Suntem singuri în Univers? O întrebare la care am încercat să răspundem nu de secole ci de milenii, prin diferite căi. Începând cu cele mai vechi civilizații și până în prezent, natura umana ne-a îndemnat să căutam dincolo de noi, în întunericul necunoscutului, într-o încercare de regăsire a unei părți ce ne lipsește.
Dacă ceea ce căutam este un răspuns, atunci îl putem obține ușor din acele făgașe care tatonează exactitatea. Un fizician ti-ar oferi un simplu „nu”, bazat pe toate teoriile existente: „ceea ce este probabil se va întâmpla” și cum viața pe Pământ deja s-a întâmplat, atunci cine ne împiedică să extindem orizonturile. 100 de miliarde de galaxii, fiecare cu 100 de miliarde de sori, chiar daca o planetă la 1 miliard ar putea oferi condiții prielnice atunci tot am găsi 10000 de miliarde de ființe diferite ce dețin conștiință. Impresionant și totuși un răspuns este ceea ce ne lipsește?
Poate că ne-am mulțumi doar și cu o idee în care să dorim să credem. Un filosof spunea că „marea dilemă a vremurilor în care trăim este aceea că avem nevoie de o religie, însă nu-i găsim un Dumnezeu”, iar acum în sfârșit am realizat că nu am căutat unde trebuie. Încât o luam de la capăt și scormonim cu speranța de a descoperi acel ceva, care va demola temelia vechii noastre credințe, pentru a face loc noului adevăr, oricare ar fi acela. Vom pleca în aflarea dreptății, a rostului lumii până când, inevitabil, vom spune iarăși stop, fiindcă sufletul ne va obosi: înțelegând, poate, ce a găsit însă neștiind prețul ce l-a plătit pentru această revelație. Și iarăși vor trece generații până când trecutul și prezentul nu ne vor mai mulțumi.
Dar dacă ne-am înșelat și de fapt realizăm că tânjim după un sentiment?
Să fie el siguranță, încredere sau, de ce nu, chiar iubire. Niciodată nu am fost atât de mulți și totuși atât de singuri, în acest abis al sufletului nostru, de unde am putut privi din siguranța umbrei ce ne învăluie. Și am văzut mai mult decât răspunsurile ar putea să cuprindă, ideile să conceapă; am văzut stele căzătoare ce s-au stins într-o bătaie de inimă, sori ce-au ars mult prea devreme, și toate acestea înainte ca eu să pot simți. Am pierdut nașterea cosmosului, am fost privat de acea emoție, încât acum încerc să mă regăsesc în inima acelei stele în care m-am născut, să tresar când o voi revedea ca în final să simt ce mi-a lipsit și nici măcar nu am știut.
Așadar, suntem sau nu suntem singuri? Sincer, nu știu, însă vă pot spune că nu am nevoie de infinitatea Universului pentru a mă simți singur, la fel cum nu am nevoie de o lume întreagă pentru a fi împlinit…