uită la noi.
Cazemata e copia fidelă a celeilalte. Pe o piatră plină de alge din fața intrării pozează o fată întinsă în valuri și cu părul desfăcut și ud pe care și-l tot aruncă de pe un umăr pe altul. Ne întoarcem. Soarele începe deja să ne frigă pe umeri.
Stăm pe cearșafuri și mâncăm porumb fiert. Emilia a uitat complet că e goală, stă pe o parte, cu fața către mine și cu un genunchi ridicat. Din când în când îmi mai arunc ochii pe știuletele de porumb dar de fapt mă uit la ea. Cred că își dă seama dar nu își modifică postura, nici n-ar avea cum se ascunde. Se ridică apoi în fund cu picioarele așezate turcește. Mă duc să arunc știuleții ronțăiți. Când mă întorc, Emilia e așezată pe burtă cu ochii închiși și coapsele ușor desfăcute. Mă prefac că mă duc până pe malul mării ca să-mi spăl mâinile de nisip. Când mă întorc, Emilia e în aceeași poziție. Între fesele ușor desfăcute pot să-i văd pubisul, e ca o boabă de cafea. O mângâi pe talie cu dosul mâinii.
- Ești fierbinte. Cred că ar trebui să mergem. Pe urmă ne prăjim prea tare.
- Ai dreptate.
Ne îmbrăcăm. După ce-și trage rochia pe cap, mă roagă:
- Mă mai ajuți cu fermoarul?
Stau în spatele ei și îi trag fermoarul. Când ajung la capătul cursei o cuprind de mijloc și o sărut pe umeri și pe gât. Ne ridicăm în picioare și ne sărutăm îndelung. O strâng de talie și îi frământ șoldurile.
- Nu ți-ai pus slipul?
- Nu. Mă iei și așa?
- Știi, atunci la firmă, când ai descurcat jaluzelele…
- Știu, mi-am dat seama. De ce nu m-ai sărutat și mai devreme?
- Mi-a fost rușine.

***

Ajunși la Forum, suntem amândoi leșinați. E foarte cald și drumul pe jos prin toată hărmălaia de plajă, ne-a epuizat. Ajungem în cameră.
- Cred că nu mai mergem în Ring în seara asta, îi propun.
- Cred că ai dreptate. Mă duc să fac duș.
OK. Te aștept. Mă gândesc dacă să o aștept gol sau îmbrăcat. Optez pentru varianta doi. Stau pe pat și dau drumul la televizor. Aproape că adorm. Când iese, Emilia e înfășurată într-un prosop mare roșu cu portocaliu, înnodat peste sâni. Vine spre mine:
- Te uiți la știri? Ce zice?
O apuc de capătul prosopului. Murmură către mine:
- Nu ți-am arătat destul pe plajă, domnule inginer?
O desfac din prosop ca pe o sarma.
- Ba da. Acum vreau să negociem contractul…
E târziu. Suntem epuizați, dar nu ne vine somnul. Stăm fiecare în patul lui și ne ținem de mână.
- De ce ai acceptat să vii cu mine la mare?
- Fiindcă îmi placi. Mă gândeam că o să mă inviți undeva întâi, dar tu, tranc, m-ai chemat direct la mare.
- Când te-ai hotărât să te iubești cu mine?
- Îți dai seama că, de fapt, m-ai pus să răspund la două întrebări acolo în curte, când m-ai întrebat dacă vreau să vin cu tine la mare?
- De-aia ai acceptat să te bronzezi goală?
- Da. Þi-am spus că eu sunt dintr-o bucată.
- Þi-am văzut totul. Și nici nu te sărutaseși cu mine.
- Știu, pentru tine…
- Ești frumoasă!
- Și tu ești, așa, blând.
- Dar sunt frumos? plusez eu.
- Ești.
- Te-ai uitat la mine? Spune drept!
- M-am uitat doar la fundul tău. Râde.
- Mai vreau să te întreb ceva. Dar dacă nu vrei să-mi răspunzi, nu-mi răspunde. Copiii din pozele de pe birou…
- Sunt nepoții mei, copiii lui soră-mea. Doi bașbuzuci.
După care se prinde:
- Ce? Doar nu ți-ai imaginat că sunt ai mei? Sunt eu super-femeie, dar nici chiar așa. Râde în hohote. Ca să poată da din picioare, se dezvelește. E goală sub cearșaf. Să-mi dai o poză de-a ta să am mai multe poze cu copii pe birou.
Întind o mână, o mângâi pe șold.
- Ia vino-încoa.
- Lasă-mă. Mi-e somn.
- I-am spus lui vără-miu că vreau o cameră cu pat matrimonial. Uite ce-am primit!
- Să-i dai o bere din partea mea. Nani!

***

În visul meu, stăteam pe malul mării. Apa era cenușie, cu valuri abia ridicate, clipocind egal și ritmic, cred că era dimineața. Nu ieșise încă soarele, dar era lumină. Stăteam amândoi pe o saltea de pat, din aceea cu arcuri, întinsă direct pe nisip. Era un fel de sălaș al nostru, eram ca doi aurolaci, dormeam afară. Eram acoperiți cu o plapumă, iar Emilia era goală și așezată direct peste mine, cu fața în sus. Nu-i simțeam aproape deloc greutatea, îmi plimbam mâinile peste corpul ei. Aveam o stare de bine deplin, ca atunci când eram copil și ieșeam vara în picioarele goale în fața blocului și-mi venea să chiui de bucurie, nici eu nu știam de ce.
Simțeam un ușor regret pentru viața mea care urma să ia un nou curs, ca atunci când te desparți de o etapă dragă, ca atunci când termini liceul si cânți “Gaudeamus” și pentru toate celelalte fete pe care le-aș fi putut iubi. Iar pentru Emilia simțeam că mă pregătesc să-i spun că relația noastră are ceva special și că va fi de durată.
O distorsiune temporo-spațială mă readuce în lumea reală:
- Tati, vlei să îți dau un pupic?
- Mm. Da, Emiluș, minune mică.
- Vlei să ne sculăm? Si să melgem în suflagelie să ne jucăm?
- Mm.
Un căpșor ciufulit mă privește curios. Are părul foarte brunet, seamănă cu maică-sa. Are cea mai frumoasă nuanță de păr pe care am văzut-o. Încerc ultima carte:
- Unde e mami?
- Mami, șace baie.
Emilia apare și ea, în halat de baie. Se suie în pat.
- Tocmai visam că vroiam să te cer de nevastă. Eram noi doi, pe malul mării, ascunși sub o plapumă.
- Îmi povestești diseară?
Își șterge părul. Acum văd asemănarea perfectă între părul ei și al copilului.
- Emil seamănă cu tine la păr. Are exact aceeași nuanță.
- Și are ochi frumoși ca tine.
- Cum am ajuns să te iubesc?
- Ai uitat? Te-ai trezit într-o dimineață clocotind de avânt și dornic să negociezi contracte.
- Mm. Nani! Încă nu m-am trezit.
- Nu uita că la opt jumate îți vine meșterul să-ți repare ferestrele. Și tre’să te duci până la Bricostore să-i cumperi adeziv.
- Mă iubești?
O trag către mine.
- Lasă-mă!
O sărut pe gât. Părul ei ud miroase a șampon.
Emiluș se bagă între noi.
- Vleau si eu pupic. Mami! Tati!