poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2607 .



jurnalul
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [muzette ]

2002-04-10  |     | 



JURNALUL



“Au trecut aproape zece ani din ziua cand inima mea s-a frant, ca o aripa in intunericul deznadejdii. N-am sa aflu poate niciodata de ce intre noi s-a asternut tacerea, de ce pasii nostri s-au desprins din hora iubirii. Te-am iubit... te-am iubit, iar o parte din mine nu a incetat niciodata sa te iubeasca. Te regaseam in fiecare gand al meu de parca nu s-ar fi intamplat nimic, de parca eram inca impreuna...Am trait ani de-a randul cu speranta ca va veni o zi cand te vei intoarce, ca totul va fi ca la inceput. As fi putut fi fericita, as fi putut avea un camin, ca orice femeie de varsta mea. Dar am ales singuratatea, poate ca pedeapsa ca nu am stiut sa te tin langa mine...nu mi-am iertat niciodata faptul ca am capitulat prea repede; trebuia sa fi luptat cu toata energia iubirii mele. Dar nu, eu am lasat timpul sa rezolve totul. Si acum? Acum sunt singura ca o fantana la marginea unui drum parasit. Nimeni nu are nevoie de mine. De fapt pustiul e in mine, nicidecum in afara. Dar acum ce mai conteaza? Poate ca tu esti fericit, poate ca pentru tine eu am murit demult... Curios, nici acum, dupa atatia ani nu pot concepe viata ta, gandurile, visurile tale in afara mea. Si totusi, traiesti fara mine, in universul tau, cu bucuriile si problemele tale. De multe ori ma incerca dorinta de a te cauta, de a-ti vorbi... Cum esti tu acum? Ce ganduri te framanta? Mai sunt clipe cand dragostea noastra iti tulbura albastrul zilelor?
Ti-am zarit intr-o zi silueta... Eram in autobuz, mergeam spre casa...am coborat la prima statie, dar era prea tarziu: disparusesi in forfota strazii. Si m-am gandit atunci ca totul imi sta impotriva. Nu avea rost sa intru din nou in viata ta, sa-ti tulbur linistea cu amintiri poate demult uitate. Si am pornit din nou catre casa cu sufletul greu si inima sangerand. Altfel mi-am inchipuit eu viata! Dar visele si sperantele mele nu au nici o putere, nu pot schimba nimic. Tu esti al alteia, ai viata ta in care eu nu mai am loc.
De ce scriu toate astea? Nici eu nu stiu, poate din dorinta de a-mi alina vechea rana, redeschisa. Pentru mine nu exista leac, imi voi purta intreaga viata crucea. E singura alternativa. Voi continua sa traiesc din amintiri, voi sorbi cu nesat tot parfumul lor incercand sa uit ca prezentul mi-e potrivnic.

