agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1329 .



Taina șoaptelor
proză [ ]
Cele zece povețe

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cosmacpan ]

2007-09-01  |     | 



Motto: Cu fiece poveste eu încerc să-ți spun
Cum să alegi în viață drumul bun.

Despre ce să mai vorbim dac-ar fi să povestim? Despre prinți? Despre prințese? Zâne care viața-ți țese? Cosânzene? Feți-Frumoși? Împărați mai pântecoși? Cai cu aripe-nstelate? Zmei făloși sau solzoși? Despre babe urâcioase, răpciugoase și buboase? Sau pitici foarte mici? Ori castele încețoșate cu fantome preumblate? Poate despre.......Ei? Ce-ați zis? Cum? Înca nu v-ați decis? De n-aveți nimic de zis, vă propun... să.... da acum.... Haideți să pornim la drum!
A fost odată, ca niciodată. Cum ce a fost? Dar câte n-au fost, că atâtea s-au petrecut încât....da ce să mai lungim vorba fără de folos. A fost odata ca niciodată că de n-ar fi nici că s-ar povesti, și de nu s-ar povesti nici nu s-ar mai auzi și nici măcar nu s-ar ști.
A fost odată, un om care avea trei feciori. Dar nu orice fel de om, ci unul înstărit, cu vază, căci de felul lui era neguțător cu seamă și vestit în toată lumea pentru mărfurile și cinstea lui. Mulți se mai minunau încă pentru reușitele lui, și nu puțini erau aceia care nu prea vedeau cu ochi buni tot ceea ce făcuse, căci mulți îl bănuiau de matrapazlâcuri sau mai rău, de cine știe ce lucrătură diavolescă. Tot ce-și dorise omul nostru era ca cei trei copii să-i urmeze și de fiecare dată îl luase pe câte unul pe lângă el ca să priceapă totul într-ale meseriei și nu de puține ori se chinuise omul nostru ca să-i dumirească și să le dea buna învățătură. Și dacă cu cei doi mai mari nu avusese de furcă, căci erau băietani ascultători și înțelegători care pricepură foarte repede cele de trebuință într-ale negoțului, cu cel mai mic, care era sfârlează și spiridușul familiei avea el de luptat și de înfruntat greutăți căci era mai nărăvaș ca un murg sălbatic și vai de cel ce încerca să puie șaua pe el sau să-i deie sfaturi și povețe.
Într-o bună zi, omul nostru rupse averea în patru, dete câte o parte fiecăruia dintre feciori dorindu-le pricepere și curaj în a porni o nouă viață și o afacere a lor iar grosul îl păstră căci nu se știe ce poate să-ți aducă ziua de mâine. Într-un an de zile, flăcăul cel mare avea o afacere înfloritoare căci, tot umblând prin lume, găsise cu cine și cu ce să facă negoț, și anume cu bijuterii și mirodenii. La fel și cel de-al doilea care avea oameni răspândiți în toată lumea purtându-i mărfurile: covoare de preț, brocarturi cu fir de aur și argint și oglinzi șlefuite și lustruite cu migală. Și nu mai putea omul nostru căci era mândru de cei doi fii și de reușitele lor. Cât despre cel de-al treilea, într-un an reușise să piardă toți banii, căci rămăsese fără de un sfanț în pungă. Unii ziceau că i-a pierdut la jocuri, alții bănuiau că pe la hanuri cu tot felul de așa ziși prieteni, dar nimeni nu putea spune de-adevărat ce făcuse. Și nimeni nu știa nimic, căci feciorul nostru lucrase într-ascuns și se ferise ori de câte ori făcuse vreo faptă bună ori omenise pe cineva, sau ajutase vreun sărman să scape de belele. Căci asta era cea mai mare bucurie a lui, să ajute, dar nevăzut, necunoscut. Și după cum am mai spus într-un an de zile nu mai avea sfanț în pungă și nici nume bun nu mai avea, căci toată lumea îl știa acum de pierde-vară, fără căpătâi și fără cuvânt, căci îl vedeau ba stând o zi întreagă aplecat asupra unui mușuroi de furnici, ori privind alunecarea norilor pe cer, ori câte alte minunății fără de rost cum ar fi număratul boabelor din spicele de grâu.
Într-una din zile, bătrânul tată îl chemă pe Prâslea, Ionică cel mai mic și-i spuse:
 Ei fiule, multă bucurie mi-ai adus de când ai venit pe lume, dar ăst ultim an parcă te-ai întrecut pe tine însuți. Chiar dacă mă doare inima rănită, altă cale ca să te îndrept nu văd, așa că nu pot spune altceva decât că nu te mai recunosc de fiu al meu. Te rog dară să pleci în lumea largă și să nu te întorci la casa mea decât atunci când vei învăța să câștigi tot ceea ce ai pierdut: încrederea oamenilor, respectul de sine și dragostea.....căci fără de aste lucruri ești un nimeni, sau dacă vrei altfel spus, un pierde vară......uite, ai aici o pungă cu galbeni ca să ai de drum. Până în seară trebuie să-ți iei tot ceea ce vrei din casa mea și să pleci. Dacă nu, voi pune slugile să te arunce afară din casă ca pe ultimul fur. Și acum poți să pleci....
 Bine tătucă, dar......
 Când oi învăța tot ceea ce n-ai avut timp să înveți la casa mea, atunci te poți înturna. Și acum pleacă, căci timpul trece.
Ieși voinicul nostru din odaie și mai că-i tremura bărbia, iar o ceață deasă i se așeză pe ochi încetinindu-i văzul. “Bine, bine, dar ce m-oi face eu acum? Că doar nu știu de nici unele. Ei băiete, băiete, amu să te văd că de făcut știu că ai făcut multe, și bune și rele, în ultimul timp, dar mai mult rele de-ai putut să-l superi pe tătuca în așa hal.”
Ieși Prâslea al nostru pe porțile conacului și nu mai privi în urmă, că și așa avea inima grea și credea că dacă ar fi întors capul ar fi căzut răpus de durere. Astfel nu mai apucă să-și vadă tatăl stând la fereastră cu inima frântă și cu fața scăldată în lacrimi amare. Merse el ce merse, și iară mai merse și cu toate că îi era inima grea ca piatra cea de moară, nu putea să treacă fără a se bucura de străvezimea aerului și de albăstrimea cerului strecurat printre pernele cele pufoase ale norilor. Dar iată că într-un sat văzu mulțime de lume strânsă și un biet om sărman cu mâinile prinse-n fiare, ce era dus la spânzurătoare. Și în urma lui o muiere și cinci copilași plângeau de ziceai că pentru ei venea sfârșitul lumii. Se opri voinicul nostru și întrebă cu curaj care este pricina de-i omul în fiare și copiii ceia plângând. Atunci un vătășel care trăgea lațul de la gâtul omului rosti răspicat:
Apoi aista-i văcarul împăratului și ieri o umblat teleleu cine știe pe unde pe imaș și au venit lupchii și au sfârtecat cele mai frumoase vite, și fiindcă n-are bani să plătească, trebuie spânzurat, ca să fie de învățare de minte pentru oricine mai face așa.
 D-apoi nu-i mai bine să-l lăsați slobod și-n ăst timp să muncească pentru împărat ca să-și plătească datoria?
 D-apoi când a mai reuși el să strângă bani să plătească toate vitele, când el n-are cu ce-și hrăni ciurda de copchii?
 D-apoi cât ar face toate vitele împăratului?
 Păi să tot fie o pungă cu galbeni, o mie nenumărați. Dar de ce întrebi? Ori ai vrea să plătești mătăluță?
 Și dacă-l spânzurați cine va mai avea grijă de copii?
 Și-or purta singuri de grijă, și apoi mai e și maica lor care poa’ să muncească, ca să-i ție.......
 Þine rogu-te punga asta cu galbeni și dă-i drumul omului să plece acasă.......
 D-apoi cine oi fi tu de dai cu banii în stânga și-n dreapta?
 Vezi de-i du toți banii împăratului și uită că m-ai întâlnit, vătășelule.
 Prea bine, Măria Ta.

Îndată se strânseră în jurul lui copiii și femeia omului, și nu mai știau care cum să-i mulțumească, ba încă muierea prinse a-i săruta mâinile și a le stropi cu sarea lacrimilor, căci nu mai credea să-și vadă bărbatul viu lânga copilași.
 Cum pot să-ți mulțumesc, Măria Ta?
 Să ai grijă de copilași să nu-i lași fără de tatăl lor, căci amară viață poa’ să aibe singuri și străini prin lume.....
 Dar acu’ ce s-a întâmpla cu tine Măria Ta? Că doar ai gătat banii de drum....
 Nu-ți bate capul cu nimicuri omule. Bucură-te că ești în viață și du-ți copiii acasă că destul s-or speriat în ăst timp.
 Să ne trăiești Măria Ta și să ai parte numai de bucurii în viață.
 Așa să dea Bunul Dumnezeu, că după cum au început a se rostogoli ca piatra în apă, nu poate fi departe fundul sacului...... și nu uita...... cel ce dăruiește însutit primește.....
 Așa-i Măria Ta, și fie ca această vorbă să pună stăpânire și pe viața ta. Dar dacă nu-i cu supărare.... n-ai vrea să te abați pe la noi ca să ne bucurăm împreună de astă zi?
 Dacă nu-i prea mult, bucuros aș trece.
Și plecă Prâslea Ionică, însoțind alaiul copiilor ce săreau și se bucurau împrejurul tatălui ca niște ieduți, tot cântărind cele spuse, căci vorbele îi veniseră deodată în minte ca și când altcineva le puse acolo..... și iată că după ce ieșiră în vatra satului, mai la o parte, era o gospodarie cam despuiată și sărăcăcioasă, ce se rotunjea împrejurul unui bordei săpat în pământ că numai acoperișul de paie îți dovedea cam ce este pe acolo.
“... Bucură-te că de astăzi începi o viață nouă” auzi ca o șoaptă rătăcită, sau spuse chiar el vorbele.
Ce ai spus, Măria Ta? Întrebă femeia ce se strecurase mai aproape, gata să pregătească ceva de cină....
Nu mai știa de este adevărat sau doar i se păruse....dar dacă și femeia auzise, atunci....
 Nu știu....spuneam și eu așa.....
 Ba chiar cred că ai dreptate....că doar de azi bărbatu-miu îi ca și nou născut.... începe o nouă viață și asta numai datorită ție preabunule călător....
 Apoi așa să fie.
În ăst timp, femeia trimise copchii prin vecini să mai culeagă câte ceva de-ale gurii că să întocmească o masă cât de cât mai acătării, iar ea alerga iute prin poiată să prinză o umbră de găină ca să-i povestească despre căldura jarului și despre binecuvântarea mămăligii care-o s-o însoțească. Și în timp ce pregătea ea cele bucate de pus pe masă, Prâslea Ionică dădu ultimii doi bani celui mai răsărit băietan să plece în sat și să aducă o ploscă cu vin de cel dulce ca fapta bună. Și pe când își asculta tăcerea cu tatăl copiilor, gândindu-se cum se schimbă viața de la o zi la alta și de la un ceas la altul, odată se auzi o hărmălaie mare și iată că în gura ușii apăru capul vătășelului care le făcu semn să iasă afară. Nici nu puseră bine piciorul afară pe pământ că se și treziră în lanțuri, și amândoi fură înghiontiți de la spate cu ciomege și sulițe.
Femeia se umplu de spaimă și căzu la pământ ca retezată. Copiii, speriați, se adunară în jurul ei privind când la maica, când la taica, căci nu știau ce-i mai bine de făcut: să o grijească pe maica lor căzută sau să se atârne de picioarele tatălui pe care îl vedeau iar luat?
Cei doi plecară cu alai de curioși după ei și care mai de care râdea și-l batjocorea pe flăcău spunând:
 Pe văcar l-a salvat de la moarte, să vedem dacă poate să se salveze pe sine......
 Să scoată încă două pungi cu galbeni să se scape pe sine și pe văcar....
 Cine l-a pus să se oprească? Nu putea să-și vadă de drum?
 L-a împins mila de copchii, să-l scape acum copchii.......
 Să-i dea ei cele două pungi cu galbeni.......
Dar nici Prâslea și nici tatăl sărman nu spuneau nimic ci doar își vedeau de drum cărând fiarele grele în care erau priponiți. Pe seară, cu chiu cu vai, ajunseră la curtea împăratului, care ieși în cerdacul palatului, spumegând de furie. Lângă el se găsea, slută ca tăciunele, ghicitoarea și vrăjitoarea cea temută, care îi era slugă credincioasă. Se pripășise la curte și trăgea nădejde să-i fie de soață, căci de ibovnică nu se mai îndoia nimeni că i-ar fi. Vezi bine că ea dorea să fie stăpână și nu țiitoare.
Vătășelul îi împiedică pe cei doi înlănțuiți și-i făcu să cadă în fața împăratului, cu mult înainte de a ajunge la treptele cerdacului. Cei doi căzură cu fața în țărână, zdrelindu-și frunțile, căci nu putură să-și ferească fețele de căzătură.
 Cine esti și cum de îndrăznești să-mi întorci și să-mi nesocotești porunca? întrebă împăratul scrâșnind măselele.
 Să-mi fie cu iertare Măria Ta, zise Prâslea, dar am gândit că în sfânta zi de duminecă se cuvine să ajut o sărmană femeie să-și crească împreuna cu bărbatul său copilașii. Dacă am greșit ceartă-mă, dacă te-am nesocotit, pune de mă biciuie, dar iartă-i vina asupritului și lasă-l rogu-te lângă soață și lângă copii…..
Sătenii și toți curtenii adunați stăteau uimiți și nu le venea a crede de îndrăzneala voinicului. Chiar și împăratul prinse a se lumina la față, căci se vede treaba că-i plăcură vorbele, dar cotoroanța prinse a-i boscorodi ceva la ureche și pe dată se întunecă iar, dar parcă mai molcom ca înainte.
 La vorbe bag seama că te pricepi. Să vedem dacă și la fapte ești pe măsură. Ca să-ți rămână capul la locul lui și să scapi și capul slugii mele, trebuie să te prinzi că-mi vei împlini trei porunci. De nu, vei pierii fără altă judecâtă, căci mi-ai nesocotit porunca. Te prinzi?
 Să auzim mai întâi poruncile, Măria Ta, căci fără a știi ce-i mai bine n-am cum alege....
 Meșteșugită vorbă ai voinice, și parcă mă prinde mila de capul tău cel luminat și de sufletu-ți curat. Porunca mea este să cauți și să-mi aduci din pustiul de cenușă, lacrimile îngerilor. Sfetnica mea de taină îmi spune că numai atunci voi putea să-mi aduc în casă aleasa când copiii satului or să înșire pe fir de aur lacrimile îngerilor, ca să-i fac salbă descântată și străluminată. Deci ce spui, te încumeți?
 “... Bucură-te că de astăzi începi o viață nouă” susură ca pentru sine...
 Ce ai spus?
 Mă prind Măria Ta. Și fiindcă te știu om de cuvânt, sunt sigur că îi vei lăsa viața slugii tale, ca să se bucure împreună cu soața de copii....
 Fie, îi las viața....
 A două poruncă?
 Păi cred că după însurătoare soața mea ar avea nevoie și de-un cal de preumblare și singurul loc unde poți găsi un cal mai de doamne-ajută, cu coama de aur și țintat cu stea de argint nu-i decât la curtea Stăpânei Duhurilor. O nimica toată colea...... nu-i așa?
Fața țigăncii de vrăjitoare odată se lumină și se auri toată, de ziceai că se și vede ieșind la preumblare prin curtea palatului.
 Și ultima poruncă?
 Păi ca să mă însor ar trebui să am și o soață, așa că te rog să-mi pețești pe Lia Ciocârlia, fata vântului, sora soarelui.
Când rosti cea de-a treia poruncă fața tigancii se făcu când galbenă ca mortul, când stacojie ca racul, când vânătă ca vântul turbat dar de spus nu spuse nimicuța. Dar se vedea pe fața ei că bine nu-i picase. Și toată ciuda se strânse și-i pungii gura care se făcu străvezie ca luna de ziceai că dinții i-ar străluci ca la moroi.
 Da știu că-i o nimica toată să duc la îndeplinire poruncile. Și cât timp am pentru a le îndeplini?
 Păi dacă ar fi după mine și mâine ar fi bine, dar nu uita că până într-un an vreau să-mi pun pirostriile.
 Întrebare mărite stăpâne: oare cum ajung eu la deșertul de cenușă?
 Păi țiganca îmi spune că trebuie să străbați Pădurea pustiită, Marea suspinelor și Moșia Urlătoarei după care se ajunge la deșertul de cenușă. Dar toate aste cred că le știi tu mai bine decât mine.
 Cât despre Stăpâna duhurilor și casa Liei-Ciocârliei și cui trebuie s-o cer nu mai întreb nica, că nu pot fi mai grele decât prima încercare....
 Așa gândeam și eu. Deci când ai de gând să pornești?
 Dă-mi doar trei zile să-mi pregătesc cele de drum și cu voia Domnului într-un an le-ai avea pe toate și poți trimite cărți pe la vecini ca să-i inviți la nuntă.
 Îmi place hotărârea și curajul tău și mă prind ca la sfârșit să te iau de slugă credincioasă și sfetnic de taină, căci văd în tine strălucirea și tăria diamantului. Vezi de-ți pregătește toate cele de trebuintă, iar dacă ai nevoie de ceva nu te sfii să ceri. “Cere și ți se va da” așa suna sfatul Celui Prea Puternic. Și uite, asta-i punga ta. Ia-o, căci n-am trebuință de ea.
 Să ne trăiești mulți ani Măria Ta și fie ca bucuriile să te găsească și să-ți îndulcească viața, mai zise Prâslea Ionică după care ceru să le fie desfăcute fiarele.
Împreună cu văcarul cel oropsit porniră iar spre casă și biata femeie nu mai știu ce să creadă când îi văzu iar în ușa bordeiului. Dar nu mai stătu pe gânduri ci așternu masa cu toate cele pregătite și fără a mai spune o vorbă îi invită să se așeze și să guste câte ceva. Atunci, omul ei, printre îmbucături, îi povesti despre urgia care se abătuse peste capul voinicului și despre îndărătnicia vrăjitoarei care îi dorea pierirea. Mâncară ei pe săturate după care se pregătiră de hodină, căci fusese o zi mult prea grea pentru fiecare. A două zi, dis de dimineață, voinicul se trezi și porni spre satul vecin unde tocmi mesteri și materiale de trebuință, apoi se înturnară împreună, arătându-le și povestindu-le cum să ridice și să tocmească o casă chiar lângă bordeiul văcarului. Apoi găsi și tocmi un meșter care să-i învețe pe copii și pe muiere a împleti coșuri de nuiele. În ăst timp el se porni împreună cu văcarul să sape o fântână că prea se chinuiau cărând apă tocmai de la fântânile din sat. Și pe când săpa el, numai ce vede o borticică în care parcă mișca ceva. Mai dete un hârleț și iată că apăru un puiandru de șarpe cât palma de lung, de cel galben ca aurul curat și bălțat cu inele negre, ce se tot ferea și căta să se ascundă. Dete voinicul cu hârlețul o dată, dete și a două oară crezând că-l va rupe-n două dar fără folos. Pe când se pregătea să-l calce și să-l sfărâme, auzi un sâsâit slab și câteva vorbe peltice:
 Oh voinice, voinice, știu că nu-ți stă în fire să iei viața neprihăniților deci rogu-te de-mi cruță viața și pune-mă în sân la căldură că mult bine ți-oi face și eu când nici nu te aștepți....
 Să nu te ucid, hai, mai treacă meargă, dar ca să mi te aciuesc în sân asta chiar că mi se pare cam mult....
 Fă-o voinice și n-o să-ți pară rău. Vei vedea că se adeveresc vorbele sfinte care spun: “mulți chemați, puțini aleși”.
 Adică tu m-ai ales?
 Poate că amândoi am fost aleși să ducem la bun sfârșit această trebușoară.
Cam cu scârbă și cam în silă, voinicul nostru luă șerpișorul și-l strecură în sân înfiorându-se la atingerea rece și întrebându-se totodată ce-l apucase de se lăsase înduplecat de vorbele meșteșugite ale șerpicului. Dar mai apoi se apucă de săpat și uită curând de puiuț. Când și când, mai simțea câte o lunecare rece pe la spate sau pe la subțiori, dar curând nu mai băgă de seamă nici acest lucru. Și iată că la o izbitură a hârlețului un fir de apă începu a se prelinge și pământul prinse a se umezi. Făcu semn văcarului care se odihnea pe buza fântânii că era aproape gata. Mai răsturnă trei rânduri de hârleț cu apă ce se prelingea din perete, și fundul fântânii se umplu de apă, udându-i ciubotele. Sui repede scara și până-n seară apa prinse a se ridica în fântână. De-acu era rândul lor să zidească și să sleiască fântâna.
Cele trei zile trecură ca și când n-ar fi fost. Dar ceva, ceva, tot se schimbase: casa începuse să prindă contur căci deja se vedeau grinzile ce despărțeau cele trei odăi și ferestruicile care priveau la cerul senin. Fântâna avea deja apă de cea mai dulce și mai bună, iar meșterii prinseră să-i ridice acoperiș în două ape ca și la poarta cea mare care despărțea curtea de vatra satului. Nu era ceas să nu se adune câțiva curioși din sat, dar nimeni nu-i băga în seamă. Între timp, în dosul bordeiului se umplu locul cu nuiele de cele fragede și crude care se arcuiau, dar în același timp tari și suple ca și oțelul cel neînfrânt. Văcarul și muierea nu mai știau nici ei despre ce mare minune sau noroc putea fi vorba dar nu mai conteneau a mulțumi cerului pentru ajutorul și îndestularea trimise. Căci știau că numai prin voia Domnului ajunsese voinicul cel milostiv la casa și la soarta lor. Acesta cumpărase un mânzoc de-un an, fălos și ager de ziceai că fusese hrănit numai cu jeratec. Își luă ziua bună de la gospodar și muierea lui și plecă să îndeplinească prima din cele trei porunci ale împăratului.
