agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2271 .



Mireasa cu maci
proză [ ]
Tablou final

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Alsacia ]

2005-10-15  |     | 





Mă uit în oglinda din fața patului. Zulufii ciufuliți mă fac să par sălbatică. Îmi place… Mă răsucesc puțin într-o parte și simt nevoia să mă vadă și el.
- Marc.
- Hm ?
- Știi, mă gândeam…
De fapt nu mă gândeam la nimic. Voiam să-și întoarcă privirea spre mine. Degetele însă-i zburau pe tastatură, iar șuvița aia rebelă îi tremura peste frunte. Uneori credeam că în ea îi stă tot șarmul. Poate dacă i-o tund odată, în somn, îi voi lua puterea pe care o are asupra mea.

Conversația muri fără a se naște. Nici nu-mi remarcă plecarea din cameră. Îl vedeam prin ușa întredeschisă a băii. Parcă se încrâncenase deasupra unui pian, dus de pe-astă lume. Dacă m-ar iubi și pe mine așa cum își iubește scrisul… Aș avea copii mari și verigheta mi-ar strânge degetul umflat de spălatul vaselor.
Mă uit la lucrurile pe care mi le-am înșirat pe policioara lui, ca-n fiecare weekend. La ce bun ? Deja s-o fi săturat, iar eu visez cai verzi cu potcoave ruginite. Îmi conturez buzele cu stickul de parcă aș intra direct la altar. Îmi pieptăn părul pe spate și îmi îndrept umerii. În fond, mie imi place de mine. E adevărat că în asta își are partea lui de contribuție. Dacă nu m-ar fi șfichiuit cu umorul lui critic și cu nesfârșitele-i pretenții, poate că și azi mi-aș mai fi plâns de milă.

- Marc ?
- Îhm.
Încerc să par indiferentă.
- Ieșim diseară undeva ? I-ai promis și lui Mihai…
- Nu, iubito. Lucrez.
Nicidată nu mi-a plăcut să-mi spună « iubito ». N-o spune cu tandrețe. Numai când ceva nu-i convine – și are impresia ca așa eufemizează treaba – sau când mă refuză. Nimic nou. Lucrează.
- Dar, știi, Mihai chiar...
- Lasă-l pe Mișu. E-un dobitoc. Am treabă, zău.

Toți sunt dobitoci. Eu le pun vârf, că nu mă pot rupe de marele artist. I s-au publicat două cărți și-și vede ascensiunea periclitată dacă mai desfășoară și ceva activități particulare.
- Ok.
Îmi ridic bărbia și privesc pe geam căutând detașarea pe care să i-o afișez. Perdeluța nu se clintește. E încă zăpușeală. Dar nu pentru multă vreme. E deja mijlocul lui septembrie.
- Te las.
Aș vrea să sune concluziv și irevocabil.
- Bine. Te pup.
Întotdeauna « mă pupă » când cedez ușor. Eventual cu zâmbet și grație.

M-am trezit în fața casei, orbită de soare. În ce parte s-o iau?… Îmi pun ochelarii cu rame groase și formez numărul lui Mihai.
- Veniți ? mă ia el direct, continuând discuția de dimineață.
- Păi, nu tocmai… încerc să-i îndulcesc veșnica eschivare a lui Marc.
Din relația asta, eu m-am ales cu multe din sarcinile pe care el le detestă. Una ar fi să-i contramandez întâlniri pe care știe că, oricum, nu le va onora.
- Bănuiam.
Săracul Mișu. El știe multe…
- Și tu ce faci ?
Nu aveam habar.
- De fapt, ar cam trebui să mă duc la …
- Hai să te duc undeva.
Hm. De ce aș clipi ?
- Ok.

Era o terasă modestă, acoperită toată în iederă și viță de vie. Nu mai fusesem aici, deși trecusem de multe ori pe lângă ea. E unul din locurile care nu te invită prin nimic special din afară, dar te încântă pe dinăuntru.
- Nu mai fii supărată. Știi cum e el.
- Nu sunt. Știu cum e .
Dar nu pentru multă vreme. Va veni și timpul în care-o să uit.
- Lucrezi la ceva nou ?
- Hm… Nu-mi iese un chip nefericit, zâmbi el, referindu-se la ultimul tablou.
- Mă mir. La asta ești expert. Ai zice că n-ai gustat în viața ta lapte sau miere.
- Le-am adulmecat. Dar nu m-au convins. Dulceața e grețoasă.
- În vreme ce amarul e-mbietor…
Ironia mea însă nu l-a făcut să continue.
- Sau crezi că fericirea nu e productivă ?
- Lasă livrescul la ușa lui Marc…
M-am simțit pusă la colț și el a înțeles.
- Scuză-mă. Hai să bem ceva.

