agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1421 .



Vampirul
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Kasper Hauser ]

2006-01-13  |     | 



Vampirul

Capitolul I


I

Nu mai e nici o ieșire de aici, o singură clipă în care să pot respira fără să fiu conștient de povara ce atârnă pe umerii mei. Privindu-mă în ochi observ golul amens al atâtor ani de absență, un om ce urcă un deal purtând pe spate propriul sicriu.
Am încercat să îi scriu din nou, dar după primele rânduri, m-am resemnat. Am înțeles că era inutil totul, nici eu, în locul lui nu aș fi făcut altfel. Mi-au mai rămas numai sticlele de băutură, cărțile de poezii, romanele și umbra unui scriitor ce, după ani de strădanii, am reușit în final să o schițez. Păcat că acum nu mai are nici o valoare, fiindcă am distrus tot ce m-ar fi putut ajuta să devin mai mult decât atât.
Azi am trecut pe lângă casa lui, am vrut să bat la ușă, dar ceva m-a oprit. Probabil că m-ar fi lăsat să intru, m-ar fi ascultat chiar, dar nu aș fi putut eu îndura tăcerea dintre cuvinte, pauzele în care ar fi trebuit să ne gândim la prăpastia ce s-a căscat între noi. Ar fi trebuit iarăși să ascult, să mă gândesc, să mă simt ca un criminal pe care el l-a poftit de bunăvoie să se adăpostească de frig. Așadar am plecat, privind, în zadar, în urmă, încercând să îmi deschid gura, să îl strig, probabil că așa...
E ciudat totuși, că în atâta singurătate, mă simt încă urmărit...
Ar trebui să mă prezint, mă numesc Cain, fratele lui Abel, cel mort. S-a întâmplat demult, pe când încă eram student la Universitatea de Litere. Era foarte atașat de mine, fiindcă nu avea pe nimeni altcineva care să stea să îl asculte. Într-o noapte a visat că a fost răstignit, că au venit niște oameni îmbrăcați în preoți și l-au răstignit în propria camera, i-au pus și o coroană de spini și au deghizat un copil în Fecioară, după care au spus:
„ – Iisus a fugit, nu știm unde e, nu mai e pe cruce, nu mai e nicăieri, tu trebuie să îi iei locul.”. Apoi preoții și Fecioara au dispărut, rămânând numai el în cameră, răstignit. Și atunci, prin fereastră văzu chipul lui Iisus, cel adevărat...
„ – Iisuse, ce faci, de ce te ascunzi?” îi întrebă el, cu blândețe în glas.
„ – Dar eu nu sunt Iisus, eu sunt Abel, eu sunt Abel...” răspunse acesta părând oarecum mirat. „ – Tu cine ești și ce cauți pe crucea mamei mele? S-a răstignit pentru a putea să îmi aducă un frate, dar păcat, acesta a murit în pântecele ei. Pe el a vrut să îl numească Iisus, cel ce ar fi trebuit să îl scoată pe tata din Infern sau Paradis...”
Apoi s-a trezit. Luni de zile mi-a vorbit numai despre acest vis, care, treptat, devenise o obsesie. De la un timp, începuse să audă voci. Într-o zi am găsit oglinda spartă. El era în colțul camerei privind speriat către cioburi. Când mă văzu, se repezi spre mine, mă apucă de haină și îmi spuse cu un glas înspăimântător și apăsat:
„ – L-am văzut! L-am văzut iar, mă privea prin oglindă, zâmbind, îmi făcea semne să mă apropii, iar când m-am apropiat, s-a dat jos de pe cruce și a preschimbat-o în coasă, după care a îndreptat coasa spre mine!”
Mi-era imposibil să îl conving, atunci,în acel moment, că era numai imaginația lui, cum mi-ar fi fost de altfel imposibil să conving orice creștin că Iisus a murit pe cruce și nu a mai înviat și că Dumnezeu s-ar putea nici să nu existe, fiindcă nu aveam nici o dovadă clară asupra acestor lucruri. Imaginația unui om este cel mai de preț bun, dar și cea mai periculoasă armă, iar atunci când mintea cuiva se întroarce împotrivă-i, rareori mai există o cale de întoarcere. Știam că trebuia să îl ținem din timp departe de balivernele bisericii și a preoților, știam că nu trebuia să îl las să se facă preot, căci în el sălășluia o credința prea mare, ce asjuns în final să îl zdrobească. Iar acum... acum ce mai era de făcut?
Am chemat un doctor în ziua aceea, gândind că poate pentru ceea ce suferea el, există un tratament. Dar tratamentul ce îl prescrise fu în zadar. Dupa două săptămâni a fost găsit mort, înecat.
Dar să revin. Mă întorceam spre casă. Un om mă opri din drum și îmi spuse:
„ – Noi ne cunoaștem...”
„ – Chiar așa? Sincer, nu îmi prea amintesc. De unde?”
„ – Nu contează, cândva îți vei da seama singur. Ce conntează este că eu te pot ajuta, te pot face să uiți..”
„ – Nimeni nu mă...”
„ – Ascultă-mă puțin și nu mă mai întrerupe” continuă el cu același glas calm „... Tu nu mai ai ieșire, cu atât cu cât te adâncești mai mult în amintiri cu atât mai mult te pierzi pe tine, în tine. Trebuie să uiți totul. Să rupi de tot ceea ce ți s-a întâmplat până acum ,ca de un corp de care nu mai ai nevoie, care îmbătrânit înainte de vreme...”
„ – Dar cum...Tu nu înțelegi? Îmi e imposibil... Crezi că nu am încercat de atâtea ori pâna acum, dar mereu a fost în zadar, mă întorceam la propriile amintiri, oricât de dureroase ar fi fost ele. Erau refugiul meu, călăul meu...”
„ – Eu te pot ajuta, crede-mă. Oferă-mi o șansă și ai să vezi că vei începe, încetul cu încetul, să uiți. Dar vreau să faci un singur lucru pentru mine...”
„ – Care e acela?”
„ – Vreau să scrii, este singurul lucru pe care ți-l cer. Să scrii, iar când scrisul tău se începe să prindă contur, când încep să apară personaje și conflicte, atunci ne vom întâlni din nou și tu vei începe să îmi înmânezi ceea ce ai scris.”
„ – Și apoi...”
„ – Apoi, vom vedea...”
„ – Dar cum...”
„ – La revedere domnul meu, ne vom mai înâlni noi.”

