poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1678 .



Poarta Muntelui
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [oana23 ]

2005-11-27  |     | 



Poarta muntelui
Alin Gogan


Vântul stârnea ramurile mari ale arborilor, care gemeau în fața vijeliei ce cobora dinspre munte. Sunetul adânc al pădurii, aflată în așteptarea mult doritei ploi, năștea speranța în inimile vietăților doborâte de căldura din ultimele luni.
Răcoarea sosită din înaltul muntelui ce străjuiește întinsa pădure animase parcă frunzele ucise de toropeală. Cerul atât de fierbinte era acum împresurat de norii ce amenințau să stingă setea pădurii.
La nivelul solului se profilau trunchiuri de toate mărimile și formele: răsuciți sau îndoiți, înalți sau noduroși, zvelți sau rămuroși, arbori de toate felurile care împânzeau dealurile sure. Pământul nu era acoperit de vegetație, doar din loc in loc, unde permitea stratul de frunze sau stâncile ascuțite.
Prin hățiș se putea simți pasul greoi și grăbit al unei vietăți. Aceasta se opri după o rădăcină întortocheată pentru a adulmeca aerul: se simțea urmărit. Animalul își continuă urcușul grăbit, căutând să-și piardă urma printre trunchiuri.
Undeva, la baza dealului, doi ochi pătrunzători urmăreau cu băgare de seamă drumul vietății prin pădure. O privise de ceva vreme și știa când este momentul potrivit să lovească. Ivindu-se după un brad, animalul își expuse întreg trupul bătăii vânătorului. Acesta nu ezită și încordă arcul. Pentru câteva clipe, vântul parcă amuți, pentru a asculta șuieratul ascuțit al săgeții, care pluti printre câțiva arbori înainte de a-și atinge ținta.
Un urlet muribund stârni din nou vântul, iar animalul se prăbuși la pământ. Vânătorul se apropie de trofeul său și ridică grăbit tânărul mistreț în spinare, temându-se că-l va prinde ploaia până ajunge în sat.
Acesta porni la vale printre trunchiurile copacilor ce se îngrămădeau în jurul său, formând o mare de jad. La scurt timp, descoperi una din cărăruile atât de familiare lui, ce duceau către marginea pădurii. Se întuneca tot mai mult, pe măsură ce înainta, iar aerul părea din ce în ce mai încărcat. La marginea pădurii îl aștepta iarba aspră, împietrită de secetă, care umplea întregul câmp, până în sat.
Fără să-și dea seama, bărbatul își întoarse privirile către pădurea întinsă. Piscul încoronat de norii grei își revărsa umbrele peste arborii din depărtare. Dintr-o dată, vântul prinse a urla pe câmp, aducând parcă dinspre munte un glas sinistru. Omul tremură instinctiv, apoi își grăbi pașii către luminițele satului, ce se întrezăreau în direcția opusă muntelui.

Stropii grei topeau firele de praf de pe drumeagul care se îndrepta molcom către sat. În doar câteva clipe, norii se dezlănțuiră – apa curgea precum o perdea ce lucea în sclipirile trăznetelor amenințătoare.
La intrarea în sat își făcu apariția o arătare ce se chinuia sub greutatea unei namile lipsite de viață. Pe uliță curgea deja un firicel de apă, bolborosind zgomotos lângă poarta casei vânătorului, care se grăbi să intre, pentru a scăpa de stropi. O nouă sclipire zgomotoasă lumină acoperișul înalt al casei.
După nici un ceas, soarele își revărsa aripile aurii peste băltoacele din drumul înnoroiat. Căldura începea din nou să-și facă simțită prezența, cu toate că aerul era mult mai proaspăt.
Vânătorul plecă din nou pe uliță, de data aceasta îmbrăcat în negru. Pașii îl purtară până în curtea bisericii. Sunetul adânc al clopotniței răsuna în întreg satul. În cimitir se strânsese de ceva vreme o mare parte din săteni, sosiți pentru a-și purta unul din vecini pe ultimul drum. Bărbatul se opri la câțiva pași de grupul de oameni, căutându-și din priviri nevasta. Timp de câteva minute stătu apoi tăcut, așteptând ca slujba să se sfârșească. Nu era o persoana credincioasă și nici nu-l cunoscuse prea bine pe cel decedat, însă Enide, nevasta sa, îl rugă să fie prezent la înmormântare, ca orice sătean cumsecade.
- Să trăiești, Calbren!
