agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2099 .



Daniela -prima parte
proză [ ]
Devoratorii de povești

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [mariada ]

2007-07-11  |     | 



Acum două zile am poftit supă vietnameză. Pho, este piesa de rezistență a bucătăriei vietnameze, un fel de supă a săracului, o fiertură din carne cu rădăcini și tăieței de orez, presărată cu niște verdeață și acompaniată de un chelner care de obicei nu vorbește o iotă engleză, iar dacă o vorbește, o face numai pentru poporul lui. Cum nu ne-am uitat la ceas și cum nu știam la ce oră se închide restaurantul, ne-am trezit în fața unui asiatic care dădea disperat din mîini că bucătăria e închisă. Cum m-au apucat toate durerile la așa spectacol, am comandat un ceai cu fructe, tot o lucrătură vietnameză, un amestec de ierburi cu tot felul de boabe fierte, printre care porumbul l-am ghicit iar cu restul am mers pe încredere. Ne-am așezat alături de masa unui cuplu mai în vîrstă care se lupta cu betișoarele încărcate cu tăieței înroșiți de condimente, iar alături de ei un coșuleț cu un copil de cel mult patru-cinci luni, care dormea somnul pruncului neinteresat de altă mîncare decît de biberonul probabil cald și băut pe jumătate.
-Ce zici, e al lor? Și punctez un semicerc cu ochiul de la Benone spre ei, ridicînd sprînceana, pentru că peisajul american cu copii făcuți la cincizeci de ani nu mi se mai părea o noutate, însă nu încetam să-mi exprim de fiecare dată admirația.
Și pentru că îmi rupeam gîtul și savuram supa ei, femeia sparse gheața și mă întrebă ce limbă vorbim. Cînd i-am răspuns că vorbim românește, fața i s-a lățit cu un zîmbet larg, apoi ne-a răspuns într-o românească foarte stricată cum că ea s-a născut în România și a emigrat acum vreo cincizeci de ani cu familia ei. Benone nu pierdu nici acum ocazia de a spune că româncele sunt cele mai frumoase femei din lume și de aceea a petrecut el acolo șase ani din viața lui și că oriunde în lume vede o femeie frumoasă, pînă la proba contrarie presupune că e româncă și uite că nici de data asta nu s-a înșelat. După ce începem să vorbim despre orice în afară de politică, mă lămuresc cum că pruncul de alături este nepotul lor. Și așa într-o veselie cînd veni vorba de profesii ori cu ce ne ocupăm fiecare, iaca și eu de colo pun pe umerii mei cum că-s scriitoare, trăgînd cu coada ochiului la expesia de pe chipul lui Benone să văd oarecum încurajarea sau dezaprobarea profesiei mele pe săptămîna aceasta, pentru că săptamîna trecută după ce afirmasem într-un grup de mămici la școală că la ocupația mea de bază sunt investitoare și mă ocup de investiții în Ro, că ăsta e un motiv suficient să-mi păstrez pe termen mai lung accentul și greșelile în engleză, deoarece dacă stau să mă gîndesc mai bine, euroiul vorbește acum mult mai bine decît dolarul pe plan internațional. După ce bărbații noștri desprinseră conversația de noi, cum era firesc, noi femeile ne aducem aminte una alteia cît de mică e lumea, ce bine ne pare că ne-am întîlnit și că bine ar fi să schimbăm numerele de telefon. Bineînțeles că de cele mai multe ori acest schimb de telefoane rămîne o formalitate pentru că nu o să mai auzim poate niciodată unii de alții, dacă nu ne aducem aminte că a fost clar vorba de o eventuală colaborare ori cine știe ce oportunitate de afacere.
De data aceasta însă ne-am ridicat să plecăm, ne-am dat mîinile și ne-am luat la revedere și Emily care inițial a fost Emilia, mi-a șoptit ca un ultim argument: “Sună-mă, am o poveste pentru tine”.
Acum cînd cineva îi spune unui scriitor că are o poveste, lucrurile se schimbă brusc. Nu numai că abia am așteptat ziua de ieri ca să pot suna și să stabilesc o întîlnire, n-am dormit toată noaptea frămîntată de vorbele ei, de gesturile și atitudinea ei, dar mai ales gîndindu-mă că povestea o fi proaspătă și o fi legată de copilașul din coșuleț.