De patru ani îl cunoșteam pe Marc și tot de atâta vreme și pe Mihai. Pe atunci hălăduiam nopțile cu gașca întreagă, prin toate barurile și terasele. Celebritatea nu se cuibărise între noi. După primul succes, Marc s-a luat pe sine în serios. Eu am fost prima care s-a bucurat, căci nu vedeam bine atâta dezmăț “intelectual”. Unii erau încă studenți – din aceia tomnatici și deprimați – alții lucrau cu cârca, în așteptarea marii cariere ce urma să-i consacre într-un domeniu sau altul. Apoi Moscu s-a însurat, prietena lui trezindu-se brusc într-o sarcină avansată. Gabriel și-a găsit un serviciu grozav, dar la Brașov… Mirciulică a luat-o la vale cu paharul…

- O să vezi, mândro, ce bine o să ne scoatem. Încă vreo două cărți ca asta, și rezolvăm tot: casă, mașină ca lumea, copii…
Era prima dată când pomenea de așa ceva. M-am așezat la picioarele lui, torcând mulțumită și răbdătoare, vreme de încă trei ani. După al doilea succes – ceva mai controversat – s-a înrăit în a demonstra criticii că nu e un meteorit. Și-a uitat amicii și alte relații la care ținea înainte. Mișu, însă, rămâne agățat de el cu înverșunare. Deși tratamentul pe care i-l aplică cu consecvență greu ar putea să-i țină alături pe alți fraieri în afara mea și a lui.

- Încă un pahar ?
Aprob energic cu bărbia, scuturându-mi astfel scrumul în poală. Se preface că-mi aruncă salvator vinul roșu pe rochia mea albă.
- Deci nu simți nevoia să-L provoci pe Dumnezeu ? revin eu filosofic.
- La ce bun ? Ce-aș obține ?
- Dovezi ale existenței Sale, zâmbesc, gândindu-mă că poate de-asta e atât de egal Mișu în toate. Credința îi dă un echilibru pe care noi îl căutăm în orice, mai puțin în propriul suflet.

Nu aleargă niciodată să-și plaseze tablourile pe la expoziții sau cumpărători. El susține că îi este greu să se despartă de ele. Că le face cu sufletul și apoi nu și l-ar putea vinde proștilor. Trăiește modest din două chirii ale unor apartamente din zone bune ale orașului. Le moștenise și altceva nu mișca pentru a câștiga mai mult. Nu-i trebuia, chiar dacă înainte de sfârșitul lunii nu mânca decât conserve proaste și pâine veche.

- Hai să-mi vezi pânza. Poate mă ajuți cu o părere.
Sticla se terminase și-mi era cam foame.
- Să comandăm întâi o pizza și s-o luăm la pachet.
Pe stradă, câinii se țineau șir după noi, mirosind cutia caldă.
- Hai să le dăm o bucătică…
Ideea păru amuzantă la început, dar în curând haita se mări de jur împrejurul nostru.
- Aruncăm o ultimă bucată și-o întindem ! hotărî el, amintindu-și că eram lihnită.

În apartament era aproape întuneric. De obicei aici ne strângem, când Marc se-ndură de mine să mă scoată « în lume ».
Pânza m-a întristat. Înfățișa o mireasă care fuge pe un câmp plin de maci. Voalul îi rămăne în urmă, iar deasupra capului ei zboară niște rândunele, în aceeași direcție ca și ea. Fața nu îi este foarte clară.
- N-aș vrea să te inspir eu mai departe, glumesc stângaci, așezându-mă pe canapeaua joasă.
Cerul e prea senin, verdele ierbii prea crud, macii prea roșii, pentru o mireasă care fuge de la propria-i nuntă.
Mișu pare că nu-mi înțelege protestul superstițios.
- Adică totul e varză ?… mă-ntreabă descumpănit.
- Nu. Vreau să spun că…
Îmi aprind o tigară și reflectez cum să mă exprim mai bine, în așa fel încât hotărârea să-mi fie evidentă.
- Am să renunț la Marc. Are casă, mașină, dar cu copiii nu se grăbește.
- A mai născut vreo colegă ? zâmbește el neștiind ce să-mi răspundă.

