agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2841 .



Alege-ți un pământ. Oricare!
proză [ ]
alături de S. R.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [dorul ]

2005-10-12  |     | 



Moto:

"Îmi lipsește enorm se te țin în brațe. Să îți citesc jurnalul cu plânsetele tale pe care aș vrea pur și simplu să ți le sorb. Îmi lipsește să sari la gâtul meu și să mă săruți. Îmi lipsește privirea ta ce pur și simplu mă devora când făceam dragoste. Îmi lipsește glasul tău râzând. Îmi lipsesc dulceața buzelor și sânul de lapte. Cu totul de vreau te gândesc. Simt cum tot ceea ce sunt încetează a mai dori să trăiască fără prezența ta."

*

E noapte. Sunt departe de orice tărâm cunoscut de ei, sau de alți oameni. Sunt în alte spații fără margini spre infinit, știți, acelea despre care se tot povesteste "peste 7 țări, 7 mări, 7 zări" 7 Așteptări. Așteptarea cui? "A iubirii" ar spune el, dar e prins de alte gânduri mult mai pământene. Afară plouă torențial, sunt departe de casă și n-au găsit un loc unde să înnopteze. Pentru că plouă, nu pot monta nici cortul. E o căldură sufocantă. Și Plouă.
El conduce de 12 ore. E obosit. Ea îl priveste cu coada ochiului și l-ar mângâia dar știe că asta doar ar agrava situația și l-ar face să își piardă ultimele puteri. Tac împreună. Simt împreună. Așteaptă împreună.

- Uite, o parcare, spune el.
- Rămânem aici?

Nu au de ales. Încep să facă glume, să spargă tăcerile molipsitoare și noaptea. Ea râde cristalin și îl sărută scurt cu fiecare apropiere. El îi răspunde pasiv și puternic. Simt amândoi natura care se dezlanțuie în jur. Simt că nu au nici un fel de control și că nu se pot încrede în nimic, că sunt cumplit de liberi. Ea, el, șoseaua, ploaia, noaptea și... iubirea?

- Nu, echilibrul.
- Þine-mă în brațe, șoptește ea.
- De ce te temi de libertate?
- Pentru ca e fragilă...
- Tu ești fragilă.
- Rămâi în mașină... uite, s-au luat până și luminile pe de drum.
- Ce importanță au luminile alea?
- Au.
- De ce?
- Nu știu. Pentru că sunt fragilă. Intră. Hai, te rog.
- De ce conteaza atât de mult ce e afară?
- Pentru că ne afectează... și pe noi stând, aici, înăuntru.
- Numai dăcă permiți asta.
- Cum să nu permiți?! Vorbesti în utopii, iubirea mea..
- Iubirea ta... Asta nu e o utopie?
- Acum vorbești prostii.

O îmbrățișează îndelung prinvind pe geam afară la ploaia al cărui vuiet răzbate în interiorul mașinii. Alina întinde mâna să închidă geamul.

- Nu, nu-l închide.
- Dar plouă în mașină, iubite!
- Nu suntem ermetici, să plouă.
- M-am saturat să te aud vorbind în dodii.. Parcă pășim mereu pe dale suspendate de metafore, parcă pământul ne arde tălpile.
- Uite, la fel vorbești tu.
- Hai pe pământ, Raul!
- Nu. De ce vrei să ne țintuiești ?
- Îi spune realitate, îi spune stabilitate, responsabilitate! Eu aici trăiesc. Pe pământ!
- Da, da.. îngradire, sufocare... în trepte.. Ce faci?!

Alina ieșise din mașină exasperată. Se dezbracă și ridică palmele spre cer acceptând ploaia, ce cade torențial mângâindu-i trupul - Raul privește năucit și... încântat.

- Ai să răcești, întră!
- Realitate, Raul, nu doreai realitate? Hai, calcă pe pământ, calcă prin bălți cu picioarele goale. Începu să alerge în întuneric, desculță și goală.
- De ce fugi de viață? Crezi c-o să dormim în nori și-o să ne cânte îngerii mereu?
- Într-un sfârșit, da...
- Nu glumi... Nu acum.
- De ce nu acum?
- Păi eu îngheț degeaba în ploaie?
- Mai știi...

Alina îl priveste mustrător.