M-am trezit deci după o noapte pe jumătate dormită, mi-am pupat și trimis bărbatul la muncă și copilul la soacră-mea, fiindcă tocmai mi-am adus aminte că au trecut trei zile de cînd nu și-a mai văzut “unicul” , “iubirea vieții ei” și “rațiunea ei de-a fi”.(expresii integrale și definitive de la soacra mea citire).
Am sunat-o pe Emilia și ca și cum ar fi așteptat telefonul meu, îmi zise:
-Þi-am trimis adresa mea pe email. Cînd poți veni?
-Acum e prea devreme?
-Acum e bine, copilașul doarme bine și putem sta de vorbă liniștite.
Mă îmbrac repede, îmi scot la imprimantă harta cu adresa și cu un pahar de cafea mă reped în mașină, uitînd absolut complet de interdicția doctorului meu de a conduce și de a sta numai la pat cel puțin pînă se mai liniștesc lucrurile.
În zona în care locuiește Emilia cu soțul ei am mai fost ca să ne uităm la case. Nu ca să cumpărăm o casă acolo, ci ca să vedem în ce fel de case trăiesc oamenii care se ridică financiar mult deasupra noastră. Din strada principală se făcea un drum privat cam de 100 de metri și m-am mai uitat încă o dată la adresă ca să mă conving că n-am greșit, pentru că aseară Emilia nu mi se păruse atît de bogată și nici n-am înțeles prea bine ce fel de afaceri făcea soțul ei. La capătul drumului, poarta era deschisă. Se vedea casa străjuită de copaci bătrîni, după arhitectură era undeva nu mult peste treizeci de ani, iar pentru că am o pasiune privind casele și prețul lor, am estimat-o imediat undeva nu mult peste un milion de dolari. Piața imobiliară în Texas este una din cele care nu se mișcă prea mult, ba lucrurile se mișcă atît de încet încît prețurile sunt cam aceleași de acum cinci ani, sau ușor peste, depinde de zonă. Dacă aș pune casa asta undeva în San Diego, poate prețul de strigare ar fi undeva peste cinsprezece milioane. Acum cinci ani m-ar fi impresionat mult o așa casă, pentru că acum cinci ani nu știam că cine are o casă de un milion, nu a făcut neapărat un milion cu care și-a cumpărat-o. Nu știam că doar trebuie să dovedești că ai un venit care acoperă rata lunară (în cazul de față poate zece mii pe lună) și nu știam că băncile se înghesuie să-ți trimită oferte de împrumuturi cu nemiluita cînd ai un credit bun. Cu cît mai mulți bani ai în cont, cu atît mai multe oferte de împrumuturi primești. Dar asta e altă poveste și e una lungă și interesantă.
Parchez pe aleea din fața casei pe care pot fi parcate cu ușurință zece, cinsprezece mașini, cobor și sun la ușă.
Emilia veni spre ușă luptîndu-se cu un dulău care mai întîi se repezi să mă rupă, apoi se îmblînzi adulmecînd-mă peste tot cu anumite preferințe de care m-am rușinat pe loc.
Îmbrăcată într-un trening galben din catifea, încă blondă, suplă și bine îngrijită, doar ridurile fine din jurul ochilor îi trădează oarecum vîrsta. Și poate umerii ușor aduși. De cum intru în holul mare care deschide camera de zi, mă aud singură exclamînd uimită de cantitatea și calitatea antichităților, de bunul gust, cu rădăcini neapărat europene privind decorațiunile interioare ale casei.
-Ei, multe le-am moștenit de la socrii, ține Emilia să se apere într-un fel. N-aș fi strîns eu atîta gunoi... O să-ți dau un tur al casei mai tîrziu, acum hai să luăm o cafea și să-ți arăt despre ce-i vorba...
Îmi făcu semn s-o urmez spre bucătăria spațioasă din care venea un miros de cafea și scorțișoară și ea ridică ceștile cu cafea și pe mine mă îndemnă să iau un platou cu plăcintă cu mere încă fierbinte, se vede că tocmai o scosese din cuptor și o tăiase. Brusc mi-am adus aminte că mi-am pierdut bunele obiceiuri de a face așa fel de aventuri culinare și m-a apucat o vină matrimonială care s-a risipit imediat ce am luat prima înghițitură de plăcintă care era uimitor de identică cu cele pe care le cumperi congelate la 8,99$ și a cărei etichetă te asigură că totul este organic și fără zahăr, dar a doua zi te trezești cu un kil în plus de-a lungul și de-a latul buricului.
După ce ne așezarăm în biroul mic, intim, cu pereții străjuiți de rafturi pline de cărți, Emilia îmi făcu semn să mă uit spre biroul din colț pe care era doar un laptop și un teanc mare de caiete groase foarte uzate, în jur de vreo cinci, unele cu marginile înegrite și pline de pete de mîncare.
În clipa aceea Emilia izbucni în plîns, iar de dat explicații sau de oprit nu dădea semne, ceea ce îmi creea mie un discomfort pînă la întrebarea dacă nu cumva am dat peste o femeie teribil de singură și poate chiar nebună.