În redacție erau multe mămici. Cele de vârsta mea repetau Abecedarul. Mă bucuram de invidia lor, cum huzuream eu, deșteaptă și norocoasă fiind, avându-l pe Marc alături. Numai că eu dormeam mai mult singură, vorbeam singură, mâncam singură. Mă jertfeam pe altarul creației, în așteptarea fericirii ce va să vină, încununată de lauri, cu surle și trâmbițe. Parcă eram Ana din zidul lui Manole. Cu diferența că el nici nu m-aude când plâng.

- Nu se mai poate. Nu ajung nicăieri cu el.
- V-ați certat iar ?
- Nici măcar, Mihai. Nici măcar… Am obosit. Am fost prea mult timp generoasă, uitând de mine și sprijinindu-i personajele. Am și eu cartea mea și nu pot să asist împăcată la moartea lentă a personajului principal. Nu mă vede, nu mă aude, nu mă mai cunoaște. Sunt jucăria de seară și robotul de pe telefon. Se uită la mine așa cum se uită la oglinda din baie – în trecere, recunoscând un chip familiar. I-am dat prea mult și nu am primit nimic.

În camera spațioasă, cu ferestre mari, se instalase o beznă totală. Dintr-un colț de geam răzbatea luminița firavă a unui felinar de pe stradă. Fumam amândoi în tăcere, scufundați în canapea.
- Tu de ce nu te-ai însurat?
- Pai, n-ai înțeles nimic ? îi simțeam zâmbetul din umbră. Arta e și ea tot un fel de nevastă.
- Iar tu ești catolic și nu poți divorța…

Când l-am cunoscut, se găsea într-un fel de relație convenabilă cu un model cu care avusese mare succes în portrete. O fată foarte frumosă, dar « seacă », cum o găsise Marc. Nu neapărat lipsită de inteligență, ci doar de șarm. Nu transmitea « fior », era tot el de părere. Desigur, se referea la cel artistic, căci altfel duduia emitea unde pe toate frecvențele… S-a terminat discret, noi nici nu am știut când. De atunci nu l-am mai văzut cu nimeni. Dar nici nu-mi părea să tânjească după companie. Picta cu frenezie, chiar dacă nimeni nu-i trecea pragul să-i admire munca. Avusese un succes timpuriu și rezonant, încă din timpul studiilor. Colegii îl copiau, iar profesorii îl recomandau drept un maestru în devenire.

- N-aș divorța niciodată.
Nu știu de ce, dar am intuit că nu se mai referea la « nevasta » cea de toate zilele.
- Ai fi un tată bun…
- Și tu la fel, mi-ntoarse el zâmbetul.
- Și copiii ar fi minunați !
- I-am crește foarte frumos… spuse în șoaptă.
Mi-a luat mâna în palma lui caldă. Am simțit că ezită…
- Să-ți mai pun un vin? Cred că am ceva bun pe undeva pe aici…

S-a ridicat și a aprins o lampă, într-un colț îndepărtat al camerei. Avea un abajur mare, în formă de clopot. Aproape că te invita să o clatini, să vezi dacă dăngăne. Pe un dulap pe care stătea și telefonul, se afla a doua carte a lui Marc. „Pionul secret”, semnat banal Vlad Dumitrescu. Mi-am amintit istorioara care i-a schimbat numele, printre cunoscuți, cel puțin. Erau la Dealu Mare, într-o discuție amplă, udată din belșug. Turtă fiind, Marc se ridicase pe masă, pentru mai multă elocință și impact. Se ținea cu o mână de o aplică care se găsea pe perete, la nivelul lui. În cealaltă avea sticla de bere. „Eu sunt Marc Aureliu!”, a anunțat in forță și apoi s-a oprit. Când a deschis iar gura, a făcut-o pentru a voma în cascadă.

- Ai citit-o? îl întreb pe Mihai, fluturând paginile cărții.
- Da. E mai slabă decât prima…
Asta știa și Marc. Tocmai din acest motiv era acum mai pornit decât oricând să-și demonstreze puterile.
- Parcă n-aș mai bea… protestez eu văzându-l că scotocește prin bar.
- Pe asta n-o s-o refuzi.
Era o tămâioasă de Valeverde cum nu se mai găsea de mult.
- Pentru ocazii speciale…preciză el.
- Care ar fi cea de azi?
- Mireasa mea capătă contur, zâmbi el spre tablou.
Apoi se-ntoarse spre mine.
- Și rochiei tale albe i s-ar potrivi niște maci…
- Nu. Și, oricum, îmi lipsesc păsărelele alea de deasupra capului. Am eu altele, dar nu atât de liniștite.