“Ei Prâsleo acu să te văd de ce ești în stare. Acu se adeverește vorba ceea din bătrâni, cică parcă ai sta pe o punte îngustă: în spatele tău este abisul fără fund al trecutului cu toate bunele și relele deopotrivă, iar în față este ceea ce te așteaptă, viitorul despre care nu știi mare lucru”.
 Așa-i precum spui, susură șerpicul ce se strecurase pe sub gulerul cămeșii până spre urechea voinicului.
 Na că acum știi să-mi citești și gândurile.....
 Ei, nu chiar pe toate......doar câte unele......
 Câte, necâte, văd că te strecori și în mintea mea nu numai pe sub hainele mele.....
 Ca un frate și un tovarăș de drum ce-ți sunt....și nu uita Prâsleo, de pornit tu ai pornit în astă călătorie, dar oare știi totul despre tine? Te cunoști? Căci numai atunci când te știi bine poți fi sigur de izbânda și de reușita în cele propuse.
 Și cam ce ar trebui să știu?
 În primul rând află ca unui voinic adevărat nu-i lipsesc: un trup sănătos, voinic și sprinten....
 Se face....
 Curajul și imaginația...
 Le am...
 Vorbirea sinceră și dulce.....
 Învăț mereu câte ceva....
 Să fie plăcut la vedere și la gândire....
 Mai curat la minte și fără vicleșug nu cred că găsești....
 Trebuie să aibă încredere în sine și să-și găsească prieteni de nădejde....
 Așa-i că altfel n-aș fi pornit la drum.......și cu prieteni în sân....
 Și trebuie să nu-i fie frică de muncă.....
 Știu că numai prin muncă și răbdare poți izbândi....
 Și cum se spune: “Celui care are i se va da și va avea de prisos iar de la cel ce n-are, se va lua chiar și ce are”.
 Așa să fie și așa să ne ajute Dumnezeu. Ei și acum să vedem cum va fi ca să ajungem mai repede la Pădurea cea pustiită.
 Oh, voinice, voinice, niciodată nu căta a grăbi viața. Bucură-te de fiecare clipă, căci fiecare este diferită și niciodată nu vei putea s-o mai găsești sau s-o întorci.
 Adevărat grăiești, dar oare de ce s-o fi numind Pădurea pustiită?
 Demult, demult, la începuturi, pe când Domnul se odihnea după zidirea lumii, iată că vine Tartorul și când vede mândra zidire simte că se strânge pielea pe el. Plin de ciudă încercă să strice lucrarea, dar fiind mâna Domnului, nu putu face mare lucru. Mai mare ciuda se stranse în el și ajungând la cea pădure mândra, plină cu tot tot felul de păsăret și jivine care mai de care mai frumoase și mai împestrițate încercă să strice și aicea ceva dar nu reuși. Văzând că nu poate face nimica arunca asupra pădurii vraja ca orice suflet să părăsească trupul ce-l adăpostește și să se prefacă în pulbere de cenușă spulberată-n cele patru vânturi și care să încarce locul minunatei grădini a îngerilor. Și pădurea este pădure dar numai de umbre și trupuri fără nimic într-însele. Și mai spune povestea că oricine intră și adoarme la umbra cea rea a copacilor își pierde sufletul, rătăcind apoi o veșnicie prin pădurea cea pustiită. Cel ce intră trebuie sa aibă tăria să o și străbată toată, altfel este sortit pierii sau cum am spune este un mort ce umblă.
 Apoi dacă-i așa, cred că trebuie să ne învrednicim a o trece pe toată odată.
 Îți mai spun un lucru, când om ajunge la marginea pădurii vezi de cată o buruiană ca brusturele dar pestrita la frunză cu roșu și galben. Smulge cât mai multe, curăță-le rădăcinile de pământ și pune-le în traistă că or sa-ți fie de folos.
Treceau orele ca norii pe cer și zilele de asemenea se scurgeau ca pâraiele de primăvară, iar ei petreceau prin sate și asezări de tot felul când iată că într-o bună zi, în depărtare miji ca o părere, o umbră, mai apoi o ceață, apoi se prefigură o ciudățenie de pădure cenușie, ce se pleca în toate părțile fără a se simți adiere sau pală de vânt.
“.....Trăieăte fiecare zi ca și cum ar fi ultima.” Vorbise careva sau doar i se păruse? Mare minune să tot auzi vorbe nerostite de careva. Căci nimeni nu era prin preajmă în afără lui, a șarpelui și a calului ori șarpele nu sâsâise nimic. După ce priponi calul să pască iarbă de cea bună, voinicul începu a se preumbla pe la marginea pădurii, căutând iarba de care îi spusese șerpicul. Și fiindcă tot adusem aminte de el trebuie să vă spun că în tot ăst timp, el crescuse și se lungise ca la trei coți, poate și mai bine și când avea chef de joacă se înfășura pe trupul voinicul și-l strângea ușurel încercându-și puterile.
Cam asudase voinicul Prâslea tot chinuindu-se cu buruienile celea care nu se prea dădeau smulse dar până-n seară strânsese o grămăjoară de rădăcini și reuși să-și umple traista cu ele. Apoi se culcă, știind că a două zi avea să intre în pădurea pustiită și că va trebui s-o și treacă fără să adoarmă într-însa. Dormi flăcăul nostru somn fără vise și fără griji iar când se trezi soarele era sus pe cer ca de două suliți. Mâncă ceva, înșeuă calul și după trei cruci de Doamne-ajută, intră în desișul pădurii. Așa ceva nici că văzuse el până atunci, căci totul era altfel, diferit: copacii, iarba, tufărișul și lăstărișul erau aievea dar parca erau numai umbre fără a fi pline de viață. Uitându-te mai bine ai fi crezut că poți străpunge trunchiurile dar chiar daca erau lipsite de vlagă și viață, erau tari ca și copacii adevărați. Un alt lucru care te infiora era tăcerea. Chiar daca frunzele și crăcile se legănau bătute de doruri arse și se auzea ca un șuierat totuși nu era fir pe ciripit sau tril de păsăret sau foșnet de animal tupilat și furișat, sau măcar un lătrat ori un chițăit. Mergeau ei tăcuți că le și țiuiau urechile de atâta liniște și amorțeală. Ba chiar și ochii prinseră a se îngreuna și încețoșa de întunecimea și cenușiul pădurii fără de viaț.
 Bag seama că te cam cată Moș Ene pe la gene voinice, așa-i?
 Așa să fie că parcă și blestemata asta de pădure trage a moarte. Ce pot să fac oare?
 Să mănânci din rădăcinile ce le-ai pus în traistă și să-i dai și calului din ele și dacă te-o lăsa sufletul, să-mi storci și mie câțiva stropi dintr-una dacă vrei cu adevarat să te însoțesc în călătorie.
 Mătrăgună dacă era și poate că era mai bună la gust decât rădăcina asta, zise voinicul scuipând un dumicat.
 Bună, nebună, trebuie să mănânci dacă vrei să-ți ții mintea trează și limpede. Și mai repede că uite văd că deja murgul tău dă semne de osteneală.
Prâslea coborâ din șa, își opri câteva rădăcini pentru el și șerpic iar traista i-o puse calului în față îndemnându-l să mănânce. Mesteca și el cam în silă două rădăcini după care stoarse câțiva picurei în palmă dându-i șerpicului să-i soarbă. Și uite așa, mai fluierând, mai poticnindu-se, mai căutând pricină de vorbă, reușiră cu ajutorul lui Dumnezeu să treacă Pădurea cea chinuită de blestemele Tartorului. Când se văzură iar la iarbă verde și la tril de pasere săgetând cerul, le veni inima la loc și-și căutară loc de hodină și mas. Voinicul adormi și nici nu mai știu de el toată noaptea și ziua cealaltă. Când se trezi, simți că ceva nu este în regulă dar nu băgă de seamă ce. Îmbucă ceva și când voi să-i dea și serpicului ia-l de unde nu-i. Se uită ca nu cumva să-l fi strivit, se uita jur-împrejur dar nimic nu lăsa să se vadă încotro apucase. Când într-un târziu, ostenit de căutare și înciudat încălecă să plece, numai ce auzi un sâsâit venind dintr-o crăpătură adâncă.
 Da or oi fi vrut să pleci fără mine? Întrebă șarpele care acum își arăta noua haină, mult mai strălucitoare și mai frumos colorată căci pesemne, prin cele hăuri își lăsase vechea piele, prăfuită și zdrelită.
 Ba bine că nu, că poate eu am plecat fără să spun o vorbă, de era să cred că te-am strivit sau cine știe ce s-a întâmplat.
 Apoi dormeai atât de adânc și dulce că mi-a fost milă să te trezesc pentru asta nimica toată. Și cum să-ți spun, dacă tu crezi că mie îmi ajunge doar ce-mi dai tu de înghițit te înseli amarnic. Ori de cate ori tu dormi, eu îmi caut de drum și de fiecare dată mă întorc la timp, doar astăzi am pierdut ceva vreme căci am căutat să aflu unde este Marea Suspinelor și moșia Urlătoarei.
 Și? Ce vești ai?
 Toate la timpul lor voinice.
 Da i-a spune-mi, pare-mi-se mie sau vremea este schimbată? Mai întârziată decât acu cinci zile când am intrat în pădure?
 Ai zis bine că pentru noi prin pădure au trecut doar cinci zile dar pentru lumea de afără a trecut aproape o lună.
 “.....Trăiește fiecare zi ca și cum ar fi ultima.”
 Ce ai spus?
 Nici nu mai știu dacă eu am spus sau doar mi s-a părut.....bine că am scăpat numai cu atât.....cu zile lipsă......
 Așa-i și dacă vrei, uită locurile astea sau nu, nu-i bai, dar daca vrei sa faci ceva pentru biata pădure și sufletele răslețite din ea trebuie să iei un pumn de cenușă din deșertul de cenușă și să-l sufli peste pădure iar apoi trebuie să torni la rădăcina unui pom un burduf din apa mării suspinelor căci doar suspinele pot întări întoarcerea vieții în trunchi.
Voinicul întinse sulița iar șarpele urcă și se strecură la locul lui în sân. Se încolăci și se încorda puțin încât flăcăul simți că se golește de aer ca o beșică spartă. Îl atinse ușurel și sarpele, căci nu mai putea fi numit șerpic deoarece mai crescuse, își slăbi strânsoarea.
 Asta fu glumă sau de-adevăratelea? Întreba șuguind voinicul.
 Dragă voinice, niciodată nu o să uit binele ce mi l-ai făcut așa că n-ai de ce te teme. Dar când și când mai vreau și eu să-mi cerc puterile.
 Ai grijă să nu uiți și să te-ncerci de-adevăratelea că s-a zis cu tine, prietene.
 Trag nădejde să mă cuibăresc la tine în palat voinice și să trăiesc fără frică până la adânci bătrâneți....
 Apoi așa să fie cât despre palat, mai va, că mai avem drum lung până să-l facem.....
 Nu spune vorba mare, mai zise șarpele după care se adânci într-un somn sâsâit.
Merse voinicul nostru bucurându-se de soare, de cer limpede și senin sau de ploile care veneau și mai spălau din dogoarea soarelui. Și treceau zilele ca vântul prin iarbă și grânele se rotunjeau la bob apoi se aureau, adâncind clocotul de sânge al macilor, iar ciocârliile săgetau cerul umplând locul cu triluri măiastre. Oamenii își vedeau de treburi și nici nu băgau de seamă flăcăul care le petrecea ulițele. Dar iată că într-o zi, de pe coama unui deal, unde se oprise ca să dea răgaz murgului să se rasufle, voinicul nostru zări sub marama zării o dungă albă, dar mai străvezie, ca o ceață fină, ca o răsuflare, ca o unduire.
 Așa-i voinice, uită-te că într-acolo ne îndreptăm. Dar nu uita că graba strică treaba așa că la prima holdă de grâne trebuie să te oprești și să smulgi cât mai multă rădăcină de cicoare din cea albastră ca scânteierea cerului și să le zdrobești apoi ca să strângi într-un ciob cât mai mult mestecuș din cel alb. Din el trebuie să faci ca două doape pe care o să le pui în urechi când om fi ca la două poște de malul mării.
 De ce?
 Ca să înțelegi mai bine trebuie să-ți spun povestea acesteia. Cică demult, tare demult, pe când omul era fericit și trăia în liniște și pace cu toți și cu toate și era împăcat cu Cel de sus, iar îl mâncă pielea pe Tartorul cel cornorat ca să strice rânduielile. Și făcu ce făcu și umplu marea ceea de iele nebune ce fuseră zâne, zâne fermecate și străluminate, dar pe loc vrajite și răstălmăcite și le dădu poruncă să ademenească prin cântări măiastre tot ce mișca, de-a valma, oameni și dobitoace. Apoi să le fure amintirile și umbrele, să le ia norocul, să schimbe sorocul și-apoi să-l prefire în bob de nisip, din cel aurit. Și toți cei vrăjiți să fie blestemați să-și caute amintirile și umbrele ca să poată umbla iar pe pământ ca oameni și dobitoace. Și bieții de ei se viermuiesc în apele mării scufundându-se să-și găsească bobul de nisip pe care înghițindu-l să scape de blestem și să iasă la mal ca să plece în lume.
 Și a scăpat careva până acum?
 Doar câțiva cu adevărat norocoși, au scăpat și au plecat prin lume spunând povestea aceasta și prăpădindu-se apoi căci toată astă viermuială îi sleiește de puteri și-i lasă fără de vlagă. Deci chiar dacă scapă tot se prăpădesc până la urmă vlăguiți ori poate chinuiți de doruri uitate și pierdute.
 Și eu?
 Tu, vei scăpa că doar de aceea suntem împreună. Totuși am să te rog ceva...
 Spune prietene...
 Indiferent de ce se va întâmpla să nu uiți că trebuie să ieși la mal. Altfel ești mort.
După nici o zi, intrară într-o holdă aurie și Prâslea începu să smulgă cicoare până ce strânse un snop măricel. Apoi se așeză și începu să stoarcă laptele cela vâscos până umplu cateva flori de crin cu laptele cel alb care se prefăcu până în seară ca un mestecuș alb, moale, dar se strânsese totuși. Lăsă calul slobod și îl îndemnă să se întoarcă într-un sat de oameni ca să nu cadă sub blestemul mării spăimoase și a ielelor, după care se culcă ca să prindă puteri pentru zilele ce aveau să vină. Zorii spălară cerul de cerneala nopții iar stelele se ascunseră sub mantia strălucitoare a soarelui. Se trezi voinicul nostru, se închină, după care mâncă pe săturate căci nu știa ce avea să vină. Apoi la îndemnul șarpelui își puse doapele cele de mestecuș în urechi și toate sunetele dimineții dispărură ca prin farmec.
“Insistă până când vei reușii – căci vei reuși” susura lin ca o părere. Luă traista de-a spinare și plecă spre malul mării care se zărea în spuma trandafirie a zorilor. Ceas după ceas treceau și distanța se micșora ca și când nu ar fi fost, iar pe la prânzul cel mic se găsi pe malul apei. Se uita dar nu băgă de seamă că ar avea ceva deosebit așa că își scoase hainele și opincile pe care le puse în traistă. Șarpele coborâ și se încolăci pe piciorul drept. Voinicul se pregăti să intre în apă și când se uită văzu un strop de sânge în vârful degetului mare de la picior dar nu lua în seama acest lucru.
“Insistă până când vei reușii – căci vei reuși” păru a-i spune valurile ce se spărgeau domol pe nisipul auriu. Chiar dacă nu mai văzuse până atunci marea, nu se lăsă furat de priveliște ci cu gândul la reușită se afundă în apa răcoroasă și cristalina. Și prinse a înnota voinicește, când pe spate când pe burtă, căpătând astfel și momente de hodină. La un moment dat, privind la creasta unui val băgă de seamă că de fapt era vorba de părul unei preafrumoase fete iar valul era de fapt trupul ei. Privind mai atent descoperi și fața care părea a unui om mort fără pic de licăr în ochi și fără nici o umbră sau cută. Abia atunci băgă de seamă că jur împrejur era tot o viermuială de trupuri și că valurile nu erau de fapt decât trupuri care-și pierduseră culoarea și consistența și se asemănau cu apa. Poate că de aceea nu băgase de seamă încă de la început acest lucru. Își aduse aminte de vorbele șarpelui și-i multumi Domnului că el era la adapost de orice ademenire și urgisire căci avea dopșoarele în urechi. Dar iată că se scurse prima zi de când se afla în apă. Se întoarse pe spate plutind, iar șarpele se strecură încolăcindu-se peste piept, ținându-și capul la suprafață ca să poată respira iar coada strecurându-și-o pe sub gâtul voinicului sprijinindu-i capul iar acesta adormi ca în cel mai moale culcuș cu putință. Soarele se arătă mângâindu-i trupul și voinicul nostru își relua treaba, înnotând fără încetare. Zilele treceau și flăcăul nostru era fericit că scăpase de încercarea zânelor, zânelor nebunelor dar iata că la un moment dat locul se umplu de trupurile terminate în coada de pește a zânelor apelor care-i făceau semne și-și mișcau buzele ca la o cântare. Voinicul închise ochi și înnota mai departe, fără a băga de seama că dopșoarele se slăbiseră și se muiaseră de la apa mării, când la un moment dat, o muzică suavă și lină se prefiră, strecurându-i-se în urechi. Un soi de amețeală îl cuprinse și bătăile sale de mâini slăbiră. Șarpele băgă de seamă și începu să-l strângă și să-l plesnească cu coada peste față, dar voinicul nici nu se sinchisi. Atunci sarpele își strecură coada în urechile băiatului și-i îndesă dopșoarele, dar cu cât se străduia mai mult cu atât se fărâmau și piereau duse de apă. Zânele se strânseră în jurul lor și prinseră să-l atingă pe băiat până când una mai curajoasă îl apucă de chica cea neagră și-l scutură până când un abur străveziu se ridică părăsind capul voinicului. Geaba se zbătuse șarpele și mușcase mâna zânei că aceasta nu-i dădu drumul voinicului până când nu-i fură amintirile și umbra, nu-i luă norocul, și-i schimba sorocul, ca să le prefire, într-un bob subțire, tot bob de nisip pe fund rătăcit. Odată un fulger spintecă mintea băiatului și nimic nu mai fu ca înainte. Se opri și se uit buimac în jur, neîntelegând ce se petrece cu el. Apoi ca și când cineva l-ar fi tras în apă luă aer și se coborâ tot spre afund, neștiind nici el ce căuta. Șarpele îl trase cu greu spre suprafață, la aer și lumină dar baiatul nici vorbă să se dea dus. Tot către afund căuta, vezi Doamne că blestemul începuse să-l chinuie. Văzând că nu are scăpare șarpele îi dădu drumul după care se prefiră strecurându-se nebăgat în seama de nimeni și drept către nisipul cel tulbure de pe fund se duse. Prinse a răscoli cu limba până când simți un că un fir de nisip apoi altul și altul se prinseră, scuturându-l. Închise gura și glonț către suprafață porni. În drum văzu umbra băiatului prin apă. Îl așteptă până ajunse lângă el apoi pe nesimțite îl încolăci prinzându-l în chinga inelelor sale. Cu el, legat fedeleș ieși la suprafață și apoi începu să înnoate spre mal. Geaba se zbătea voinicul nostru care uitase pesemne de puterea sarpelui căci nu avea nici o șansă să scape. Așa se luptară trei zile și trei nopti până când șarpele izbuti de ajunse pe malul cu nisip de argint. Ostenit își trase sufletul și rămase încremenit ca și mort, dar de dat drumul baiatului tot nu-i dădu. Abia când își mai reveni în puteri se strecură până lângă gura voinicului și își strecura limba în vârful careia străluceau câteva boabe de nisip străfulgerate de scânteieri. Așteptă până când acestea se lipiră de cerul guri și apoi văzu sau mai bine zis simți un zbucium lăuntric și o zbatere lină în tot trupul voinicului nostru. Acesta deschise ochii spăimoși și spălăciți, ca ai unuia abia trezit după un somn lung și greu.
 Da ce se întampla cu noi? Unde suntem? Cât am dormit?
 Ai dormit și ai mai fi dormit somnul morții dacă nu eram eu pe aici, zise șarpele începând a se descolăci de pe trupul vlăguit și slăbit al băiatului.
Dar până să-și termine șarpele vorbele, voinicul nostru și căzu într-un somn adânc și greu ca plumbul iar când se trezi, era proaspăt și limpede la minte. Lânga el, făcut colac șarpele, mai lung și mai gros ca înainte, îl veghea așteptând să se miște.
 Dragul meu prieten, povestește-mi rogu-te de-a fir a păr ce s-a întâmplat cu mine că prea multe nu-mi aduc aminte decât că la un moment dat eram înconjurat de niște zâne plăcute ce cântau amețitor de frumos....
 “Insistă până când vei reuși – căci vei reuși”
 Așa este precum spui. Dacă îți mai aduci aminte, înainte de a intra în apă te-ai uitat și ai văzut un strop de sânge în vârful degetului de la picior.
 Da, așa e, îmi aduc aminte....
 Știu, și-mi cer iertare, dar a trebuit sa fac asta. Eu te-am înțepat și am luat un strop de sânge pe vârful limbii. Când am trecut de mijlocul mării au început să se moaie dopșoarele din urechi și cântul zânelor te-a amețit. Totul a durat până când te-au amețit bine și una mai curajoasă a venit și ți-a furat umbra, amintirile, sorocul și norocul și le-a prefăcut în boabe de nisip pe care le-a lăsat să se prefire spre fundul mării. Norocul tău am fost eu, căci având stropul de sânge pe vârful limbii am putut să adun fiecare bob și când le-am avut pe toate am simțit ca un cutremur, din vârful limbii până la coadă. M-am străduit să le țin cât mai departe de cerul gurii să nu se lipească sau să le înghit că ne-ar fi fost rău amândurora. A trebuit să mă lupt cu tine ca să te scot la mal că te luase apa și începuseși să-ți cauți întregirea pe fundul mării. Când am ajuns pe mal ți-am lipit boabele de nisip pe cerul gurii și nu te-am lăsat până când n-am fost sigur că ți-ai revenit. Abia atunci când te-am văzut căzut în somnul cel binefăcător al revenirii am căzut și eu în somnul cel greu. Bine că am scăpat și din încercarea asta.