*
* *

Azi-noapte te-am visat. Te zarisem intamplator pe strada si am alergat in urma ta. Nici macar nu m-ai recunoscut! Ai suras numai, asa cum numai tu stii sa o faci: cu coltul gurii usor ridicat si cu tristete. Prea multa tristete! Am incercat sa-ti vorbesc, dar ti-ai lipit degetele de buzele mele si am tacut. Ai plecat si te-ai pierdut in aglomeratia strazii. Am ramas in urma ta plangand, in hohote, fara a reusi sa te opresc.Eram ca in urma cu zece ani : un copil, cu pumnii stransi si ochii aburiti, dar sperand... Atunci te-a inghitit ceata. N-am sa pot uita niciodata ziua aceea de decembrie, rece, cu multa zapada... ninsese in iarna aceea ca niciodata. Era minunat! Dar eu simteam ca se asezase intre noi ca un zid, simteam ca dragostea noastra se frange sub greutatea departarii... Ce puteam face? Nu aveam nici o putere si parca totul era impotriva-mi. Si am tacut, ascunzand in inima aburul de indoiala ce-mi macina sufletul. Cum am trait dupa aceea?... Nici eu nu stiu; iti asteptam scrisorile, dar ele intarziau sa vina, parca tocmai ca o certificare a presimtirilor mele. Am plans...toate clipele de asteptare mi-au zgariat intr-atat sufletul ca azi abia daca mai simt ca traiesc. De ce scriu acum? Poate se apropie ziua cand ne vom aseza fata in fata si vom putea discuta calm, fara resentimente. As vrea sa fii azi aici, as vrea sa poti justifica pasul de atunci...
...oare, e intr-adevar nevoie?Poate ca da, poate ca nu, dar eu vreau sa stiu de ce a trebuit sa sufar atatia ani, sa traiesc precum o umbra in spatele amintirilor, sa caut in mine raspunsul la atatea si atatea intrebari. Am obosit. Simt ca nu mai pot trai asa, sufletul mi-a secat, ochii mi s-au uscat de atatea lacrimi... si pentru ce? Ce pot spera? Ca te vei intoarce? ... Nu, acum e prea tarziu. Poate daca veneai cu cativa ani in urma... dar acum, acum vreau sa ma eliberez de cosmarul atator ani de asteptare, vreau sa simt din nou pulsul vietii in inima mea. da, vreau macar o zi de vacanta, prima zi de vacanta dupa atatia ani de zbucium. Intelegi? Poate ca nu, dar ce mai conteaza acum? Candva imi citeai gandurile, candva eram pentru tine ca o carte deschisa...
Imi aduc aminte, intr-o dupa-amiaza de mai, in parc, mi-ai adus un trandafir. Era singurul dar adus pentru mine dintr-o excursie. Mai tii minte? Era ofilit, dar pastra in el toata dragostea ta. Eram fericita! Si totul pentru mine era zambet cald de trandafiri in rozul diminetilor de vara. Doamne, ce clipe am trait! Uneori nu-mi vine sa cred ca totul a fost aievea, ca am putut fi asa de fericita. Mi se perinda prin minte toate orele noastre petrecute pe banca din parc, in lungi discutii pseudofilozofice, cand totul se transforma si nu exista decat dragostea dintre noi, ca o aripa de lumina. Te asteptam in fiecare zi cu sufletul plin. Nici nu stiu de unde aveam atatea sa ne spunem! Acum suntem doi straini si trecem unul pe langa celalalt fara un cuvant, doar cu seaca inclinare a capului. De ce sunt caile vietii atat de incurcate? De ce nu reusim niciodata sa fim fericiti pana la capat? Traiesti clipele de fericire cu atata intensitate incat atunci cand ele se spulbera ramii gol, ca o amfora antica ce pastreaza doar aburul usor al zilelor trecute. Parca suntem facuti ca o viata intreaga sa ne cautam pe noi insine, fara odihna, si atunci cand simti ca esti aproape de fericire te poticnesti in itele destinului. si o iei de la capat. Eu nu am mai reusit sa o iau de la capat. Mi-am dorit un alt inceput, am incercat sa ocolesc amintirile, dar ele ma trageau tot mai mult in marea deznadejdii, ca un vartej. Si nu le-am putut sta impotriva.M-au macinat ani de-a randul...
Acum vreau sa traiesc din nou, acum vreau sa ma odihnesc. Nu mai pot trai asa, mi-e inima mult prea grea si simt nevoia unei eliberari. De aceea scriu. Si voi continua sa scriu pana voi desarta tot sacul de tristete. Si atunci voi fi libera sa traiesc asa cum n-am facut-o in ultimii ani. Te-am iubit asa cum nimeni n-a iubit vreodata, te-am asteptat cu sufletul deschis sa-mi pansezi ranile, dar nu ai venit. Speranta s-a spulberat. Si atunci ce mai pot astepta?...Nimic... doar eliberarea. Dar oare voi reusi? E ca o roata a norocului: se invarte, se invarte si nu stii niciodata unde se va opri. Poate fi numarul tau castigator, poate fi al altuia. Dar speri. Acum voi spera si eu in prima mea zi de vacanta.

