agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1710 .



Anna
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Kasper Hauser ]

2005-10-05  |     | 



Anna

*

Tăcută va fi noaptea asta,
Tăcute bărcile amanților –
Anna –
Un somn adânc se furișează
sub pleoapele condamnatului
În pahar să nu vadă
Roșu
Sângele în care stă înnecată grădina Domnului
Ajută-ne,
Ajută-ne Anna,
E prea beznă aici înăuntru-ne –
Credeam că voi putea răzbate însingurarea,
Credeam că un cuvânt
Va putea spinteca cerul ăsta absent
Va mântui liniștea
Celui ce a sfâșiat așteptarea
Ne-au trădat zilele pe un sărut,
Un Iuda răstignit în valea adâncă
A lepădărilor de noi înșine

Orice se poate ascunde dincolo de această pereche de ochi – o arzătoare dorință, un gând, 1o pasiune și în final, dar nu și în cele din urmă, o agonie. Așteptam în gară, așteptam...era cald și nici un semn – vreun autobuz poate – nimic... Doar era foarte cald, atât. Și eu trebuia să ajung acasă, măcar de aș mai fi avut țigări, aș mai fi putut alunga această aproape insuportabilă așteptare. Cine naiba m-a pus să merg până în capătul orașului?
Așteptam în gară, era pe la sfârșitul lui martie, dar era un frig de îți crăpau ochii în cap. Nu știu de ce naiba așteptam – nu trebuia să vină nimeni, nu trebuia să plec nicăieri...pur și simplu... mă gândeam că poate va trece timpul mai repede, macăr până mai spre seară...
Voiam să ne despărțim, voiam să o cer în căsătorie, voiam să o cunosc, voiam să fie cu mine, ar exista oare un cuvânt de patru litere ce să descrie, simultan, aceste patru trăiri, nu atât de contradictorii pe cât par. Anna era numele ei, Anna o numeam eu de fapt, nu știu cum o cheamă, de unde e sau dacă măcar e undeva, dincolo de granițele imaginației mele. Am văzut-o într-un film, am citit-o într-o carte, am visat-o probabil și totuși când trece pe lângă mine nu o recunosc niciodată.
Azi i-am luat flori, am să i le las la pragul ușii cu un bilet de invitație pentru seara asta. Știu, spuneam că nu știu unde stă – nu-i nimic, poate o voi găsi până atunci.
Dormea pe umărul meu iar eu îi priveam chipul, lăsând în pace filmul pe care preț de jumate de oră îl sorbisem cu atâta interes. Nici măcar nu știu dacă e ea, mă gândeam să o strig pe nume, dar dacă nu era ea, dacă acela nu era numele ei. Cu siguranță ar fi dispărut atunci.
Există oare vreun cuvânt?
A
N N A
Era un joc defapt. Cea mai grea naștere era cea de la numărul trei, la numărul patru. Dar în final tot trei se vede. E un triunghi.
Nu trebuia să o las singura, nu trebuia eu să plec – asta e clar din capul locului – știam că nu va mai fi cale de întoarcere.Aici nu sunt în afara-mi, când scriu, fiecare cuvânt se preschimbă din ceva ce nu cunosc, în ceva ce va urma să cunosc. Aici fiecare rescriere este o oglinda, prin care se reflectă o nouă spaimă, fiecare strigăt așteaptă un răspuns final, se ridică împotriva celui ce pierde lucrul așteptat...Nu se poate, trebuie să încetez... Ba nu, nu pot, nu vreau. E greu să renunți cu lucrurile cu care te-ai obișnuit o viață întreagă.
Acum s-a trezit, s-a apropiat de mine și m-a mângăiat ușor, apoi și-a lăsat capul pe umărul meu. Nu a spus nimic. Nu vorbește, nu are cum, fiindcă e din lemn și am învățat-o să nu mai vadă sforile ce au prins-o de mâini și picioare. I-am ascuns trupul într-o valiză. Era sfâșiat, l-am parfumat și am pus petale deasupra și i-am acoperit gaura din stomac, ea nu trebuie să știe cum a murit.
Tot nu pot să mă trezesc. Spune-le că nu îmi voi mai reveni azi, e mintea mea înăuntru tumorii, iar în tumoare sunt eu, dictându-mă din interior spre exterior.
Anna…
O cunosc, vă zic, o cunosc. Nu are rost să mă mai ascund. E aici cu mine, mereu a fost…spune-le, spune-le odată, eu m-am săturat.