 Spune-mi prietene cum să-ți mulțumesc pentru ajutor, căci fără tine, sigur aș fi fost mort de mult, sau poate mai rău aș fi săgetat apele ca moroii căutându-mi sfârșitul.
 Tot ce se poate.....
 Amu că am scăpat, spune-mi ce trebuie să fac ca să izbândesc și să scap de pe moșia Urlătoarei, și de fapt cine sau ce este aceasta?
 Toate vrei să le știi, nimic nu-ți scapă....
 Eu atâta știu, că cine întreabă este prost doar vreme de-o clipă, iar cel ce nu întreabă poate rămâne așa toată viața....
 Ai dreptate, voinice.....numai căa......uneori și graba strică treaba..... așteaptă să te aduni și mai vedem......
 Fie precum spui.....
 Bucură-te de fiecare clipă, de fiecare zi, lasă-le pe cele vechi în spate iar pe cele noi nu le băga încă de seamă....învață să trăiești ziua astăzi ca să nu-ți aduci aminte la bătrânețe ce n-ai făcut la tinerețe....
 Of, of, of..... astăzi ești plin de povețe....
 Ce să mă fac eu cu tine? să-ți spun la timpul cuvenit.......sau cu alte cuvinte “toate la timpul lor”.
 Și cum pot fi scăpați de chinuri cei ce-și caută umbrele și noroacele în undele mării?
 Greu de făcut dar…om vedea. Ca să izbândești trebuie să-ți aduni tot curajul și îndemânarea. Lângă casa Urlătoarei vei vedea un eleșteu plin cu broscani de cei buboși, pământii la culoare. Ferește-te de ei căci te paște moartea dacă-i atingi. Caută să aduni însă cât mai mulți pui, mormoloci adică pe care să-i pui într-un clondir cu licoare aromitoare care să-i amorțească. Nu te teme, că nu mor. Apoi trebuie să iei un ciubăr de cenușă din deșertul de cenușă. Când ne-om întoarce, dai drumul mormolocilor în mare. Ai să vezi că după un timp or să-și revină și or să plece care unde. Dar dacă te vei uita cu bagare de seama vei vedea că în urma lor apele se adună și se despart lăsând trupurile celor fără de scăpare, despuiate de coaja lor de apă. Atunci este momentul să răsfiri cenușă și s-o lași purtată de vânt. Vei vedea ceea ce nimeni n-a mai văzut de la începuturi.
 Om trăi și-om face-o și pe asta. Că e păcat să lași suflete fără vină să se zbată în chin și jale, măcar că-și găsesc liniștea și pacea cea de pe urmă. Și fiindcă tot veni vorba, stau și mă gândesc, ce oare s-a mai întamplat cu omul nostru, văcarul lui Vodă?
 Cu siguranță că după ajutorul primit a învățat ceva și acum îi ajută la rândul lui și pe alții care sunt în nevoie.
 Așa gândeam și eu. Căci sunt sigur că fiecare trebuie să-și împlinească menirea și soarta. Numai că, dacă el și familia lui au învațat un meșteșug și au văzut ce înseamnă să ajuți, nu același lucru îl pot spune și despre mine. Căci de învățat n-am învațat nici un meșteșug iar mai multe decât știam la casa lui taica nu cred să fi aflat.
 Nu-ți mai bate capul ci uită-te la soarele care tocmai mângâie undele ce se preling pe nisip. Și nu uita că trebe să mai și plecăm, că mai avem drum lung de făcut și acuș-acuș se termină anul și n-am făcut mai nimica din cele promise.
Își ostoi băietanul neputințele și după nici două zile se pregătiră de drum, lăsând în urmă talazurile mării plină de suspine și jale. Merseră ei, zi de vară până-n seară, și apoi în ziuă iară necătând nici la dealuri cu fânețe, și nici la vârfuri semețe, nici la oameni nici la sate, nici la paseri săgetate, nici la cerul fără pată, nici la noaptea înstelată, ci tot cu gândul la trebușoarele pe care le mai avea de făcut și totdeauna cătând în străfundurile sale pentru a vedea unde a greșit și cum poate îndrepta acele greșeli, căci dorul de casa prinse a-i pârjoli sufletul și mințile. Dar iată că la un moment dat, fără să bage de seamă ajunse într-un loc ciudat și curios: totul în jur era chircit și chinuit, trunchiurile copacilor parcă erau răsucite ca niște fire, iarba nu era nici pălită dar nici verde, plină de sevă, și până și stâncile păreau a fi trupuri de oameni sau animale chinuite și împietrite într-o clipită sub povara celei mai cumplite spaime și grozăvii.

Într-o seară pe când își pregătise de culcuș și aprinsese focul să se mai dezmorțească și să-și domolească foamea, simți șarpele tremurând și încremenind a așteptare.
“Întâmpină fiecare zi cu iubire în inimă” păru să-i șoptească vântul la ureche.
 Chiar așa să fie voinice? Se auzi de alături un glas pițigăiat dar în același timp dogit și scârțâit, că fără de voie te cuprindeau fiori auzindu-l.
 Ce spusei mătușă? Întrebă băietanul nostru privind uimit la arătarea ce se lăsase lângă el la foc...
 Ia mă întrebam și eu dacă cele spuse sunt adevărate.
 Tot ce se spune trebuie să fie adevărat. Căci dacă nici atunci când ești singur nu ții calea dreaptă a adevărului, înseamnă că nici măcar nu mai......
 Și tu ții calea asta?
 Apoi mătușă mă străduiesc și eu cât de mult pot. Da iartă-mă că te întreb, de unde apăruși acu pe înserate, că nu văz nici o lumină pri-mprejur. Ori te-ai rătăcit de sat?
 Ei, și eu cu ale mele. Da nu ai cumva ceva de mâncare ce-ți prisosește?
 Apoi chiar te rog să mă ierți că m-am luat cu vorba și am uitat să te poftesc. Uite aici sunt bucatele, aici plosca cu vinișor de cel dulce, ia de te înfruptă....după cât ți-i voia și nevoia, mai zise voinicul nostru privind la arătarea care cu greu putea fi numită mătușă....
“Întâmpină fiecare zi cu iubire în inimă” păru a-i spune focul ce trosnea vesel în noapte. Privi iar la bătrână și parcă nu mai era la fel de spăimoasa ca ‘nainte. Capul mare cât o baniță se sprijinea anevoie pe gâtul subțire ca un fir de trestie. Nasul coroiat se încăpățâna să cate sfadă la gura ce se deschidea dintr-o parte în alta ca o crăpătură în nămolul uscat al bălților. Ochii rătăciți sub sprâncenele stufoase sfredeleau orice întâlneau în cale încât baiatului, numai privindu-i i se facea pielea găina. Iar bărbia ascuțită împungea aerul căutând a trage de nasul cel coroiat. Totul era o alcătuire ce se destrăma la vederea părului încâlcit și sârmos de ziceai că toate vânturile lumii se căzniseră să-l încurce. “Întâmpină fiecare zi cu iubire în inimă” clipiră stelele din înaltul bolții iar teama băiatului dispăru încet, încet, putând privi nestingherit la trupul chircit sub ditamai cocoașa ce strâmba și scălâmbăia spatele adus al femeii. Noroc cu straiele lălâi și rufoase care mai ascundeau din peticeala acelui trup chinuit, încât la un moment dat, băiatului nu-i mai fu nici teamă nici silă, ci doar înțelegere pentru un suflet călător, rătăcitor, neândrăgit și neânțeles.
 Da ce ai în sân voinice, dacă nu ți-i cu supărare?
 Apoi ce să am, ia un prieten ce mă însoțește în peregrinările mele.
 Și la greu și lung drum ați pornit?
 Greu nu prea, da lunguț…că mai întâi trebuie să trecem peste moșia Urlătoarei și apoi să ajungem în pustiul de cenușă. Drept să-ți spun, nici măcar nu știu cine poate fi această făptură și de ce se cheamă așa. Și mai apoi este ceva ciudat, că de fiecare dată prietenul meu îmi povestea câte ceva despre ce mă așteaptă în cale și eram pregătit cât de cât, dar acu tace mâlc și nu scoate nici un sâsâit.
 Poate că nici el nu știe ce să spună.
 Oare? Așa să fie?
 Eh, o fi și el cu ale lui sau poate că și-a înghițit limba.....or i s-or fi încleștat fălcile.....numai el poate să ne spună....
 Da, dar n-o face....
 Și spui că te duci în Pustiul de cenușă?
 Da mătușă. Trebuie să strâng lacrimi de înger ca pentru o salbă și apoi să iau niște cenușă pentru sufletele din Marea suspinelor și altă parte pentru Pădurea pustiită.....deh, o nimica toată....
 Și plata?
 Plata?
 Răsplata atunci?
 Păi în primul rând îmi scap viața.......
 Și ?
 Și atât.....încerc să mai învăț câte ceva ca să-i mai alin necazul taichii dar parcă nu se prinde nica de mine, abia după ce termin cu aste trebușoare și altele mai apoi, oi vedea ce am de făcut....
 Și nu ți-i milă de timpul și de viața ta risipite?
 Atâta timp cât pot ajuta un suflet, n-are de ce să-mi pară rău.
 Și n-ai vrea să mă ajuți și pe mine?
 Apoi cum de nu mătușă. Numai să se crape de ziua și pornim unde ți-i treaba dacă nu-i grabă mare. Da amu mai bine, ia și te lungește colo în culcușul meu că eu m-oi lungi colea lângă foc și oi mai pune și niște vreascuri când și când.
 Apoi dacă spui tu voinice. Da ia spune nu ți-i teamă de mine? Că doar nu mă cunoști și nu știi cine mi-s. Dacă mă trezesc peste noapte și te hăcuiesc?
 Apoi eu atâta știu, geaba te vaiți de semenul tău dacă tu nu-i arăți dragostea ta și mai cred că numai Dumnezeu le știe pe toate. Iar dacă ața s-a gătat în noaptea asta pentru mine, nimeni și nimic nu poate să mai adauge nici un căpățel. Poți să ai tot aurul din lume că nu poți cumpăra nici măcar o singură clipă. De aceea nu-mi este frică.
 Bine grăiși băiete și pentru că nu am văzut în sufletul și-n cugetul tău silă sau scârbă te iert.
 De ce mătușă?
 De îndrăzneala de a-mi fi călcat moșia, căci de două zile ești pe moșia Urlătoarei și cine îmi calcă moșia piere.
 Iertare Mărită Doamnă....dar dacă știam îți ceream voie....și nodurosul ăst de șarpe, de ce nu mi-o fi spus nimic?
 Pentru că a avut fălcile încleștate de puterea vrajei mele și n-a avut dreptul să-ți spună nica. Trebuia să te încerc, să văd din ce plămadă ești.
Și-ntr-o clipită mătușa fu în picioare și unde nu prinse a se scutura ca bătută de vânturile cele cumplite, a se sfărâma și a se aduna întruchipând un alt trup și o altă făptură. Și deodată prinse a se lungi astupând o fâșie de cer și stelele voioasele, pâna hăt de trecu dincolo de norii cei scămoși și măre unde nu se rostogoli din înalt un urlet mai fioros ca orice închipuire, dar pentru că se rostogolise de la o astfel de înălțime nimeni nu fu vătămat. Ce-i drept că toate vietățile de primprejur care mai erau, prinseră a sburătăcii și a se feri, alergând de colo-colo, dar încet, încet, totul se așeză și noaptea cea liniștită se înstăpâni peste tot locul. Tot atunci, trupul prinse a se scofâlci și a se destrăma, prefăcându-se în scame și fire prăfoase, pâna când în loc nu mai rămase decât un morman de adunătură scămoasă. Ca la un semn, din cer prinseră a se prefira picurei de lumină ce se strângeau dând forma unei preafrumoase ființe, a unei preafrumoase fete ce se mlădia la atingerea domoală și răcoroasă a vântului ce adia. Fata de lumină, prinse a grăi și sunetele melodioase susurau precum stropii de cânt din coardele ciupite ale alăutelor.
 Îți mulțumesc voinice pentru că m-ai scăpat de sub pecetea blestemului ce mă ținea închisă în acel trup, cu îndatorirea de a ucide cu urletele mele pe oricine încerca să ajungă la pustiul de cenușă. Știu că mai ai multe de trecut dar cu inima și cugetul tău, vei izbândi în tot ce ti-ai propus.
 Preafrumoasă Domniță, iertată fie-mi îndrăzneala dar......
 Păstrează vorbele de prisos voinice. Dacă vei voi sa faci ceva ca să aduci alinare sufletelor împietrite sau spulberate sub povara blestemului meu atunci cată în mijlocul Deșertului de cenușă toiagul de fier al Unchieșului și când te vei înturna, lovește cât mai multe din trupurile, trunchiurile, iarba și locurile di-mprejur și astfel le vei aduce la viață. Fie ca Domnul să te însoțească și să ai parte numai de slujitori și prieteni de nădejde căci El toate le dă după sufletul și cugetul omului.
 Mulțumesc preafrumoasa Domniță.
 Drum bun voinice și nu uita: ține-ți firea căci toate sunt scrise de aceeași mână, de la-nceput și până la sfârșit.
Trupul de lumină se topi dus de vânt iar în urmă rămase ca o adiere cu parfum necunoscut baiatului, de parca toate florile pământului și-ar fi pus aromele într-o singură cupă. Încercă Prâslea Ionică să adoarmă da nici vorbă. Moșul uitase să-l mai cate pe la gene. Iată că și prietenul său prinse viață și își iți capul de sub cămeșa băiatului, sâsâind a mirare.
 Da ce-i măi Lunecosule, ai prins grai? Te-ai ridicat și tu la viață?
 Știam eu că o să ai ce-mi spune, dar nici mie nu mi-a fost mai ușor, căci ai văzut că mândra m-a vrăjit și mi-a cetluit gura.
 Mă mir, da treacă de la mine că știu că nu ți-a fost ușor. Acu ce facem ?
 Apoi ne pregătim să trecem cea mai ramas și să intrăm în pustiul cela. Fi cu băgare de seamă și caută în marginea drumului boabe de cele roșii de măcieș. Adună din ele câte poți că or să-ți fie de folos. Mai apoi cearcă să câștigi bunăvoința reginei furnicilor și roag-o să-și îndemne supusele să-ți deie din pita lor....
 Pita furnicilor?
 Nu te râde și nu întreba de-a proasta, că eu nu bat toaca de pomană....
 Da, ce să spun.......pita furnicilor...........auzi la el..........
Se ridică voinicul și fără a mai aștepta lumina soarelui porni la drum. Mergea Prâslea al nostru fluierând nevoie mare, întrecându-se cu păsările cerului, căci vedea că Domnul îi ține partea și-l ajută să izbândească în cercarea lui. Mai în joacă, mai în serios strânse o traistă de măcieșe de cele roșii ca sângele, ascultând sfatul sâsâitului. Într-o zi pe când se pregătea să prânzească la umbra unui stejar rămuros numai ce aude din spate, de după un tufan un chițăit prelung și disperat. Se ridică și dădu ocol și când colo ce sa vadă: un arici, da ca de două ori mai mare ca unul obișnuit, care sfărâmase un mușuroi încercând să dea de ouăle cele gustoase și era plin amu de furnici care îl ciupeau și-l sfârtecau în mici fărâme. Încerca să scape strângându-se în platoșa lui de țepi dar furnicile intrau pe orișiunde și nu-i dădeau pace, căci tot mai multe și mai multe tăbărâseră pe el. Prâslea luă animalul înfășat în cămeșă ca să nu-l înțepe și-l duse în fugă până la părăul ce-și tocmea undele ca la o sută de pași mai încolo și-l răcori în unde, alungând astfel furnicile care începură să urce pe mâinile lui. Se scutură și fără a se mai uita la bietul animal scăpat, dădu fuga înapoi la mușuroi și tocmi pe deasupra ca la o juma de pită fărâmișată ca s-o poată lua furnicile mai ușor. Aduse apoi tot felul de frunze uscate și rămurele care ar fi putut fi de folos la refacerea mușuroiului după care se întoarse la locul lui să-și termine dumicații. Mâncă băiatul nostru după care se întinse să-și ogoiască oscioarele și să aștepte să mai scadă vipia cerului. Dar iată că la un moment dat simți că-l pișcă ceva de ureche și dădu să se scuture, dar mișcarea se înteți și în liniștea doborâtă de căldură auzi un țiut. Își încordă auzul și cu greu distinse câteva vorbe bâzâite subțirel.
 Oh voinice, voinice, fă-mi semn că mă auzi.
 Mare minune și asta, zise băiatul nostru......
 Acum ascultă, o să intru ușurel în ureche așa că nu te speria.
Prâslea simți cum îi coboară gâdilitura în gaura urechi și deodată pricepu clar și deslușit vorbele.
 Amu-i mai bine voinice?
 Da, mult mai bine.
 Nici nu trebuie sa vorbești prea tare că înțeleg tot.
 Bine, dar cine ești?
 Eu sunt regina furnicilor și am venit să-ți mulțumesc pentru binele făcut, căci dacă nu veneai, cine știe câtă stricăciune ne-ar mai fi făcut pârdalnicul cela de arici.
 Mă bucur dacă am fost de vreun ajutor mărita regină.
 Spune-mi cum pot să-ți răsplătesc binele și ajutorul, căci te-au văzut slugile mele împrăștiindu-ți pita ca să ne fie de folos și ajutor până reparăm stricăciunile.
 Dacă o să am nevoie de ceva.....
 Doar să te gândești și voi veni într-o clipită, mai zise regina, după care se strecură afară din ureche și-și luă zborul către mușuroi.
Căci uitai să vă spun că regina lor, adică a furnicilor avea aripi și putea sbura ca orice gâză. Da numai ce se depărtă sburătoarea că se și iți dintre firele de iarbă capul cel mare al șarpelui.
 Da bine măi voinice, ce te-am învățat eu? De ce nu i-ai cerut să te ajute cu pita de-a lor?
 Tu n-ai văzut câte stricăciuni o făcut slobozenia cea de arici la mușuroiul lor? Așa că ce să mai cer și eu când ele....vai de capul lor..
 Și de-o fi să te ia gaia....
 Și de-o fi să mor....da nu-ți bate capul că găsim noi o cale de scăpare și din încercarea asta, că doar n-am ajuns până aici ca să mor ca prostul în pustiul cela, oricare ar fi el....și oricât de spăimos....
 Da, da, vorbește, că doar nu știi tu ce-i acela....
 Ei hai, nu fi așa păgubos prietene…
Și de unde, de neunde, pe când se pregăteau ei să plece numai ce apare și ariciul fiorosul, amușinând pământul cu teamă și fereală. Când ajunse lângă ei, se scutură și lăsă să-i cadă trei țepi chiar lângă piciorul voinicului.
 Mult bine mi-ai făcut Prâsleo voinice, că de nu erai tu mă sfârtecau și mă dumicățeau pe dinăuntru și pe dinafară pârdalnicele celea de furnici, că amarnice mai fură. Eu le știam de mici și neajutorate dar acestea fost-au prea mari și răzbunătoare. Þine rogu-te cei trei țepi că poate ți-or folosi vreodată. Dacă vei avea nevoie de mine aruncă numai un țep în foc și oi veni imediat de oriunde oi fi.
 Îți mulțumesc țeposule. Și ai grijă altădată cu cine te pui. Luă băiatul cei trei țepi și-i puse în chimir după care-și luă ziua bună și plecă mai departe.
Și mergea Prâslea al nostru fără a mai căta nici la heleșteul de lângă casa Urlătoarei, nici la măceșii din marginea drumului ci gândindu-se la cele ce avea de înfăptuit și la bătrânul său tată pe care-l lăsase dezamăgit și întristat de purtarea cea necugetată. Și mergea și nu căta, nici la lună nici la soare, nici la stele căzătoare, nici la oameni, nici la sate, nici la ape înspumate, ci mergea și tot mergea, înapoi nici nu căta. Dar iată că într-o zi, pe când mergea adâncit în gânduri nici nu băgă de seamă că iarba și verdele dispar ca mâncate de omizi și le ia locul nisipul copt și răscopt. Abia târziu, mirosul de piatră arsă și vânturată îl aduse înapoi pe pământ. Se opri și privi buimac împrejur și cât vedeai cu ochii, numai nisip de cel fin și galben ca aurul sau cenușiu ca norii triști de toamnă.
“Amintește-ți că ești cea mai mare minune a naturii” păru a-i susura vântul pe la urechi. Soarele se rostogolea pârjolind totul în cale. Doar piatra și sufletul ei se încumetau să-i țină piept, dar și ea cădea răpusă, petrecându-se în nisip de cel fin, măcinat și răspândit apoi pretutindeni. “Ei voinice amu să te vedem ce vei face și cum vei găsi lacrimile îngerilor printre atâtea vise rătăcite și spulberate ca cenușa”. Foamea ca foamea dar parcă setea prinse a-l chinui numai când vedea pustiirea din jur. Își făcu curaj, își luă inima în dinți cum se spune și porni mai departe, mângâind ușurel pielea solzoasă.
 Ei solzosule, de acum a venit timpul tău căci cine oare se poate simți mai bine în cuptorul aista decât tine?
 Amintește-ți că ești cea mai mare minune a naturii. Și este cel mai dureros adevăr căci nimeni nu vrea să creadă acest lucru. De aceea este lumea plină de tot felul de oameni care se chinuie, pentru că uită acest lucru. Sau poate că le este frica să creadă. Sau uită să doreasca mai mult. Oricum, tu vei reușii, căci nimic nu este lăsat la voia întâmplării.
 Totdeauna te strecori în mintea mea Solzosule și afli totul deodată cu mine.
 Așa a fost lăsat, nimic nu poate fi ascuns, nimic nu este de nepătruns. Cele ascunse vor fi scoase la lumină și totul va fi cântărit și judecât.
 Deci?
 Urmează-ți calea și privește în jur. Vei avea ochii arși de soare, uscați de vânt, ciobiți de nisipul cel fin, dar nu uita: ai venit aici să-ți împlinești menirea. Lacrimile tale vor cântări ca și cele pe care le cauți. Poate că nu vei mai vedea nimic. Atunci vei închide ochii morți și vei găsi înlăuntrul tău lumina lipsă de afară. Și când înlăuntrul tău totul va fi clar și limpede, lumina izvorâtă va reuși să-ți curețe pielița ce-ți acoperă ochii, și vei vedea ceea ce puțini oameni văd. Crezi în tine și în drumul tău și nimic nu te va putea opri. Căci nimeni nu este învins atâta timp cât nu se da bătut în mintea sa.