- Știi, magia din vinul ăsta s-ar putea să funcționeze, încep eu analiza discursului, cu paharul aproape gol.
- Te vei lăsa sedusă și până la zori vom fi căsătoriți…
- Asta ar fi frumos, mă eschivez eu în slalom.
- Aveai de gând să faci ceva reprobabil?
Privesc o bucată de tencuială căzută din peretele din față și mă explic:
- Răul deja e ireversibil. Acum de-abia am tăria să recunosc pisica pe care o tot aruncam în curtea lui Marc.

Adevărul este că eu am încetat să-l mai iubesc de multă vreme. Doar că n-am vrut să recunosc. E mai convenabil să-l acuzi pe celălalt că nu te mai iubește, decât să-ți asumi limitarea sufletească, plictisul și sentimentul searbăd care a-nlocuit pasiunea de la începuturi. M-am săturat sa mă ofilesc în umbra scrisului său și am început, ușurel, o manevră instinctivă de apărare: retragerea… El e ocupat, eu nemulțumită… Dar dacă el e ocupat tocmai pentru că eu sunt nemulțumită? Dacă a înțeles cum stau lucrurile, dacă simte la fel și evită întreruperea inerției? Poate că, de fapt, nu vrea să facă el pasul final, lăsându-mi mie inițiativa…

M-am dus lângă fereastra deschisă și am simțit adierea începutului de toamnă.
- Cred că s-ar cuveni să vărs o lacrimă-două, povestindu-ți aceste lucruri. Dar nu mi-ar ieși. Etapa asta s-a încheiat mai demult.
- Iar eu probabil că ar trebui să te îndrum spre second thoughts. În calitate de prieten…
- Al cui?
- Al amândurora, de fapt…
- Dar tu mă vei scuti, nu? îi zâmbesc recunoscătoare că nu mă bate la cap. Eu voiam doar să mă aud vorbind, dar să nu fiu singură.
- Nu știu, de fapt, pe cine scutesc. Probabil că pe nici unul dintre voi…

Mi-a întors spatele încet și într-o clipă camera s-a umplut de Patsy Cline. Vocea ei grea, plină de inflexiuni expresive, chiar mă putea face să plâng.
- Cred că ar trebui să plec. Dar nu mă întorc la el. Mă duc acasă.
M-am răsucit pe călcâie și am simțit că echilibrul mi-e cam fragil.
- Ușurel… Nu pleci nicăieri acum. E mult prea târziu. Mai bine te întinzi aici pe canapea. Până se termină discul vei fi de mult adormită. Eu mă duc dincolo…
- Nu mă lăsa singură cu mireasa asta deprimantă, te rog.
Cred că e singura lui lucrare care nu mă convinge. Poate pentru că nu are față…

S-a întins alături de mine și înghesuiala cu un trup bărbătesc care-mi era necunoscut mi-a dat fiori. Am ascultat muzica în tăcere, până am simțit cum mă cuprinde o moleșeală foarte plăcută. Marc era departe, iar pe Mihai îl simțeam respirând egal ca întotdeauna, cu nasul în părul meu răvășit peste perne. N-aș fi putut spune dacă dormea sau era numai liniștit. Alunecând din ce în ce mai mult spre somn, mă gândeam că poate nu mi-ar fi displăcut să mă atingă, să facem dragoste fără vorbe, fără zbucium… El e atât de calm în toate… Cred că dormeam și nu știu dacă am visat sau îmi imaginam doar cum buzele lui calde și moi mi-au atins gura pentru câteva secunde. Era bine…

M-am trezit dimineața târziu, învelită cu un pled subțire. Mirosea a cafea și a diluant de vopsea… Năucă, am reușit să ajung la baie fără să mă întâlnesc cu el. Chipul din oglindă mi-a părut obosit și trist. Trebuia să vorbesc cu Marc. Era poate îngrijorat… Simțeam că am puterea să-l anunț că eu mă retrag. N-am chef de scene și explicații… Lucrurile sunt atât de limpezi, în fond. Trăim doar în cenușa a ceea ce a fost cândva.
Mi-am luat pantofii într-o mână și geanta-n cealaltă, ferindu-mă să fac zgomot. Am ieșit pe ușă cu gustul amar al vinului în gură.