*
* *

E din nou seara. Am stat la fereastra ascultand suierul vantului, gandindu-ma la tine. De cate ori ma gandesc la tine te simt aproape, parca ma atingi cu gandurile tale. Uneori iti simt privirea mangaindu-mi molcom obrajii, ca o boare. Stii, in zilele cand ma coplesea tristetea plangeam ca o nebuna si apoi, deodata, ma opream; mi se parea totul un vis urat din care m-am trezit si asteptam ca din moment in moment sa apari, sa ma strangi la piept si sa-mi spui ca ma iubesti. Dar nu veneai si ma cuprindea din nou disperarea.
Totul era ca un labirint : plecam dintr-un punct si incercam sa gasesc calea spre iesire. Speram, alergam, cautam, ca in final, dupa lungi cautari, sa ajung in acelasi loc. Ani si ani acelasi sentiment, ma macina, ma tulbura. Uneori as vrea sa dispar, ca un abur, sa nu ma mai chinui, dar degeaba. De ce te mai iubesc? De ce te caut cu atata inversunare in amintiri? Am incercat sa ma conving ca totul e zadarnic, dar fara rezultat. Poate daca ti-as mai fi vorbit...
Ma intreb ce intamplare mi te-a scos in cale? De ce trebuia sa fiu eu, acolo, in acel moment? De ce eu? Cred ca te-am iubit din prima clipa... si atmosfera aceea, lacul, copacii, apusul... Totul invaluit de o lumina misterioasa, ametitoare...Asa a fost toata legatura noastra. Acum, cand privesc in urma, ma infior.Toate atingerile de mana, sarutarile, lacrimile, zambetele, fericirea...da... toata fericirea aceea parca de pe alt taram...Cum sa le poti uita? Si jocurile noastre, pasii in nopti tarzii pe aleile pustii ale parcului...Doamne, cum te mai iubeam! Imi simteam sufletul plin, doream ca toata lumea sa guste din fericirea mea!
Imi vin in minte atatea si atatea imagini! Iti aduci aminte dupa-amiaza aceea de vara cand s-a pornit o ploaie teribila si noi eram pe malul Dunarii? Alergam printre plopi si radeam; era ca o betie framantarea aceea a norilor ce te invaluia... Noi eram impreuna si totul era numai o joaca... Langa tine eram alta, alaturi de tine totul era posibil. Si era atat de simplu! Nici nu-mi putusem inchipui ca dragostea iti da atata forta. As vrea sa trec acum, aici, pe hartie totul. De la prima clipa si pana la ultimul pas impreuna, de la primul zambet pana la ultima lacrima...
Prima noastra intalnire...Eram atat de emotionata! O seara de ianuarie, lacul inghetat, pasii nostri fosnind in zapada. Palma ta invaluind-o pe a mea, privirile aburite, inima batand, batand...Mi-ai spus atunci ca sunt ca o raza. Ti-am deschis inima cu un zambet si asa ai aflat ca primavara e in noi, ca pot inflori trandafiri in ianuarie, ca nu trebuie decat sa vrei si poti fi fericit.Glasul tau gatuit de emotie, ochii mei plini de lacrimile fericirii si luna aceea plina si alba. M-am dezmeticit abia cand am intrat in casa si am realizat ca imi inghetasera mainile si picioarele. Dar ce mai conta atunci?
Apoi primul sarut...ca o petala umeda pe buzele mele. Mi-ai spus atunci pentru prima oara ca noi vom ramane impreuna, ca voi fi a ta pentru toata viata. Mi-ai sarutat palmele si ochii si obrajii...
Si pasii nostri urmareau saptamana de saptamana aceleasi alei, ca intr-o hora, leganandu-ne visele, adapand speranta. Imi placea sa te ascult, aveai o voce calda, cu intonatii calme. Imi erai nespus de drag! Am si acum in mintea dimineata aceea de octombrie cand mi-ai strecurat in buzunarul sarafanului un biletel. In el ardea primul “te iubesc”. Doamne, cata fericire! Cum ai putut uita asa ceva? Imi staruie absolut totul in minte, si cel din urma pas pierdut in frunzisul aleii, si prima mea lacrima de deznadejde...Unde erau atunci toate visele noastre? Unde disparuse toata lumina dintre noi? In jurul meu nu e decat intuneric si o liniste apasatoare. Am incercat de atatea ori sa scap, am vrut sa fug de trecut, dar fara nici un rezultat. Te iubesc, as fi vrut sa fii al meu, as fi vrut sa nu existe tot acest trist interval de despartire. Ti-as fi iertat tot. Au fost zile cand ma hotaram sa te caut, sa-ti vorbesc, sa-mi descarc sufletul atat de chinuit. Dar n-am avut niciodata curajul, mi-era teama de ironia ta, de cuvinte grele, de o noua dezamagire. Si renuntam. Si urmau alte si alte zile triste. Cum sa uit cand toata viata mea erai tu? Cum sa-mi piara din minte buchetul acela imens de trandafiri pe care i-ai furat pentru mine in seara primei noastre despartiri?...nu puteam sa-ti dau drumul sa pleci...Simteam eu atunci ca totul se va frange? Nu stiu...stiu doar ca s-a rupt o parte din mine in seara aceea, ca de atunci nu am mai fost eu. In mine era un gol imens si nimic nu il putea umple. Abia atunci mi-am dat seama ca tu erai rostul meu in viata. Dar erai prea departe si nu aveai de unde sa stii ce se petrece cu mine.