 Bune sfaturi mi-ai dat, n-am ce zice, dar să vedem cum ne-om descurca cu pârdalnica asta de sete.
 Uită de ea și va uita și ea de tine.
 Lămurește-mă de poți, cum trebuie să arate aiste lacrimi de înger? Că n-am văzut nici una până acu ca să știu.
 Oricât m-aș strădui n-aș putea să-ți descriu în vorbe ceea ce numai sufletul poate vedea. Încrede-te în inima ta căci inima are niște ochi de care mintea nici nu știe.
 Așa să fie Solzosule. Apoi cu ajutorul Domnului și cu dorința noastră de a izbândi vom reuși să ducem la împlinire și astă trebușoară.
 Așa gândeam și eu Prâsleo. Și ca să-ți fie mai usor, m-oi da jos, șerpuindu-mă prin nisip.
 Oricum ar fi, ușor nu mi-o fi. Dar de izbândit tot om izbândi.
Și mergea Prâslea al nostru zi de foc, făr-de noroc, zi topită, răstignită, chiar în crucea sudului în cuptorul soarelui. Zarea tremura ca o apă revărsată, ceață fină prefirată. Nisipul se strecura fugindu-i de sub tălpi, îngreunându-i mersul. Când și când vedea urma unduită a prietenului său solzos. Ca să uite de foame și de sete ronțăia coaja cea roșie a măceșelor, bucurându-se de puțina umezeală pe care o ascundeau. Noaptea se culcușea în nisipul ce-și pierdea repede căldura de peste zi tremurând în straiele subțiri. Nimic nu se schimba în jur, poate doar nisipul de cenușe ce călătorea odată cu el, plimbându-i pașii, stergându-i urmele, ca și când trecerea lui nici n-ar fi fost. Dealuri de nisip înalte, ce-și tremurau la tot pasul firele alunecoase. Tăcerea îi țiuia în urechi ca un țânțar și peste tot locul se ridica ca o jelanie din nisip. Voci și bocete ce se ridicau din afund de ape, diversele sunete ale păduri, toate se uneau într-un cor aproape mut ce te însoțeau ca o spaimă, ca o vagă tremurare a aerului. Ochii îi lăcrimau din cauza luminii orbitoare, nisipul fin de cenușe ce se vânzolea la adierea ușoară a vântului rănindu-i ochii. Când și când se oprea răscolind nisipul ori de cate ori o pată ca o umbră se ridica din străfund. Tot cautând și prefirând nisipul, văzu că îi rămane în palmă un ciob lucios ce răsfrângea lumina soarelui în mii de culori rotitoare, dar care încet, încet își pierdea strălucirea. Căzu în genunchi aducând multumire cerului pentru îndurarea sa, dar bucuria sa nu ținu mult căci într-o clipită se stârni un vânt turbat ce răscolea nisipul, aruncându-l în înaltul cerului, întunecând zarea și aducând umbrele nopții în plină zi. Abia avu timp să ascundă stropul cristalin în chimir și să-și ferească fața ascunzând-o între mâinile adunate, că nisipul spulberat prinse a-i sfichiui trupul. Mai mult simțea decât vedea sau auzea, dar totul în jur era tremurare și turbare. Totul era smuls și aruncat în înaltul cerului. Vaierul se întețea răscolind tăria furtunii. Se părea că mii și mii de robi își plângeau soarta, fiecare pe limba lui. Abia dacă mai putea respira căci praful cel fin și nisipul îi astupau și gura și nările și ochii și urechile iar ca să poată respira cât de cât își trasese cămeșa peste cap astfel că trupul gol era la îndemâna miilor de bice. Baiatul nostru își simțea pielea zdrențuită de șfichiul acelor înfipte dureros în carnea lui.
Cu toată vânzoleala și răceala aerului răscolit de vânt simții lunecarea trupului solzos ce-l caută și prinde a se încolăci ca o pavăză, ajutându-l astfel. Începu a se ruga și de ce se ruga parca tot mai înverșunat era vântul. Curând simți că tot trupul îi este înveșmântat în mantia grea și mișcătoare a nisipului. Simți că totul în jur începe să se învârtă și curând pierdu șirul clipelor. Într-un târziu se dezmetici dar văzu că nu se poate mișca. Respira tot mai greu și nu vedea strop de lumină în jur. Încercă să se miște dar parcă munții întregi fuseseră răsturnați în spinarea sa. Aerul era din ce în ce mai puțin și respira tot mai greu. Vru să zică ceva dar parca și gura îi amorțise. Pentru o clipă se gândi că acolo îi vor rămâne oasele, neștiut de nimeni dar își aduse aminte că trebuia să se întoarcă, și să ducă la îndeplinire tot ceea ce promisese. Încercă să se miște dar nici gând. Solzosul zăcea și el amorțit fără a se putea mișca. Trebuia găsită o cale de scăpare. Dar era greu, peste poate să sape tunel dinăuntru spre afără. Iar afară nu era nimeni care să-l ajute. Cine să știe de el? Cine oare să-l găsească sub pământ, unde nici gâză nu pătrunde? Gâză? Bine dar numai cine își face galerii și mușuroi poate da de el și-l poate ajuta. Deci? Unde esti furnicuță dragă? Tu Regina mea, acum dacă ai putea să mă ajuți, ar fi tare bine. Dar nici nu-și termină bine gândul că odată începu a se mișca ceva împrejur ca și când mii și mii de picioare mici s-ar fi îndreptat spre el. Încet, încet, greutatea prinse a se mai ușura și iată că în curând preț de câteva clipite bune prima geană de lumină îi gâdilă obrazul. Încă puțin și tremurând din toate încheieturile se ridică în genunchi, dar nu putu să se ridice în picioare, așa că trebui să se așeze. Abia acum avu curajul să se uite în jur. Jur împrejur până hăt departe tot pământul era coperit de trupuri micute ce străluceau în soare în toate culorile, de la roșcat la cafeniu și negru precum cărbunele cel lucios și fiecare trupșor ducea în clești câte un bob de cenușe. Căci abia acum băgă de seamă flăcăul că în jurul lui vântul tocmise ditamai mormanul de nisip cât un deal de mare. Pe când își trăgea sufletul ca să capete puteri, iată că în fața ochilor îi apăru și regina furnicilor într-un zbor grațios, ca-ntr-un dans.
 Draga mea Regină, nu știu cum să-ți mulțumesc, căci dacă nu erai tu și supusele tale aici cred că, mi-aș fi găsit sfârșitul.
 Ei voinice voinice, dacă n-ai fi fost ca să ne ferești de stricăciunile acelui arici și să ne ajuți dându-ne pita ta cine știe cât ne-ar fi luat ca să ne refacem mușuroiul. Nimic nu e la întamplare și după cum spune vorba din bătrâni: “după faptă și răsplată”.
 Îți mulțumesc mica mea Regină. Abia acum m-am convins că nu contează cât de mare ești ci dacă ești singur sau nu, căci unirea face puterea.
Regina Furnică se ridică și începu să-și fremete cornițele în toate parțile și la acest semnal toată armata de lucrătoare prinse a se retrage spre poalele dealului lăsând pustiul curat. Abia atunci văzu Prâslea lângă mână sa o frunză mare ca de brusture și pe ea așezate într-o grămăjoară, o mulțime de fărâme cafenii la culoare. Fără a se gândi prea mult, începu să mănânce iar gura i se umplu de arome necunoscute până atunci. Mulțumi încă odată furnicilor pentru darul lor și cătă jur împrejur. Vântul care spulberase cenușa dorurilor, adusese la lumina zilei și boabele mici de mărgăritar ce străluceau ca picureii rupți din soare. Deci acestea erau lacrimile îngerilor! Mult trebuie să fi plâns îngerii văzându-și grădina istovită și pălită de pârdalnica ceea de cenușe ce se tocmise în ditamai pustiul. Se ridică Prâslea, cu genunchi încă tremurânzi și începu a aduna lacrimile cele măiestre ce-și pierdeau luciul și se întăreau când le atingea. Geaba încerca Prâslea căci nimic nu-i reușea. Căzu ca doborât căci nu vedea scăpare. Truda și slăbiciunea îl aruncară în hăul unui somn greu ca plumbul și negru ca cerul nopții pustiit de stele.
Când se trezi se întinse, încercând să-și aducă aminte ce se întâmplase. Văzu tot câmpul presărat cu strălucirile nemaivăzute dar de neatins cu mână omenească. Duse mâna la chimir să vadă cum arăta prima lacrimă găsită, dar când colo, nu găsi decât așa ca o pudră fină, argintie, căci bag seama lacrima se scrumise prefacându-se la rândul ei în cenușe. Căutând mai în adânc dădu de cei trei țepi. Scoase unul și tot jucându-se cu el încercă să-l înfigă într-o mărgică de cea strălucitoare. Nu numai că lacrima nu se sfărâmă dar spre mirarea lui nici nu se preschimbă în cenușe, păstrându-se la fel de strălucitoare. Cu băgare de seamă desfăcu baierele pungii de piele pregătite și-i dădu drumul înlăuntru. Spre bucuria lui, văzu că lacrima își păstrează strălucirea. Începu să strângă vârtos, dar pe când se chinuia în genunchi culegând boabă după boabă cu băgare de seamă să nu le atingă, numai ce văzu ghemotoace strălucitoare ce veneau către el. Până să se dumirească iată că jur împrejur se strânseseră câteva zeci de arici și fiecare aducea boabe strălucitoare în țepi. Prâslea desfăcu și mai bine baierele pungii și fiecare arici trecea și-și scutura țepii până când la ultimul, punga era plină ochi. Atunci cel mai mare dintre ei, prinse a scurma nisipul și toți ceilalți începură să facă la fel până când din nisip apăru căpătâiul unui toiag, ca o cârjă de cea împărătească. Mai lucrară ei cât mai lucrară și când toiagul fu afară prinse a străluci cu luciu de aur poleit,
 Mare minune măi Solzosule, da ce-i aista?
 Aista-i toiagul Unchieșului zise ariciul. Nimeni nu trebuia să-l găsească pentru a nu putea rupe vrăji și taine, pentru că poate lega și dezlega multe. Dar amu a venit timpul ca unele lucruri să fie descoperite și așezate la locul lor de odinioară.
 Adică….eu….
 Da, Prâsleo! Tu ai fost sortit la astfel de izbândă. Și nu uita: nu trebuie să-mi mulțumești, căci fără tine nici eu n-aș mai fi fost. N-am făcut decât să-ți întorc binele.
 Mulțumesc Împărate Arici.
 Rămâi cu bine și cată să nu lași pe nimeni să schimbe ceva în mintea sau sufletul tău. Caută deci să rămâi la fel.
Ca la un semn, toți țepoși se retraseră și dispărură încet, încet în zarea cea tremurată. Prâslea al nostru privea dar tot nu-i venea parcă a crede. Ceva lipsea, ceva nu era în ordine. Până când se dumiri că lipsea prietenul său, solzosul. Se uita jur-împrejur, nimic. Dar pe când aștepta și se întreba ce se întamplase cu Solzosul își aduse aminte că mai avea de făcut o trebușoară. Se ridică și începu să umple două desăgi cu nisip de cel fin ca pulberea cenușită, scrumită. Pe când se lupta cu desagile numai ce aude un sâsâit prelung. Se întoarse și când colo, solzosul lui se înturnase trăgând brazdă adâncă, șerpuită.
 Pe unde-mi umblași vericule? Că de la un timp ți-am pierdut urma și am uitat de tine. Chiar mă întrebam dacă nu cumva te-or fi mâncat țepoșii, că din câte știu se mai înfruptă ei din frăgezimea puilor vostri…
 Râzi tu râzi, Prâsleo dar decât să pierd timpul de-a pomana mai bine îmi fac de lucru și mai aflu câte una două.
 Și?
 Apoi nica. Acu că tot ne înturnăm la curtea împăratului să nu uitam să luăm din cenușa aista. Cine știe unde ne-o fi de folos.
 Apoi cum unde? În Pădurea pustiită și la Marea suspinelor, că doar n-o să las sufletele celea să se chinuie în veci. Eu am terminat. Da mă gândeam să-ți cam târâi burta prin țărână că încarcat cum sunt nu știu dacă te mai pot lua și pe tine, că nu mai ești ca la început. Te-ai împlinit bine.
 D-apoi văd că ai ajutor de nădejde acu la-ntors. De ce nu-l folosești?
 Și dacă nu ți-i cu supărare, care-i acela?
 Apoi toiagul Unchieșului, cine altul.
 Și?
 Ia-ți desagii de-a spinare, atinge-mă cu toiagul de-a lungul și apoi oi vedea ce s-a mai întâmpla.
 După cum ți-e voia Solzosule.
Își luă Prâslea al nostru cei trei desagi, cerceta înca odată punga cu lacrimile îngerilor și o îndesă mai bine în sân, luă toiagul Unchieșului și-l măsură pe Solzos de la cap la coadă. Și unde nu prinse a tremura acesta și a se zvârcoli de ziceai că acu își dă duhul. Se dădu de trei ori peste cap și unde nu apăru măre Doamne ditamai balaurul cu aripi cât casa și coada cât masa, care începu a zvârli flăcări și fum pe nări de ziceai că-i chiar borta de la poarta Iadului.
 Suie în spinarea mea voinice, că de amu e rândul meu ca să te duc.
 I-hai, Doamne, că mare minune se mai petrecu sub ochi mei, zise Prâslea și mai, mai să scape desagi din spate.
 Apoi nu ți-am spus că nimic nu-i la întâmplare pe astă lume? Suie în spinare voinice și-om mere că doar n-o să ne pierdem timpul pe aste tărâmuri seci.
 Precum ți-i voia Solzosule, că și pe mine mă încearcă dorul de casă. Hai și-om mere.
Abia își aburcă voinicul desagii în spatele balaurului că odată se și ridică în înaltul cerului de ziceai că acu o să înghită chiar și soarele. Și zbura ca vântul, răscolind pământul, ridicând trombe de praf și nisip de ziceai că tot pustiul se pornise în urma lor, cercând să-i prindă. Ca la un semn, în zare apăru linia tremurătoare a aburului de viață și în curând Prâslea desluși pământurile Urlătoarei. Când ajunse, odată se lăsă balaurul de ziceai că amu se sfarmă, dar pluti usor pe firul ierbii astfel încât băiatul putu atinge cu toiagul Unchieșului cât mai multe din trupurile, trunchiurile, iarba și locurile pe unde trecea. Când întoarse capul și privi-n urmă văzu că totul prinde viață și începe să miște, fără a băga de seamă cine le făcuse acel mare de bine. Căci totuși balaurul zbura nu se juca și nu se opri decât lângă heleșteul cu apă sărată ce străjuia lângă casa Urlătoarei. Acolo coborâ Prâslea și după ce căuta prin casă, găsi după cuptor un clondir cu licoare aromitoare. Luă clondirul și se opri lângă heleșteu, privind la mulțimea broscanilor mari cât roata care se zvântau la soare pentru a se arunca apoi în unde iar. Atinse apa cu toiagul Unchieșului și văzu cum broscanii cei mari, plini de otravă înțepenesc care pe unde era. Mai văluri odată apa cu toiagul și toți mormolocii se strânsera într-un singur loc astfel că putut să-i adune și să-i strângă în clondir. Când termină și trebușoara asta, mai muie odată toiagul în apă și toți broscanii cei urieși și spăimoși se prefăcură ca la început în brotăcei de cei verzi și fără de vină care țopăiră fugind printre brusturii cei mari. Când se pregătea balaurul să-și facă vânt în înalt iată că din iarba unduitoare sări un brotac de cel mic.
 Apoi ce să fac eu cu tine măi prăzuliule? Întrebă Prâslea căci nu știa ce putea face.
 Þine-mă sub clop căci poate odată și odată ți-oi fi și eu de vreun folos. Asta-i toată mulțumirea pe care ți-o poate aduce Moșia Urlătoarei pentru binele făcut.
Se sui Prâslea în spatele balaurului și porniră în zbor spre Marea Suspinelor. Privind încă odată în urmă, băiatul văzu o mulțime de oameni și ființe ce-și fărâmau pojghița împietririi și reveneau la cele de dinainte ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Mulți stăteau și se întrebau ce căuta ei prin cele locuri pe care nu le cunoșteau.
Dar iată că nu trecu mult și ajunseră și la malul mării. Þinând cont de cele spuse de Solzos, fără a se da jos din spinarea lui vărsă conținutul clondirului în apele înspumate ale mării. Trecură câteva momente până când mormolocii amețiți își reveniră și porniră a se lupta cu valurile. Tot atunci Prâslea umplu un burduf cu apa cea sărată ca lacrima a Mării Suspinelor. Nu trecu mult și văzu voinicul nostru cum se despart apele lăsând să se deosebească toate trupurile celor vrăjiți, aflați sub blestem. Dar în ăst timp, de unde de neunde, se stârni un pui de vânt care prinse a încreți bine apele mării ridicând valuri înspumate. Prâslea luă o desagă cu cenuță și prinse a o prefira pe deasupra valurilor înspumate. Ceea ce văzu și auzi atunci, întrecu orice închipuire omenească. Din vâltoarea undelor zbuciumate și răscolite se adunau apele de o parte și de alta lăsând potecă îngustă de nisip moluț ca de pe fund de apă și pe care se strângeau trupuri vlăguite, mai mult umbre decât trupuri. Marea mugea, gemea și parca murmurul tuturor jelaniilor de pe cuprinsul Pământului se adunau într-un cor sfâșietor. Valuri peste valuri și-apoi alte valuri, iar marea prinse a se zvârli până în înaltul cerului înfuriată de cele ce se petreceau. Și-n toată zvârcolirea aceasta, pulberea fină a nisipului ce strângea în grăuncioarele sale, toate zilele norocul și sorocul bieților aflați sub puterea vrajei, se ridica din adânc lipindu-se de trupurile chinuite. Șir nesfârșit de trupuri pierite se ridicau din valuri și luau drumul țărmului. Prâslea privea și se întreba ce mai putea face căci îl durea sufletul să vadă atâta chin dar totuși era fericit că reușise să sfarme puterea blestemului și vraja ce-i ținea în stăpânirea celui Întunecat. Cerul se întunecase și nori negri și grei se strângeau jur-împrejur. Vârtej amețitor, luptă între cer și mare, căci norii mai că nu se zăreau de înaltul valurilor. Fulgerele brăzdau noaptea sfârtecată în mici fâșii de ziceai că-i chiar sfârșitul lumii. Totodată, din undele înspumate se ridicau trupurile ielelor care încercau să-l prindă pe Prâslea. După ce prefiră toată cenușa nisipului prinse a plimba toiagul ce sclipea precum aurul de la fulgerele celea și apa căpătă strălucire de argint viu. Pe dată, totul se sfărâmă și căzu umplând hăurile zbuciumate. Marea se liniști, cerul se limpezi, ielele prinseră a se ivi dintre unde ca zânele fecioare ce fuseseră dinainte de vrajă, iar trupurile ce urcau țărmul ieșeau curate, luminate și în putere, căci vezi bine toiagul Unchieșului putea lega și dezlega, scăpând de urgie și prigoană. Dintre unde se ridica mândra Lună ce împlinea cu pulberea sa apele liniștite. De unde, din unde, sări o scoicuță aurie drept în palma voinicului.
 Ei scoicuță drăguță, ce-i cu tine? Þi s-a urât cu viața? Întrebă el căci nu știa ce putea face cu ea....
 Apoi voinice, eu mi-s răsplata pentru binele făcut. Păstrează-mă într-un clondiraș cu apă din mare și poate odată și-odată îți voi fi și eu de vreun folos....
 Fie-ți ție după voie, mai spuse Prâslea și puse scoicuța la păstrare în clondir cu puțină apă.
Abia acum Solzosul nostru se înălță purtându-l pe Prâslea de-a lungul Căii Laptelui pe unde doar vântul se preumblă nestingherit. Nici unul nu spunea nimic căci încă erau sub puterea celor văzute, și oricât de puternic ai fi fost nu puteai rămâne ca de piatră, văzând tot acel chin al viețuitoarelor și oamenilor deopotrivă. Căci poate că n-am spus dar erau mulțime de tot felul de viețuitoare printre oameni care nici nu se fereau nici nu se spăimântau după toată sleirea ce-o suferiseră. Tot ce mișca în partea ceea de lume își ridică ochii spre cer cerându-și linistea și pacea binemeritate, încercând în van a căta cine îi slobozise din crunta robie.
Nu apucă Voinicul să lase geană pe geană că iată-i că deja erau la Pădurea Pustiită. Balaurul se lăsă ușurel în iarba mătăsoasă de la marginea pădurii pentru a-și trage sufletul iar în ast timp, Prâslea turnă burduful cu apa mării la rădăcina câtorva copaci și prinse a împrăstia din nisipul cela și unde nu se stârni ca o adiere ce plimba șoapte renăscute și născute din plângerea crengilor. Pădurea prinse a temura toată, fremătându-și frunzele și ramurile ca pentru a se desmorți. Căci lung și anevoie îi fuse somnul împietririi și pustiirii. Firul de iarba se înmuie și el, florile prinseră a-și scutura nemișcarea, lăsând cupele deschise pline de aroma nectarului. Iar jivinele dezmeticite prinseră a-și căuta culcușul. Pădurea, încet, încet se umplu de sunete și arome. Și ca din senin, prinseră a străluci boabele de rouă în vârful frunzelor și a firelor de iarbă mai aburcate spre lumina stelelor. Nici nu-ți venea să crezi că era același loc, căci totul se schimba cu repeziciune. Pătrunse și Prâslea în pădure pentru a se bucura de ușurarea locului și pe unde trecea, crecile se plecau mângâindu-i fața și mulțumindu-i pentru binele făcut. Solzosul șerpuia pe cărare în urma lui și dacă am avea ochii destul de buni mai c-am spune că-i râdea mustața, deși el nu avea de fel. Ajunseră într-o poiană luminată de pulberea lunii, plină de flori pestrițe ce se legănau la atingerea molcoma a vântului. Drept în mijloc, se afla o mândrețe de mesteacăn cu coaja de argint curat și ramuri unduitoare pe care se aflau mulțime de flori ca niste ciorchini ce clinchețeau la fiecare adiere. Prâslea se lăsă la pământ îmbiat de iarba mătăsoasă și pe loc adormi dus. Când se trezi văzu langă mâna sa o ramura de mestreacan ce strălucea ca argintul cel proaspăt lucrat, fără pic de umbră. Luă crenguța și o puse în sân după care se sui în spatele balaurului ce-l duse până în marginea satului unde trăia văcarul și ai lui. După ce descălecă, își lua toiagul și straița în care mai pastra un pumn de cenușe și dădu să plece. La rândul său, balaurul îi spuse că nu trebuie decât să se gândescă la el și de unde, de neunde va apărea ca să ducă la bun sfârșit și celelalte două trebi, după care dispăru în înaltul ceriului într-un vălătuc de nori.