Marc nu răspundea la telefon, ceea ce însemna că și l-a închis. Bănuiam că lucrase toată noaptea și acum dormea. Mi-am petrecut duminica făcând curat prin dulapuri și aranjând în bibliotecă cărțile răvășite. Parcă descoperisem puteri să îmi văd și de ale mele, de-acum. Eram împăcată, deși mă așteptam la ceva zarvă din partea lui. Nu-i nimic, se va reîntoarce la lucru și îi va trece repede. Nu avem ce jeli.
Spre seară, m-a sunat. Era nervos din pricina unui articol pe care-l descoperise într-un ziar mărunțel de vineri. Jurnalistul îl făcuse harcea-parcea și pusese cruce eventualelor „opere” ce ar putea urma… Mama lor de dobitoci… Le va arăta el… A, el crezuse că l-am lăsat să lucreze și că am dormit acasă, să-mi pot urmări filmul de seară. Nu l-am contrazis. A rămas că ne vom vedea poate a doua zi, după ce va încheia capitolul în curs, în care se simte foarte inspirat…

Lunea e un vacarm cumplit în editură. Toată lumea are treburi de început sau de încheiat, hârtii de plimbat sau de discutat, povești de istorisit sau rețete de schimbat. La prânz deja eram obosită și nervoasă. Urma să mă vad cu Marc peste câteva ore, să-i povestesc un lucru cu care eu deja mă obișnuisem. Mă irita faptul ca el nu știa încă. A sunat telefonul de pe biroul colegei din dreapta și m-am trezit cu receptorul sub nas.
- Pentru tine.
Ciudat să mă sune la ora asta. M-am mirat că se trezise. De fapt, vocea îi era încă răgușită.
- Știi… am o veste proastă… A murit Mihai. Probabil azi noapte…

Da, el știa din copilărie că Mișu are niște probleme cardiace. Dar cine se mai gândea la asta, când totul părea să meargă atât de normal?!… Medicii chiar s-au mirat că a ajuns până aici…
Marc se simțea vinovat că-l neglijase atât în ultima vreme. Fusese singurul prieten care-i stătuse alături, asemeni unui câine alungat care tot revine, deși îl îndepărtezi cu un picior zdravăn în burtă. Mișu nu făcuse niciodată caz de boala asta a lui. Mulți nici nu știau.

La înmormântarea care a avut loc miercuri, a turnat cu găleata. Se făcuse frig și bătea vântul, dar venise o mare de oameni să-și ia adio de la el. Când totul s-a sfârșit, Marc a vrut să mă urc în mașina lui, să mergem spre casă. L-am refuzat și i-am spus că și povestea noastră s-a încheiat. Că urma să-mi iau concediu și să plec în Apuseni, la rudele mele. Nu cred ca a înțeles chiar tot, dar l-am lăsat acolo, stând cu umbrela ridicată, ca un soldat înțepenit în ploaie.

După câteva săptămâni, am primit un telefon de la un avocat. Trebuia să mă duc la biroul lui, să-mi înmâneze niște lucruri. M-a înștiințat că Mihai îmi lăsase mie picturile. Și o scrisoare. A trebuit să închiriez o camionetă pentru a aduce acasă tablourile. De fapt, nu erau toate, ci doar cele de pe o listă destul de lungă, făcută chiar de el.
- Valorează deja o avere, acum ca a murit, mă informă Marc sec.
Își revenise binișor, nu pot zice că era marcat de despărțirea noastră. Auzisem însă că își face timp pentru diverse fete, de câteva ori pe săptămână…

Am amânat multă vreme citirea scrisorii. Stau cu ea în mână și privesc pânzele înșirate după mărime pe jos, sprijinite de pereți. În față tronează „Mireasa cu maci”. Chipul seamănă izbitor cu cel din oglinzile mele.
„ Te-am iubit din prima zi în care Marc mi te-a prezentat. Sunt fericit că am trăit atât cât să te cunosc, să mă bucur din când în când de prezența ta, de zâmbetul tău, de adierea pe care o lași în urmă când te miști… Dar n-am să fac literatură. O las în seama altora…
Mi-ai dăruit cea mai frumoasă noapte din întreaga mea viață, lăsându-mă să-ți veghez somnul îndeaproape, să te aud cum visezi… A fost o bucurie la care nu îndrăznisem să sper niciodată. Mulțumesc…”

Voalul alb se scurge din zbor peste iarba crudă și mângâie macii însângerați. Nu mai e absolut nimeni în preajma mea. Sunt singură până la capăt și-mi țiuie urechile de atâta tăcere. Octombrie intră pe fereastra înnorată și mi se așterne cu greutate direct pe sufletul gol.

















.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!