Eu sunt Absurdul, strigam în continuu prin camera goală. Am luat eșarfa Annei și am rupt-o în bucăți, m-am despărțit de trupul de marmură și de sângele cald...
Nu pleca, nu pleca încă…îi șopteam eu, ținându-mă de ea ca de o ultimă speranță. Dar ochii îi erau reci, fața alba și lacrimile împietrite pe obraz. Știam doar că e noapte. Nimic, nimic altceva, vreo amintire legată de…Anna! Anna, trezește-te! Trezește-mă…Trezește-ne…
Eram în deșert când am cunoscut-o, creștea șerpi în copacii domnului și seara ducea stelele la alăptat…Dar toate acestea nu înseamnă nimic – închisă într-un craniu, dezlega potopul din arca lui Noe și a celor 999 de îngeri…firește, era un vis. Era praful alb de pe masă, Anna, trezește-te...
Dar Anna dormea,

„ – Ai grijă să nu întârzii” se auzi vocea din spatele meu.
„ – Probabil că așa voi face…” „ – Probabil… ” Ce răspuns mai e și ăsta?
Îmi arde capul, îmi ard ochii, dar în brațele-mi deschise e iarnă, iar Anna nu mai e în globul de sticlă. Gata, mă duc. Sărută-ne de plecare, sărută-ne, căci toți suntem întemnițați în cancerul unui sărut.

Capitolul II: Trezirea

Așteptam…Știu că de acum nu mai pot nega nimic, totul se știe… Domneau peste noi tăcerea, printre scrisorile fără speranță, depărtarea precum un zid de carne vie, un cabaret ce își deschidea ușile între noi... Am luat masca, inconștient, un obiect a cărui preț era foarte mic, un obiect care îmi plăcea. Era înnorat afară și prin acele locuri un aer apăsător se lăsa sau poate era numai imaginația mea. Am ajuns la o cabină publică. Trebuia să sun acasă, să spun patronului ce am rezolvat, trebuia să sun... Telefonul se auzea în gol, nici un sentiment, nimic, precum două mîini reci împreunate și aruncate într-un sicriu. Împușcasem un om, în legitimă apărare. Într-o baltă de sânge îi mai auzeam inima bătând, mieii Domnului scârțâind a disperare. M-am îndreptat către Fecioară, spunându-i că nu am vrut să îl omor pe acel om, dar apoi a dispărut cu totul, numai mieii au rămas.
Anna. Ne-am trăit exoticul vis cu fiecare bătaie a inimii, acest om a obosit, a adormit fără să vrea la capul tău înainte de vreme și acum numai lemnul mai vorbește și terifiantele frânghii – mărturii veșnice ale ororii. Dar nu ne vor găsi, nu aici, în acest lăcaș uitat până și de Dumnezeu, ceasul bate de trei ori, căci de trei ori ne-am lepădat unul de celălalt, măsurându-ne credința într-o tăcută dar puternică furie. Iubește-ne Anna, noi doar am încercat...am încercat să răzbatem singurătatea.


Ascultă!
Prin cranii ploaia sună amenințător,
Ziduri de carne vie
Ce vor să răzbune surghiunul străbunilor,
Dar somnul își are propriul preț,
Trezit,
Condamnatul se apropie de tine,
Numai că tu nu ești acolo,
Ci doar o simplă poză
Încătușată-ntr-o ramă,
Un gând aruncat în mintea unui nebun,
Sfârșește!
Sfârșește acum această feerică inutilitate