Bărbatul se încruntă la auzul vocii atât de antipatice lui. Un sătean cu un aspect cam neîngrijit, cu o pălărie mare și roasă de vreme și cu haine de ploaie pe el se opri lângă Calbren, strângându-i mâna.
- Bună ziua, Branoth.
- Te știam la vânătoare azi; nu mă așteptam să te găsesc aici!
Vocea stridentă a săteanului părea deranjantă lui Calbren, în special într-o astfel de împrejurare. Continuă cu voce scăzută:
- M-a gonit ploaia înapoi în sat. În plus, nevasta mă cicălise să fiu prezent.
- Daa! Mare necaz pe familia lui Rehan! Ce ți-e și cu norocul asta? Să pieri apărându-ți recolta de o namilă de mistreț înnebunit de secetă, pentru ca în ziua în care te bagă în pământ sa plouă.
Branoth chicoti zgomotos, primind câteva priviri încruntate din grupul de săteni din fața sa. Schimbând dintr-o dată subiectul, întrebă pe același ton:
- Și cât de mult te-ai apropiat de munte? Nu prea mult, dupa câte se vede, nu-i așa?
- Ce vrei să spui? întrebă Calbren pe un ton aproape plictisit.
- Știi bine de băiatul lui Bairn, care a dispărut astă-primăvară pe-acolo. Și ai auzit și tu legendele despre acele locuri.
- Nu cred în așa ceva, ar trebui să știi asta, Branoth.
- Ești vânător, normal că trebuie să crezi în asta, altfel ai fi pornit de mult pe acea cărare înspre munte, despre care se spun atâtea lucruri.
- Tocmai pentru că sunt un vânător pot să-ți spun că n-am văzut niciodată ceva care să-mi dea de bănuit în acea pădure. Zvonurile astea cu dispariții misterioase în umbra nu știu cărui munte, blesteme sau fantome nu sunt decât născocirile unor minți prea simple pentru a căuta adevărul.
Calbren părea deja iritat peste măsură de întrebările lui Branoth, care rămase în cele din urmă tăcut, după ce bolborosi ceva indescifrabil.
Coșciugul masiv își făcuse în cele din urmă apariția din capelă, după ce bărbații așteptară să se usuce puțin pe jos. Cei patru oameni îl coborâră pe sătean în cavoul familiei sale pe fundalul sunetelor adânci ale bărbaților din jur, care rosteau o litanie tristă. În urma sicriului venea preotul, urmat de soția defunctului, vizibil zdruncinată de pierderea suferită. Preotul puse mâna de piatra ce avea să stea la căpătâi mortului de acum încolo și își începu predica prin care sufletul decedatului avea să-și găsească drumul către casa odihnei eterne.
După terminarea slujbei, Calbren porni spre casă pe ocolite, pentru a mai sta de vorbă cu doi amici, dar mai ales pentru a scăpa de Branoth, care îl enervase destul.
- Ai mai săgetat ceva azi, prietene?
Bărbatul masiv precum un urs avea o voce tunătoare, insă în ciuda aspectului aproape înfricoșător, Baeddan era cunoscut drept un om blând, atunci când nu se află la vânătoare.
Alături de el și Calbren mai mergea un om ceva mai scund și mult mai slab. Purta hainele de vânătoare, însă nu avea arcul și tolba. Întrebarea îi era adresată lui.
- N-am avut noroc azi. Se pare că tunetele i-au speriat. Să vedem ce-o ieși mâine, dacă mergem.
- Cu siguranță că mergem; mâine la prima oră! Am vorbit și cu Donagh, deja suntem opt inși. Calbren, ce zici, îl găsim?
- Mistrețul care l-a ucis pe Rehan? Greu de zis, mai ales acum, după ce a plouat. Există pericolul să fi urcat mai înspre munte.
Privirile celor doi vânători căzură în pământ, lăsându-l pe Calbren să observe clar cât de mult credeau în legenda muntelui blestemat. Bărbatul slab continuă într-un târziu.
- Cred că o să avem noroc mâine. E o ditamai bestia, trebuie să vină la marginea pădurii să se hrănească. Oo, și ce trofeu impresionant o să fie.
- Nu uita că facem vânătoarea asta din două motive: numărul de mistreți mânați de foamete și secetă în afara pădurii până la casele noastre și moartea lui Rehan. Știi la fel de bine ca mine că trebuie să doborâm acel animal, dacă nu vrem să mai săpăm o groapă pentru vreunul din noi. Nu mergem acolo să căutăm trofee, nu uita asta!
