agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 6836 .



Casa cu îngeri
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Noru ]

2007-07-18  |     | 



Ieși de sub arcada scundă a barului de cartier, afișând solemnitatea imperială a unui mandarin.
Cu mișcări lente, măsurate, își aprinse o țigară cârnă, găsită prin fund de buzunare. Trase primul fum cu un aer înțelept, de parcă ar fi aspirat însăși esența filozofiei universului. Știa că, în curând, tutunul adunat în piept va avea darul să-l detașeze complet de peisajul mizer din jur. Așa s-a și întâmplat.
Acum, chiar că era un mandarin la curtea împăratului Chinei. Oricine ghicea asta, observându-i trăsăturile mongoloide, pielea încrețoșată din jurul ochilor, obrazul maroniu, supt, dar mai ales ochii mijiți, atunci când trăgea cu poftă din țigare. I se zicea Nohai, „tătarul”. Așa îl știau toți din cartier și, zău, cu așa poreclă, chiar că nu mai conta numele lui adevărat.
Loc de mantie îi ținea o pufoaică soioasă, loc de tichie cu ciucuri – căciula clăpăugă, de sorginte militară, loc de botine tivite cu aur – o pereche de cizme de cauciuc, târâte decenii la rând prin noroaiele patriei.
A, mi-am amintit, dacă vă mai interesează, îl chema Pedi. Pedi îl chema pe mandarinul încremenit în bolta scundă a crâșmei. „Tătarul” trase ultimul fum, aruncând o privire vigilentă și totodată protectoare, spre motoreta Simpson, prețioasa lui proprietate, parcată imperial de-a latul rastelului cu biciclete deșelate. Cătă din ochi un loc unde să se ușureze, apoi zâmbi, amintindu-și că taverna din care tocmai ieșise nu era dotată cu instalații sanitare, situație jenantă care dăduse întregii străzi un nume nedemn: strada cu c...t.
După o scurtă dispariție în boscheții din jurul stabilimentului, Pedi ieși din nou la lumină, zvârlind țigara din vârful deștelelor, cu un gest reflex, experimentat în anii lungi de șantier.
Cu mintea dusă, nehotărât dacă să plece sau să revină la „una mică”, se holba în josul străzii pustii. Ba nu – aproape pustii, căci din sens opus venea spre el un ins sclifosit, îmbrăcat în cămașă curată, cu carouri și pantaloni nou-nouți, de doc albastru. Insul nu-l observă. Era prea concentrat să evite bălțile, să nu se murdărească pe pantofi, sclifositul și încrezutul dracului! Abia când ajunse în dreptul lui Nohai catadicsi să ridice ochii, de parcă l-ar fi ars pe frunte privirile țintuite ale acestuia.
Halal întâlnire! Se vedea că nici unul dintre cei doi nu o savurează cu încântare.
Þintuit în ușă, Nohai mormăi un fel de salut incoerent, dar celălat se făcu că nu-l vede și trecu pe ângă el ca nesimțitul, fofilându-se ca un șarpe.
Când individul cel „spilcuit” luă suficientă distanță, Nohai răbufni printre dinți: „Tu-ți gâții mă-ti, Cecile, cum nu mai vezi tu pe nimeni de când te-au făcut ăștia șef de echipă!”
Se duse la naiba toată solemnitatea lui de mandarin, toată siguranța, toată detașarea lui ridicolă, imperială. Și chiar în acel moment, gheara alcoolului îl trase brusc înapoi, smucindu-l spre spate ca o funie, ca o sârmă subțire, ce-l tăia la beregată, mânuită ca de un ucigaș profesionist.
Fulgerat, duse mâna la gâtlej și reveni în duhoarea speluncii, hotărând, cu privirea fixă: „trebuie neapărat să mai beau ceva!”