Intră Prâslea al nostru în sat și merse, trecând uliță după uliță iar când ajunse pe trăpșan, în vatra satului, văzu mândrețea de casă a celui pe care-l scăpase de la moarte, văcarul satului. Locul era altul, de nu-l mai cunoșteai. Toată împrejmuirea curții era acum sub o mândrețe de umbrar și o mulțime de copii stăteau pe scăunașe și învățau de la nevasta omului cum să împletească coșuri și câte alte feluri de împletituri de nuiele, iar copii văcarului îi învățau pe alți copii să tocmească tot felul de fluiere din alun de cel bun. Însuși văcarul robotea și pregătea un alt umbrar căci tot mai mulți săteni își trimeteau copii să învețe meștesugul pentru că împletiturile erau la mare căutare prin parțile cele depărtate ale împărăției. Tot locul strălucea și toate fețele erau, sătule și fericite. Voinicul nostru se strecură fără să fie recunoscut, căci vezi bine că soarele pustiului îi arsese pielea și parcă ceva-ceva, se mai schimbase în înfățișarea lui. După un timp ajunse și la porțile palatului împăratesc și ceru strajei să anunțe pe Măria Sa că Voinicul Prâslea s-a întors. Nu trecu mult și abia avu timp să-și pună-n rânduială straiele că însuși Măria-Sa Vodă apăru în ușa palatului, poftindu-l să intre. Slujbașul care duse vorba vru să-i ia toiagul cel strâmb dar Prâslea nu-l dădu și pace. Apoi urmând pe Măria Sa și dregătorii cei mai apropiați, pătrunseră în sala de sfat. La un semn, o mulțime de slujitori pătrunseră aducând tăvi cu tot felul de bucate și ulcioare cu vin de cel împărătesc. Prâslea scoase punga cu lacrimile îngerilor, după care ceru o tipsie mare plină cu năsip de cel fin, cernut și uscat la căldura domoală a soarelui, după care răsturnă lacrimile fără a le atinge de fel. Tot în același timp, cămara de taina se umplu de minune Dumnezeiască, căci lacrimile răsfrângeau lumina soarelui într-un snop de mii și mii de lumini și culori ce se petreceau într-un continuu licăr. Împăratul când văzu minunația întinse mâna să ia un grăunte de foc dar voinicul îl opri și cu băgare de seamă lua o lacrimă cu ajutorul unui ac și o puse în palma împăratului. Până să se dumirească acesta, lacrima își pierdu strălucirea și apoi se prefăcu în pulbere.
 Iertată să-mi fie purtarea Măria Ta, dar mi-a fost frică să nu te superi că nu ți-am spus din timp. Din câte se spune, numai un suflet curat poate pune mână pe ele fără să le vateme. De aceea Măria Ta cred că vei pune copii să înșire boabele pe fir de aur curat.
 Da, da, da, așa-i. Te iert pentru purtarea ta și mărturisesc că mă bucur să te vad iar la curte.
 Apoi dacă m-ai lăsa două zile să-mi pregătesc cele de drum aș îndrăzni să-și cer voie să plec după mireasa Mariei tale și după calul fermecat, numai bun de preumblat.
 Cred că bine ai grăit, căci toți curteni mă întreabă când voiesc să le dăruiesc urmaș și altă mireasă nici că voiesc, decât pe Lia Ciocârlia, fata Vântului, Frumoasa Pământului. Că doar nu degeaba o laudă toată lumea c-ar fi cea mai măiastră, floare de ținut în glastră.
De după o perdea groasă ce coperea o ușa tainică se zări pentru o clipă fața țiganei, vrăjitoarea care era tulbure de furie. Voinicul Prâslea își văzu pierirea în privirea cea fulgerătoare dar nu zise nimic, căci bănuia că împăratul va fi fiind om de cuvânt. Bag seamă după cum am mai spus că țigana, trăgea nădejde să fie ea împărăteasă. Prâslea se ridică, mulțămi împăratului pentru răbdarea sa după care se retrase. Ajuns afară se dete în dosul curților și atingându-se cu toiagul Unchieșului își schimbă înfățișarea, devenind un bătrân trențăros ca vai de capul lui. Așa se și înfățișă flăcăul la casa tătâne-său. Vezi bine că nu voia să-l cunoască nimenea, dar pe undeva îi era și teama de răzbunarea vrăjitoarei de la palat. Nimeni nu-l cunoscu, nici slugile, nici frații săi, nici chiar tatăl său nu băgă de seama nimic. Doar cățelușa lui, prietena de vânătoare și de preumblări prinse a se gudura pe lângă piciorul lui. Vezi bine că pe ea n-o putea păcăli așa ușor noua înfățișare. Chiar în acel moment ieși și tatăl său la preumblare prin curte și văzu moșneagul mângâind cățelușa.
 Apoi poți s-o și iei, că de când i-o plecat stăpânul numai chelălăie și plânge toată ziulica. Văz că-ți cată a joacă și te ascultă moșule….
 Apoi boierule abia am ce mânca eu, ce să-i mai dau și ei, că doar dacă o iau înseamnă că și răspunz de viața ei…..și-i păcat……
 Apoi ia-o că m-am sătu….dar nu apucă să-și termine vorba că un suspin prelung îi sfâșie pieptul și ochii prinseră a lucii înnecați în lacrimi……
Abia mai apucă să-i facă semn să plece că se și înturnă pe loc și pătrunse iar în casă măcinat de suferința dorului după fiul pierdut pe veci de o rătăcire și de câteva vorbe rostite la supărare.
După ce ieși pe porțile conacului, Prâslea își chemă cățelușa pe nume care veni iute gudurându-se și sărind ca un biet câine credincios ce era. Că doar ea îndurase alături de stăpân bunele și relele acelei vieți. Plecă Prâslea și nu se opri decât la poarta văcarului, dar nimeni dintre ai lui nu-l recunoscu sub noua înfățișare. Se așeză ciucit lângă poartă, așteptând să vadă ce se va întâmpla. Nu trecu mult și iată că lângă el opri un băietan care îl și pofti în casa. Mai poticnit, mai îmbiat, ajunse moșneagul nostru până în pridvorul casei unde era așternută masa. Nevasta văcarului când îl vazu, îl pofti în casă la masă, dar el se mulțumi cu masa din pridvor. Atunci, văzând muierea că nu-l poate îndupleca, îi puse înainte pe masă câte și mai câte că se și minuna bătrânul nostru. Începu să mănânce, mai cu sfială, căutând să facă parte dreaptă și cățelușei care se aciuise sub masă.
 Mulțam de omenie da drept să spun nici nu știu cum să-ți mulțumesc mai zise bătrânul uitându-se ținta în ochii femeii.
 Singura mulțămire este să te știu îndestulat. Dacă vei dori poți rămâne aici peste noapte să-ți primenești hainele și să simți binefacerile unui pat și a unei mese îmbelșugate..
 Da cum de puteți sa tot dați fără a cere nimic?
 După cum bine spunea izbăvitorul nostru, ajută-i Doamne pe unde este, numai dăruind vei dobândi.
 Da oare cine-i cel ce v-a învățat astfel de frumoase lucruri?
 Cine oare altu decât numai vreun înger sau trimis de-al Domnului, căci a venit, mi-a scăpat bărbatul de la moarte și ne-a dăruit cu tot ceea ce vezi aci împrejur. Mai mult, ne-a învățat să avem meșteșugul nostru și să nu ne mai bizuim pe nimeni altcineva, să nu mai lăsăm pe nimeni să fie stăpân pe viața noastră și a copiilor noștri.
 Frumoase vorbe, preabună femeie, că-ți și uitai numele…..
 Maria, taică, dar dacă și faptele ar fi pe măsura vorbelor……
 De ce spui asta?
 Ca simpli muritori ce-am descoperit atat de târziu ce-i mila și fapta bună, nimic nu este îndeajuns…
 Da pe unde o fi acel om să-l întâlnesc și eu…..
 Apoi moșule, numai bunul Dumnezeu știe pe unde o pribegi, căci slutul de împărat, o iartă-mă Doamne de păcat, l-a trimis la grele munci din cauza noastră.
 Apoi că doar nu s-o fi prăpădit……
 No, eu nu cred. Lumea spune că s-ar fi întors la curte cu minune de nestemate pentru soața împăratului dar eu iar nu cred, că ar fi trecut și pe la niște amărâți ca noi să ne dea binețe……
 Poate c-a veni…sau poate că încă n-a venit vremea lui...cine poate ști….
 Numai bunul Dumnezeu, că doar el ne călăuzește pașii și gândurile curate...ei ce spui moșule, rămâi sub coperișul nostru?
 Apoi dacă nu-i cu supărare aș adăsta în fânar ca să stau cu animalul aista și să nu stric socotelile prin casa….
 Apoi să ști că bărbatu-meu chiar s-o supăra când a auzi…
 Atunci să nu-i spunem nica, că eu oricum plec dimineață în zori…..
Și plecă moșul târșâindu-și ciubotele urmat îndeaproape de cățelușa care nu se mai sătura să-l lingă și să se gudure că doar așa știa să-și mărturisească bucuria. Nu trecu mult și se înturnă și omul nostru, văcarul adică, și numai ce trimise un băietan să-l aducă cum a ști pe bătrân la masa cu ei. Se codi moșul, că doar ce stătuse la masă și ospătase, dar nu fu chip să scape de vorbele băiatului care nu se dădea înduplecat. Se ridica din paie de unde se culcușise și văitându-și bătrânețile plecă iar spre cerdacul luminat de o lampă cu seu. Se uită lung văcarul la bătrân dar nu știa nici el a spune ceva. Parcă era ceva, dar nu putea spune ce. Începură să se înfrupte din bucatele pregătite iar omul nostru începu să-l descoasă pe bătrân: de unde vine, încotro merge, ce face, ce drege și câte și mai câte, ca tot omul curios și dornic de ascultare și de vorbă. Când văzu bătrânul nostru, adică Prâslea, că nu are scăpare, începu sa le povestească ceea ce văzuse el în casa tatălui său, taine și secrete legate de marfuri, de schimburi, despre cum să-și întărească drumurile și cum să-și orânduiasca locurile de schimb, le povesti de-a fir a păr toată taina negoțului așa cum o înțelesese el de la tătâne-său, încât până spre dimineață, văcarul și cei doi băietani mai mari jurară să încerce și ei, să vadă dacă pot face ceva negoț cu împletiturile lor de nuiele și cele ce se mai găseau prin împrejurimi: miere de cea aurie și dulce ca băutura sfinților, brânză de cea pietroasă și bună la gust care se topea în cerul gurii, căci nu degeaba fusese el văcar atâta amar de ani. Apoi moșneagul le povesti cam cum trebuie să-și laude marfa și cum s-o prețăluiască, căci pentru a avea câștig trebuia ca omul ce cumpăra marfa să fie mulțumit. Că nu-i așa? dacă încerci să furi sau să înșeli până la urmă tot tu vei ieși în pierdere.
 Apoi moșule câte ne-ai spus în seara asta chiar că ne ajunge pentru o viață de om...sănătoși să fim ca să le putem duce pe toate la bun sfârșit…
 Ei dragii moșului, țineți minte vorba mare pe care s-o spuneți în toate clipele de îndoială: “toate le pot întru Christos care mă întărește”……
 Așa-i precum spui...da stau și mă întreb…dacă știi atâtea taine cum de ești pribeag și nu ai un sălaș și-un trai îndestulat……
 Apoi ce să mai spun că doar toate ne vin de la Dumnezeu care ne tot încearcă tăria și credința…..
 Drept ai grăit taică. Ca bine zici.
 Și spuneți că de mâine porniți la treabă? Întrebă moșneagul privindu-i în ochi pe fiecare.
 Doar am jurat s-o facem.
 Așa-i dar una e să juri și alta să-ți ții jurământul. Căci orice lucru cere și sacrificii, și după cum spun bătrânii, tot ceea ce pare greu la început este ușor de purtat și tot ce pare ușor totdeauna ridica piedici și obstacole în cale.
 Am scăpat eu de la moarte, cum m-aș putea teme de muncă?
 Apoi dacă-i așa, să vă spun și cel mai mare secret pe care-l știu: caută să citești ce se ascunde dincolo de privirea moartă, de zi cu zi, a oricărui om și vei descoperi că fiecare ființă strigă cu ardoare un singur lucru “fă-mă să mă simt important”. Oferă deci fiecăruia iubire și locul cuvenit și vei fi cel mai bogat om de pe Pământ.
Atât mai zise bătrânul și se ridică străbătând curtea agale, căci dacă la început câțelușa l-a urmat la șoaptele lui s-a întors și s-a pitulat sub masă lângă picioarele celui mai răsărit dintre băietani. Doar urma toiagului mai stătea mărturie când vraja se rupse și cei de pe prispă putură să deschidă gurile înghițind aer, căci de zis nu mai puteau spune nimic.
 Apoi tătucă eu zic că trebuie să facem ast lucru că doar nu degeaba o ajuns bătrânul la casa noastră, zise cel mai răsărit dintre copii.
 Parca ar fi alt semn de sus. Dumnezeu o vrea să fim pildă pentru cei din jur. Că doar nu degeaba tot ne trimite câte un sol. Mai întâi voinicul, acum moșneagul...apoi de, s-o facem. Să nu lăsăm aste lucruri de preț să se risipeasca precum pala vântului. Chiar de azi începem să mântuim împletituri ca pentru trei care pline și într-o săptămână pornim în lume tot spre miazăzi. Și așa după cum a spus și bătrânul, orice s-ar întâmpla vom duce totul fără crâcnire.
Unul dintre puii cei mici se ridică somnoros, mai să-și rupă nasul tot frecându-se la ochi și rătăci poteca întrând în fânar în loc să ajungă în fundul livezii. Și unde nu scoase un chiuit de ziceai că cine stie ce dihanie îl mușcase. Toți se repeziră la fânar să vadă ce s-o întâmplat. Piciul tocmai ieșise arătând cu mâna și cu ochii către fânar dar fără a putea scoate un sunet. Deschiseră ușa cea mare a fânarului și înlemniră cu toții căci acesta era plin cu marfă ca pentru zece care pline. Căzură în genunchi ca retezați, mulțumind cerului, căci nu puteau înțelege de fel astă minune.
Dar să-i lăsăm pe oamenii noștri să-și vadă liniștiți de trebi și să ne înturnăm la voinicul nostru care intră în cetate odată cu primii precupeți și se înfățișă la palat cerând să fie dus înaintea împăratului. Ajuns în iatacul împărătesc se lăsă într-un genunchi și îi spuse împăratului că este gata de drum. Ceru îngăduință să plece ca să-i aducă mireasa, întâi calul măiastru și apoi pe Lia Ciocârlia, fata Vântului, sora Soarelui. Îi mai spuse împăratului că dacă nu s-a întoarce până-n toamnă sau de va vedea soarele roșu ziua-n amiaza mare și vântul molcom prefăcându-se în furtună să știe că el a pierit și să-și ia gândul de la mireasă sau mai bine să caute pe altcineva să-i ducă la împlinire porunca și dorința. Atât mai zise Prâslea și ieși lăsându-l pe împărat fără de vorbe, împietrit și buimac.
Ieși din palat, apoi din cetate iar când ajunse în pădurea cea umbroasă ce se răsfira pe coastele ce înconjurau cetatea strigă cât îl țineau puterile chemându-și prietenul, pe Solzos, așa cum numai solomonarul știe a face în nopțile împietrite sub vrajă. Nori groși ca de furtună se strânseră împrejur, ascunzând de privirile muritorilor balaurul care se ivise spumegând din înaltul cerului.
 Da știu că nu prea ți-a priit printre ai tăi……
 Oh, prietene nu zvârli vorbe în șagă ca arcul săgețile că doar nu ți-am greșit……
 Iartă-mă voinice, dar cum de nu te-ai înfățișat tatălui să-i ceri dreapta iertare?
 Și cine să ducă treaba la bun sfârșit?
 Puteai s-o duci și după o săptămână…..că doar nu suferea împăratul de dorul miresei...
 Dacă ai știi că tătuca încă nu mi-a iertat purtarea, ce-ai mai spune?
 Ei voinice, voinice, ascultă sfatul acesta: “încearcă să asculți cu ochii și să vezi cu urechile” și multe lucruri noi ți se vor desluși. Vei vedea în tăcere cele mai înfocate mărturisiri, iar urechile tale vor desluși orice lacrimă prefirată în adâncul sufletului.
 Așa o fi după cum spui Solzosule, dar întrebarea e: cum dăm noi de Stăpâna duhurilor ca să-i cerem un cal de cel mândru cu coama de aur, cu stea de argint în frunte și cu șapte inimi în piept?
 De dat dăm noi de ea. Iar mai greu decât a fost și decât o să ne fie nu cred că poate fi.
 Oh prietene drag, vorbești de parcă toată înțelepciunea lumii s-a cuibărit în căușul de apa ce l-ai înghițit ultima oară.
 Ei Prâsleo, prietene, râzi tu râzi, dar dacă ai știi că eu nu sunt decât un mic, un fir de praf pe lângă cel pe care-l slujesc n-ai mai râde.
 Apoi să mă ierți că mai fac și eu haz de necaz.
 Ești gata de această încercare?
 Întotdeauna am fost gata și știu că atâta vreme cât voi avea suflare în mine voi încerca, căci știu că numai dacă încerc îndeajuns voi câștiga.
 Așa-i precum zici. Deci, hai la drum. Fă-ți cruce și întărește-te că ceea ce vei vedea nu a văzut încă om muritor.
Urcă Prâslea Voinicul în spatele balaurului și acesta odată se încordă ca arcul și se azvârli în înaltul cerului de rămase Pământul ca roata carului. De acolo din cea ghețărie își făcu vânt și se lăsă să cadă la pământ. Voinicul nostru când văzu că se prăbușesc gata să se sfarme, închise ochii căci teama era mare și biruitoare. Simți ceva mângâindu-i pielea obrazului și deschise ochii dar nu zări nimic decât întunecime din cea mai deasă și dacă nasul nu-l înșela era miros de pământ reavăn. Nu trecu mult și iar începu a se înălța balaurul și curând ieși din pământ ca un fir de iarbă sau ca un trunchi de copac. Și tot asa țesu cerul de pământ cu firele nevăzutelor treceri și într-un târziu se aflară într-un loc fără nume, departe de lume, un loc neumblat și necăutat. În jur se cernea ceață din cea deasă, lucrată în casă, toarsă în șuvoi din grele nevoi, la război țesută cu ițe o sută, o sută și-o mie, veacul să îl ție. Totul în jur era foșgăială, plânset și greu scrâșnet. Ici și colo se mai ivea din cea pâclă deasă câte o părere de trup ce nu putea fi asemuit cu nimica. Mergeau de parca stateau și daca nu ar fi vâslit Solzosul cu aripile-i uriașe chiar ai fi crezut că sunt prinși în cea pâclă ca musca în miere. Uitându-se Prâslea mai bine băgă de seama că toate umbrele acelea se plecau la vederea Solzosului ca la trecerea unui Domn și Stăpân adevărat.
“Stăpânește-ți emoțiile și vei fi stăpânul multora” susura la ureche ca o părere. “Chiar așa cred că și este” zise ca pentru sine.
 Stăpâne! încearcă rogu-te să nu scoți o vorbă, nici măcar o șoaptă dacă vrei să fie bine. Auzise vorba Solzosului dar nu știu bine dacă de-adevăratelea sau doar așa ca o părere.
Nu trecu mult și vălurile de negură prinseră a se aduna închegând o curte și un palat nemaivazut. În jurul lui tot felul de lighioane și năstrușnicii încât simțeai pielea furnicându-te pe spate fără să vrei. Lumina trăgea să moară dar nici nu putea căci nu avea deslegare la acest lucru. Totul era ostenit și ofilit, totul era oprit și răstignit la mijloc, între început și sfarșit. Trecură de porțile palatului, intrară petrecând încăpere după încăpere care mai de care mai mare, mai umbroasă mai neprietenoasă. “Stăpânește-ți emoțiile și vei fi stăpânul multora”......
Pășind pe dale lucitoare pătrunseră într-o încăpere cum nici o minte de om nu poate închipui. Bolțile se înălțau prelingându-se în taina negurilor de unde pândeau gâturi lungi ce se terminau în ciocuri fioroase. Ungherele erau pline de foșgăiala bănuitelor dihanii sau a feluritelor lighioane pe care mintea nu putea să le cuprindă. În spatele coloanelor urieșe se închegau umbrele bănuitelor hidoșenii care spăimântă mințile cuprinse de frigul petrecerii. Din pardoseala lucie ca sărăcia neagră se înălța tronul celei ce era Stăpâna Duhurilor, spaima sufletelor, necredința ochilor. Mesagerii intrau și ieșeau, du-te vino continuu, ducând la îndeplinire poruncile cumplitei Stăpâne ce avea dezlegare să pună poprire pe soarta oamenilor. Suflete chinuite se svârcoleau în lanțuri, cerând îndurare. Mințile dedate la răutăți fluturau atârnate în cârlige înroșite la spaima căinței. Inimile împietrite se topeau la suflarea milei ce le lipsise. Totul era jelanie, scrâșnire și vaiet prelung ca însăși firul vremii.