II

Zile întregi m-am gândit la acel străin. De unde îl cunoșteam, nu știam, dar ceva totuși ce îmi amintea de el, vocea lui începuse să îmi pară atât de cunoscută. Până la urmă, după o perioadă de ezitări, l-am urmat și într-adevăr încetul cu încetul începusem să uit. Nu, nu mă simțeam mai bine, dar mă vindecase într-adevar, nu mai simțeam vinovăție pentru mizeria dinăuntrul meu și aveam un scop: să scriu! Era de ajuns cât să anuleze restul neajunsurilor. Probabil că acolo, printre cuvinte, îmi îngropasem sufletul, probabil că ochii s-ar închide atunci când glasul va deveni mut în fața cuvintelor. Tacând, vom putea anula durerea prezenței divine, vom putea crea ceva mai sublim, decât bolțile înghețate în care El clădește milenii de absență. „Dieu e Mort! Vive le Dieu!”.
Fiecare om traiește cu amintirea clipei care i-a fost rapită, ca un neajuns al nașterii. Luni întregi de la moartea lui Abel, nu am putut privi în adâncul apelor fără să îl văd pe el cu o cruce in spate urcând deșertul unui mit inexistent. Vedeam catedrale, plutind ca niște epave printre neajutoratele rugi ale celor dinauntru-le, așteptam Amurgul Zeilor sau poate doar Echinocțiul Credințelor: L'heur Zero.

