agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3500 .



Actul IV
proză [ ]
Suma întâmplărilor

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [PaulBogdan ]

2005-11-08  |     | 




În care mă aflu cu spatele la public, la un metru de marginea scenei, în imposibilitatea de a mă întoarce. Picioarele îmi sunt puțin depărtate pentru a-mi putea păstra echilibrul. Am mâinile întinse și depărtate de corp; palmele sunt îndreptate în sus. Înaintea mea scena este împărțită în trei. Pe partea scenei din mijloc se derulează scenele în ordinea narațiunii. Părțile scenei din stânga și dreapta sunt monocrome, stânga -roșie, dreapta - verde. Aceste două părți sunt goale la începutul actului. Undeva, în mijloc, se întrezărește o siluetă care se apropie încet, cu spatele, până ajunge în dreptul meu. Spectatorii nu știu încă cine este. Îmi prinde mâna dreaptă și actul începe.

Personaje:
Eu
Eu
Tata
Mama – pasageră



Eu: Tata nu mi-a spus niciodată că mă iubește. Cu toate acestea, nu mă îndoiesc că m-a iubit și că moartea l-a surprins regretând această tăcere; așa cum, aceeași moarte, a lui, m-a surprins și pe mine, nedându-mi posibilitatea ca măcar o dată să-mi pun capul pe umărul lui, povestindu-i despre viața pe care am început-o departe de el...
Pe scena din stânga, cea roșie, intră un copil gol, slab, ras în cap, cu abdomenul proeminent. Se așează turcește, cu fața spre scena din mijloc, cu coatele pe genunchi și bărbia în palme; pe scena din dreapta, cea verde, se ivește un obelisc de marmură neagră, pe care scrie: Bogdan Lambrinius, 1930-1997. În acest moment, pe scena din mijloc, se perindă imagini. Se aude vocea copilului care îmi întrerupe discursul spunând:
Copilul: M-am săturat de ceață! De dimineață devreme, de când soarele de toamnă încă se trudește să ni se arate prin pâcla deasă, ne târâm prin arături aburinde, tufe de scaieți rebegite de frig și livezi uscate. Merg în urma ta, fără să scot o vorbă. Smulgându-mi cu greu bocancii din noroaie, mă opresc, din când în când, la o margine de tufăriș ghimpos și-mi îndes în gură boabe de cătină și porumbacă, ce se mănâncă, după cum bine este cunoscut, abia după prima brumă.
Tu (Vocea se aude în fundal fără ca personajul de lângă mine să-și miște buzele): ”Hai, măi copile, mai repede!” Mă grăbești, arătându-mi undeva, prin pânza groasă a ceței, ce mi se lipește de haine umezindu-le, un loc pe care trebuie să-l înconjor, urmând drumul trasat de tine cu mâna prin aer.
Sunt înghețat bocnă. Pe jumătate încă adormit, ca un pui de bogdaproste, cu hainele atârnând în toate părțile, ca pe o sperietoare ciufută, îmi zoresc pasul împleticit, hăuind ca un bezmetic: „Ha, haaaaa, băăăăă...!”
Publicul nu vede fața personajului care m-a prins de mână, este împietrită. Uneori, sclipirea ochilor trădează emoții doar de el știute. Cu toate că din sală nu i se percepe nici o mișcare, eu îi simt prin mână tresăririle cauzate de zgomote.
De multe ori, nu împuști nimic. Alteori, de parcă nimerim într-un sobor de animăluri, reușim să îndesăm în desagile de spate doi, trei urecheați cu spinări roșcate și ochii sticloși a moarte. Mai iei și prepelițe. Le iei din începutul acela de zbor zgomotos, aripi ce bat puternic, ca toaca, a prevestire, firul înalt și trecut de iarbă sau lujerele de porumbi rămași în picioare, goi de știuleți.
Se vede că este o zi în care ceața nu lasă norocul să ajungă la noi.