 Ce vânt te aduce la curtea mea voinice, se auzi vocea rece și goală ca cel mai adânc hău închipuit?
 Mărită Stăpână, Galben Împarat ce are drept de viață și de moarte asupra mea….
 A uitat el oare că numai eu am acest drept asupra vieții oamenilor, dat de însuși PreaMăritul?
 Iartă-mi greșeala fără de voie dar ca o slugă nepricepută ce sunt m-am încurcat în vorbe. Împăratul Galben ar dori de la Măria Ta, de te învoiești a-i da, un cal de cel poleit, cu coama de aur și cu stea de argint în frunte pentru aleasa inimii sale, Lia Ciocârlia, fata Vântului, sora Soarelui.
Din umbra deasă se răspândiră chicoteli și pufnituri căci bag de seamă ca duhurile cele fioroase se amuzau și ele pe seama voinicului.
 Și ce se învoiește să dea în schimb Împăratul?
 Spune-mi ce dorești Mărita Stăpână? Căci Împăratul n-a dorit să te mânie cu o alegere nefolositoare sau nedorită.
 Îi dau o viață, trebuie să-mi dea o altă viață-n schimb.
 Mă ai pe mine Mărită Stăpână. Ai viața mea.
 Și ce să fac cu ea?
 Ceea ce vei dori.
 Da știu că ai mult curaj. Cum se face ca nu ții la viața ta?
 Ba țin Mărită Stăpână, dar a ține un legământ e mai presus de viață.
 Îmi place ce spui voinice, și oricum nu am ce face cu viața ta. Tu nu ești trecut în cartea mea ca împăratul cel rău. Spune voinice, de ce ține omul atât de mult la visele sale?
 Oh Mărită Stăpână, dacă noi oameni ne îngropăm visurile, înseamna să ne îngropăm pe noi înșine, căci noi suntem una, făcuți din același aluat ca și visurile noastre.
 Ce vă poartă pe drumuri neumblate și cărări nebătute pe voi oamenii?
 Gândul la izbândă Mărită Stăpână, căci lumea-i croită să-i iubească doar pe cei ce izbândesc, nu are timp de pierdut cu cei ce se vaită și sunt mereu în pierdere.
 Da i-a spune-mi, ce este moartea pentru om? De ce se sperie el așa de tare de mine?
 Aici chiar că nu știu ce să spun Stăpână dar eu unul știu că Moartea este rece doar atunci când te afunzi în uitare. Dacă măcar un singur om își amintește de tine nu ești mort. Căci dăruind vei dobândi. Dăruindu-ți viața, vei dobândi viață și o părere a sufletului tău va lumina dintre stelele de pe cer, căutând cu drag la cei ce te poartă în sufletul lor.
 Þi-ai dobândit darul voinice. Du-te la grajd și alege-ți ceea ce poftești de acolo căci nimic nu este mai drept decât să-ți ții cuvăntul și să răsplătești curajul de a gândi și de a face.
 Îți mulțumesc Mărită Stăpână și fie ca nimeni și nimic să nu umbrească domnia Măriei Tale.
 Frumos și drept ai grăit voinice, ferice de cine te are de slugă credincioasă și de ceea ce va avea parte de inima ta.
Prâslea se plecă în fața mărinimiei și dreptei judecăți a Stăpânei duhurilor, cea de toți urgisită și pe nedrept hulită și ieși din palat luând calea grajdurilor. Nu mică îi fu mirarea când deschise porțile grajdului și văzu ceea ce nici un om nu mai văzuse: cai cu totul și cu totul de hiacint, diamant, aur, argint care mai de care mai frumos și mai luminos, care fornăiau și băteau din picior, aruncând flăcări pe nări.
“O mândrețe de herghelie aici la grajdurile Stăpânei dar numai unul este menit pentru soața împăratului. Deci să-l cătăm pe cel leit-poleit cu coama de aur, și țintă de argint, în frunte-nsemnat, mândru la purtat.” Și dintre toți, cel mai de pe urmă era calul lui, dar el nu se încruntă, ci se bucură, că s-a-nvrednicit și a biruit. Alese un căpăstru și o sa bătute în pietre scumpe după care se îndreptă către vatra cu jeratec din mijlocul grajdului și umplu o găleată ochi. După ce-i mai dete încă două găleți cu jeratec și trei cu apa de cea buna, scăldată de lună, îl înșeua și se îndreptă spre porțile grajdului unde-l aștepta prietenul sau Solzosul. Scrise o carte pentru mai marele grăjdarilor de la curtea împăratului, așeza scrisoarea în scara șeii după care îi povesti calului ce are de făcut și unde trebuie să ajungă, lăsându-l să-și aleagă singur calea, după care se sui în spatele prietenului său care iar începu să țeasă potecă între ceruri și pământ până ajunse iar pe tărâmul oamenilor și nu se opri decât la umbra pădurii dimprejurul palatului împărătesc.
 Vrei cumva să mai cerci a căta la voia tatălui tău?
 Cât timp a trecut pe aste meleaguri cât am lipsit?
 Numa juma de an voinice.
 Mai bine ……ba nu, așteaptă-mă să dau o fugă până la casa văcarului să văd ce s-a mai petrecut între timp.
 Când vei binevoi cheamă-mă și voi veni.
Nici nu plecă bine balaurul că Prâslea își preschimbă iar înfățișarea prefăcându-se într-un boier cu stare ce-și petrece vremea călătorind cu caleașca pentru a cerceta starea moșiilor. Sui în droșca ce apăruse odată cu el și drept către casa văcarului porni. Cum făcu cum nu făcu că taman în fața porților acestuia se rupse osia la droșcă, făcând o hărmălaie de nedescris. Ieși afără dintre fărâmături bodogănindu-și sluga după care întra în curtea vacarului pentru a cere găzduire. Acasă, numai nevasta și copii cei miculuți care roboteau prin curte și prin grădină adunând, aranjând, căci bag de seamă că se cam schimbase una alta. Lângă fânar se ridica acu o mândrețe de hambar în care stăteau rânduite frumos câte feluri de marfă, de la împletituri de nuiele, la burdufuri pline cu brânză și putini cu miere de cea galbenă ca aurul, valuri de pânzeturi și borangic țesute în casă, căci acum băgă de seamă voinicul ca jur împrejur pe paturi de frunze creșteau viermi de mătase, și până și cuie, caiele și unelte de cele trebuincioase la gospodaria omului se aflau colo frumos stivuite.
 Bună ziua boierule și fi binevenit în casa noastră, zise femeia apropiindu-se ușurel mai dintr-o parte, urmată de cățelușa care dădea semne ca s-ar bucura.
 Bună să-ți fie inima stăpână a locului dar știu că mândră și bine ticluita gospodărie mai ai.
 Toate câte le vezi le-am făcut numai cu ajutorul unui prea bun suflet de om sau poate un înger trimis de însuși Prea Măritul care ne-a ajutat și ne-a povățuit ce să facem, după care am avut parte de alt semn al milei celui Prea Înalt care ne-a trimis un bătrân înțelept. Acesta ne-a învatat cum să punem ban pe ban și fapta pe faptă ca să putem ajuta și pe ceilalti.
 Da cum se face că ești singură?
 Apoi barbatu-meu e plecat cu marfă în lume. Schimbăm ce avem prin părțile noastre cu ceea ce gasește prin cele părți.
 Bag seamă că-i priceput dacă vă merge așa de bine.
 Apoi doar ți-am spus boierule că un Bătrân ne-a învățat toate celea, cum să facem și cum să umblăm. Și numai datorită puterilor ascunse în învățămintele sale am izbândit.
 Și țineți numai pentru voi cele ce-ați aflat sau mai spuneți și la alții?
 Noi spunem dar lumea nu vrea să creadă. Cică-s baliverne. Mulți cred că suntem vânduți diavolului dar numai noi și Bătrânul știm că toate ne vin numai de la Bunul Dumnezeu și de la dorința noastră de a izbândi și de a-i ajuta și pe alții. Căci așa după cum se spune: vorba dată pe nimic nu-i crezută nici un pic. Vorba dată cu iubire, tot mai are poticnire. Vorba dată pe bani grei aduce mulți mușterii. Dar noi om ține calea ce ne-a arătat-o Bătrânul, și știu că vom izbândi.
 Apoi cred că știu pe cineva care ar avea nevoie de ajutor.
 Cine maria ta?
 Te învoiești să mă ajuți? Că eu doar ce am trecut prin cele părți și n-aș vrea să mă mai întorc. Crezi că dacă aș scrie o carte unul dintre prichindei ar putea s-o ducă?
 Da mă duc chiar eu, că nu-i bai. Copii știu rosturile casei și numaidecât mă și întorc.
Se apucă Prâslea al nostru de scrise carte tatălui său, cerându-și iertare că nu putea să se întoarcă căci încă nu câștigase tot ceea ce pierduse: încrederea oamenilor, respectul de sine și dragostea.....dar că cel care îi aducea cartea putea să spuie dacă mai are mult până să-și împlinească menirea și căutarea. Pecetlui cartea cu inelul ce-l avea de la tătâne-său și voi să-i plătească femeii dar aceasta se împotrivi. În tot acest timp ea pregătise o masă plina cu tot felul de bunătăți după care aranja trebile casei povestindu-le prichindeilor ce au de făcut, după care se ridică și plecă.
 Apoi numai bine că mai ies și eu din ogradă să mai văd lume la față și să aflu ce mai târguiește lumea prin cele părți că poate i-o fi de folos bărbatului meu.
 Mergi cu bine și fie să ai parte numai de bucurie în drumurile tale.
 Mulțam boierule, și fie că Domnul să te ajute tot așa după cum ne-a ajutat și nouă.
Atât mai spuse și după ce puse scrisoarea în sân, porni voinicește la drum întins și nici că se mai uită decât înainte.
După ce ospătă Prâslea pe săturate dând și câțelușei care se tot gudura pe la picioarele lui mai întreba de una de alta pe prichindei după care spuse că pleacă la palat să ceara ajutor pentru a ajunge la moșia lui. Întră în sat și prinse a descoase lumea despre ce se petrecea la gospodăria văcarului căci cât umblase, el nu văzuse așa gospodărie închegată și aranjată. Oamenii povesteau câte și mai câte. Ba că văcarul își vânduse sufletul necuratului care îl scăpase de la spânzurătoare, ba că se apucase de vrăji, caci un tinerel care-l scapase din ștreang îi dăduse câte și mai câte povețe ca să ia în stăpânire cât mai multe suflete nevinovate, așa spuneau cei care nu-l puteau suferi. Dar mulți din sat povesteau cum venise acel tinerel care pusese tot satul pe picioare îndreptând traiul oamenilor, căci după ce plecase tânărul, văcarul și ai săi începură să ajute pe fiecare după nevoi. Și oamenii învățaseră cum să-și gospodăreasca avutul și cum să scape de robia cea grea a neputinței. Acum care mai de care își punea viața în ordine iar satul lor ajunsese să fie vestit în toată împărăția. Ba chiar și împăratul trimitea iscoade căci nu știa ce se întamplă și începuse să se teamă. Acum oamenii își plăteau birurile și nu mai veneau după nici o nevoie și tot mai puțini erau care veneau la judecată căci acum nu mai aveau de ce se judeca, și fiecare avea lucrul său și bunăstarea umplea locul. Plecă băiatul nostru mulțumit de cele auzite că aflase că sămânța învățăturilor sale căzuse în pământ bun și dăduse roadă deplină. Ieși din sat și se strecură în pădurea bătrâna chemându-și prietenul. Văzu cum se despică cerul și se pogoară dintr-un vălmășag de nori ditamai balaurul căci pesemne umblând atata timp împreună nici nu mai băgă de seamă cât de mult se schimbase și se îngroșase.
 Ei prietene iată că am ajuns aproape de capătul drumului.
 Așa mă gândeam și eu, că după astă trebușoara poate că mi-oi găsi și eu hodina.
 Toate ca toate da’ unde o găsim pe Lia-Ciocârlia și cum o s-o pețim? De la cine?
 De la cine altul decât de la tătâne-său, Vântul.
 M-ai lămurit cobză. Dar cum o s-o facem?
 Ca tot omul cu stare și dare: ne oprim la poarta Vântului, dăm binețe după datină iar când ne-a întreba ce voim îi spunem că am venit să-i pețim fata pentru Papură-Împărat sau cum i-o zice împăratului ăstuia….
 Bun, bun, da unde-i casa, conacul sau palatul vântului?
 Unde alta decât în înaltul cerului? Suie dar voinice și nu mai pierde vremea că mai avem multă trebușoară de împlinit.
 Da văd că pe toate le știi, Solzosule, zise Prâslea aruncându-se în spatele balaurului.
 Dacă nu eu, atunci cine?
 Și dacă nu amu, atunci când...parca așa trebuia să se termine…
 Da așa-i. Că bine zici.
Atât mai zise balaurul și măre unde nu se azvârli în înaltul ceriului de ziceai că acum îl sfarmă și cade tăt bucăți pe Pământ. Și zbura balaurul volburând norii cu bătaia aripelor uriașe. Dădu ocol Pământului odată, a doua oară și încă odată dar din ce în ce mai repede încât voinicul nostru nu pricepea ce face. Dar când porni și-a patra oara, de vâjâia aerul pe lângă ei și Pământul parcă se prinsese în hora cea iuțită și nebună a ielelor, iată că din acel vârtej de nori se deslușiră niște ziduri ca de funigei, vălătucite dar totuși ușoare ca o părere, și în mijlocul lor se înălța o mândrețe de palat cum nimeni nu mai zărise până atunci. Palatu-n juru-i se rotește, lumina-l scaldă și în jerbe se-mpletește. Căci totul nu-i decât lumină și sclipire, și-un val de nesfârșită bucurie, îmbracă totul strălucind în toate.
 Ei? Ce spui voinice?
 Dă-mi graiul îndărăt și apoi întreabă-mă ce spun. Ce poate spune un biet muritor în fața aistei minuni? Da stau și mă întreb, dacă ăsta-i palatul cum poate arăta stăpâna lui?
 Grea întrebare pui voinice dar și mai grea-ți va fi viața după ce vei afla răspunsul. Căci nu știu cum vei reuși să ieși cu fața curată din asta încercare.
 Apoi Solzosule, am venit în pețit pentru împărat nu pentru noi și cu ajutorul Domnului oi scăpa și acu din astă încercare…..
 Fie după vorba ta voinice, dar mai bine te-ai fi născut orb sau n-ai mai fi venit. Căci greu e să pui stavilă inimii. Ști cum se spune în Pilde: “Dacă o mână este rea pentru tine mai bine tai-o și-o aruncă, daca un ochi iți face beteșug sufletului scoate-l și zvârle-l” dar ce să te faci dacă până și inima se-ncontrează și nu mai ascultă de tine? Poți s-o smulgi și s-o zvârli?
 Prea multe vorbe prietene, da acu ce facem? Cum ne vestim sosirea că nu văd nici o poartă în care să bat….
 Bate cu gândul, că el găsește totdeauna ceea ce caută…..
Nici nu sfârși bine vorbele că iată că zidurile cele groase se desfac și dau la iveala o poartă mândră din lemn de cel mirositor ca tămaia și bătut tot în nestemate, de ziceai că toate stelele cerului se grămădiseră pe poarta ceia. Aceasta se deschise încetișor și neauzit iar în cadrul ei apăru o mândrețe de fată al carei chip nu avea asemănare și nici măcar nu putea fi descris cu vorbe, că acestea erau goale ca scoicile moarte în fața acestei minunății. Părul, pulbere de aur se învolbura fără cea mai mică adiere, prefirându-se pe umeri plini de strălucirea unei pielițe ca a lunii poleite. Ochii umbroși ca verdele cel crud al primăverii străluceau prin perdeaua genelor măiastre iar buzele răspândeau mireasma fragilor abia date în roșul pârgului. Trupul mlădiu luneca ușor ca lumina cea dulce a zorilor.
 Buna ziua voinice. Da cu ce treburi pe aici? Întrebă fata și dacă nu s-ar fi proptit bine în spatele balaurului, voinicul nostru pe loc ar fi căzut răpus. Căci dacă ochii puteau fi bănuiți de înșelătorie, urechea și mai ales inima nu putea greși. Căci vocea suavă ca murmurul molcom al florilor, răscolite de adierea cea lina, îți mergea drept la inimă înlănțuind-o în farmecul curățeniei și nevinovăției.
 ……..
Prâslea încercă să zică ceva dar cu toate că deschidea gura ca un pește de auzit nu se auzea nici cel mai mic sunet de ziceai că toată viața îi fusese cetluit graiul sau că aerul i se terminase.
 Să înțeleg că nu poți grăi voinice? Zise fata privind la chinul băiatului nostru. Te-ai rătăcit ori ce-i cu tine? Ce hram te-a adus pe aste meleaguri pe unde nu calcă picior de pământean muritor…..
 Apoi mărită Domniță…
 Lia, Lia-Ciocârlia…
 Mărită Domniță…am venit la Măria Sa Vântul, să-i cer mâna Domniței sale, Lia Ciocârlia pentru…
 Dar nu prea te încrezi voinice? Cum de îndrăznești să ceri mâna Liei……
 Dar nu pentru mine am venit în pețit ci pentru Măria Sa Galben Împărat, care oftează și zace de dorul Măriei Tale Domniță Lia…
 Dacă-i chiar așa după cum spui, cum de n-a venit însuși împăratul să mă ceară de la tătâne-meu?
 Iertată să-mi fie îndrăzneala Mărită Domniță dar nu știu de se cade ca însăși Împăratul să vină în pețit…ca un sărăntoc...și…dar unde este Măria Sa Vântul, tatăl Măriei tale?
 Tu nu ști cum este vântul care-nconjura Pământul? N-are stare, n-are vină dar tot caută pricină. Suflă, bate, răscolește, marea-n valuri o zburlește, sterge cerul a furtună, sfarmă, împinge sau dărâmă. Dar așa cum se pornește tot așa se ostoiește. Și alintă florile, vânturând frunzarele, mângâind firul de iarba, împletind lacrimi în barbă. Mângâie buze fierbinți, răcorește-ncinse frunți, vălurește ochi în lacrimi, apa tainicelor lacuri, nuferii spre mal îi poartă, și întrece-n săgetare, rândunica tematoare.
 Oh scumpă Domniță, rogu-te de-mi îngăduie să aștept aici până s-o întoarce, mai apuca să zică Prâslea pierit, mai mult mort decât viu, căci inima deja îi ardea în văltoarea dragostei ce era pe cale să pârjolească trupul și sufletul voinicului.
Noroc că balaurul băgă de seamă cum se schimbase graiul voinicului și cu coada îl propti mai bine să nu se clatine sau să se dea de gol în privința slăbiciunii care-l încerca. Nici n-apucă Domnița Lia să deschidă gura ca să-i răspundă că unde nu se stârni o vijelie de ziceai că acu se prăpădește cerul și Pământul laolaltă. Și unde nu se înalță din străvezimea alergării sale nimeni altul decât Vantul, cel ce macină Pământul. Ochii îi ardeau ca două focuri uriașe. Nici nu așteptă să vadă ce are de spus voinicul, că-și deschise gura, mare ca șura și unde nu prinse a sufla de-l zvârli pe flăcău cu tot cu balaurul lui ca și când n-ar fi fost, prăvălindu-i pe coasta unui munte pleșuv. Trecu ceva timp până reușiră să-și revină, să se dezmeticească din zdruncinătura ceea.
 Asta să fie oare totul? Întrebă voinicul îndreptându-și oasele.
 Pentru astăzi cred că ajunge. Om încerca mâine, poate îl găsim în toane mai bune.
Trecură cu bine noaptea și a fost iar dimineață. Voinicul se zvârli iar în spatele balaurului și acesta începu iar să zboare, răscolind cerurile până hăt departe și iar ajunseră cu bine în poarta palatului fermecat. Nici n-apucă voinicul nostru să-și ducă la bun sfârșit gândul că poarta prinse a se deschide și apăru însuși stăpânul, Vântul.
 Văd că nu scap așa ușor de tine. Care ți-i dorința voinice?
 Mărite stăpâne, Vântule străbunule, am venit cu plecăciune să-ți cerem mâna fetei tale, Lia-Ciocârlia, pentru Măria Sa, Galben Împărat.
 Cum de cutezi a te înfățișa cu o astfel de cerere?
 Dar Măria Ta, nu fac decât să duc la îndeplinire porunca Măriei Sale, Galben Împărat.
 Se vede că nu ți la viața ta.
 Ba tocmai pentru că țin la ea, Mărite. Că dacă nu îndeplinesc porunca, Măria Sa Împăratul mă va scurta cu un cap.
 Atunci du-te de-ți ia răsplata, mai zise Vântul și când suflă odată, îi azvârli peste marginile lumii și de n-ar fi fost balurul cu aripile sale, precis că s-ar fi oprit tocmai în poartă la mândra Lună, a lumii străbună.
Cu chiu cu vai pe înserat, ajunseră pe un câmp plin de flori de nu ma uita. Ar fi vrut voinicul nostru să uite dar nu mai era chip. Se lăsă copleșit de mâhnire căci dacă ar fi reușit și în astă încercare ar fi trebuit s-o vadă pe aleasa inimii lui alături de împărat iar dacă n-ar fi reușit în încercarea sa, dorul i-ar fi pârjolit inima lăsându-l pustiit și gol. Ca și când ar fi fost singur, doar cu dorul lui, se trezi vorbind:
 Am încercat odată și am dat greș. Am încercat a doua oară și am dat greș iară.
 Da, dar cu adevărat dai greș doar atunci când nu mai încerci, când te lași păgubaș.
 “Caută să-ți sporești valoarea însutit și-apoi înmiit”
 Ce ai spus?
 Nimic. Da ce-ai de pierdut?
 Mințile. Căci n-am văzut decât odată mândrul chip dar știu că altul ca el nu voi mai găsi.
“Caută să-ți sporești valoarea însutit și înmiit.”
 Da așa o să fac.
 Și cum spuneai? Parcă ziceai că am venit în pețit pentru împărat nu pentru noi și cu ajutorul lui Dumnezeu om scăpa și din încercarea asta…Sau poate mă înșel?