Apoi mă trezeam cu un gol imens... aș fi încercat orice să scap de acel gol, de acea stare de pustietate dinăuntru-mi dacă nu aș fi știut că era în zadar. Sunt lucruri ce te macină și nu îți dau pace până nu le oferi un răspuns. Iar eu nu știm ce răspuns să ofer, căci îmi simțeam propria viață atârnând de a lui, mă simțeam pe vecie legat de el, iar când el a murit, eu am devenit complet neajutorat. Logodna de atunci a încercat să mă consoleze, dar când a realizat că nu poate face nimic a decis să plece cu altul. Deși nu a fost o suferință mare, nu pe moment cel puțin, căci eram prea beat ca să mai pot suferi pentru despărțirea dintre noi. Consecințele au început să apară după. Devenisem total aerian, neobișnuit de boem, aveam un comportament cel puțin bizar, dar toți au pus asta pe seama morții lui Abel și m-au înțeles. Am mai avut o soție pe care am părăsit-o la patru zile după nuntă. De ce? Nu știu exact, pur și simplu între noi deveniseră lucrurile prea serioase și nu mai puteam suporta asta. Apoi îmi păru rău, dar cu toate acestea nu am vrut să îi scriu sau să îi spun ceva. Am lăsat-o singură, după cum m-au lăsat alții pe mine.
Adevărata lovitură urma să o primesc însă peste doi ani. Eram la o petrecere, invitat fiind de un prieten foarte bun de-al meu, la cărui ușa v-am spus că m-am oprit, dar nu am îndrăznit să bat. Animat în parte de băutură, în parte de povara a doi cumpliți și în parte de atracția față de i tânără pe care nu cunoșteam am început să îl iau în derâdere. La început au fost simple glume ca între preieteni, dar apoi s-a ajuns la insulte grosolane și la acte de violență fizică. În scurt timp am relizat ce am făcut, am vrut să merg după el, dar nu mă mai băga în seama. De atunci multă vreme nu ne-am mai vorbit, iar când am început să o facem replicile noastre nu treceau dincolo de banalul: „ – Buna ziua. Ce faci?”. În rest nu s-a ma mai întâmplat nimic, au fost ani morți...Ceea ce a urmat acelor ani a fost chiar și mai pustiu. Nopți nedormite-n care mă gândeam la tot ce am pierdut, încercări literare mai mult sau mai puțin reușite, două distincții care nu m-au încălzit cu nimic, cam la asta se rezuma totul.
Ieri când am vrut să bat la ușa prietenului meu, am vrut să o fac și fiindcă voiam să îi urez la mulți ani și eventual să îi cumpăr o atenție. Dar știam că acest lucru ar fi putut înrăutăți lucrurile pentru amândoi, mai ales pentru el. Era o suferință prea mare pentru a putea fi îndurată, cel puțin așa mă credeam eu.
E trist cum un om poate ajunge să se obișnuiască cu instrăinarea, Privind în urmă la tot ceea ce s-a întâmplat,privind la chipul trist al foștilor mei prieteni...nu mai pot simți nimic, ca și când toate aceste lucruri ar fi făcut parte dintr-un miraj, dintr-o starnie conspirație a altora de a mă forța să...trăiesc. Cu toate acestea mi-au mai rămas amintirile, ca un alt trup, un alt eu, privind timid, ascuns printre atâtea măști, gândind că odată îmi voi deschide ochii. Va trebui însă să renunț la ele, nu, nu pentru un alt început, ci pentru un sfârșit mai puțin dureros. Oricum, ele nu mă vor salva, mă vor târâ eventual în propria mocirlă și mă vor lăsa acolo... Pentru ce? Pentru ce toate astea, când oricum, în adâncul meu voi trăi cu vina a ceea ce sunt?
„ – Ce tot spui acolo?” răspunse străinul, apărut de nicăieri parcă. „ – Nu te mai minți, știm amândoi cât de speriat ești și cât de dureros e să admiți faptul că te-ai ratat pe deplin. Încerci să ții de tine cât poți de strâns, încerci să crezi că nu ești sortit uitării, că va mai exista ceva dincolo, dar niciodată nu ai curajul să te privești, de teama lucrurilor ce le vei afla. Cât de mult ai vrea să crezi că aceste lucruri, această luptă te poate ridica deasupra celor pe care tu îi numești oameni de rând... Dar singur știi că în loc să te ridice, te coboară. Tu ești mai prejos decât ei, ești ceea ce au înțeles și de ceea ce s-au despins. ”
„ – Încetează! Nu mă cunoști...nu știi cât e de greu!”
„– Când iți abandonai prietenii în favoarea scrisului, în favoarea unor pagini pline de idei ce nu duceau nicăieri, când te închideai fără să spui nimănui nimic sau de ce, atunci pentru cine era greu? Când preferai cărțile în locul companiei propriei logodne și când te chinuiai cu nopțile lăsând-o să-și facă griji, deși știai că nu vei scrie nimic, că nici măcat nui vei încerca să scrii, atunci pentru cine era dureros? Și acea fată, ce a decis ca după câteva zile de când te cunoștea, să ți se ofere pe deplin, de ea ce spui? Cum îi poți alina durerea ei? Dar te înțeleg, puțini sunt cei capabili să își admită propria monstruozitate.”
„ – Dacă ai ști cum e să îți moară singura persoană de care erai cu adevărat legat...”
„ – O nu, nu începe din nou! Fratele tău pe care puteai să-l salvezi atât de simplu. Nu avea nevoie decât un mic sacrificiu din partea ta și de o atenție mai mare, până cînd ar fi putut să treacă de probleme sale, ajutat de tine, bineînțeles. Tu unde erai atunci? Te preocupa o slujbă pe care știai că o poți obține oricând. Ai curajul măcar să te uiți odată în oglindă și să recunoști că ești un monstru, că tot ce ai făcut a fost să aștepți de la alții, fără să le oferi în schimb ceea ce ar fi vrut de la tine. Orbit de pretențiile tale absurde, ți-ai creat o lume, ca un circuit închis a cărei victimă ești. E o lume de noapte, în care nu există martori ce să îi denunțe falsitatea, o lume ce se ascunde în interiorul unui gând atunci când zorii zilei apar, deorece în lumină ar putea părea cu totul altfel. Acultă-mă dacă nu erai tu atât de mizerabil cum ești, ce treabă crezi că aș mai fi avut cu tine?”
„ – Cine ești tu?”
„ – Un simplu călător care știe un leac magic ce te poate ajuta, după aceea nu îți mai vei aminti de mine...niciodată...”
„ – Vreau să rămâi...”
„ – Nu, nu se poate, am venit aici să văd dacă te-ai apucat de scris și constat că paginile sunt tot goale.”
„ – Dar de unde știi tu toate astea despre mine?”
„ – Crede-mă, nu ai înțelege...”
Apoi a dispărut, iar eu m-am trezit. Ciudat, a fost doar un vis, deși aș fi putut jura ca tot ce s-a întâmplat a fost real.