- Esti atât de superficial!
- Nu-i adevărat.
- Ba da! Parezi orice tentativă a mea de a te face să simți.
- Nu, sunt doar... vulnerabil.
- Hai în ploaie! zbieră Alina.
- Nu.
- Hai! Eu eram cea fragilă, nu?
- Aici e vorba de cu totul altceva. De ce îmi ceri să cobor pe pământ, când iubirea noastră nu e pământească?
- Iubirea e! Nu are origini, nu are morți, ne are ea pe noi, doar atât. Iar noi suntem...
- Umani, spuse Raul încet.

Coborând în ploaie, Alina nu i păru niciodată mai frumoasă.

- Mi-ai lipsit.
- Dar am coborât din mașină acum 2 minute.
- Nu, ai coborat mai demult... mult mai demult.
- Uite s-au aprins luminile... Și sunt goală.
- Vrei să intri în mașină?
- Nu. Să ne vadă toți.


Afară plouă torențial, e noapte, sunt departe de casă și au găsit un loc unde să doarmă. Și plouă.

El a condus timp de 12 ore, dar nu mai e obosit. Ea îl privește cu coada ochiului și îl mângâie. Știe că asta nu îl face să își piardă ultimele puteri. Luminile s-au aprins pe drum, iar mașinile care trec incetinesc în mers ca să privescă doi tineri goi, pașind prin bălți, în noapte. Tac împreună. Simt împreună. Și nu mai așteaptă.

**

În vârf de munte, într-o febrilă cabană, două trupuri dorm încă leneșe, în boarea caldă a dimineții. Soarele a răsărit de mult, încălzind pajișiti smaraldiene. Flori se deschid acceptâd sărutul soarelui, iar in fața cabanei, un cățel latră speriat în fața unui pui de căprioară.

Printre genele întredeschise, Alina, se lasă alintată de căldura soarelui și săruturile tandre ale bărbatului de lângă ea. Îi zâmbește fugar, iar apoi se ghemuiește la pieptul său gol. E îmbătată de parfumul lui. E cald în brațele omului acesta. Cu toate ca îi pare totul relativ ,acolo, în vârf de existență nupțială, în brațele lui, se lasă furată de dorință și febră. Îl iubește. Sunt anumite gesturi, pe care numai ea i le cunoaște, pe care nu și le cunoaște nici măcar el, gesturi care i-au spus mereu ceea ce omul de lângă ea simte: o iubește.

Ceea ce nu știe este de ce nu îl poate înțelege mereu.

- Uite misticitate... A răsărit luna!
- Așa e, dar mie îmi plac tot norii. Hai, vrei să zburăm împreună?
- Parcă rezolvasem partea asta din ecuație.
- Tu o rezolvaseși... eu rămân mai departe tributar norilor.
- Mda... Una vorbim și alta facem. Și mai mai spui că nu ești superficial.
- Eu? Vino încoace.
- Nu vreau...
- Te rog...

Alina se lasă prinsă de brațele sale. I se ghemui la piept printre adierile reci ale nopții. E cald și e dragoste la sânul lui.

- Acum uită-te cu atenție la măreția lor...
- O recunosc, dar ce au ei de-a face cu noi?
- Undeva, in timp, poate ca ne vom avea locul printre ei. Poate chiar vom zbura.
- Dar zburam deja. A-vi-oa-ne...
- Alina! Chiar trebuie sa imi rastalmacesti totul? Materialul nu e tot ceea ce exista pe lumea asta.
- Scuza-ma, dar eu nu pot crede in ceea ce spui tu atat de usor, eu... Eu prefer lucrurile pe care le cunosc.
- Ne intoarcem la frica, deci...
- Nu e frica, Raul. E siguranta care mi-o ofera ceea ce stiu!
- Adica tu nu vrei sa cunosti ceva mai mult niciodata?
- Prostutule, totul pe lumea asta e relativ! Totul, i nclusiv materialul, iubitule...
- Si atunci? Siguranta?
- E in ceea ce cunosc...

Raul o intoarce cu fata la el. O înlănțui in bratele sale si o privi in ochi.

- Si eu?
- Tu?
- Da! Eu...
- Pe tine... Tu... Lasa-ma sa privesc norii, iubitule.
- Nu!

Un sărut o face să se simtă mai ușoara decât un fulg, să o treacă fiori reci, de culmi.