Iritat de întâlnirea cu nenorocitul de bețiv, Cecil ajunse acasă simțindu-se mic, slab și ridicol. În astfel de momente, avea ce avea cu oglinda, pe care o lua la rost din pricini numai de el știute. Se privea pe sine, torturat de un efort de elocință, încovoiat ca un cârlig, ca o paranteză, ca un semn de întrebare.
Ochii-i ieșeau din cap când își arunca spre înainte brațele slabe, cu degetele strâns unite într-un punct, deparcă ar fi concentrat acolo toate elementele dezlănțuite ale naturii.
„Fiiiiint, băi, fiiiiint aici!” – amenința omul cel slab oglinda, cu o expresie scormonitoare, și înțelegeai că îl face atent pe un interlocutor necunoscut. Că zice, de fapt: „fii atent!”, însă, de nervi, nu-și poate descleșta fălcile.
De regulă, după halucinanta scenă, Cecil se mai relaxa un pic, părând că-și revine în fine. În fond, nici el nu știa prea bine pe cine acuză. Pe șefu’ ăl mare sau pe idioata de Rozi, care-i întorsese dosul - pardon, spatele – după ce el, Cecil, o crescuse pe palme, ca pe o prințesă. Își amintea cu silă cum își pusese obrazul pentru ea, cum o luase din secție, de la șaibă și o trecuse la magazie, la fereală, să completeze fișe cu țigara într-o mână și cafeaua în cealaltă, să nu-și strice cumva manichiura... O promovase și la brigada artistică, pen’ că așa era el, generos, și-n plus o vedea și talentată!
Nu i-a păsat de comentariile malițioase ale colegilor, nici când a mutat-o la controlul calității, la „ceteceu”, pe post de băgător de seamă. Dar fufa începuse să strâmbe din nas, cică-i muncă de răspundere, că nu rezistă la atâta stress. Mama ei de recunoștință! Când i-a tras-o pentru prima oară, cu doi ani în urmă, pe căldurile verii de atunci, în magazia de semifabricate, nu mai strâmbase din nas. Ba chiar începuse să-i placă: „dragule, nu vrei să ne întâlnim în schimbul trei, că-i mai răcoare, în garajul cu motostivuitoare?” Ce romantic!
Acu’, Cecil trebuia să se împace cu situația. Doar nu e prima oară în istoria omenirii când o fâță se mută de pe genunchii unui șefuleț pe ai unui șef mai mare. Dă-i în mă-sa pe cârcotașii care-l râdeau pe la spate, rămână toți cu bârfa, că de așa o meseriașă ca Rozi n-au avut ei parte nici în vis!
Filozofând, Cecil se mai domolise. Poate că toată povestea asta nu era decât o exagerare ridicolă, una din multele întâmplări stupide ce zăceau devălmășite în debaraua cu amintiri, așteptând fără speranță să fie rememorate vreodată.
Căci Cecil, uitasem să vă spun, avea un defect din naștere – avea, așa, o ușoară inadecvare la realitate, o orbire, numită, mai cu schepsis, cecitate.
Învățase, însă, să trăiască și cu asta.

La barul „Doi cocoși”, ce avea să fie rebotezat, după Revoluție, Duo Non Stop Impex SRL, Pedi zis Nohai se pregătea de o beție cruntă, bucuros că, după ce dăduse ochii cu șeful de echipă, primise pe tavă și mult-așteptatul pretext să o facă.
Uite, am ochii roșii, mă trag de bărbie în timp ce mă examinez în oglinda din hol, mă întorc țeapăn mecanic surprinzător și urlu atroce, cu glas de tunet: „ușaaaa” și ușa batantă se dă în lături, ca în filmele western.
Rotesc ochii roșii, întorc spatele oglinzii, intru în local - peisajul se schimbă ireal, zăresc acum salonul cu tavanul afumat, coborât ca sub presiunea unui piston, cu toate mobilele înclinate la 45 de grade.
Pe masă a aterizat o sticlă cu rum și iată, ca prin minune, lichidul roșietic s-a ascuns bine sub eticheta neagră, iar încăperea cu mobile înclinate s-a turtit acum sub un unghi de 30 de grade, fanta de aer de sub tavan s-a îngustat ca la naufragiul secret al unui submarin nuclear, iar căpitanul, ultimul bărbos al echipajului, se pregătește să se ducă la fundul oceanului. Înconjurat de bule, emite un ultim cod secret, bătând cu talpa în tavan un fuck you în limbaj Morse.
Ca și căpitanul de pe U-boot, Nohai înțelese că nu va fi salvat de nimic și de nimeni, că nu e speranță, uite nivelul licorii arămii scăzuse sub brâul etichetei negre, sub nivelul de avarie, iar lupul mărilor plutea cu burta albă în sus, ca un pește răpus de stihie.
Cu un rânjet bălos, Nohai se întoarse spre ceilalți mușterii ai tavernei, care miștocăreau încercările sale de a nu aluneca sub masă.
El însă le rânjea în continuare, știind că viitorul nu va fi prea îngăduitor cu ei. Îi și vedea în vremurile diluviului din 2010, când calotele polare se vor topi complet și ireversibil. Ei bine, când se vor trezi cu toții cu apa până la gât, mulți vor regreta că s-au dus ca idioții la serviciu, în loc să tragă o pileală pe cinste. Că și-au pierdut timpul și nervii la slujbă, lucrând pentru cine știe ce cap sec și încrezut...
Exista, e drept, perspectiva enervantă ca unii dintre ei să scape de potopul din 2010, dar – aici Nohai rânji din nou, cu un rictus „reîncărcat” – la orizont se profila 2012, cu proorocita și înfricoșătoarea-i schimbare a polilor magnetici sau inversarea axei de rotație a Terrei, cum mă’sa i-o zice, ăia de la NASA știu cu siguranță.
-Credeți că vă bateți joc de chestiile astea?! – răcni Pedi cu voce de tunet, sărindca un arc de pe scaun.
Dete să cadă la loc, însă două perechi de brațe vânjoase îl înșfăcară la timp, împingându-l cu de-a sila spre ieșire.
-Hai, mișcă de-aici, te-ai făcut mangă, porcule! – ziseră Gog și Magog, păzitorii tavernei.
Înainte de a schița un gest de împotrivire, lucru puțin probabil în starea de imponderabilitate pe care o trăia în acele clipe, Nohai rămase pe afară, urlând în continuare:
-Dacă și atunci veți scăpa, nenorociților, aflați că în 2024 veți mai avea o surpriză, ultima: vine asteroidu’ și vă prăjește la toți turul pantalonilor.
Împletcindu-se spre motoreta Simpson parcată aiurea, de-a latul rastelului cu biciclete, Nohai alias Pedi mai slobozi niște cuvinte dezlânate, cu un ciudat surâs pe față:
-Nu-mi pasă dacă o să mor. Eu n-am făcut nici un pact cu Diavolul. El nu mi-a propus nimic. Știa că nu sunt un tip de încredere...
Eh, vorbe de chefliu, cine să le mai înțeleagă...