*
* *

Mi-a fost din nou dor sa scriu...E intr-adevar minunnat. De atata timp nu am mai reusit sa scriu nimic, iar acum simt nevoia sa ma asez in fata paginii albe si sa dau drumul gandurilor sa curga...cand eram impreuna scriam mult, dar dupa ce ne-am despartit am evitat. Fugeam de gandurile mele, imi era teama sa le asez pe masa, era dureros sa-mi recunosc mie insami ca totul se naruie in mine, ca nu mai pot si nu voi mai fi aceeasi. Si acum parca as trai dincolo de un perete de sticla. Trec pe strada si nu simt prezenta celorlalti, e ca si cum as privi pe un ecran forfota din jurul meu. E ciudat, dar ruptura asta exista; practic nu am nici un punct de legatura cu lumea exterioara. Tot ce traiesc se consuma in mine. Au fost momente cand peretele parca s-a deschis si am putut trece dincolo. Dar acolo nu ma mai regasesc. E ca si cum as juca un rol, trebuie sa uit cine sunt eu cu adevarat si sa fiu cum imi cere contextul.
E un lucru ciudat: mereu intre mine si ceilalti a fost o prapastie, desi mi-am dorit intotdeauna prieteni. Dar pana la tine nu m-am putut apropia de nimeni. Aveam viata mea si totul in jurul meu era ca un film care se derula fara ca eu sa am vreun rol in actiune. Nu m-am simtit niciodata in largul meu intr-o conversatie, la un chef, in clasa...Eram eu numai cu mine insami, pe aleile unui parc, intr-o catedrala, in linistea unei biblioteci... si cu tine... Cu tine am fost intotdeauna eu, cu toate bucuriile si problemele mele, cu tine nu era un efort sa conversez, sa te alint, sa-mi exprim o opinie...Mai tarziu, cand tu nu mai existai in viata mea imi doream sa pot discuta cu cineva problemele mele. De multe ori am vrut sa te caut, stiam ca esti singurul care ma intelege, singurul care ma poate ajuta.
Poate daca ar exista cineva care sa ma asculte si sa ma inteleaga as trai si eu ca un om normal. Mi-e atat de greu sa ma adun, chiar si acum, in fata acestei coli albe si sa fac ordine in nebuloasa de ganduri ce-mi bantuie prin minte. Le-am tot dat la o parte, am incercat sa neg existenta lor sau sa o minimalizez, dar nu se mai poate. Stiam ca exista in mine, stiam ca nu voi mai putea duce mult timp toata amaraciunea si toate intrebarile fara raspuns in suflet, dar imi era teama.Poate daca as fi avut mai demult curajul sa stau de vorba cu mine insami acum as fi libera si nu ar mai fi existat nici zidul de sticla. Doamne, cat de putin se cunoaste omul! Nu poti aduna dureri la nesfarsit, nu poti crede ca incercand sa uiti fara sa rezolvi, problema se va indeparta. Vine o clipa cand totul se precipita si atunci e prea tarziu sa mai poti face ceva. Te trezesti incoltit din toate partile si te lupti cu toata disperarea, dar cale de iesire nu mai exista. Tremuri, te zbati, dar zadarnic. Durerea te trage tot mai mult in adancul deznadejdii si esti sufocat. Asa ma simt eu acum, ma chinui sa gasesc o cale de iesire din iadul ce ma inconjoara, dar e greu. Am nevoie de cineva care sa-mi intinda o mana si acel cineva esti tu. Sa ma asculti si sa ma intelegi, asa cum o faceai atunci. E prea mult ce-ti cer...sa fii ca atunci, sa-mi cuprinzi tamplele cu tandrete, sa ma saruti usor si sa-mi ingrop fata in bratele tale, la adapost...
Iti amintesti ziua aceea indepartata de august?...intre noi puntea se fransese, dar m-am agatat de speranta ca totul poate fi refacut. Aveam puterea sa trec atunci peste toate clipele de tristete, sa-ti intind mana si sa uitam ca cerul dintre noi s-a umplut de nori...mi-ai vorbit mult...despre noi, despre tine, despre ea...asta m-a durut cel mai mult: faptul ca era deja prinsa de tine si ca prezenta ei se lupta din rasputeri sa te indeparteze de mine. Asta m-a dezarmat si in loc sa lupt am plans. Era tot ce imi mai ramasese. M-ai luat in brate, m-ai sarutat, mi-ai spus ca totul va fi bine, ca vom fi din nou impreuna. Ma vad si acum, stransa in bratele tale, plangand in hohote, tremurand, simtind tot cerul pe umerii mei. Mi-ai spus ca nu o iubesti, ca eu sunt singura ta iubire, ca o vom lua de la inceput...N-am inteles niciodata incapatanarea ta, acel”te iubesc pe tine” urmat de despartire...A fost ca un leit motiv, revenind la fiecare incercare de a reface puntea. Zadarnic. N-am mai putut face nimic, imi simteam mainile legate...eram pe teren strain, inconjurata de oameni care nu ma cunosteau si nu ma puteau intelege...Si zidul de sticla se ridica incet intre mine si ceilalti...Eram singura, imi era teama, tu mereu langa ea si eu nu puteam lovi pentru ca tu erai acolo. Incercam sa par fericita, dar noptile mi le petreceam plangand, ascunsa in durere. Simteam ca inca ma iubeai, ca ai vrea sa fii din nou langa mine, dar prezenta ei te paralizase. Se lupta din rasputeri sa nu te piarda, nu-ti dadea nici un moment de singuratate, pusese stapanire pe timpul tau. Simtea si ea ca inca nu ii apartii.
Si orgoliul meu, teama de a nu fi ridiculizata...Poate daca luptam mai mult, cu mai multa inversunare astazi nu ar mai fi fost nevoie sa scriu aceste cuvinte! Timpul trecea in favoarea ei, iar eu ramaneam numai cu amintirea; amintirea unor zile frumoase, de dragoste si de fericire! Si cate vise imi legasem eu de acest nou inceput!
N-am urat pe nimeni niciodata pana atunci si de atunci incolo cum am urat-o pe ea. Si nu-i doresc decat sa-si simta sufletul gol si pustiit, asemeni mie, sa traiasca o viata intreaga cu indoiala ca nu ai ramas alaturi de ea din dragostea ci din comoditate...Sacra comoditate a barbatilor! Am vrut sa te urasc pe tine. Dar pe tine te iubeam, erai pentru mine totul! Am privit nepasatoare cum se ridica zidul in jurul meu si m-am trezit prea tarziu ca vreau sa fug. Zidul era prea inalt si eu mult prea singura!
Erau zile cant te intalneam si atunci eram fericita. Ma hraneam cu prezenta ta cateva zile, iar apoi, asemeni toxicomanilor, te cautam cu privirea in fiecare coltisor al orasului asta blestemat. El e de vina! Tot farmecul vietii mele s-a dus din momentul in care am calcat aici. M-a coplesit cu imensitatea strazilor sale, cu forfota obositoare, cu aceasta lume marunta ce-si poarta grijile pe frunte. Unde te intorci numai straini. Nimeni sa te ajute, nimeni sa-ti intinda o mana la nevoie!
Urmau zile de cosmar, pasii mei obositi si inima franta. Altadata aveam macar scrisorile, acum nu stiam nimic. Era ingrozitor sa stiu ca tu esti undeva, pe o strada, intr-o casa, prins in treburile zilnice, fara sa te mai gandesti la mine, fara sa te mai intereseze macar daca mai traiesc sau nu, daca sunt fericita sau nu...Am incercat, Dumnezeu mi-e martor ca am incercat sa gasesc pe cineva care sa ma iubeasca si de care sa ma atasez. Dar niciunul nu era ca tine, niciunul nu vorbea ca tine, niciunul nu ma intelegea ca tine...sau poate eu nu mai aveam rabdare sa mai descopar in ei ceea ce descoperisem in tine...
Imi amintesc... Ce ciudat suna! Toata viata mea nu e decat o amintire si nimic mai mult. Tot ceea ce am trait dupa despartire nu a fost decat o perpetua incercare de a retrai zilele fericite. In fiecare zi alta, si alta...cand se terminau o luam de la capat, sau mai descopeream undeva, intr-un colt al sufletului o alta amintire...fiecare clipa petrecuta alaturi de tine si-a creat in mine o camaruta. Abia acum imi dau seama ca toata viata mea nu am facut altceva decat sa manevrez chei. Am deschis si am inchis cate o usa in fata sau in urma unei amintiri...
Am rasfoit jurnalul de atunci...cata naivitate, cata dragoste razbat din fiecare rand! Nu traiam decat pentru tine! La inceput a fost o joaca, apoi cu timpul totul a devenit mai clar, mai sincer, mai curat. Sentimentele mele cresteau hranite din fericirea fiecarei intalniri, din fiecare zambet enigmatic ce inflorea pe buzele tale, din sclipirile verzi ale ochilor tai...Te iubeam, zi de zi mai mult, mai puternic, mai curat. Si prima clipa de indoiala m-a prins nepregatita...
“In poezia mortii unei flori
Suspina parca stingerea totala...
Si-asa mereu, in ordine fatala,
Apusuri negre cad in albii zori.