Sticla de vin încă mai era plină pe jumătate sau goală pe jumătate, cum vrei să crezi, leșinat de somn și de înstrăinare, încercam să îi mângâii sânii, o simțem aproape ca pe un fruct ce abia prinsese a pârgui. Ne-am vorbit în acea noapte, eu animat de băutură, ea de curiozitate, am plâns la capul ei ca un copil nevinovat și au zâmbit toți demonii din mine, atunci când stătea în brațele mele privindu-mă, sorbindu-mă din priviri ca pe un produs nou apărut pe piață. Eu dormeam, deși treaz, deși sărutând-o, eu dormeam, iar când m-am trezit și i-am simțit buzele și limba muscând din parcă din a mea, am tresărit. Acel trup îmi era atunci atât de cunoscut, pe când paralizat în adâncul ochilor ei. Eram EA, pe când o pătrundeam și simțeam că intru într-un mormânt, o rană deschisă din care nu voi mai putea ieși nicicând. Mi-am pus capul peste ea și am încercat să adorm. Dimineață nu mai era nimeni, numai sticla de vin, a zecea sau poate a unșpea sau poate numai a doua, se afla pe masă, pe jumtate plină sau pe jumătate goală, cum vrei să spui... Numai parfumul se mai simțea, un ieftin și mult prea dulceag parfum, ca un roz strident ce asalta ochii. Îi mai simțeam mângâierile pe când mă îndreptam spre ușa de la bucătărie, le simțeam ca pe ceva persiflant, voiam să scap de ele, dar încă îi mai simțeam oasele înăuntrul meu și glasul ei îmi răsuna în urechi. Nu, nu a fost nimic deosebit, erau numai fantomele delirului comun, al fiecăruia.
Am părăsit bucătăria, nefiindu-mi foame sau sete, nemaiavând țigări și nemai vrând să mai am, m-am îndreptat înspre valiză, am deschis-o, eram cu mâna pe mătasea în care era învelit lemnul, dar am văzut sforile atârnând amenințător și am închis-o brusc.
Trebuia să plec de aici, să mă întorc înapoi acasă, să mă întorc la tine, poate acum ne vom putea privi în ochi și accepta așa cum suntem. Avionul era în șase ore.
M-am dus deja la aeroport neștiind ce să mai fac în tot acest răstimp. Mă gândeam din ce în ce mai mult la tine și un sentiment de zădărnice mă cuprindea – știam că am greșit, prea mult, mult prea mult. Când eram copil, obișnuiam să mă joc mult cu păpușile, ceea ce atrăsese curiozitatea și batjocura altor copii. Eram ciuca bătăilor și de fiecare dată când voiam să ripostez tot eu sfârșeam rău. Ba că un copil venea cu fratele mai mare și punea să mă bată, ba se duceau să mă spună părinților, care nu erau de acord sub nici o formă cu violența și tot pe mine mă pedepseau. Am crescut așadar cu un complex, iar la 12 ani am omorât un băiat. Era într-o vară și toți copii erau la joacă. De vreo câteva săptămâni nu puteam ieși din casă fiindcă ajugeam vînăt și sângerând. Alor mei nu le arătam nimic, fiindcă de fiecare dată când încercau să mă apere, mai tare mă făceau de râs. Voiam totuși să ies, cunoscusem o fată și voiam să îi arăt păpușile. Dar când mă gândeam la ce se putea întâmpla, la felul în care aș fi putut fi umilit, căci am fost umilit de multe ori în prezența fetelor, o puternică furie mă cuprindea. Am luat așadar un cuțit foarte bine ascuțit de tata și am hotărât să ies jurându-mi că voi băga cuțitul în primul copil care se va lua de mine. Când am ieșit din scară, au și început să alerge spre mine. Un zâmbet și o bucurie sadică mă cuprinseseră. Cel din fața mea era un băiat mai înalt, cu părul oxigenat, mai mare cu doi ani ca mine și care era mereu pus pe glume. S-a apropiat grăbit făcând semn celorlalți să nu înainteze. A vrut să mă lovească, eu m-am ferit, iar când m-a lovit, am băgat cuțitul în el. Copii au rămas încremeniți cu toții, fetele au început să țipe și să strige după părinți, în