Corin locuia în casa îngerilor, îmbrăcată în vegetație deasă și pitită sub șoseaua suspendată. Deschideai ușa tainică, ruginită, și pășeai pe tărâmul fermecat al curții pavate cu cărămidă mâncată de ploi, cu îngrădituri de sârmă aplecate într-o rână, din porumbeii își luaseră de mult zborul, cu scările de lemn și marchiza cu zidăria spartă . Urmau cele trei încăperi care adăposteau tot atâtea suflete, suflete de îngeri – mai mari sau mai mici.
Corin era dispus să-i arate minunățiile oricui călca pragul casei, începând cu cele două casetofoane dezmembrate, așezate pe un taburet verde, chiar la intrare, lângă lada în care găseai ceva lemne, niscaiva cârpe și pantofi desperecheați. De pe dușumeaua de scânduri, ridica în grabă o șosetă roasă și lungă, pentru a o așeza alături de surata ei, uitată în camera din mijloc de către bunica cu picioare elefantine, căreia îi era frig și iarna, și vara, pe căldurile cele mari. Singurele mobile din „soba mare” erau trei dormeze fără picioare, sprijinite pe teancuri de cărămizi, măsuța cu două etaje – unul pentru televizor, celălalt pentru ligheanul mereu plin cu apă murdară și o teracotă scundă, ce sprijinea un maldăr de ziare vechi.
Al treilea înger ce-și aflase cuibul sub binecuvântatul acoperiș era mai degrabă un îngeraș, un suflețel venit pe lume cu câteva luni în urmă. Copilașul cu pielea albă ca laptele zăcea răsturnat pe spate, cu membrele în lături, ca o păpușă stricată. Pielea lui de fildeș, cu un aer nu prea sănătos, contrasta puternic cu madrațul slinos aruncat pe dormeza șchioapă.
Corin se uita atent la trupșorul plin de bubițe roșii și chipul i se lumina, așa cum se întâmpla de fiecare dată când își amintea ceva, câte un lucru, vreo vorbă. Escare, escare le zicea la bubițele alea, venise un domn important la ei, examinase încruntat bebelușul și dăduse supărat sentința asta: escare! - în timp ce bunica cea uitucă și blajină, imobilizată la pat din cauza picioarelor elefantine, îi explica domnului cel încruntat că ea și nepoțelul ei îl îngrijesc pe copil cum pot mai bine. Că mama – și ea retardată, plecase în Italia cu unu’ Codilă a lu’ Tobă, și de atunci n-aveau nici o veste de la ea.
Zâmbetul lui Corin se opri brusc, căci strania întâmplare avu un deznodământ trist, cu bunica ce plângea în hohote din fundul patului, implorându-l pe domnul cel încruntat, aflat pe picior de plecare: „domnu’, nu ne luați copilașul, că noi avem grijă de el!”
Deși împlinise de curând 17 ani, Corin se știa stăpânul casei. Nu vorbea, nici ținere de minte nu prea avea, dar știa să taie lemne, să mai spele câte o cârpă și chiar să gătească, iar cui se îndoia de asta îi arăta cu mândrie oala de cartofi ce trona pe mașina de gătit neagră-tuci, cu mânere de ceramică albă, păstrată din tinerețea bunicii.
Când nu se descurcau cu hrana – e drept, asta se întâmpla cam des – capul familiei își lua în primire cea mai importantă misiune și se aventura prin orașul plin de capcane până la cantina săracilor și înapoi.
Cum așa, un retardat, un handicapat să facă drumul acesta de unul singur, să țină minte pe unde să umble, nu-i prea mult?
O, nu vorbiți cu păcat, uitați prea ușor că însuși Corin era un înger, îngerul păzitor al cuibului pitit sub pilonul șoselei suspendate. Și cum putea fi altfel, când domnul îmbrăcat în negru amenința că se poate întoarce oricând, ca să-i răpească bunicii nepoțelul?