- Ce faci? Raul! Ce faci?
- Cum adică ce fac? Îmi iau zborul. Te duc în lumea norilor.
- Raul? Ești bine?
- ...
- Raul, de ce trebuie neapărat să zbori? De ce nu pământul?
- Pentru că vreau să vezi lumea mea, la care visez, din care am venit.
- Mă iubești?
- Te ador!
- Mă iubești!
- Te iubesc!

Încă un sărut ce o face să cedeze brațeor lui, încătușată căldurii și siguranței oferite de ele. Știe că alături de el piere orice formă de pericol.

- Mi-e dor de pământ.
- Dar nici n-am ajuns la nori.
- Raul, mie mi-e frică de nori. De ce îmi ceri să urc la nori, atâta timp cât dragostea noastră e pe pământ?
- Iubirea există, dragostea mea... Iubirea nu are origini, nu moare, trăiește în fiecare din noi, prin noi.Iar noi...
- Tu ești acolo sus, iar eu aici!
- Și atunci cum de suntem împreună?
- Când ai picat din nori, în brațele mele?
- Atunci când m-am îndrăgostit de tine.

- Mi-e dor de pământ.
- Deja? Dar uite ce frumos e în jur. Și câtă liniște...
- Și pustiu!
- Dar nu e pustiu. Aici sunt toate visele oamenilor. Chiar și ale noastre.
- Eu îmi cunosc visele, iubitul meu... Vreau doar să iți cunosc visele tale, dar nu de aici, ci povestite de tine.
- Dar privește în jur... Te rog...
- Sărută-mă.

Raul o sărută.

- Uite, acesta e visul meu cel mai de preț.

Ușor supărat, Raul îi dă drumul avântându-se printre nori. Speriată, Alina rămâne locului, însă își dă seama că deși nu poate zbura, nu cade în gol.

- Cum de...
- Poți zbura?
- Da...
- Simplu. Totul pe lumea asta e relativ, iubito. La fel ca și pământul, și în mijlocul norilor tot o lume relalivă găsești. Totul e improbabil. Dar aici poți crea propriile reguli. Tu ți-ai dorit să rămâi.

Goi, în mijlocul norilor, ispitiți de vise, unul în brațele celuilalt, trec pragul acestora, în lumi în inimaginabile. Lumi ale căror centre de gravitație devin.

- Hai înapoi pe pământ... Te rog...
- Care pământ? Alege-ți unul...

În vârf de munte, într-o febrilă cabană, două trupuri dorm încă leneșe, în boarea caldă a dimineții. Soarele a răsărit de mult, încălzind pajișitile smaraldiene, florie se deschid acceptâdnu-i sărutul, iar in fața cabanei, un cățel latră speriat în fața unui pui de căprioară...

Așezată într-un șezlong, Alina stă la o masuță în fața cabanei, sorbin ușor din cafeaua adusă de Raul și se lasă mâgâiata de razele soarelui. Raul stă rezemat de gardul de lemn ce mărginește curtea de prăpastie. O privește cu drag. E liniște.

Tac împreună. Simt împreună. Așteaptă...

***

Incheie scrisoarea si o pune pe noptiera. Dimineata urmatoare o va trimite. O va si visa. De fapt, o viseaza de saptamani intregi: ce va scrie, cum va imbina frazele, cum sa coboare in iubirea lui mai mult, cum curat, cum adanc. Reinventeaza dorul asa cum doar un om care iubeste poate, ducandu-l pana la obsesie. Il mananca, il bea, il vede, il mangaie, il ascunde, il traieste, il devoreaza pe dinauntru si il renaste in fiecare secunda, iar ea habar nu are! Cineva spunea ca iubirile se iubesc separat, celalalt fiind doar un suport asupra caruia sa-ti arunci iluziile, si care se prabuseste, sa nu, care poate face acelasi lucru uitandu-se la tine : isi hraneste himerele. Gandul acesta il inspaimanta!

Somnul il chinuie mereu inainte sa vina, deja a devenit o rutina. Intins in pat cu ochii in tavan hoinareste in trecut, in prezent sau tese viitorul. Inchipuie dialoguri ce nu vor avea niciodata loc dar au darul sa il linisteasca, sa-i alimenteze dorul.

- Esti aici?
- Da.
- Unde esti?
- Peste tot.
- Coboara, te rog..
- Urca, daca ma iubesti…

Si se iubeau in taine nopti intregi intre departari amare. Scrisorile deveneau din ce in ce mai rare, chmearile soptite, visele goale..

- Esti aici?
- …

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!