timp ce victima mea privea în gol cuprinsă de friguri și teamă. Îmi putea vedea zâmbetul de pe fată, strângea din dinți simțindu-mi satisfacția. Nu am fugit, ci pur și simplu admiram priveliștea în timp ce părinții și poliția strigau după mine să arunc arma. Am aruncat-o jos și m–am lăsat dus la secție. Toată noaptea am trăit acea amintire, acea imagine cu mine înfingând cuțitul în burta băiatului, era un moment de glorie, deși podiumul era pus pe eșafod. Cu ai mei nu am vrut să vorbesc, ci le-am aruncat numai o privire mânioasă lăsându-i să înțeleagă că dacă m-ar fi ajutat cu adevărat, asta nu s-ar fi întâmplat. M-au eliberat în cele din urmă, pe motivul că aș fi suferit de o gravă instabilitate psihică și doi ani am stat în azil, loc în care te-am născut pe tine.
Numele ei nu mi l-a spus niciodată, dar în rest ne înțelegeam de minune, deși nu îi plăcea să se joace cu păpușile. Era o fire băiețoasă, iar când ne jucam, datorită opoziției dintre noi, ea prefera să aibă rol de bărbat și eu rol de femeie. Într-un joc se făcea că eram un cuplu, iar numele meu era...Anna. …și eram pe moarte. În acel joc am folosit păpuși pe post de rude, numai că părinții mei muriseră, deci rudele erau numai din partea ei, adică a lui...Se făcea într-o noapte că Dumnezeu i-a răspuns și i-a spus să stea fără griji, căci El o va salva. Numai că, a doua zi dimineață Dumnezeu s-a sinucis și a fost aruncat într-un alt timp, așadar nu a mai avut cine să o salveze. La două zile după jocul nostru, acea fată a murit. Era bolnavă oricum și doctorii nu puteau să o salveze. E trist că nimeni dintre cunoscuți nu a venit să îi ia trupul neînsuflețit, părinții ei fiind morți de ceva timp, iar restul...prea ocupați cu călătoriile. Fusese mezina unei familii de opt copii, a opta deci și se născuse după șase ani de tăcere. Toți frații și surorile ei și-au găsit rostul cînd încă ea își mai căuta copilăria . Mama ei murise prima, măcinată de teamă, neputință și regret, văzând cum crește acest copil pe care și atunci abia putea să îl hrănească. Pe tatăl ei îl vedea rar, căci tot îl plimbau cu serviciul dintr-un loc în altul. Într-o zi femeia a ajuns capătul răbdărilor – nu mai putea face nimic cum trebuie, era slăbită, atinsă în mod evident de multele nopți nedormite, febra îi creștea incontrolabil, iar în câteva zile a murit. Într-o noapte, copila a visat că se ruga la Dumnezeu ca mama ei să nu moară, iar acesta îi promise că o va salva, dar în ziua următoare El s-a sinucis și mama ei a murit. Când s-a trezit din vis a aflat de la spital că mama ei murise în mijlocul nopții trecute. Tatăl a murit câțiva ani mai târziu într-un accident la locul de muncă, iar acum murise și ea.
După câteva luni mi-au dat drumul, deși aș fi vrut să mai rămân. Cu ei mă înțelegeam, ei nu râdeau de mine, cu ei mă puteam juca fără teama că mă vor bate. Într-un fel îmi părea rău și de părinții mei, pentru că nu le-a fost ușor deloc, la urma urmei oricine greșește și câteodată consecințele greșelilor făcute involuntar, mai ales celor făcute în scopuri nobile, pot fi devastatoare. Și totuși, ce e corect și ce e greșit în viața, în zilele noastre?(reminder: schimba dracului asta, ca suna ca nuca-n perete, parca e dintr-un text de manele) Nimeni nu mai știe, orice regulă poate fi o lovitură de secure, orice îmbrățișare o capcană și orice gând bun se poate preschimba într-o cupă de otravă. Nu mai există, corect sau greșit, bine sau rău, ci o cursă disperată în scopul protecției și supraviețuirii, o cursă împotriva deplinei însingurări. Iar proria-ți casă se poate transforma în mormânt...