 De unde să știu ce mă așteaptă Solzosule…apoi să ducem la plinire și trebușoara asta și apoi m-oi duce în lume să-mi uit de toate cele.
 He, he Prâsleo, crezi că uitarea vine când o chemi? Nu, nu. Vine când vrea ea. Și ia ce vrea ea. Poate să ia totul și să lase doar ceea ce te roade, ca să te mistui în focul pârdalnicelor deznădejdi. Dar vorba ta, să terminăm treaba și o avea Bunul grijă și de năcazul tău. S-o îndura El în vreun fel. Poate te scapă de viață să nu mai jelești.
 Da cred că-i cel mai bine. Da cum oare facem noi?
 Io cred că atunci când o suflat vântul ți-o rătăcit și mințile pe undeva. Ai încercat oare să mângâi curțile cu mândrețea de toiag ce-l ai sau aștepți să-nflorească?
 Crezi că merită să încerc?
 Apoi să-mi răspunzi te rog, crezi că merită să mai trăiești?
 Bine prietene. Așa voi face. Vom vedea dar, ce s-a întampla.
 Atunci mângâie-mă iar cu toiagul să mă înzdrăvenesc puțin și hai ș-om mere.
 Noaptea ca furii?
 Nu. Noaptea ca cei ce nu mai au stare.
Tocmi Prâslea Toiagul Unchieșului și măsură balaurul cât era de lung și odată se scutură acesta și pielea i se preschimbă în argint curat de strălucea în noapte ca mândra Lună. Sui voinicul în spatele năzdrăvanului și unde nu începu acesta a împrospăta aerul cu bătaia aripilor și cât ai clipi ajunseră iar la palatul Vântului. Acesta se hodinea în fața porților ca un unchieș ostenit de preumblare.
 Sara bună Mărite Vântule,
 Apoi bună să-ți fie și ție inima voinice că văz ca nu scap cu una cu două de tine. Dacă și Galbenul cela de împărat va fi fiind ca tine apoi chiar că merită să-mi dau fata după el. Dar mai bine s-o întrebăm pe ea ce va să zică.
Ca la un semn poarta se deschise și în cadrul ei apăru nimeni alta decât Lia, luminată și străluminată de mulțimea licureilor ce o-nconjurau.
 Care ți-i voia tătucă? Că doar nu m-ai chemat doar ca să mă întrebi de-s curate odăile? Zise fata alintându-se și mângâind obrazul tătâne-său.
 Vezi tu Lie, fată dragă, nu știu dacă așa ți-o fo sortit dar prea nu scăpăm de voinicul aista. Spune rogu-te, te învoiești să-l urmezi până la cel ce l-a trimis în pețit? Te încumeți să termini cu astă viață de fată și să te măriti? Să începi cum se spune viață de nevastă?
 Facă-se voia ta, căci tu știi mai bine ce trebuie făcut tătucă, dar mă rog ca și cel după care mă dai să fie vrednic.
 Apoi io cred că dacă are așa o slugă nu are cum să fie mai prejos. Și mă rog voinice, ce va purta fiica mea când a merge la Sfânta cununie?
 Mărite Vântule, Împăratul a pregătit salbă și cunună din lacrimile îngerilor, culese din Deșertul de cenușă iar mireasa va fi purtată de-un cal cu coama de aur și stea de argint în frunte de la curtea Stăpânei Duhurilor.
 Are el lucrurile acestea?
 Da Mărite.
 Atunci chiar că e de toată isprava. Dar spune-mi te rog cum de mi-ai găsit palatul?
 Apoi n-o fost chiar atât de greu, dar musai să ai un prieten înnaripat ca să te descurce în astfel de treabă…
 Da, da, da, deci dacă tu ai ajuns aici…înseamnă că oricine o poate face…
 Bănui, da dreptu-i că nu știu ce să spun….
 Bine, da ca să poți pleca teafăr de la mine trebuie să-mi muți palatul departe de lume, în loc făr-de nume. Să-și găsească locul într-un crâng cu totul și cu totul de argint, pe-un ostrov cu nisip de aur curat, iar jur împrejur apele să poarte mantie grea de verde mătase. Te prinzi voinice la astă trebușoară?
 Apoi…mă prind…ce-o să fac…”Caută să-ți sporești însutit și-apoi înmiit valoarea.”
 Ce-ai spus?
 Mă prind Mărite, mai zise flăcăul nostru și odată atinse zidurile palatului cu Toiagul Unchieșului șoptind ușor ca pentru sine: să te muți anume, departe de lume, în loc făr-de nume, în loc nenăscut și necunoscut, în lume-nelume ce nu se poate spune.
Pe loc palatul se învărtoșă într-un abur strălucitor și dispăru purtat pe aripi de nălucă. Scoase Prâslea din clop brotacul de smarald și-i șoptii la ureche: fugi din astă lume, în cea făr-de nume, apele le-ntinde și mi le cuprinde în mantie deasă de verde mătasă, lin unduitoare și strălucitoare. Spuse acestea și-i dede drumul brotacului care se duse după palat. Scoase apoi din clondiraș scoicuța de aur și suflă supra ei următoarul îndemn: scoicuță surată, în aur muiată, du-te-n altă lume, în cea fără nume, clădeste cu spor, un ostrov ușor din aur curat în soare spălat. Atât mai spuse și scoica luă drumul palatului și a brotacului. Scoase apoi din sân crenguța de mesteacăn și-i sopti și ei: tu ce porti în tine, păduri de-argint pline, du-te-n alta lume, în cea fără de nume, și pe ape unduite cu mantie coperite, pe ostrovul încropit tot din nisip aurit, te-oi sădi, te-i răsădii și mândră te-oi înmulți. Palatul să-l ocolești, mândru să-l împodobești, cu argintul frunzelor și trilul păsărilor. Și pe data creanga de argint dispăru și ea.
 Hei? Unde-i palatul meu? Ce-ai făcut?
 Ce mi-ai poruncit Mărite. Și atunci voinicul atinse un nor călător cu Toiagul Unchieșului și pe dată acesta se prefăcu într-o fereastră uriașă, sau într-o oglindă ce arătă un tărâm de vis ce nu cunoștea decât o lumină fermecată ce se preschimba mereu. Jur împrejur era o apă ce se unduia molcom sub o mantie de mătase verde ca smaraldul iar în mijlocul acestor ape se înălța un ostrov nemaivăzut cu plaje din nisip prefirat, de aur curat ce se pierdea la umbra deasă a unei păduri cu totul și cu totul de argint. În mijlocul pădurii se întindea o mândrete de lac, cu ape clistaline, ce răcorea și oglindea palatul Vântului.
 Ei voinice, voinice credeai ca numai tu te pricepi la astfel de trebușoare? Cât te-ai luptat tu să faci toate astea eu am trimis-o pe Lia Cioicârlia la frate-său Soarele ca să se gândească, și să hotărască, dacă vine cu tine au ba. Dacă nu mai ai stare poți să pleci s-o cauți acolo. Dacă nu, așteaptă-mă, mult și bine. Că eu mă duc să-mi aflu palatul. Atât mai spuse Vântul și plecă mâncând Pământul, căci nu mai avea stare și voia sa afle locul unde-i mutase voinicul palatul.
 Ei prietene acu știu că am potrivit-o. Cu siguranță că Văntul nu s-a mai întoarce curând iar de ajuns la porțile Soarelui nu știu cum o să ajungem.
 Apoi Prâsleo doar nu ne-om opri taman acu, căci mai avem ceva pită de mâncat până te-i vedea scăpat de toate aste treburi.
Se lăsă balaurul nostru pe coadă și când se azvârli, pe dată se aflară chiar pe creasta celui mai înalt munte din lume.
 De-acu putem ospăta și hodini căci până-n zori când se prelinge calea soarelui prin tăria cerului n-avem ce face.
 Așa o fi precum spui, dar eu hodină tot nu pot să-mi aflu…
 Þi-s gâdurile departe…la…
 La cine? Întrebă cu arțag voinicul…
 La cele ce le-o gândi tătâne-tău, schimbă vorba balaurul, râzând în sine de frământarea băiatului ce căzuse robit dragostei celei fără de margini.
 Apoi și la tătuca mi-i gândul, dar mai tare mă perpelesc de…
 De?
 Oh, Doamne, alungă din inima și din gândurile mele flacăra care mă mistuie.
 Și doar ți-am spus că nu-ți va fi ușor.
 Daca ar ști omul toate câte trebuie să le treacă poate că nici n-ar mai veni pe lume.
 Dacă ai auzi ce spui, nici ție nu ți-ar veni să crezi, căci dacă omul n-ar mai avea nimic de aflat și le-ar ști pe toate de la început s-ar plictisi și ar spune: “pentru ce să mai trăiesc dacă nu pot afla nimic nou?” Și nu uita că dragostea nu-i totul în viață. Întărește-te, și uit-o pe fata Vântului că nu-i de tine. Dacă ți-ar fi fost sortită ai fi știut-o de mult și nu ți-ar mai fi atât de greu.
 Tocmai asta-i că simt că mi-e sortită dar nu știu cum să fac, căci nici ea nu mă place și nici să n-o duc celui ce o pețește nu pot….
 Dacă-i așa atunci fur-o sau nu-ți rămâne decât să te rogi. Să te alini și să uiți cât mai repede de ea.
 Dar nu pot s-o uit. E ca și cum mi-ai cere să uit să respir, ori așa ceva nu pot căci e mai presus de vrerea mea. Sau ca și cum i-aș spune inimi să stea, să nu mai bată. Nu, nu se poate.
 În cazul ăsta boala-i mult prea gravă și leac afli numai la Dumnezeu. Cum terminăm ce avem de făcut, te retragi la mănăstire și cu rugaciuni smerite poate că ți-ai ușura suferința……
 Ei, prietene, prietene, râzi tu râzi, da…….
 Da? Păi atunci hai și-om mere că-i aproape ziua. Hai să terminăm și asta ultimă învoială, da iți mai dau un sfat: când om ajunge în calea Soarelui cată de închide ochii și nu-i deschide nici cât un fir ci numai cu gândul să vezi, căci altfel lumina ceea ți-a arde ochii până-n strafundul creierilor.
 Mulțam de sfătuire. Hai și-om mere.
Sui voinicul în spatele balaurului și acesta se încordă ca arcul și se zvârli ca săgeata tremurând aerul la trecerea lui. Și se înălța, măre se-nalța, noaptea străbătea, pe cărări bătute de lună știute, tot mai spre înalt. În jur noapte grea, cu mult frig în ea, frig ce geruia. Și el tot mergea, tot mai sus urca, în jur stele reci, ca niște ochi seci, doar străluminând și-n jur licărind. Pământul se făcu mic cât o boccea, apoi cât un bob ca de măzărea și apoi mai mic c-abia se zărea. Iar ei tot zburau și călătoreau răscolind pulberea din Calea Laptelui. Dar iată că de la o vreme prinse a licări ca un brâu de aur chiar calea Soarelui. Balaurul se opri, așteptând să-l vadă pe însuși Măritul Soare venind agale în carul său tras de-un scarabeu. Tot atunci îi aduse aminte voinicului să închiză ochii și să-i zvârle în străfundul inimii căci lumina s-ar putea să vie în orice clipă.
Prâslea închise ochi și rămase în cruntă așteptare a celui ce avea să-i dea mândră mireasă, născută a fi împărăteasă și nu doar negustoreasă. Căci ce era el decât un umil fiu de negustor care nu făcuse prea multe bune la viața lui. Tot străbătând calea neguroasă a deznădejdii ce-l măcina iată că o adiere lină se preumblă mângâindu-i obrajii, ochii și pielea greu încercată de frigul noptii.
“Râzi mereu de tine și de greșelile tale” susură ca o părere pe la ureche. Lumina și căldura izbucniră amândouă, învăluind totul în jur. Acum se simțea fiorul vieții clocotitor, căci unde-i căldură și lumină este și bucuria vieții.
 Hei. Ia te uită. Da ce-mi este dat să văd? Un muritor? Da ce vânt te aduce tocmai pe aici prin părțile astea?
 Mărite Soare, stăpânul vieții și-al bucuriei, am venit trimis de Măria Sa, Vântul, tatăl tău să aflu dacă sora ta și fata lui Lia Ciocârlia, se învoiește a-i fi soață celui ce m-a trimis în pețit, Galben Împărat.
 Ei da curios mai ești tu omule: că mult curaj mai ai de cutezi să mă oprești din drum cu astfel de nerozii, dar pe de alta parte nu ai curaj să mă privești în ochi când îmi vorbești, așa cum ar face orice viteaz, zise Soarele mânios.
Uitând de povața Solzosului, deschise gura să răspunză dar în același timp deschise și ochii cu mult curaj pentru a-l privi în față pe trufașul Soare. Dar cum ridică pleoapele un pic, un sfredel de foc îi pătrunse până-n străfundul creierilor arzându-i lumina ochilor. Lacrimi de sânge izvorâră dar Voinicul nu scoase nici cel mai mic geamăt, măcar că-și simțea trupul arzând de durere.
 Acu că ți-ai primit plata pentru necuviința ta, du-te-n lume și spune-le tuturor ce pățește cel ce se sumețește. Și odată răsuflă suflare de foc azvârlindu-i pe-amândoi înapoi în lume la poale de munte cărunt.
Trecură câteva ceasuri bune până când reușiră să-și vină în fire, dar amândoi erau mai mult carne vie și arsură. Prâslea își ridică găvanele ochilor spre cer începând a se ruga Domnului:
“O Doamne, în genunchi te rog ajută-mi să izbândesc și nu mă lăsa să pier cu astă mare neputință. Doamne-Domnucul meu ajută-mi și limpezește inima Fratelui Soarelui ca să ceară numai ceea ce mi-i cu putință, iar dacă nu-i altă cale, trimite Doamne stâlp de foc să arză tăt locul ca nici urma numelui meu să nu mai rămâie, căci nu merit a trăi cu astă rușine”.
Nu-și termină băiatul ruga că din înaltul cerului prinseră a picura stropi de binecuvântatâ ploaie, iar unde cădeau, carnea se întregea și arsura se desprindea ca și când n-ar fi fost. După un timp găvanele ochilor se umplura și ochii se întregiră ca la început iar când desfăcu Prâslea pleoapele văzu mult mai bine ca la început iar atât el cât și balaurul erau mai întregi și mai chipeși ca niciodată și amândoi erau poleiți din cap pânș-n picioare. O răsuflare plină de iubire le mângâie trupurile iar din ceruri se prelinse o șoapta ca o părere: “Îndrăzniți, eu am biruit lumea”.
Îți mulțumesc Doamne! Că tu mereu mă ajuți cu câte un sfat și o mângâiere. “Râzi mereu de tine și de greșelile tale” susură ca o părere. Așa-i Doamne, că doar dacă nu poți râde tu de prostia ta cum o să suferi pe altul s-o facă?
Se întoarse către prietenul său Solzosul, mângâindu-i pielea ce strălucea ca soarele.
 Ce ne facem acum prietene?
 Apoi eu îmi aduc aminte de al Lui îndemn: “Caută și vei găsi, bate și ți se va deschide, cere și ți se va da”.
 Așa-i, dar cum să aflăm noi dacă Măritul Soare nu se va împotrivi scrumindu-ne de-adevăratelea?
 N-o putem afla decât dacă mergem iar în calea lui.
 Te încumeți s-o facem?
 Și dacă nu, lăsăm treaba neterminată?
 Atunci hai.
Dar nici nu apucară să termine cele spuse că odată se învârtoșă cerul și din înalt se prăvăli ca o minge de foc și pară, care de ce se apropia se și mărea. Astfel că, atunci când ajunse la pământ era un ditamai rădvanul care se desfăcu ca un bostan copt iar din lăuntrul lui apăru Doamne, nimeni alta decât Lia Ciocârlia, fata Vântului, sora Soarelui, Zâna Zorilor, minunea minunilor.
 Dacă și cel ce te-a trimis este la fel de curajos și de chipeș ca tine aleg să-i fiu de soață iar de nu mai bine moartă, căci de întors în lumea mea nu mai este cale. Oricum ți-ai câștigat dreptul de a mă peții și trebuie să mărturisesc că i-ai uimit atât pe tatăl cât și pe fratele meu cu îndrăzneala și purtarea ta aleasă. Iar acu dacă nu ți-i cu supărare, însoțește-mă la palatul lui Galben Împărat, căci nu se cuvine să-l lăsăm să-și aștepte prea mult aleasa.
 Prea bine Mărită Domniță. Facă-se voia ta!
Atât mai putu să zică Prâslea căci vocea ei era ca o mângâiere dar și ca o vâlvătaie ce-i pârjolea inima și sufletul. Chinuri fără de margini îi frământau carnea învolburată.
Prâslea făcu un semn cu Toiagul Uncheșului și pe dată rădvanul ceresc se prefăcu într-o mândrețe de baldachin cu perne moi de mătase brodate cu fir de aur și văluri din borangicul din cel mai fin priponindu-l în spatele Solzosului. După care, o ajută pe Domniță să suie iar el se așeză în spatele baldachinului pentru a-i fi aproape la orișice chemare. Începu a vâsli balaurul nostru dar nici prea repede căci se vede treaba că nu prea se grăbea sa ajungă la palatul Împăratului Galben. Dar din ce se apropiau inima flăcăului nostru se îngreuia și se înnegura.
 Cred că vei rămâne la curte, slugă credincioasă și sfetnic de nădejde. Așa-i?
 Tare mă tem Domniță că după ce-om ajunge o să-mi cer îngăduință de la Măria Sa Împăratul ca să plec să-mi văd frații și tatăl și apoi, dacă va fi, voi pleca în lume să-mi aflu aleasa sau mai bine menirea căci dacă mă gândesc mai bine de aflat nu cred că voi mai afla ceva și pentru mine în asta lume.
 Ce fel de vorbe-s astea voinice? Nu se poate să nu se afle în toată lumea cineva care să-ți câstige inima.
 Inima mea este scrumită și arde în chinuri așa că nu văd cum ar mai putea să....
 Þi-ai dat inima cuiva? Þi-ai găsit aleasa? Întrebă fata cam cu mirare și poate cu o undă de gingașă nedumerire.
 Inima mea-i dată dar de găsit nu am găsit decât pustiu. Trupul suferă dar nu p-atât pe cât suferă sufletul. Și nici pe departe cât mintea ce știe că va pierde tot ce a crezut că poate câștiga.
 Vorbești de parcă te-ai pregăti să mori voinice.
 Sufletul-mi este deja mort căci am făcut greșeala să tânjesc la ceea ce nu-mi este dat, la lucrul ce nu-i al meu.
Atât mai apucă să zică Prâslea că deja se vedeau zidurile palatului împărătesc. Balaurul trecu de metereze și nu se opri decât în fața scărilor. Prâslea coborâ și ceru străjerilor înlemniți de spaimă să-l anunțe pe Măria Sa Împăratul ca să iasă în întâmpinarea alesei inimii Domnița Lia. Nici nu apucă Prâslea să termine ce avea de zis că mare vuiet și hărmălaie se stârni la palat și toți ieșeau pe la ferestre sau de prin dosul zidurilor să privească la dihania ce se lăsase în mijlocul curților. Însuși împăratul cu barba zburlită și poalele mantiei săltate, apăru în cadrul ușilor. Răsufla greu și anevoie își potoli tremurul burții ce se prăvălea din strânsoarea brâului de aur. Abia atunci Prâslea înaintă, puse un genunchi în pământ și grăi:
 Măria Ta, iată că și ultima poruncă ți-a fost îndeplinită. Lacrimile îngerilor din Deșertul de cenușă pentru salba și cununa Domniței le-am adus. Calul poleit, cu coamă de aur și țintă de argint de la Stăpâna Duhurilor l-am trimis Măriei Tale. Iata dar și pe aleasa inimi, însăși Lia Ciocârlia, fata Vântului, sora Soarelui. Poruncește slugilor s-o primească după cuviință ca pe mândra împărateasă.
Ca la un semn, de la înălțimea baldachinului și până la scările palatului se așternu un pod de aur, astfel că atunci când voalurile baldachinului se deteră în lături și apăru Aleasa, toată suflarea amuți și nu se mai auzi decât umbra pașilor ei. Împăratul însuși privea pierit și nu-și putea desprinde ochii de la o astfel de minune neînchipuită. Bănuise el că fata Vântului trebuie să fie frumoasă dar nu crezu că poate fi chiar așa de frumoasă. Era neînchipuit de frumoasă iar el își freca mâinile de bucurie la gândul că toți împărații de pe tot cuprinsul pământului vor muri ciudă și invidie când îi vor vedea aleasa.
 Bravo! Știam că vei reuși. De-acu poți să pleci tinere.
 Chiar voiam să cer îngăduință de la Măria Ta să plec să-mi văd frații și tatăl că iată, se face anul de când nu i-am mai văzut....
 Prea bine, prea bine, ai îngăduința noastră.
În acest timp Lia Ciocârlia ajunse lângă Prâslea și lângă Împărat privind când la unul când la altul.
 Și cine mă va duce la altar Măria Ta, căci n-am nici tata și nici frate p-aproape.....
 S-o găsi el un sfetnic care s-o facă, că doar nu s-or termina bărbații la Prâslea. Ce nevoie mai avem?
 Eu credeam că știi a aprecia sacrificiul și dăruirea supușilor tăi Mărite Împărate.
 Nu-i decât o slugă ce și-a făcut treaba și atât. Și are noroc că nu l-am scurtat de cap când a fost să fie.....chiar că are noroc....
 Și care-i plata pentru tot ce-a făcut?
 Bucuria că-l las în viață, Domniță scumpă....dar nu-ți mai bate capul...
 Dacă asta-i plata pentru tot ce ți-a făcut sluga credincioasă ce-o ai, care oare va plata și răsplata pentru credincioșia unei soațe? Au nu așa se spune: mai bine moartă fecioară decât soață prinsă-n șfară, mai bine pribeagă în lume decât alături de tine....
 Ce-ai spus domniță? Și-n glasul împăratului era numai ură înveninată căci sămburele geloziei prinse rădăcini și creștea peste măsură de repede.....
 Ce-ai auzit Măria Ta. Că mă întreb: dacă așa poți și știi să-i răsplătești pe cei ce-și primejduiesc viața, ce se va alege de mine ca soață?