Calbren era încă destul de iritat și nu mai vru să audă pe nimeni vorbind despre munți misterioși, trofee, mistreți sau înmormântări, cel puțin până doua zi.
Traversă podețul peste râușorul ce trece prin sat, după ce-și dădu bună ziua cu cei doi, apoi se indreptă grăbit spre casă.
Ușa se închise zgomotos în urma lui Calbren, care intră de pe hol în încăperea lungă și răcoroasă. Pe masa din lemn negru zăcea mistrețul tranșat și gata de a fi pus la uscat pentru a ține mai mult. Pe scaunul dinspre una din ferestrele camerei ședea o femeie. Chipul încă tânăr, nu de o frumusețe sclipitoare, ci care exprima bunătate sufletească se încruntă puțin.
- Ești supărat…
- Ce să fac, am auzit destule povești enervante pe ziua de azi. Mai bine rămâneam să pun carnea asta la uscat.
- Lasă asta, mă ocup eu. Îmi pare bine că ai apucat să ajungi la cimitir.
- Este singurul loc în care cineva ajunge cu mintea împovărată de supărare pentru ca mai târziu sa fie bucuros din motivul egoist că nu pornise el pe ultimul său drum către țărână, ci altcineva! suspină Calbren, așezându-se pe celălalt scaun.
- De asta ți-e frică cel mai mult, dragul meu? Să pornești pe acel ultim drum?
- Nu….sincer nu. Prefer să merg la cimitir între patru scânduri și cu inima ușoară decât să trăiesc o viața în singurătate. De-asta mi-e teamă…
- Ceva te frământă, Calbren. Despre ce e vorba?
- Știi că mâine vom merge în pădure să căutăm mistrețul care l-a sfâșiat pe Rehan. Toate discuțiile din ultima vreme despre asta n-au făcut decât să mă irite, cu toate că nu știu de ce. Mai mult, azi-noapte am avut un vis…
Calbren rămase tăcut, privind absent o muscă ce se opri pe carnea sărată. Enide se apropie de el și îi luă mâinile în palme.
- Despre ce era vorba în visul tău?
- Am văzut…mistrețul acela, în mijlocul unui câmp pârjolit, privindu-mă ca și cum ar fi știut ce gândesc. Apoi el a dispărut, iar eu stăteam pe vârful unui pisc lipsit de arbori, în jurul meu doar stânci sure și reavoință, sub un cer întunecat, cu toate că era miezul zilei.
- Nu știu ce-ar putea să însemne asta; poate ești doar oboosit. Ar trebui să te odihnești, dacă mâine pleci iar.
- Poate ai dreptate. Dar mai întâi trebuie să termin cu asta, până nu se urcă toate muștele pe ea.

Aburii ușori ai dimineții se ridicau peste vârfurile ascuțite ale arborilor din rădăcinile dealului. Pe frunzele mici ale ierbii de la marginea pădurii se născuse roua, pentru prima dată după multă vreme. În acea noapte vijelia renăscu, însă ploaia dură din nou destul de puțin. Acum, din umbra dealurilor îndepărtate se ivea discul luminii, prevestitor al unei noi zile de suferință prin căldură.
Prin iarba animată de roua strălucitoare mergeau către pădure opt vânători. Doi dintre ei aveau câțiva dulăi nervoși în lese mari, iar toți purtau arcuri puternice și lame groase la brâuri. Pasul hotărât al oamenilor și înghiontelile nervoase ale câinilor înfricoșară peste măsură un iepuraș de câmp, care încerca să dezgroape câteva rădăcini.
Se lumina tot mai mult pe măsură ce aceștia înaintau. Codrul se profila din ce în ce mai falnic înaintea lor, străjuind câmpul ierburilor înalte și țepoase prin care pășeau.
Ajunși în dreptul primilor arbori, doi goruni mai înalți decât cerul, grupul se opri pentru a-și pune la cale planul.
- Așadar, începu vocea tunătoare a lui Baeddan, Donagh și Gannon vor ocoli cât mai mult câtre munte, pentru ca apoi să aducă animalele către noi, cu ajutorul câinilor. Ceilalți nu cred că vom avea dificultăți, însă în caz că vreunul dintre voi zărește sau săgetează bestia aceea mare, folosiți cornul pentru a anunța pe ceilalți.
În scurt timp, bărbații se despărțiră și vânătoarea începu. Intrând în pădure, Calbren se simțea pregătit pentru a înfunta orice animal care i-ar tăia calea. O luă pe sub crengile înalte ale arborilor, ce se legănau greoi în bătaia vântului de dimineață.