Peste luna prăbușită
Deșertul naște nefericite legende
În limba ceasurilor demult dispărute
Privește...
Prin perdele
Fantoma ta se vede
Mișcându-se trist
Senzual
Ca lenta sinucidere
A unei balerine

Am aflat de la părinții mei că ne mutaserăm la casă între timp, deci nu mai era nimeni care să mă agaseze, am fost dat la o altă școală, iar profesorii aveau datoria de a ține secret în fața colegilor de clasă și de școală vârsta mea, pentru a nu interveni întrebări prin întermediul cărora, această parte a trecutului meu ar fi putut fi dezvăluită.
Statul la țară îmi pria, aveam un loc al meu, o scenă, cum o numeam, unde în fiecare sâmbătă puneam, singur, câte o piesă cu păpuși. Nu aveam spectatori, nu voiam așa ceva, era un teatru mult prea intim pentru a putea fi dezvăluit oricui. Timpul trecea și o parte din răni începură să se vindece, măcar în aparență, deși starea de confuzie și neincredere avea să persiste.
Este curios cum toate aceste lucruri ți le spun acum, la atâtia kilometri depărtare de tine, la atâtea ierni ce stau să ne despartă și ore căzute fără speranță la capul adormirii noastre. Sărută-ne, sărută-ne Anna, trezește-ne din această neagră și stranie pădure cu izvoare ce sălbatic curg și lupi ce ne însoțesc drumeția, acest străin vrea să învețe limba ceasurilor pierdute, în speranța că nu e prea târziu.