L-am urmarit cu ochi cercetatori,
Murind incet petala cu petala;
Cu trista, frumusetea lui finala
Ce multe spune crinul uneori!”
Ma gandeam la mine ca la o floare intr-o vaza de cristal, asezata in mijlocul unei mese ovale, intr-o camera intunecoasa, pustie...
Curios lucru! Intotdeauna inaintea unei furtuni subconstientul meu lucreaza asemeni pescarusilor. Si ei stiu cand va veni furtuna, dar nu pot decat sa-si gaseasca un adapost, nicidecum s-o opreasca. Intotdeauna inainte de o perioada dificila simteam ca ceva rau pluteste in jurul capului meu. Asa s-a intamplat la prima noastra despartire. Cand mi-ai spus ca trebuie sa ne despartim am ramas o clipa descumpanita, am tacut si am plecat. Presimtisem cu cateva zile inainte ca ceva e in neregula in relatia noastra. Si clipa nedorita a sosit. Eram trista, dar nu mi-a curs nici o lacrima. Am reusit sa ajung acasa, iar in momentul in care am pasit pragul camerei mele lacrimile au rupt zagazul. M-am linistit tarziu si in linistea inserarii totul parea ingrozitor de urat. Purtam in suflet un ghemotoc amar de tristete care imi luase orice putere. Era un sentiment ciudat, nici disperare, nici deznadejde, doar o tristete profunda. A doua zi, dimineata, mi-am dat seama ca incepe o zi fara tine. M-am gandit mult, la mine, la tine, la noi, la tot ceea ce ne legase pana in momentul acela si am stiut ca vei reveni. Nu stiu de ce, e atat de greu sa-mi explic si mie acum acest lucru. Si toata vara aceea am trait in asteptare. Era ca si cum mi-as fi uitat un lucru drag undeva, departe. Urma sa vina si ziua cand cineva mi-l va aduce, dar pana in acel moment viata mea se va tara obosita zi de zi. Stiam ca vei reveni, pentru ca erai mult prea legat de mine, pentru ca eu luptasem cu tacerile tale, cu pasivitatea, cu tristetea surasului, cu fiecare clipa de indoiala ce-si scutura aripile asupra ta. Ma iubeai, dincolo de toate indoielile tale. Era singurul lucru adevarat si palpabil in tot intunericul in care te scufundasesi.
Si raul s-a intors in albia lui. Ma cautai fara sa iti dai seama, erai intotdeauna acolo unde eram si eu. De aici si pana la mana intinsa nu mai era decat un pas. Pentru ca eu te asteptam. Si asa a inceput anul cel mai fericit din viata mea!