Atent la orice sunet, Calbren arunca priviri iscoditoare către povârnișul din stânga sa. În lumina palidă din pădure, simți un foșnet în depărtare, apoi o umbră care țopăi grăbită în altă direcție. Vânătorul realiză după mișcări că este doar un cerb și își continuă drumul.
Trecu pe lângă rădăcina uriașă a unui arbore, care șerpuia până într-o gaură adâncă. Cu toate că pădurea nu era prea deasă și razele începeau să bată din ce în ce mai puternic prin frunziș, aerul părea sufocant și des. Calbren se opri puțin pentru a adulmeca aerul și a se orienta. Stabili să urce o pantă abruptă și pietroasă, în spatele căreia se găsea un luminiș.
Lumina creștea pe măsură ce urca și curând dădu peste platoul stâncos pe care nu creștea nici un copac, iar soarele se revărsa din plin, încingând patul de piatră. După întinderea stâncoasă, pădurea continua cu trunchiuri negricioase și cenușii, din ce în ce mai dese, ce urcau pe dealurile înalte.
Dintr-o dată zări ceea ce își dorea în sinea lui atât de mult. La început, crezu că arătarea masivă era un urs, însă mișcările tipice ale mistrețului trădau faptul că el era acela pe care-l căutau. Prin mintea vânătorului trecu gândul de a folosi cornul de la brâu pentru a-și chema prietenii risipiți pe dealuri, însă apoi gândi ca n-ar fi reușit decât să gonească animalul. Calbren zâmbi mulțumit și porni încet în urma lui, pândind locul și momentul când să poată lovi.
Povârnișul se termina brusc, lasând loc unui platou înclinat lin, unde arborii creșteau din ce în ce mai apropiați unul de altul. Totul zăcea neclintit; până și aerul parcă putea fi atins cu mâna. Și totuși, nu se vedea nici o urmă a mistrețului, care parcă disparuse.
O mișcare undeva în dreapta îi atrase atenția lui Calbren, care porni din nou printre copacii încâlciți, mai grăbit de data aceasta. Nu înțelegea cum vietatea se mișcă atât de repede pe dealuri și chiar și mai ciudat, pe pământ nu vedea nici un semn al trecerii unui animal atât de masiv.
O nouă umbră, de data aceasta mai aproape, cât să-i dea vânătorului ocazia să-i vadă capul pentru o secundă. Calbren își pregăti arcul și o luă la goană pe acest deal, convins fiind că va primi ocazia să tragă.
Un ultim pas și Calbren se opri, privind înmarmurit în fața sa. Mistrețul nu se zărea nicăieri, însă la câțiva pași se profila o cărare prin pădure, străjuită de doi stejari bătrâni. În urma lor, cărarea urca printre arborii atât de deși, încât i se părea că de-abia dinaintea lui se profilează pădurea. Calbren cunoștea destul de bine acest loc, cu toate că era sigur că el se găsește cu mult mai înspre soare-apune. Legendele despre cărarea străjuită de către doi stejari ce arată precum poarta către înaltul muntelui sunau din nou în mintea vânătorului, care hotarî să se întoarcă.
Însă ceva îi atrase din nou atenția, iar imaginea uriașului mistreț îl obligă să-și încordeze toată ființa. Animalul se opri și îl privi sfredelitor, o imagine pe care Calbren parcă o mai trăise cândva. Dar mistrețul o luă brusc la fugă, iar vânătorul încordă instinctiv arcul și trase. Un strigăt scurt zgudui pădurea, iar animalul își continuă goana printre arborii deși. Calbren era convins că săgeata lovi adânc. Urletul îi confirmase asta. Știa că până și un animal atât de masiv nu mai poate merge mult rănit astfel. Dar totuși, dinaintea lui se profila, înaltă și misterioasă, acea cărare atât de rău-vorbită. Mirajul vânatului îl trădă însă pe Calbren, care înghiți în sec, apoi își luă câteva puncte de reper, înainte de a porni pe cărare.

Arcul de foc își întindea razele lucii înspre pădure, care tăiau arareori frunzișul des pentru a poposi pe sol. Sub acoperișul pădurii, cărarea se mișca ușor la deal, într-o pantă domoală. Pe terenul bătătorit pășea cu băgare de seamă vânătorul, ascultând. Spre uimirea lui, de la o vreme realiză că frunzișul nu scotea nici un sunet. Era atâta liniște în jur, încât sunetul pașilor pe frunzele uscate se auzea ca un ecou. Calbren își auzea propria respirație sacadată. Analiză urmele dintre frunzele moarte, sau mai degrabă lipsa acestora. Era convins că mistrețul nu este nicăieri, căci prin aceste locuri cu siguranță nu călcase.