Capitolul III: Moartea Marionetei



II

Drumul, deși cu avionul, părea foarte anevoios. Lângă mine un domn răsfoia ziarul și voia să mă provoace la o discuție despre situația politică din țările mari și despre numeroasele atentate ce le puneau în pericol stabilitatea. Am răspuns mai mult mecanic, datorită lipsei de interes ce ma domina în acel moment, am răspuns fiindcă nu puteam suporta tăcerea – vorbind, timpul trecea mai repede. Mi-a vorbit apoi despre organizații religioase secrete, despre o altă biblie, un alt Coran după care ele se ghidează. În ceea ce privește Coranul, îmi venea totuși greu să cred că ar mai fi variante alternative. Susținea că preoții, în timpul Inchiziției, puneau femei tinere să se culce cu ei, ca se le absolvească de rug și să retragă acuzațiile cum că ele ar fi vrăjitoare. Lucrul ăsta nu știu dacă e adevărat, dar era plăcut să îl aud, datorită aversiunii pe care o aveam față de biserică, în calitate de instituție statală. Am adormit la un moment dat, iar când m-am trezit, omul coborâse, iar în locul lui urcase o bătrână cu nepoțica ei. M-am uitat înduioșat la ei doi, iar apoi mi-am întors privirile înspre fereastră. Într-o oră și un sfert, trebuia să cobor, iar de acolo, în ziua următoare trebuia să plec iar. În după-amiaza zilei de mâine urma să fiu acasă.
[…]
Totul luase sfârșit, nu mai era nici un motiv pentru mine să rămân, de acum trebuia să mă întorc acasă. Eram cazat la un hotel de trei stele din mijlocul orașului. Inițial aș fi putu rămâne la un prieten, datorită cui am ajuns eu aici, dar preferam singurătatea. Venisem să îi aduc niște cărți pentru teza lui de doctorat, deși inițial am vrut să le trimit înntr-un pachet, prin poștă, am decis că dacă tot sunt pe drumuri, i le-aș putea înmâna personal, și așa nu îl văzusem de multă vreme.
Era rece în acea cameră, iar eu mă uitam necontenit pe fereastră. Prin geam se putea vedea jumătate de lună spintecată de acel cer senin și rece, puteam vedea siluetele a doi oameni stând pe o bancă, doi copii alergând și râzând, prin geam se putea vedea chipul meu, ochii... Încercam să îi citesc, încercam să vorbesc acelui om ce vedea prin geam, dar parcă era absent. Mă întorceam apoi și te luam de mână, intrebându-te dacă îți e somn, uitând că marionetele nu au somn, căci dacă ar avea nu ar mai fi marionete. Tu nu vei putea înțelege nimic din toate acestea, nu vei înțelege de ce te-am născut și de ce ești acum aici. Aceleași întrebări mi le-am pus și eu și nu am găsit nici un răspuns, Dumnezeu era ocupat cu fanclubul său, deci nu a vrut să îmi răspundă.
Îți mângâi ușor chipul, iar prin acei ochi intacți pot vedea că ai vrea înțelegi, ai vrea să știi de ce sunt oamenii atât de triști, când au posibilitatea de a exprima lucruri pe tu nici nu aspiri să le poți exprima. Te durea să știi că mulți ar fi preferat să fie în locul tău...nu, nu te durea, nu te doare nimic, e numai glasul din interior, mâna aspră și îmbătrânită ce mânuiește sforile creând iluzia conștiinței. Dormeai cu capul pe umărul meu, neobservând umbra acelei mâini deasupră-ți , neavând cum să știi că tu nu poți exista în afara cancerului meu. Ai găsit pe cineva ce îți seamănă leit, însă nu o vei mai putea întâlni niciodată, așadar, tristă, ai pus poza la loc și te-ai învelit. Era timpul să dormi. Eu? Nici nu știu, acum nu mai pot face nimic.
Așteptam…Dar orele dimineții treceau din ce în ce mai greu, iar gândul la tine mă înspăimânta și bucura în aceeași măsură.
Nu pleca, nu pleca încă…
Þi-am zis că am omorât un om. Nu am vrut să o fac, chiar nu am vrut, dar nu mi-a dat de ales. Era noaptea târziu, iar eu stăteam la o masă, într-un bar. Nu îl cunoșteam, l-am văzut doar intrând furtunos, urlând în stângă și în dreaptă, cerând de băut. Bineînțeles, nimeni nu i-a dat. Atunci s-a dus la bar, a cumpărat o 50 de whisky, a stat cât a stat la tejghea, iar dintr-o dată privirile lui s-au îndreptat către mine. Mă văzu singur, se apropie, se așeză pe scaun și începu să îmi bea din bere.
„ – Băiete, e cam târziu, nu te așteaptă doamna acasă?”
Eu nu i-am răspuns nimic, încercând să îi dau de înțeles că nu vreau scandal. Bineînțeles că nici el nu avea să se lase atât de ușor.
„ – Ce s-a întâmplat, simpla mea prezență te lasă fără glas? Știu, nu e prima dată. Nu te teme, nu am să îți fac nimic…care să te doară.”
Observă că nu am de gând să accept nici o provocare așadar continuă:
„ – Auzi, m-am întâlnit cu nevastă-ta” spuse el cu berea mea în mână „…și mi-a spus să îți transmit ceva din partea ei.”. După care îmi turnă berea în cap și plecă râzând. Nu am făcut nimic pe moment, chit că mă călcase pe nervi. Eram prea amețit, obosit...
În seara următoare, m-am întâlnit iar cu el. De data asta, se năpusti asupra mea și vru să mă lovească. M-am ferit, am fost dați afară, acolo l-am rugat să se potolească spunându-i că nu am nimic de împărțit cu el, dar el era din ce în ce mai pornit. Îi vedeam rânjetul, balele de gură, mai scuipa din când în când, timp în care mormaia lucruri pe care nu mai el le înțelegea. Se adunase în jurul nostru tot localaul, ca și când ar fi asistat la meciul secolului între Mike Tyson și virusul HIV. Eu stăteam nemișcat, amintindu-mi de o altă confruntare din trecutul meu, de șirul de umilințe. Începusem să tremur de furie și eram pregătit să fac orice ca să ies din situația asta cu bine. L-am lăsat să se apropie, să mă lovească, sub uralele camionagiilor zăbăloși și a femeilor știrbe și crăcănate care își băgau limbile-n gât una celeilalte, leșinate de băutură. Toți se simțeau bine, iar eu eram cauza. Auzeam voci huiduindu-mă într-un prelung horcăit, simțeam duhoarea de mâncare stătută, vedeam pe piepturile păroase și mâzgălite cu cele mai ridicole tatuaje, câte-o icoană cu Isus răstignit pe o cruce oxidată peste care corpul iși vărsa transpirația. Știam că voi răbufni și așa s-a întâmplat. Târâtura aceea se apropie de mine, simțindu-se victorios și vru să îmi dea o ultimă lovitură. Atunci am scos arma și am tras. Ceilalți s-au speriat, crezând că voi trage și în ei. M-am ridicat și am plecat, lăsându-l să se bălăcească în propriul sânge în timp ce vreo câteva curve îl boceau de zor.
Întotdeauna am urât bețivii notorii, toate acele prezențe subumane care suprapopulau șanțurile, scările de bloc, cârciumile și întreaga lume, care găseau în propria lor ratare un sens orgasmic, pentru care motto-ul „Trăiește clipa!” era curvă pe care o pătrundeau cu fiecare ocazie plângând în pumn de milă, slăvindu-și în același timp prostia și refuzul de a învăța din greșelile trecutului. Aș fi vrut să fiu Isus pentru o clipă, să iau un topor și să spintec toți aurolacii de la colțurile de stradă, toți vagabonzii aceia mărunți care noaptea erau în stare să te lase-împrăștiat pe stradă pentru banii tăi din care ei și-ar fi luat numai de băut dar nicicând nu s-ar fi gândit să facă ceva cu ei pentru a le fi cu adevărat mai bine, aș fi vopsit barurile cu sângele proxeneților cu figuri profetice, aș fi condamnat toți curvarii la veșnica impotență, În numele Tatălui, Al Meu și Al Sfântului Duh Amin și aș fi vărsat peste toată strada asta blestemată dezgustul meu, voma divină, trăgând dintr-o țigară și lălăind Aleluia – în veșnica mea pomenire... Dar ce păcat că nu am terminat încă de povestit și că totuși mai trebuie să continui.
Am fost arestat bineînțeles, dar nu au avut ce îmi face. Era clar că era în legitimă apărare, iar tipul era instabil psihic, deci am fost eliberat. De data asta, nu m-am mai simțit bine, sau rău, nu aveam să retrăiesc acele momente, căci nu mai era gloria nimănui. Era pur și simplu absurd sau sfidător. Singura întrebare care mi-o puneam era de ce eu. De ce eu ca țintă a batjocurii? Tăceam mereu crezând că nu voi fi observat, dar mereu ajungeam un punct de atracție. Dacă ar există Dumnezeu, aș fi curios să îl întreb, printre altele, și acest nesemnificativ amănunt.
După asta am fost în bordelul de care ți-am povestit. Nu, nu voiam să mă simt bine, știind că nu am cum, știind că nici ea nu are cum. Era o stare de plictiseală generală ce ne guverna, dincolo de gemetele pătimașe și toată acea plăcere contafăcută. Eu mă gândeam la tine, ea la iubita ei…La un moment dat ne-am oprit și eu i-am spus:
“ – Știi, nu vreau să facem asta?”. La care ea mi-a răspuns pe un ton cât se poate de natural.
“ – Nici eu. Îmi urăsc slujba. Am acceptat-o numai ca să mă pot muta cu iubita mea în altă parte, în alt oraș probabil.”. Am mai discutat apoi, în timp ce o mângâiam, tremurând mai mult, ca și când aș f mângâiat un mort. Am tresărit la un moment dat, crezând că sunt ochii tăi cei pe care îi văd și nu ai ei. Ea m-a cuprins ca pe un copil și mi-a spus să dorm, sunt obosit, am văzut multe și în cele din urmă mi-a spus că ești norocoasă să mă ai, să mă fi avut măcar. Suspinam în tăcere, numai eu știind neadevărul monstuos al acestor vorbe. Totuși era bine să fii rege în țara orbilor, fără ai să ai pe nimeni care să te poată vedea la adevarata valoare, sub un ochi realist.