 Vei fi cinstită și respectată de toți, vei fi împărăteasă și-mi vei aduce urmași...... frumoși și numeroși......
 Eu credeam că voi fi iubită și nu doar cinstită, Măria ta. Dar după cum am mai spus, mai bine moartă.
 Apoi dacă-i așa, așa să fie.
“Fă ce ai de făcut acu, mâine e pentru leneși” susură pe la urechea voinicului și acesta imediat făcu un pas înainte fără a bănui ce va face împăratul. Dar acesta, în turbarea ce-l cuprinse scosese hangerul și se îndreptă să ia viața acelei minuni îngerești. În același timp voinicul nostru făcuse pasul și când ridică împăratul hangerul, acesta întâlni trupul voinicului și-i pătrunse printre coaste alunecând și amușinând bătaia inimii. Un val de sânge se prăvăli odată cu lama hangerului iar Prâslea căzu în genunchi. Întoarse fața către Domniță cerându-și iertare pentru îndrăzneala de a-i călca pe dinainte. Dar ochii săi grăiau alte vorbe decât acelea ce se rostogoleau printre buzele amorțite. Tot în același timp, din dosul perdelelor, țigana noastră, vrăjitoarea, văzând frumusețea celei ce trebuia să fie împărăteasă, în turbarea ei, luă arcul din mâna străjii, puse săgeata în arc și ținti inima Domniței. Pe când lama jungherului se strecura afără din inima voinicului, săgeata străpunse inima Domniței iar un boboc de sânge înflori în pieptul ei. În acea clipită soarele însuși rămase țintuit pe cer și lumina sa se întunecă văzându-și sora preaiubită pradă lăcomiei și urii oamenilor ce o deteră morții.
Dar iată nimic nu trebuie să se întâmple fără de voie. Balaurul puse coada pe Toiagul Unchieșului și până să se dumirească lumea se prefăcu într-un voinic de cel mândru ca arhanghelii, și grăi:
 Vai de tine Împărate căci împietrirea inimii te-a împiedicat să vezi credincioșia slugii tale și să te bucuri de ceea ce nici un muritor nu a avut vreodată parte. Drept pedeapsă, vrei umbla pribeag prin lume până la sfârșitul veacurilor căutând și îndreptând răutatea din sufletele oamenilor căci numai astfel vei putea să-ți capeți iertarea, căci de iertat ți se va ierta, și tot atunci lumea te va și uita. Peste tot prin lume vei fi însoțit de umbra celei ce ridicat mâna ca să curme viață nevinovată. Amândoi veți fi pildă vie pentru pedeapsa ce va să vie.
Și pe loc, la un semn, aerul se-nvârtoșă ridicându-i pe sus pe împărat și pe tigana lui, dându-i în puterea Stăpânei Duhurilor să-i ferece și să-i judece iar mai apoi să-i pribegească prin lume până la sfârșitul veacurilor.
Voinicul nepământean se plecă apoi peste trupurile căzute la pământ și le atinse cu Toiagul Unchieșului, după care se și prefăcu la loc în balaur, iar în aceeași clipă Prâslea și Lia se ridicară mai vii și mai frumoși ca niciodată. Din piepturile tuturor celor de față izbucniră strigate de bucurie căci nimeni nu putuse suferi purtarea plină de josnicie a împăratului și a țiganei sale.
“Mulțumește-i Domnului pentru toate câte le primești” susură la urechile lui Prâslea.
 “Mulțumescu-ți Doamne pentru toate câte le dai, căci știu că numai prin puterea Ta le pot izbândi pe toate”. După care Prâslea îngenunche în fața Domniței și zise:
 Doamnă și stăpână a inimii mele, iartă-mi îndrăzneala și rogu-te, spune-mi dacă pot nădăjdui a te avea mereu aproape căci de când te-am întâlnit tu esti lumina sufletului meu și jur că îți voi respecta dorința întru-totul și nu voi mai căta să-ți tulbur liniștea în veci dacă nu voi merita dragostea ta.
 Dacă ar fi și numai după faptele tale și tot aș spune că meriți mai multă prețuire decât ai primi ca răsplată pentru toate câte ai pătimit și toate care le-ai împlinit. Iar dacă vorbele mai pot înșela uneori, privirile și tremurul vocii n-o vor face niciodată, ori eu văd că nici nu dorești și nici nu ai de ce să-ți ascunzi privirea căci ai cugetul curat și făr’ de vicleșug. Și așa ai fost de când ai venit la tătâne-miu să mă pețești. Fie dar ca și lumea să primească ceea ce deja a fost hotărât de Dumnezeu. Atât mai zise Lia întorcând fața îmbujorată către balaurul ce străjuia adunarea.
Din înalt și-arată fața, mândrul soare zâmbitor, tot cerul-i o feerie, plin de picuri lucitori. Licuricii țes hlamidă pentru cei ce-au fost ursiți, și-n sclipiri de stea albastră ei se văd învăluiți. Mândra luna îi cunună, poleind coroane-n păr, vântul tată-n cupe-adună, tot nectar aromitor. Nu e nuntă ba-i nuntire, cei doi: mireasă și mire, lumea-i mută în uimire, totul pare încremenire. Vraja țese panză deasă, fir de aur și mătasă, fir de-argint și strop de stea, țesea lumea și-o unea. Iară lumea ce făcea? Tot mai ușurel sufla, căci minunea o vedea, o vedea dar greu credea.
În tot acest timp, balaurul bag seamă că nu stătuse de pomană ci într-o clipită adunase de pe tot întinsul împărăției pe tatăl și pe frații lui Prâslea, la fel și pe văcar cu tot neamul său încât nimeni nu putea a se dumiri despre toate câte se întâmplau în jur. Când se treziră toți adunați la un loc: Prâslea Ionică împreuna cu Lia Ciocârlia, Sfatul țării cu slugi și cu orășeni, tatăl și frații voinicului, văcarul cu tot neamul lui, măre se stârni un vânt de ziceai că amu se fărâmă zidurile palatului. Dar din toată suflarea aceea prinseră a se auzi vorbele Vântului, vântului căruntului, tatăl miresei. Acesta le spuse să nu se teamă și pe loc îi strămută, pe imaș cu iarbă deasă ce din mătase se țeasă, tot la poale de cetate unde-s mese așezate, și-unde-ntr-un altar de flori îi așteaptă slujitori, să slujească, să cetească, și pe miri să îi unească.
Atunci Prâslea făcu un pas în față, îngenunche și cu voce clară se adresă tatălui și celor din jur:
 Iartă taică purtarea fără de minte a fiului tău ce ți-a amărât frumoasele și seninele zile ale bătrâneților. Drept îi că am meritat pedepsire și aspră certare din partea domniei tale pentru purtarea nechibzuită ce-m avut-o. Căci drept ai socotit ca un pom care nu face roadă să cadă sub pecetea securii pentru a nu face umbră degeaba. Și cu sfială am să aduc aminte adunării ultimele vorbe ce le-am auzit din prea dulcea-ți zicere: “te rog dară să pleci în lumea largă și nu te întorci la casa mea decât atunci când vei învăța să câștigi tot ceea ce ai pierdut: încrederea oamenilor, respectul de sine și dragostea mea”. Cu inima strânsă am plecat de la casa ta căci nu știam unde pot afla cele trei lucruri pierdute. Pe drum am întâlnit un om chinuit și hotărât morții și fără a pregeta am dat totul ca să-l văd scăpat de sorocire. Am reușit, dar bucuria reușitei nu a fost de lungă durată, căci ispitirea nedreptății s-a abătut asupra capetor noastre și am trebuit să împlinim voia împăratului. L-am lăsat pe om să-și clădeasca noua viață în legile pe care le-am învățat la casa ta. Þăranul hotărât morții, a luat un drum nou iar acum este pilda vie pentru toți cei care își doresc o altfel de viață. În tot acest timp am căutat de am dus la împlinire voința și poruncile împăratului neluând seama la greutăți. Acu, după ce un an s-a petrecut din viața noastră, la această mândră adunare am îndrăzneala a spune că am reușit și am adunat iară cele trei lucruri sortite a împlini viața unui om ca pe cel mai mândru așezământ. În acest an de zile am reușit să clădesc ceea ce sufletul meu credea că pierduse:
 În acest an, cu ajutorul tovarășilor de drum mi-am recâștigat respectul de sine biruind toate greutățile, ceea ce înseamnă că am pus temelia noului asezământ.
 După spun Pildele “dăruind vei dobândi” iar prin ajutorul dat celorlalți am reușit să câștig și încrederea celor din jur ceea ce se vrea a fi pereții noului asezământ.
 Dacă ar fi fost pe atât și tot ar fi fost destul, dar Domnul a dorit ca zidirea să fie completă și la sfârșitul încercărilor mi-a fost dat să descopăr dragostea, fără de care sufletul este ca floarea pârjolită de arșiță. Aceasta, cea din urmă a venit ca sfânt acoperământ zidirii pe care m-am străduit a o ridica. Acum vă las pe voi să cercetați și să hotărâți dacă zidirea mea este deplină sau mai are nevoie de adăugiri. Atat mai zise după care tăcu lăsând capul în pământ și așteptând dreapta judecată.
Atunci tatăl său cu ochii scăldați în lacrimi făcu un pas în față și lua cuvântul:
 Drept ai glăsuit și bine ai făcut că ai descoperit adunării pricina pentru care ai fost alungat, căci în încrâncenarea inimii mele nu am încercat să aflu și să văd ce se ascunde în spatele purtării tale. Mi-am dorit să-mi fi demn urmaș în ale meseriei așa după cum și frații tăi s-au dovedit a fi, dar niciodată nu m-am gândit a te întreba dacă acest lucru îți e pe măsura au ba. Iartă egoismul și orbirea unui biet tată care nu a dorit decât binele, dar binele era după cum îl vedea el și nu cum îți era ție bun. Iartă-mă fiule, căci veștile primite dovedesc fără putință de tăgadă că ți-ai găsit drumul tău, iar zidirea de care povesteai este cea mai mândră și cea mai de invidiat zidire, aidoma templului sfânt ridicat în doar trei zile.
Cu aceste vorbe tatăl se lăsă în genunchi îmbrățișându-și fiul și vărsând lacrimi de bucurie pentru fiul regăsit. Văcarul satului, care acum era un om de vază, respectabil și respectat făcu un pas înainte și se adresă celor din jur:
 Cu îndrăzneala pe care numai învățătorul și salvatorul vieților noastre mi-o dă, am să iau și eu cuvântul la această adunare. După cum poate ați aflat, acu un an îmi luam ziua bună de la viață, încredințat ca voi muri pentru vina de a fi slujit împăratului. Căci ceea ce nu am putut să spun atunci voi marturisi acum: în ziua când or dat lupchii iama în cireada împăratului eu mă chinuiam să sting focul care cuprinsese casa din pădure în care creșteau neștiuți de nimeni cei trei copii ai împăratului cu slujnica lui cea de taină, țigana pedepsită. Dumnezeu a vrut ca eu să fiu pe aproape și să văd focul ca să scap viețile pruncuților, nevinovați de purtarea părinților. După ce am avut grijă ca totul să fie fără de urmări, am fugit la cireada mea dar lupchii deja făcură stricăciuni care nu mai puteau fi acoperite. Împăratul m-a urgisit dându-mă morții, dar un trimis al Domnului, acest tânăr, a apărut și și-a pus viața în primjdie pentru a o scăpa pe a noastră. Și parcă aud și acum rostirea ce mi-a rămas săpată cu slovă de foc în adâncul inimii: “Bucură-te că de astăzi începi o viață nouă”. Și așa a fost. S-a dat pe sine pentru a ne răscumpăra. Ne-a ajutat și ne-a învățat. Și nu o dată, nu de două ci de trei ori ne-a încercat cu putere și cu adâncă învățătură. Iar dacă astazi suntem unde suntem, eu și tot neamul, nu suntem decât datorita faptelor și purtării lui. Amu că am putut să fac toată mărturisirea trebuie să spun că ultimii mei pruncuți, cei mai miculuți, de care toată lumea râdea și spunea că i-am făcut tot într-o noapte, sunt prunci și coconi împărătești. Mulțumesc cerului, și celui care ne-a ajutat să ne ridicăm asupra vieții cu putere și dorință împlinită căci ne-a dat încredere în puterile și faptele noastre.
Atât spuse văcarul și se lasa și el în genunchi sărutând dreapta binefăcătorului său și al neamului său. Atunci Lia, luă cuvântul adresându-se întregii adunări:
 Prea multe eu nu am a spune decât că vreau ca să știți ce s-a întâmplat la curtea tatălui meu. Primul și singurul pământean pe care l-am văzut străbatând cerurile pentru a bate la poarțile tatălui meu a fost el. Că a fost greu sau ușor asta numai el v-o poate spune. Dar taica nu l-a crezut ci bănuindu-l de înșelătorie l-a azvârlit înapoi pe pământ. Nu numai că nu s-a dat bătut dar a revenit și a împlinit și cele trei dorințe ale tatălui meu, găsind negăsitul, aflând neaflatul și mișcând nemișcatul. Pentru a doua oara taica l-a alungat înapoi pe pământ iar pe mine m-a trimis la fratele meu Măritul Soare. Și pentru că nu-i stă în fire să se dea bătut, s-a întors ca să mă ceara și de la frățâne-miu. A fost aruncat din înaltul cerului tot o arsură și o rană căci nimeni nu s-a încumetat a se apropia de Soare cum a facut-o el. Dar se vede treaba că Dumnezeu nu-l dorea pierit ci l-a reclădit așa după cum îl vedeți, întrupat, și le-a dat gând bun și tatălui și fratelui, care au fost cuceriți și fermecați de curajul și tăria lui. Astfel am ajuns împreună la curtea împăratului crezând că și stăpânul este pe măsura slugii, dar dezamăgirea a fost mare și numai cerul este părtaș la toate câte s-au întâmplat, căci așa a fost, să-i fiu sortită lui și nu Împăratului, sau poate că am fost sortită Împăratului, dar nu celui bătrân ci celui pe care îl veți alege astăzi. Căci inima a știut fără să știe ce înseamnă dragostea, și tot ea inima, m-a învațat că dragostea este singurul dar ce nu merită irosit. Și Lia tăcu.
Din înaltul cerului, Soarele prinse a străluci și a-și schimba culoarea semn că se bucură pentru toți. Vântul prinse și el a-și clădi din tină și apă chip pământean pentru se putea arăta lumii, întărind cele spuse de fiica sa. Apoi mărturisi că bucurie mai mare decât fericirea fetei sale nici nu avea și ca urmare el nu se împotrivește unirii celor doi în sfânta taină a cununiei. Atunci tot poporul și curtenii izbucniră într-un strigăt de bucurie iar mai marele Sfatului țării pășii până în fața voinicului ajutându-l să se ridice, după care se lăsă el într-un genunchi și cu glasul plin de recunoștință și bucurie le ceru lui Prâslea și Liei să le fie destoinici slujitori și cârmuitori din scaunele de domnie.
Tot atunci Prâslea le ceru tuturor voie și grăi:
 Mulțumim pentru dorința voastră sinceră, dar cu iertăciune vă spun ca noi, eu și Domnița mea nu merităm această mărire, căci noi nu putem cârmui cetatea și țara. Mult mai ales și mai potrivit mi se pare a fi cel ce a suferit pentru împărat, cel ce a avut inima să primească trei pruncuți nevinovați și a avut curajul să tacă chiar dacă acest lucru l-ar fi putut costa viața. Tot el a arătat că țarina bună nu așteaptă decât sămânță pe măsură pentru a da roadă bogată. Și ca să mă credeți mergeți de întrebati pe toți cei ce-l știu și din’nainte și după schimbarea hotărâtă lui. Eu nu am făcut decât să pun apă la rădăcină, dar copacul era deja crescut și pregătit pentru rodire. În el veți găsi cel mai bun cârmuitor căci știe și ce înseamnă umilința și știe și ce înseamnă iubirea de aproape. Dați-i putere și nu vă va pare rău. Tot așa el trebuie să aibe grijă de cei trei coconi împărătești căci, cu toate greselile tatălui lor, sângele lor este cu greutate înaintea Cerului și se vede treaba că Dumnezeu mai are trebuință de ei în astă lume. El și numai el poate să vă conducă până când cei în drept vor putea s-o facă. Dacă totuși veți îngădui am să vă rog să fiți martori la nuntirea mea cu Doamna inimii mele iar pe noul împărat am să-l rog să ne fie nănaș, căci altul mai de cinste nu cred să aflu.
Ca la un semn, toată curtea, slujitorii și norodul se lăsară în genunchi pentru a se pleca celui ce le era ales domn și cârmuitor, căci în picioare nu rămăsese decât Prâslea Ionică, Domnița Lia și Văcarul satului cu soața lui. Iar Prâslea și Lia Ciocârlia plecară ei capetele în semn de adâncă prețuire și de așteptare a îngăduirii. Ca și când toate acestea nu ar fi fost în deajuns, în auzul tuturor balaurul grăi:
 Voinice Prâslea, toate aceste încercările ți-au fost date spre a fi de învățătură celor din jur. S-a dorit ca prin izbânda ta să oglindești și să descoperi lumii, taina celor zece povețe precum și taina înălțări și păstrări sfântului templu ridicat pe onoare, încredere și iubire. Unii oameni se nasc cu ele în suflet și le cunosc, iar alții mor fără să bănuiască aceste adevăruri. Fie ca viața să-ți fie lină și senină alături de aceea ce merită inima și cugetul tău, iar ceilalți să nu plângă căci cel pe care-l lași în locul tău este cel sortit de la început. Fie ca această poveste să fie pildă vie tuturor și mai trebuie să spun că numai celor aleși le este menit să reamintească mereu și mereu oamenilor, minunăția acestei nelămurite taine. Căci nimeni nu știe de ce omul pierde mereu aceste lucruri de preț și doar prin astfel de pățanii se reamintește omului de lucruri pierdute sau uitate.
Căci “Slava Domnului este să ascundă lucrurile, iar mărirea împăraților să le cerceteze cu de-amănuntul”. Așa spune în Pilde.
Mirii însoțiți de nănași porniră și nu se opriră decât în fața altarului închipuit de vânt iar preoții slujiră și legară prin sfânta taină unirea acelor două suflete pereche după care se plecară și ei în fața celui sortit să fie împărat. Lumea prinse apoi a se aduna pe langă mesele îmbelșugate, care adăstând cu un dumicat care cu un pocal cu vin de cel aspru dar plin de arome și mesenii prinseră a se veseli ca la o nemaipomenită nuntă căci nimeni nu mai putea spune dacă toate cele întâmplate sunt toate aievea ori doar simplă amăgire.
Balaurul luă apoi Toiagul Unchieșului și i-l întinse Voinicului, rugându-l să-l măsoare iar de la cap la coada. Nici nu apucă bine voinicul Prâslea să-l măsoare că tot locul fu cuprins de fum alb, fum de smirna și de-aloe, să-ți fie de bună voie iar dacă n-ar fi fost vântul care să spulbere și să împrăstie fumul cela poate că ar fi trebuit zile pentru a-l împrăștia, așa era de vârtos. Și iată că în locul balaurului apăru tânărul cu aripe de arhanghel care fusese și când îi adusese la viața pe cei doi. Mulțumi voinicului pentru ajutorul dat și mărturisi că fără de el nu ar fi izbândit în toate încercările de a răsturna puterea celui Nechemat după care își lua rămas bun. Luă Toiagul Uncheșului și cerându-și iertare că nu mai poate rămâne se înșlță, scânteie părelnică și tremurătoare, până se pierdu printre norii din înaltul cerului. Abia își plecară meseni privirile când altă minune le fu dat să vadă. Cerul și locul prinseră a sclipi în toate culorile curcubeului și cu greu reușiră să privească locul de unde porneau acele tainice străluciri. Iar cei ce izbutiră văzură că la gâtul Domniței sclipeau șiraguri din lacrimile îngerilor iar tot locul se umplu de o miroaznă ca de mirt și tămâie de ziceai că s-a mutat poarta raiului chiar alături lângă cetate, așa de frumos mirosea. Și unde nu văzură că dinspre cetate vine în trap întins calul dat în dar de Stăpâna Duhurilor, cal leit-poleit cu coama de aur, și țintă de argint, în frunte-nsemnat, mândru la purtat.
Prâslea Ionică își lua ziua bună de la tată, de la frați, de la oamenii însemnați, de la noul Împărat, de la socrul căpătat, de la Soare, de la Luna, de la lumea cea străină, apoi fără a mai privi în urmă, căci bag seamă că avea și el inima grea, sui în șa după care își ridică ușurel mireasa așezând-o în fața ca pe lucrul cel mai de preț ce-l avea. Fără a mai spune nimic, cu ochi strălucitori și adumbriți de aburul unei lacrimi plecară “anume, departe de lume, în loc făr-de nume, în loc nenăscut și necunoscut, în lume-nelume ce nu se poate spune, la palatul Vântului, vântului căruntului, clădit cu spor pe-un ostrov ușor, ostrov încropit din nisip aurit, în mijloc de ape care să-l încape, sub mantie deasă de verde mătase.
Și despre toate acestea nu ar fi avut cine vă spune ceva dacă nu m-aș fi nemerit și eu la spartul târgului când adunau și curățau imașul de toate câte rămăseseră. Și m-am ospătat, de-am îndestulat: ciosvârtă de miel, gras cât un vițel, cârnați nefăcuți, cu vorbe umpluți, sarmale-nvârtite în vânt răsucite, cozonaci umflați la soare-nfățați, și plăcinte nărăvașe toate pline de răvașe, cu răvașe mărunțele să scrii povestea pe ele. Și-am băut pe săturate cât să-ajungă la trei sate, am spart putini și ulcele ce n-aveau nimic în ele și de-ar fi să dau crezare spuselor la supărare, am mâncat atâtea mere că m-am săturat de pere. Dar dacă nu ajungeam, nici povestea n-o aflam, și nici că v-o mai spuneam. Așa c-am încălecat, și-am plecat rara prin sat, prin sat și-apoi prin cătune ca să-i dau drumul în lume. Și-am încălecat pe-o șa, și mai apoi om afla câte s-au mai întamplat până-a dat noaptea prin sat și m-o făcut împărat.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!