Calbren simți brusc cum începe să-i amorțească ceafa când realiză că nu se mai afla pe cărarea pe care venise. Privi îndărăt, pentru a zări decât trunchiuri cenușii, învelite parcă cu o perdea fină de ceață sau fum.
Calbren încercă să se liniștească puțin, înainte de a porni în căutarea punctelor de reper care l-ar aduce înapoi în vale. Constată cu stupoare că poteca nu mai există, ca și cum s-ar fi evaporat din toate direcțiile.
După un ceas pierdu orice sens al orientării, căci de fiecare dată când i se părea că pădurea se mai rărește, arborii parcă se îngrămădeau de unii singuri în fața lui, obligându-l să schimbe direcția. Știa bine că nu mai merge de mult într-o singură direcție și că acum nu făcea altceva decât să urmeze o cale aleasă de altcineva. Un sentiment de groază începea să pună stăpânire pe el, chiar dacă era un vânător încercat și un adevărat om al pădurii, însă senzația de rătăcire inutilă și singurătatea liniștii începeau să-l apase din ce în ce mai adânc.
Simțea cum însăși pădurea îl înconjoară cu o rea-voință, care îi făcea inima grea, mică în fața senzației de amenințare din partea pădurii. Îl încercă din nou teribilul sentiment de singurătate: îi venea să strige, să țipe, să cânte, să vorbească de unul singur, numai pentru a scăpa de acea liniște apăsătoare, însă ceva parcă îl oprea să se descarce și îl obliga să meargă mai departe. Mărăcinișurile aspre, precum și urcușurile și coborâșurile bruște și repetate nu făceau decât să-l deruteze și mai mult pe Calbren.
În dreapta lui, terenul devenea foarte abrupt, ca și cum dealul s-ar fi surpat în acea direcție. Se așeză pe buza verde a râpei, pentru a-și trage puțin sufletul. Închise ochii și încercă să se gândească la chipul Enidei, însă în minte îi apărea decât imaginea impozantă a muntelui. Își duse mâinile la cap, încercând să-și imagineze cum de-a ajuns în situația asta. Brusc, simți un licăr de speranță. Liniștea încremenitoare a pădurii era deranjată de susurul vioi al unei ape. Calbren se ridică brusc și porni în josul râpei, conștient de ce-ar putea să însemne. Râușorul care trece prin sat izvorăște de undeva dinspre munte, iar asta n-ar putea însemna decât drumul său afară din pădure.
Coborî cu greu râpa abruptă și năpădită de hățișuri, din care nu credea că ar mai putea ieși cu ușurință, dacă ar fi avut nevoie. Într-adevăr, la baza văii clipocea timid un firicel de apă, care mai dispărea uneori sub terenul moale.

Frânturile de raze ale amiezii se oglindeau în apa zglobie din albia atât de abruptă. Puterile începeau să-l părăsească pe Calbren, care acum nu avea de ales să meargă decât pe cursul râușorului, deoarece n-ar mai fi putut ieși din râpă. Pământul era mocirlos, iar apa tâșnea de pretutindeni unde pășea. Albia plină de buruieni cotea și se întorcea în toate direcțiile, devenind din ce în ce mai impracticabilă, încât firicelul de apă parcă se lățea.
Calbren se lupta cu nămolul, oboseala și cu gândurile întunecate care i se iveau de ceva vreme în minte. I se părea că simte ceva în afara râpei, ba chiar uneori urmărindu-l din spate, însă de fiecare dată când se întorcea, nu vedea decât apa tulbure venind de la vale. Calbren încremeni! Nu se putea așa ceva! Se răsuci de câteva ori, încercând să vadă dacă este aievea. Râul nu mergea la vale, ci urca! Nu realiza cum, însă se putea observa cum albia cotește mereu, urcând dealul. Își duse din nou mâinile la cap și rămase încremenit. Vântul se rostogoli vijelios în vale, purtând cu sine un sunet ciudat. Se auzeau parcă niște tunete îndepărtate, însă Calbren își închipuia că sunau mai degrabă a niște tobe adânci, lovite ritmat, care îi sunau în cap.
