- Soldat Sică!
- Să trăiți dom’ căpitan!
- Du-te dracu’ mă cu să trăiți al tău! I-ai zis?
- Să trăiți! Ce să zic?
- Mă canalie! Via! Via mă-tii! Ce ți-am zis eu mă?
- Să trăiți! Raportez: „dacă nu taie mă-ta via din gardul meu,
te tai eu pe tine!”
- Adu-mi mă toporu’! Al dracu’ neam ai în tine! I-auzi ce cântă la radio: treaba aia găunoasă, pe la spate, pe la spate. Þi-ar plăcea, ai?
- Raportez: în seara asta, maică-mea taie via din gardul dumneavoastră.
- Te speriași, mă? Ptuu! Să m-aaștepte pe la zece. Mă schimb și
vin.
- Înțeles. La zece. Să trăiți!
Iarba îi intra în nas și din când în când mai pufăia câte puțin ca să poată să respire mai bine. Dormea cu ochii întredeschiși de se speriau și câini când îl miroseau și-l atingeau cu laba din greșeală pe față. O muscă îl tot bâzâia de zor, desenându-i câteva cercuri imaginare deasupra capului acoperit de boneta kaki cu stemă în mijloc.
- Sică! Sică!
Colonelul îl lovește cu piciorul în spate, clătinându-i corpul.
- Te-ntorci pe partea-ailaltă, ai? Scoal-te, mă, n-auzi? Îl mai lovește o dată cu piciorul. Sică se ridică dintr-o dată speriat de parcă ar fi venit nazișii să-l ia. Își șterge fruntea cu-o mână, iar cu mâneca care-i acoperea cealaltă mână, din ce în ce mai vânătă, își creionează fața fugitiv, îndepărtându-și bulele de transpirație care mai aveau puțin și-i intrau în gură.
- Să trăiți dom’ căpitan! Raportez: astă seară, mama taie via care a intrat prin gardul dumneavoastră. I-am zis.
- Ce ai, Sică? Ce e cu tine mă băiete? De ce te clatini așa? Ce ți-au dat să bei?
- Nu trebuia...
După ce face doi pași lateral, împiedicându-se în propriile picioare, Sică se lasă încet, gravitațional, ținut doar de presiunea atmosferică, pe iarba moale și udă din care abia se ridicase. Colonelul, speriat, îl apucă de braț ca un câine și-l zguduie până când haina îi crapă sub umărul stâng.
- Scoală dracu’ odată, mă Sică! Acu’ te-ai găsit să faci pe deșteptul? Tocmai când suntem atacați... Avem nevoie de tine, măi pămpălăule! N-auzi, mă? Scoală dracu’ odată! Maică-ta o să moară dacă te vede așa, iar eu... Sică!... așa, cătinel, fă ochii mari! Hai, învață să trăiești! Pe nas se respiră, cu mâna te-nfurii, iar cu ochii tragi fix în inamic. Auzi? Se-aud focuri de arme.
Controlat de subconștient, Sică deschide ochii pentru o fracțiune de secundă și trage cu privirea în inamic. Colonelul îl ridică de la sol până aproape de poziția verticală și îi privește haina ruptă pe care o pipăie ca și cum ar încerca să-i găsească un petic. Își privește apoi mâna plină de sânge. Începe să tremure.
- Cu cine-ai vorbit, mă Sică? Ce ți-au zis? Tu n-aveai nici o vină! Maria e bine? Ce mă fac? Tu chiar vrei să mori? Sică!
Căpitanul țipă ca din gură de șarpe. Ecoul lui se confundă cu amalgamul de zgomote provocate de accelerațile apăsate până la extreme ale mașinilor-dubițe conduse de barbari aproape blonzi cu mustăți ascuțite și subțiri. Pământul de sub picioare se transformase într-o avalanșă care se revărsa în valuri tot mai mari peste piscurile umanității, căuând noi victime. Căpitanul îi dă drumul brusc lui Sică de parcă ar fi aruncat o piatră într-un loc în care, chiar dacă s-ar fi uitat, nu s-ar fi văzut.
Sică se prăbușește în locul cu verdeață, iar zguduitura sa ridică o pătură de praf alb care iese din haina pătată de sânge. Pentru câteva secunde, praful și țărâna i-a șters chipul, făcându-i împrejurimile opace.
Același praf se lăsa în urma bocancilor căpitanului care alerga către Maria. Avalanșa îl urmărea. Ajuns în fața gardului care despărțea garnizoana de casa Mariei, căuta disperat cu privirea corpul acesteia. Scoate foarfeca din buzunar și începe să taie crengile de vie care-i întunecau vederea. O torță de gheață îi ardea trupul și sufletul în același timp. Ochii lui deveniseră cenușă, iar sufletul era acoperit de praful săltat din pământ de corpul lui Sică, a cărui mamă zăcea cu fața în sus și mâinile larg desfăcute pe scările casei.
L-au căutat pe el și nu l-au găsit. Maria era acasă, iar Sică trecuse, în grabă, aproape din intuiție, s-o vadă. A apărat-o cât a putut, dar gloanțele au fost prea multe ca să le poată ține pe toate.
Căpitanul tăia în continuare brațele din ce în ce mai groase ale viței de vie care se întindea pe tot gardul care delimita stagiul de restul lumii. Din ce în ce mai repede, cu mai mult efort, , mâna-i mergea pe foarfecele transpirat și pătat de sângele lui Sică. Căpitanul se lasă prins de avalanșă și se grăbește să-și caute în buzunar sticluța cu nitrogen. Prea târziu. O pierduse, probabil, în timp ce alerga ca să-și cunoască soarta. N-a rezistat puhoiului înghețat care l-a prins c-o gheară. Acum era liniște. Se auzeau doar zgomotele armelor și țipetele ostașilor. Nemții ocupaseră aproape întreg teritoriu.
După nici zece minute, lupta se încheiase. Pe cer, răsare din nou curcubeul.