*
* *
Azi-noapte te-am visat din nou. In ultima vreme imi insotesti in fiecare noapte visele. M-am trezit cu privirea ta in minte si n-am mai putut adormi. M-am asezat in fata flacarilor...parca erai langa mine, iti simteam prezenta in limbile focului, in florile albe de gheata de la geamuri. E o iarna minunata! Copacii s-au impodobit cu flori de chiciura, ceata invaluie totul ca intr-un vis...se aude parca clinchet de clopotei si murmur de colinda. Va veni un alt Craciun fara tine! E atat de pustie casa, e atat de searbad timpul fara tine! Si noptile astea atat de lungi, atat de triste...Privesc intr-o doara pe fereastra si prin mantia cetii se zareste silueta unui felinar. Ca un paznic imi vegheaza noapte de noapte visele si asteptarile. E ca si cum as fi pe un peron pustiu, la ceas tarziu de noapte, asteptand sosirea unui tren ce nu-si gaseste drumul prin ceata deasa. Ma plimb de la un capat la altul al peronului...nu se mai zareste nici gara, nici macar ceasul din capat...e atat de pustiu!... si imi aud pasii tarsaiti prin zapada pufoasa, si-mi pot numara bataile inimii, si-mi pare mereu ca aud suierul locomotivei...Dar de fiecare data se pare ca gresesc si-mi cufund mai adanc mainile in buzunare, imi scutur picioarele inghetate si o iau de la capat. Si iar peronul...si iar o parere...Veni-va trenul meu vreodata?
Mi-am luat paltonul si am iesit afara. Era mult trecut de miezul noptii, dar am pornit asa, pe strazi, fara o tinta anume. M-am oprit in parc, langa banca noastra... M-am asezat si m-au cuprins din nou amintirile. Un aer de mister invaluia aceasta noapte mirifica si tulburatoare. Iarna toate lucrurile par mai frumoase, mai diafane, mai pure. Parca toate gandurile urate se scurg din tine si ramai la fel de imaculat ca prima zapada. Iti amintesti? “Esti un copil bun - mi-ai spus - si as vrea sa pot fi si eu ca tine...sa am puterea sa iubesc tot ceea ce ma inconjoara...” A fost primul pas spre dragoste. Si asa am pornit eu lungul drum al luptei cu inertia!
Doamne, cat de singura sunt! Ma infioara gandul ca asa voi trai toata viata, ca nu voi mai atinge cu buzele apele verzi ale ochilor tai, ca nu voi mai putea nici macar sa-ti mangai tamplele, sa-ti aud glasul soptindu-mi:”Te iubesc, copil rau ce esti!”...si toata goana noastra nebuna... si jocurile noastre...unde s-au dus acum? Cum de ti-e sufletul atat de surd si nu simti prin toate fibrele ca te caut cu disperare, ca pamantul asta ma sufoca fara tine? Cum ai sfaramat tot ce am cladit cu atat de multa rabdare si cu truda? Cum ai pierdut toate visele, toate sperantele? Toata indoiala, toata durerea mea nu-si mai fac loc catre tine? Nu simti cum te injunghie disperarea mea, cum te cauta sufletul meu obosit de atata lupta? Intotdeauna mi-ai simtit zbuciumul, intotdeauna caile sufletului tau erau deschise spre mine. Dar acum...
Imi doresc atat de mult sa te intalnesc, sa putem vorbi, despre noi, cei de atunci si cei de acum, despre tot ceea ce ne-a legat si ne leaga inca...Te voi cauta, te voi cauta oricare ar fi consecintele, chiar de-ar fi sa-mi para rau dupa-aceea...
M-am intors spre dimineata cu sufletul plin de mireasma iernii si am sperat intr-un nou ianuarie. Dar pana atunci mai sunt cateva saptamani, se va mai termina un an fara tine, voi mai plange la fereastra asteptand un semn care nu vine...si cand ma gandesc la zilele acelui decembrie, la ultimile tale cuvinte inainte de plecare...si apoi iar asteptare, si intoarcerea ta, lacrimile mele de tristete, o raceala abia perceptibila in gesturile tale...Si speranta mea ca iarna aceea te va opri si nu vei mai pleca niciodata...Doamne, ce dor mi-e de tine! N-am sa pot scapa niciodata de aceasta dragoste care ma sfasie, care ma cufunda in disperare. Si mereu speranta m-a sustinut...Dar ce mai pot spera eu? Ca o vei parasi? Ca te vei intoarce la mine? O urasc, Doamne cat o urasc!