În cele din urmă se lăsă în voia sorții, continuând drumul convins că muntele îl duce unde vrea el. Pentru prima dată, în suflet începea să-i încolțească sentimentul de ură, o ură profundă față de munte, alimentată și de neputința pe care o simțea. Pășea anevoios prin albie, când, dintr-o dată, ieși din întunericul pădurii. Ca printr-o poartă, în fața lui se profila piscul cu aspect amenințător, iar Calbren realiză cât de mult urcase pe munte.
Ieși din pădure și lăsă râul, care cotea în stânga, dispărând după un pâlc de arbori. Se apropie de o formațiune stâncoasă, în spatele căreia panta începea să urce vertiginos către vârf.
Aerul parcă era încărcat cu sentimente de ură. Calbren, plin de sudoare, scrâșnind din dinți, privea fix către vârful muntelui, care parcă îi întorcea privirile. În sufletul său, ura atingea noi limite. Știa cum a ajuns aici, știa că e vina lui Branoth, pe care și-l imagina rânjind de el zgomotos. Realiza că nu va mai găsi drumul de întoarcere, căci cu cât se străduia mai mult, cu atât se apropiase de pisc.
Muntele! Calbren strânse din pumni până simți durere. Ce voință blestemată își face sălaș în inima lui? Ce fire malefică s-a jucat cu el, aducându-l până aici? De ce?
Calbren nu mai putu răbda și își descărcă toate sentimentele către piscul care începea să dispară în fumul norilor.
- Te blestem! Vântul să dărâme și lupii să urle nebunește în ziua în care vei crăpa și te vei prăbuși la pământ cu tot cu uneltirile tale!
Imediat ce termină de zis, se făcu din nou o liniște deplină. Apoi lumina din jur dispăru, ca și cum soarele se făcu nevăzut în spatele unei cortine negre. Nu se vedea nimic, nici un licăr de lumină și nici măcar o umbră. Calbren căută derutat câteva lemne de pe jos, apoi încercă să aprindă unul, ajutându-se de o piatră și pumnalul său.
Încă o lovitură și câteva scântei aprinseră încet-încet un vreasc. Însă imediat ce lumina prinse formă, lemnul se stinse de unul singur. Încercând în zadar cu mai multe bețe, Calbren se gândi că din nou acționează voința muntelui și urlă de furie.
Se târî prin întuneric până la baza stâncilor. Vântul începu să urle amenințător, făcând parcă arborii din vale să șoptească. În ciuda întunericului total, se simțea privit din toate direcțiile. Apoi muntele însuși parcă începu să vibreze, îngrozindu-l pe Calbren cu sunetul său sinistru.
Închise ochii, strângând din pleoape puternic. Înerca să alunge totul din jur, ca pe un vis urât. Își imagina că totul, muntele, pădurea, întunericul, nu mai există, că au dispărut. Vroia să impună asta. Vroia să vadă altceva în jur, însă se temea să deschidă ochii. Rămase nemișcat, cu ochii închiși mult timp, închipuindu-și că nimic nu este real.

După mai multe ceasuri, Calbren în sfârșit nu mai auzea nimic în jur. Gemetele muntelui încetară, iar vuietul vântului se potoli. Înainte de a clipi, simți un sentiment de vinovăție. Nu mai simțea ură, era doar trist.
Deschise ochii și realiză că totul se schimbase! Se afla tot pe munte, însă parcă nu mai era acolo, căci totul era diferit. Din întuneric se născuse un cer auriu, dantelat cu pete portocalii, ce arătau ca niște nori. Pădurea de la picioarele lui nu mai era. În locul ei se înălța o mare de trunchiuri din piatră, reci la aspect, dar parcă însuflețite.
Calbren privea în jur stupefiat. Imaginea piscului amenințător se transformase într-un munte întunecat. Totul din jur era dominat de un soare parcă rupt din întunericul de mai devreme. Discul ca de cărbune trimitea în jur palide raze roșiatice.
Calbren rămăsese fără suflare. Își privi mâinile, să vadă dacă mai trăiește, însă constată că sub el pământul parcă era viu. Crăpăturile și pietricelele se mișcau, precum dunele de nisip, precum o apă tulbure ce curge la vale, sau ca și cum un vierme uriaș s-ar plimba pe sub crusta subțire.
Calbren o luă la goană printre pilonii înalți, nemaiputând suporta imaginea. După o vreme se opri în spatele unei pietre uriașe de formă ovală, pentru a adulmeca aerul: se simțea urmărit. Acesta își continuă goana, îngrozit, căutând să-și piardă urma printre trunchiuri.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!