Fără să se oprească din plîns începu să vorbească:
-Iartă-mă, nu mă pot abține, nu mă pot abține pentru că sunt atît de vinovată...
-Ia tot timpul și plîngi dacă-ți face bine, nu te jena de mine, eu plîng la fel cînd trebuie să plîng...
-Mi-am distrus copilul... Mi-am pierdut copilul...
- ?
Își suflă nasul, sorbi din cafea și se lăsă confortabil în fotoliu apoi își ghemui picioarele sub ea și începu foarte calmă, ca și cum potopul a trecut:
-Totul a început în martie 2003 cînd Bush a intrat în Irak... Vezi că spun Bush a intrat… Vezi că nu spun: noi americanii am intrat, pentru că ăsta nu este războiul nostru… Asta încercam să-i spun lui John, băiatul meu, asta încerca să-i spună și tatăl lui, dar el nu auzea, el nu vedea decît vorbele goale ale lui Bush și slujitorii lui care nu și-au trimis copiii lor la război... Ai căror copii nu vor mirosi fumul și sîngele și ale căror oase nu zac sub cine știe ce dărîmături fără să aibă parte de o îngropare creștinească... John a fost un copil eminent, un proaspăt inginer... Doamne cît am fost de mîndră de el... la absolvire, șef de promoție, n-a vrut să lucreze în famile, am zis, să-l las să aleagă să facă ceea ce-i place... Dar cînd am văzut că se grăbește să-l slujească pe Bush, mi-am pierdut încrederea în capacitatea lui de discernămînt...
Mi-a zis, uite mamă, războiul va dura cîteva luni, dacă nu plec o să regret toată viața...
Care viață, uite anul trecul l-au dat dispărut, dar eu în inima mea știu că e mort, așa cum și Daniela scrie în caietele ei... Și își întoarse capul spre teancul de pe birou și începu să plîngă.
M-am ridicat și am luat un caiet.
-O să ți le dau pe toate să le citești și poate scrii povestea lor. Eu nu mai am putere să vorbesc cu nimeni despre ei după ce am citit caietele Danielei... Daniela a fost soția lui…
N-am cunoscut-o, dar după ce am citit caietele nu mai pot decît să plîng și să regret că am fost atît de oarbă și mi-am îndepărtat copilul meu de mine și odată cu el tot ce a avut el mai scump pe lume... Daniela a murit după naștere, a avut o infecție și a murit din lipsă de îngrijire medicală pentru că n-a avut nici un fel de asigurare... Ce pot să-ți spun, eu nu mai spun că suntem cea mai bogată țară din lume, nu mai pot să spun asta pentru că începem să fim din ce în ce mai mult o țară săracă... Am primit un telefon acum patru luni prin care am fost întrebată dacă doresc custodia nepotului meu și uite, mi-au adus minunea asta care este copilul lor și despre care eu n-am știut nimic... N-am știut nimic... Am fost atît de oarbă...
Emilia se ridică, ieși din birou și se întoarse cu o cutie în care puse toate caietele și mi-o așeză la picioare.
Va urma

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!