„Agendă zilnică albastră – format…, tip…, pagini…” – o zi, o pagină. Așa scria pe ultima copertă a jurnalului lui Cecil. Coperta patru, în limbaj tehnic. Agendă zilnică, albastră – cum să-i încredințezi ăsteia gândurile, trăirile intime? Halal confident – gândi Cecil – e ca și cum te-ai spovedi unui polițai în uniformă albastră, mai rău, unui milițian!
Așa se face că „agenda zilnică albastră – format…, tip…” etc. rămânea albă pe întinderea a zeci de pagini, săptămâni bune de la începutul anului. Săptămâni la rândul de tăcere îmbufnată, „silenzio stampa”, foaie după foaie imaculată.
E adevărat, Cecil mai scria câte ceva, cu pixul tremurând și fără tragere de inimă, dar asta numai pe pagina de gardă a cărțuliei virgine. Ceva moralizator, de genul: „trufia e trâmbița căderii”…
Zău așa, pe măsura trecerii timpului, intrase într-un fel de blocaj. Se repezea la biblioteca ticsită cu bibelouri kitsch ce tronau pe mileuri, dădea la o parte spray-urile și cutiile goale de bere și apuca febril jurnalul nescris, aproape că-l smulgea din coperte, iar acesta îl sfida cu albeața lui fals-inocentă. Doar prezența lui acolo, în sertarul de jos al bibliotecii, îl zgâria ca un cui pe creier.
Și-n fond, ce să scrie? Era în convalescență. Am și el dreptul să zacă cu ochii pe pereți, fără să facă nimic…
Dar atunci îi reveneau gândurile. Cam repede… Cam repede se despărțise de fâța aia de Rozi. Îl lăsase așa, cum să zic… semierect. Ei na! – vedeți, n-am dreptate? În fond, ce să scrie? Prostii moralizatoare, în care nu crede nici el, doar așa, ca să zgândăre rana?
Uit-o, prostule, ce reac’, ești bărbat! Dacă vei căta mai jos, sub raftul cu agendele stivuite pe ani, alcătuind o istorie fără rost și pe care n-o va citi nimeni, vei găsi exact ce-ți trebuie: o sticlă de whiskey, pusă deoparte, pentru crize existențiale. Ia-o în brațe și holbează-te minute în șir, după ritualul cunoscut, la eticheta cu ornamente excesive, examinează cu atenție lichidul roșcat ce se zbate între pereții sticlei. Apoi, trage un gât zdravăn, ca-n piesele alea de teatru unde actorii beau pe rupte ceai din cozi de cireșe, lăsându-i pe spectatori cu gura căscată, să creadă că beau tărie.
Bravo ție, ești tare, omule, nu ești laș, ai avut curajul să ieși din realitatea asta oribilă, care-ți servește ratare după ratare. Te simți mai bine, nu-i așa? Acum poți visa în voie.
O poți visa pe doamna palidă, decavată, pierdută în pădure, aruncând înainte-i haite de dulăi fantomatici, înviați la comandă, la descântec, în lumina albăstruie a lunii pline. Îngerul din colivie, curtezana ce-ți dă fiori, zâmbind straniu, cu machiajul scurs pe obraji. Amanta perversă, visată în nopțile de semitrezie sau doar întrezărită în lumina bolnavă a reclamelor de neon, ce răzbătea prin storurile rare, răvășite, inegale. Creatura fatală, rută din mijloc, aplecată asupră-ți, ca un vampir în uniformă din piele neagră…