*
* *
A mai trecut un Craciun fara tine... Iarna isi plimba mainile obosite peste noi. E greu sa treci peste februarie! E poate cea mai urata luna din an, cand oboseala te copleseste, pasii iti devin mai grei, ochii - mai tristi...imi amintesc valurile apei lovindu-se de mal, vaierul plopilor si pasii nostri rasfirati pe alei inghetate...totul ca intr-o poveste de iarna, soptita la gura sobei de un suflet tandru...
De ce mi-e atat de greu sa prind ritmul vietii din jur? De ce ma izolez intr-una intr-o singuratate dureroasa? Mi-e inima inca in mainile tale si nu ma pot rupe de tine. Tot ce se intampla in jurul meu il raportez la trecut, pentru mine e ca si cum totul s-ar fi oprit la clipa despartirii noastre. Tot ceea ce s-a petrecut dupa aceea nici nu exista in mine, in amintirile mele... Nu vreau decat o clipa de liniste, atat, o clipa in care sa pot privi in jurul meu, sa inteleg...O clipa in care mana mea sa se ridice deasupra amintirii tale si sa sfasaie dintr-o miscare perdeaua de lacrimi. Sa pot respira aerul libertatii... E greu, Doamne, cat e de greu! Tu existi, respiri, poate iubesti... Dar eu? Te-ai intrebat vreodata daca eu mai traiesc? Daca mai pot visa...si iubi? Ai stors din mine ultimul gram de fericire si ai plecat.
Ti se intampla in viata lucruri pe care nu ti le poti explica, parandu-ti-se uneori chiar absurde. Au fost zile in care am intalnit-o si am incercat sa-i zambesc. M-am gandit de multe ori ca, cunoscand-o mai bine, as putea intelege ce s-a intamplat si as reusi apoi sa trec peste toate amintirile. Dar nu pot. Mi se pare un act de tradare fata de mina insami. Toata viata mea graviteaza in jurul amintirilor, al zilelor petrecute cu tine, al ceasurilor de asteptare, al noptilor pline cu vise de dragoste...Fiecare anotimp are partea lui de amintiri, dar cea mai frumoasa amintire ramane cea a noptii dinaintea plecarii tale. Era septembrie, cu nopti calede si zile aburite, cu plimbari lungi, cu seri de dragoste...Atunci am simtit ca o parte din sufletul meu se duce cu tine. Era tarziu si aveai bratele pline de trandafiri albi...Ne-am plimbat mult, parca fara grija, ca si cum a doua zi ar fi fost o zi ca toate celelalte, ca ne vom revedea...dar a venit si clipa in care trebuia sa pleci. Aveam palmele in palmele tale, pe scari, la picioarele mele cazusera trandafirii...nu voiam sa-ti dau drumul, ma durea gandul ca a doua zi ma voi trezi pustie, ca va veni seara si nu-ti voi mai auzi glasul, ca va trebui sa te regasesc pe foaia alba a scrisorilor...Ce poti aduna din scrisori? Ce ecou sa mai aiba in suflet cuvantul asternut? Treceau zile de la gandul de dragoste pana la inima celuilalt...Cum vom putea rezista departarii?Erau primele ganduri negre, primele intrebari, primele indoieli...Dar noaptea aceea a ramas cea mai frumoasa noapte din viata mea. Ai plecat tarziu, cu un sarut si ti-am zarit incheietura mainii sangerand. Te zgariasera trandafirii...
Ma trec fiori gandindu-ma la clipele acelea; nu le vom mai trai niciodata pentru ca nu vom mai fi niciodata noi, cei de atunci. De cate ori te intalnesc zaresc in ochii o umbra de tristete...nu, poate nu e bine spus tristete, dar e legat de acelasi sentiment pe care l-am avut atunci cand te-am cunoscut...Un soi de singuratate fortata, de indiferenta, de pasivitate...Si nu stiu de unde vine. Ultima oara ai trecut pe langa mine fara sa ma saluti. Ploua si aveai fata palida si incruntata. N-ai stiut niciodata sa razi cu tot sufletul, dar cand eram impreuna aveai in tine o lumina speciala care emana prin toti porii. Dar atunci...Am vrut sa ma intorc din drum, sa te iau de brat, sa te invit la o cafea si sa povestim...Mi-era asa de dor de glasul tau! dar m-am temut ca nu cumva sa nu gresesc cautant in tine adolescentul ce ai fost si omul pe care l-am iubit.
Din clipa despartirii noastre am simtit in tine o schimbare. Un sentiment de teama, de incertitudine si o tristete dureroasa in priviri...Mai mult sau mai putin toti ne-am schimbat si in aceeasi masura purtam fiecare in noi un soi de singuratate. Incercam sa ne lepadam de trecut ca de o haina veche, ponosita, dar vine un moment in care ne dam seama ca plata unui vestmant nou e prea mare pentru buzunarul nostru. Si atunci ne intoarcem la amintiri.

*
* *
Se apropie cu pasi marunti primavara. Cerul se lumineaza mai des, aerul e parca mai molcut...De copil imi placeau zilele de primavara cand oamenii isi curata gradinile si pluteste in aer un iz usor de fum. Traiam un sentiment deosebit privind de sus toata valea dinspre Dunare...ici-colo cate un foc, copii alergand, gradini frematand de dorul ierbii si al florilor. E cel mai frumos anotimp al anului, cand totul traieste cu frenezie momentul renasterii. Si noi suntem parca mai tineri, mai usori, mai veseli... Ma gandeam ieri la vaile de dincolo de munte, la copacii abia inmuguriti, la adierea vantului...si la noi.E atat de ciudat! Traiesti alaturi de un om o perioada de timp si vine despartirea, timpul trece, nu poti uita...A trecut atat de mult timp de la despartirea noastra! Uneori ma gandesc ca as fi vrut sa am un copil de la tine; mi-am dorit foarte mult un copil al tau, dar mi-a fost teama ca te-ai intoarce la mine doar din acest motiv. Doamne, cat m-a chinuit gandul asta! Era greu de realizat si nici nu-ti ofeream garantia ca vreodata nu am sa-ti fac probleme. Am sperat mereu ca, in amintirea zilelor trecute, ma vei cauta. Dorinta mea e vie si azi, dar mi-e greu sa te opresc si sa-ti spun...pentru ca nu m-ai mai intelege...
E un apus atat de placut! Ma gandesc sa ma refugiez undeva, departe de lume... pe munte, sus, langa cer. Sa-mi simt sufletul plutind in nesfarsitul albastru. Cred ca voi pleca zilele astea. Ma simt obosita si vreau sa respir primavara acolo unde este ea mai frumoasa.”