Mustața abia mijită mi-a înghețat sub nas și, cu mâinile vinete, pe care nu le învelesc niciodată în mănuși, îmi acopăr fața de sloi și îmi bat pulpele și spatele, când gârlă de sudoare, când pojghiță de gheață.
Mersul tău este apăsat. Puțin adus de spatele larg, cu subsioara strânsă pe pușcă, pășești ritmic în tonul respirației adânci: hî, hî, hî... Câteodată, când de printr-un cotlon îndepărtat, se ițește vreo vietate și ea amorțită de frig și de ceață, hî-uitul tău se curmă brusc și, cu o zvâcnire, legi pușca, trăgi cocoașele, așteptând cu respirația oprită ca vietatea – oricare o fi ea, numai pe masă să fie bună de pus – să intre în cătare, ca într-un punct de unde ochiul tău îi face semn că nu mai există întoarcere.
Clipesc scurt, ghemuindu-mă cu durere. Mereu mă tem de pocnitura aceasta seacă, un „pleeeaang” oțelit, ce-mi zdruncină măruntaiele. Iepurele sare de un picior în sus, pe spate, scălâmbăindu-se caraghios prin aer.
Drumul spre casă este o ușurare pentru mine. Cu toate că iubesc diminețile când, în huruitul motocicletei, ieșim aiurea pe câmpuri sau bălți, întoarcerea acasă, cu sau fără vânat în desagi, mă bucură ca sfârșitul unui chin de neînlăturat. Obosesc repede pe picioarele mele subțiri ca două trestii, obosesc țipând prin tufe și, de fiecare dată, îmi jur că nu mai calc în urma ta, la vânătoare, când soarele încă nu ne luminează diminețile.
Aruncăm vânatul în vreun colț al bucătariei și, tăcuți, ca doi bărbați împliniți, sprijiniți cu coatele pe masă, cu un aer grav, ne sorbim cănile cu vin fiert. Mama se uită cu dojană la noi, mai ales la tine, care „chinui copilul și-i mai și dai să și bea la vârsta lui”. Mă simt bine. Când nasul mi se înroșește ca un semnalizator al bunei dispoziții, tu îmi făci un semn scurt și începem să curățăm vânatul. Ne prinde miezul nopții. Fiecare cu ale lui în cap, cu mișcări de acum mecanice, ne făcem treaba în timp ce mama, ca orice soție și mamă disperată, ne strânge hainele mirosind a câmpuri, noroiul de prin casă și cănile vineții, ce se lăfăie vlăguite pe masă. Într-un târziu, când totul este pregătit, tremur sub dușul rece pentru ultima oară în ziua aceasta.
Mama (aducându-mi pijamaua de mătase albastră cu norișori aurii. Nu apuc să simt sărutul ei pe frunte și cuvintele nelipsite de pe buzele sale în asemnea zile): te chinuie nebunu’ ăsta, puiu’ mamii.
Copilul din stânga se ridică, spijinindu-se greoi într-o mână, și părăsește scena. În locul său coboară un ecran pe care se derulează pasajele din viața mea, la care tata nu a fost martor, secvențe mute. Îl duc de mână în fața ecranului, tot cu spatele către public. Se așează și el turcește, cu coatele sprijinite pe genunchi și bărbia în palme. În spatele său, cade cortina, doar în partea aceea a scenei, ascunzându-l definitiv de privirile spectatorilor, îngustând locul de desfășurare al acțiunilor viitoare în mod ireversibil. Obeliscul din dreapta se transformă într-o masă de scris la care mă așez. Nu vorbesc. Dar, în timp ce scriu, se aud cuvintele. Pe scena din mijloc se întâmplă cele așernute pe hârtie, care vor fi prezentate în următoarele acte.
Eu (reluând discursul în scris): M-a chemat de la București într-o zi de octombrie, aparent, fără nici o motivație. Mă privea lung. Avea buzele vinete și obrazul proaspăt bărbierit. A murit peste două zile, când eu eram departe, încercat de un presentiment.

Sfârșitul actului IV

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!