Cădea înserarea când Cecil se rupse din somn. Femeia din vis îl îndemnă să se gătească, în sfârșit, pentru întâlnirea cea mare. Așadar, se pregăti să iasă în oraș, ferchezuit, într-o ultimă încercare de a o îndupleca pe nerecunoscătoarea Rozi să se întoarcă la el.
„Măi, da’ frumos mai ești, parcă ai fi ginere, popă sau… mort” – îi aruncă proprietăreasa, la plecare, iar Cecil dădu grav din cap, de parcă ar fi mulțumit Zeilor pentru o prevestire.
Se însera când Nohai părăsi, în fine, barul de cartier, încălecat pe motoreta Simpson. Cădea înserarea, îi căzuse ca o cortină grea peste cap, peste ceafă, peste umeri, așa că pilota motoreta aplecat mult spre înainte, ca un pilot din primul război mondial, ce căta din aeroplan liniile inamice printre palele elicei.
Cădea înserarea când Corin părăsi casa îngerilor, rugându-se la Dumnezeu să-și amintească drumul, ca să se poată întoarce acasă cu tainul plin.

Cei trei se întâlniră la MGM. Nu că ar fi vorba de un final de film, nici vorbă. În cauză era magazinul non-stop, cu anunțul la vedere: MGM – macrou, găini, merlucius – la reducere.
MGM – acolo se întâlniră cei trei, formând o treime, preț de o clipă. O secundă lungă, lungă de tot. A fost cea mai lungă secundă din anul acela, an care anunța secete cumplite, topirea ghețarilor, inversarea polilor și chiar impactul teribilului asteroid venit din viitor.
Aplecat peste ghidon cu expresia lui dementă, Nohai luă un viraj prea larg și-l surprinse pe Cecil în timp ce traversa strada, spulberându-l pe loc. Motoreta zbură spre Corin, care-și târa sufertașul pe trotuar, în timp ce nesăbuitul pilot fu proiectat în fața unei basculante, pe contrasens.


O, mulțumesc, Zei, vă sunt recunoscător pentru această unică favoare, pentru șirul incredibil de secvențe în care mi-ați descompus ultima zvâcnire. Ce efect – mai ales momentul acela în care am încremenit, suspendat, făcând șpagatul în aer, cu capul răsturnat pe spate! Și totul pe fundalul grilei masive, ca de bull-dog, a camionului ucigaș, fundal ce părea mai degrabă o cortină pictată pe scena unui teatru de provincie, unde se juca o tragi-comedie de duzină.
Doamnelor și domnilor, priviți vă rog acest tablou impresionant, în care artistul a știut să dozeze inteligent contrastul dintre forța brută a mașinăriei reci, cu botul cromat, și eleganța muritorului-plutitor, imortalizat într-o postură sublimă.
Privind capodopera asta, de-atâta fericire, dragii mei, mi-au dat lacrimile. Un singur regret am: că nu v-am putut împărtăși extazul final, al superbului amurg sângeriu, în care s-au topit toți și toate.
Splendidul amurg, pe care l-am păstrat doar și doar pentru mine.

Tragedie, domnule, tragedie, umblă beți ca nebunii pe căldura asta, cine știe ce o fi în capul lor? Șocați după teribilul accident, martorii oculari erau nedumeriți cum de băiatul de pe trotuar, care fusese lovit în plin de resturile motoretei dezmembrate, nu avea măcar o zgârietură. Nici măcar sufertașul pe care-l avea cu el nu se făcuse țăndări. Asta da, minune!
Ajuns cu bine acasă, Corin se simțea împlinit. Cu pâinea pe masă, în casa cu îngeri domnea pacea. Bunica adormise sătulă, iar bebe putea fi fără grijă: omul cel încruntat se va convinge că micuțul e îngrijit cum se cuvine și nu-l va lua de la ei.
Mulțumit de familia pe care i-o dăduse Dumnezeu, Corin ieși în curte. Noaptea îl învălui în boarea sa răcoroasă, iar în lumina lunii se văzură, pentru o clipă, aripile grele de argint ce-i creșteau pe umeri.
Aripi de Păzitor al Căminului.




.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!