*
* *

A gasit foile in dupa-amiaza cand a mers dupa Ioana. Fetita statea cu ele in mana si plangea. L-a privit trist, cu o lacrima cazuta pe obrazul stang. I-a sters-o si a dat sa o ia in brate, dar copila s-a tras speriata.
Cum putea sa-i explice totul? Ca era tatal ei, ca nici macar nu stiuse ca ea exista. Era ca o razbunare a destinului: femeia pe care o iubise, singura pe care o iubise, nu mai era. O pierduse demult, mai stie el prin ce intamplare?!? Nu a fost niciodata un luptator, de cele mai multe ori era dus de curent si avea permanenta nevoie de un sprijin. Toti barbatii sunt asa, de ce ar fi facut el exceptie? O intalnise deseori, dar n-a avut curajul s-o tulbure; se gandea ca are rostul ei, o familie...de ce ar fi stricat el un echilibru obtinut cu mare efort? Nu s-a gandit niciodata ca ar fi singura, ca ceea ce a fost odata intre ei ar fi putut s-o urmareasca atata vreme.
In momentul acela trebuia sa rezolve o problema pe cat de dificila, pe atat de delicata. Cum ar fi putut explica unui copil de zece ani ca el, tatal ei, nu a stiut ca exista. Alma i-a scris cu cateva saptamani inainte de accident ca vor trebui sa se intalneasca pentru ceva foarte important. De ce il cautase, ea care atatia ani nu a dat nici un semn? S-a tot gandit, dar nu a reusit sa gaseasca o explicatie. Cand a intalnit-o avea un aer trist si cu un glas obosit i-a spus ca intre ei sta un copil. A privit-o lung, dar si-a amintit noaptea aceea din Vatra-Dornei. A stiut ca avea dreptate, n-a incercat sa nege, sa protesteze...A intrebat doar atat:”E fetita?”; intotdeauna isi dorise o fetita. Cand erau impreuna ii spunea mereu ca isi doreste o fetita care sa semene cu ea, cu nasul carn, cu luminitele acelea ghiduse in priviri... Abia atunci sesizase tristetea adanca din privirile ei...” Va trebui sa ai grija de ea. Nu ti-as fi tulburat existenta cu o astfel de veste, dar nu am alta solutie. Va trebui sa ai tu grija de ea de acum inainte. Pentru ca eu...” N-a mai putut continua. Era atat de obosita! Parea ca duce pe umerii ei tot universul...” Lasa-mi cateva zile sa o pregatesc si apoi va fi a ta. Numai a ta...” Era fericit si trist in acelasi timp. Sentimentul ca exista undeva, in orasul acela, un copil al lui ii dadea aripi. Dar de ce tristetea Almei? De unde atat de multa durere si resemnare? Pana sa se dezmeticeasca Alma disparuse. Au urmat zile cumplite, pline de asteptare si indoiala. Unde sa le caute? Si deodata un telefon si vestea care i-a sfasiat sufletul. Iar acum...
Adolescenta din fata lui ii era fiica. I se parea ciudat. Isi dorise atat de mult un copil, al lui, sa-l aiba in brate de la primul scancet, sa-i tine manutele la primul pas, sa-i ingane primele poezii, sa-i invaluie anii copilariei cu toata dragostea lui. In jurul lui totul era atat de monoton! Dar un copil, un copil e cu totul altceva! Retraiesti cu el, pas cu pas, toata viata ta. Il ajuti sa treaca peste hopurile care pe tine te-au doborat, il ajuti sa inteleaga ca fara dragoste viata e pustie, atat de pustie... Si copilul asta e sange din sangele lui! O privi incercand sa regaseasca ceva din adolescentul ce fusese...nimic...Nu avea in priviri tristetea aceea searbada, nici aerul unui om fugar, haituit de fantome...Era trista, dar o invaluia un aer dulce de impacare cu sine si cu lumea din jur. Cand a vazut-o prima oara a stiut ca e fata ei. Avea aceeasi eleganta in miscari, acelasi aer aparte, de copil mare si intelept.
Si-a ridicat temator privirile spre ea.
- Stiai?
L-a privit cu un zambet trist in coltul gurii:
- Ca esti tatal meu?...Mi-a spus-o mama inainte de a ....
Si se opri cufundata parca in alta lume. Pe chipul ei se citea durerea...Si lui i se pusese un nod in gat, nu mai putea scoate nici un cuvant. Plangeau amandoi in surdina, fiecare cu tristetea lui. Intinse mainile catre ea rugator:
- Fetita mea! ...am iubit-o, am iubit-o mai mult decat orice pe lumea asta! Dar am fugit, trebuia sa fug...nu stiu de ce... mi-a fost greu sa-mi explic si mie insumi de ce...Dar n-am mai fost niciodata asa de fericit ca atunci...
Nu-l privea, dar simtea in ea o incrancenare. Poate il ura, sau poate durerea era prea mare pentru un suflet de copil. Nu parea sa-l inteleaga, era un strain pentru ea, de ce l-ar fi crezut... O prinse de umeri si ii ridica barbia:
- Intelegi, Ioana? Nu stiu ce a fost cu mine. O iubeam si atunci cand treceam pe langa ea cu un salut rece, cand o zaream pe strada fara ca ea sa ma vada... Dar nu ma mai puteam intoarce... O singura data am cautat-o, dar nu am reusit sa dau de ea... Si n-am stiut de atunci ce s-a mai intamplat cu ea... O mai intalneam uneori, dar mereu ceva ma tinea departe...
- Mama nu te-a acuzat niciodata. Ai ales un drum, o viata in care ei nu i-ai gasit nici un loc... Te-a iubit mereu si cred ca te-a asteptat mereu... Dar nu a spus niciodata nimic urat despre tine...Am fost fericite impreuna.
Avea o voce calda si odihnitoare, ii amintea de ea. Daca ar putea sa-l iubeasca! Intinse bratele spre ea. Cu un zambet cald, fata il cuprinse cu mainile si se lipi de el. Era sange din sangele lui! Acum totul va fi bine.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!