II

După un timp am ănceput să scriu. A fost greu la început, nu aveam personaje destul de bine conturate și care să stârnească vreun interes, nu aveam decât niște metafore aruncate ici-colo și un început de povestire, dar prea puțin. Strania mea cunoștiință mai apărea din când în când și nu rata nici o ocazie de a mă umili, dar deja ăncepusem să mă acomodez, era mult mai bine decât să fii singur.
Dar dintr-odată îmi veni în minte. Era numai o imagine, doi ochi pictați pe doi pereți lăsați paraginii și igrasiei, o imagine ce nu îmi dădea pace. Știam că trebuie să fac ceva cu ea, dar nu știam ce. Până când, plinbându-mă prin oraș, am văzut, o femeie, cu un evantai violet la o masă. Părea ca desprinsă dintr-o pictură stranie cu acel evantai ce îi acoperea partea dreaptă a feței și cu mâna stângă întinsă precum o prelungire a ununi fir de apă. Am plecat apoi grăbit – acum aveam totul...

2.1

Era într-un târziu de iulie, cu un cer senin și un vânt ce adia plăcut. Puteai auzi susurul izvoarelor și foșnetul crengilor ca pe o muzică de o incredibilă fluența, a cărei glas nu se oprea nicicând, sigur fiind de propria-i putere... Au stat acolo ore în șir, admirând priveliștea sin jurul lor, catedrala ce de sute ani nu a dat nici un semn de paragină și ruinele castelului falnic spintecând depărtarea. Ambele erau puncte de atracție pentru călătorii ce poposeau în acele locuri – doi poli opuși ce au clădit acest oraș.
Și ei erau tot niște vizitatori: Adam, Iuda și Magdalene. Seară fiind, le era greu să spere că vor găsi o gazdă primitoare, gândind că ar putea dormi pe drumuri, iar dimineață ar fi plecat să caută o gazduire. Dar s-au gândit să încerce și așa, măcar prin preajmă, dacă tot au vazut câteva lumini aprinse și într-adevăr au găsit. Erau doi bătrâni singuri, cu figuri foarte joviale. Le-au oferit o cameră, în capătul casei de oaspeți, i-au hranit și servit un pahar de vin și apoi au ănceput să le povestească despre oraș, despre cum a fost construită catedrala și despre povestea castelului, sau, mai bine zis, a ruinelor.
La catedrală, doispezece oameni au muncit fără încetare, timp de doi ani. Se spune că ar fi plecat treisprezece, dar unul dintre ei, poposind într-un oraș, s-a hotărât...să nu mai plece, intemeindu-și acolo o casă și o familie. În dimineața ce a urmat terminării catedralei, cei doisprezece au aflat că aventurierul lor prieten a murise noaptea trecută în urma unui atac de febră. Acest lucru i-a întristat, căci voiau să îl revadă, cu atât mai mult cu cât, în ultimele șapte zile, doi dintre ei, îl visaseră. Au fost șapte zile ploioase, foarte greu fiind să lucrezi atunci, dar nu s-au lăsat intimidați, cu atât mai mult cu cât nu ma era mult de lucru. Nu au vrut să construiască un oraș, ci pur și simplu au vrut o catedrală într-un loc uitat de lume unde oameni ce nu se cunosc să vină pentru a-și găsi liniștea. Primii vizitatori au fost un pictor cu nevasta sa. Pictorul a fost atât de atras de acele locuri încât a insistat să rămână acolo încă vreo câteva zile. Iar după ce au plecat, mintea lui tot la împrejurimile pe care tocmai le părăsise îi era.
Așadar, după un timp s-au întors din nou. Acum însă acel loc devenise, mulțumită catedralei, din ce în ce mai populat. Ani au trecut și unii au ănceput chiar să stabilească acolo. Să își construiască locuințe, se cunoască între ei, să formeze o comunitate. Nu se știe cine a început, dar cert este că în curând s-a format un oraș în toată puterea cuvântului. Bineințeles că pictorul și soția s-au stabilit și ei acolo.

Va urma...Capitolul II

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!