Adormit în șant
Suspină
Îngerul trezirii noastre
Într-un scaun cu rotile
Cînd ne cununam ceasurile
De disperare
Spune-le că nu mai vreau,
Acum că te-am pierdut,
Nu mai vreau să mai înalț castele de sticlă
Deasupra unui mit inexistent
E prea târziu acum,
Glasurile noastre nu se mai aud,
De absurda sete de dezastre

Am plecat a doua zi, am luat avionul, după cum am zis, am trecut la prietenul meu să îi duc cărțile, iar în ziua următoare am plecat. Ieșeam din scara blocului când cineva m-a oprit, cerându-mi bani. I-aș fi dat numai ca să scap de el, căci era destul de târziu și nici taxiuri nu erau prin preajmă, dar nu aveam cum fiindcă aș fi rămas fără bani de bilet. I-am spus că n-am și am dat să îmi văd de drum dar nu m-a lăsat. L-am lovit în cele din urmă, văzând că nu pot scăpa de el și am luat-o la fugă. Am făcut semn unui taxi, dar nu a vrut să oprească, așadar am continuat să alerg până la aeroport. Când am ajuns, avionul deja plecase. Fierbeam. Bineînțeles, aș fi putut lua următorul avion, cel care pleca noaptea, aș mai fi putut rămâne peste zi la prietenul meu, dar nu era asta problema. Problema era că deja se umpluse paharul. Nu mai puteam, nu mai suportam să fiu iar batjocura tuturor, așadar am dat o spargere unei mașini. Era o zona mai liniștită unde nu circula prea multă lume. Știam că voi fi prins, dar nu mă interesa, eu trebuia să te văd, după aceea orice s-ar fi putut întâmpla, oricum trebuia să se termine, trebuiau să termine toate. Am urcat în mașina și am plecat. În maxim șase ore urma să fiu acasă. La început mi-a fost puțin frică să nu fiu prins pe drum și să nu mai ajung la tine în timp util. Am dat drumul la radio, să scap de compania tăcerii, dar era în zadar. Îmi simțeam mâinile greoaie, trase în jos de lanțuri, simțeam electricitatea cum îmi trecea prin corp și auzeam glasul preotului prefăcându-se că mă duce pe ultimul drum, când defapt acesta este ultimul drum. Primul drum a fost de la tine, spre casa mea, iar ultimul este din acest oraș străin către tine. Îmi amintesc și acum cum te-am cunoscut. Locuiai peste stradă și mereu aveam obiceiul să ne întâlnim în autobuz când mergeam spre școală. Într-o zi, te-ai așezat lângă mine și ai început să îmi vorbești. Erau lucruri mărunte, dar erai prima persoană care vorbea cu mine. Þi-am zâmbit și nu ai știut de ce, iar tăcut, am continuat să te urmăresc. În acea zi te-am așteptat să ieși, să putem merge împreuna acasă. Nu voiam nimic de la tine, decât să îmi vorbești. Apoi am început să vorbesc și eu și într-o seară ți-am dezvăluit secretul meu teatru de păpuși. Nu mi-ai zis nimic, nu ai râs și nici nu te-ai mirat, ci pur și simplu ascultai. Celălalt secret, era tot în acea pivniță, ascuns bine într-o camară rece – nu, nu era încă timpul, îmi spuneam. Au trecut patru luni și devenisem de nedespărțit, până într-o zi în care, fără nici o întrebare inutilă, fără nici o schimbare de orice natură, am decis să devenim mai mult decât prieteni. La început părea puțin ciudat, era un sentiment de incertitudine și derută, dar apoi totul a intrat pe făgașul firesc. După doi ani, te-am cerut în căsătorie, ai acceptat, evident și atunci am vrut să îți dezvălui și celălalt secret, dar nu am putut, era prea frumos, prea bine... De atunci, până cînd ai început să dispari și să nu îmi mai vorbești așa cum o făceai, totul a mers perfect. Apoi ceva te-a schimbat. Erai rece, glasul parcă ți-era stins, iar când eram împreună parcă erai absentă. Te țineam de mână și simțeam dar mâna-ți era lipsită de viață. Mă priveai în ochi și îmi spuneai, cu tonul cu care ai fi răspuns unui străin, că nu s-a întâmplat nimic. Nopți în șir le-am pierdut încercând să înțeleg ce s-a întâmplat, dat nu am reușit. Probabil că nu se întâmplase nimic. Plecai fără să spui unde te duci, te urmăream câte odată și vedeam pur și simplu cum stăteai pe o bancă, neașteptând pe nimeni. Am încercat să te mai întreb, dar tu îmi spuneai râzând că nu s-a întâmplat nimic. Mă linișteam că după 10 minute să mă alarmez din nou, fiindcă știam că era totuși ceva.
De ce Anna? De ce a trebuit să se ajungă aici? M-am gândit că poate aveai pe altcineva, până când am realizat că acest lucru e imposibil, deoarece nu prea ieșeai din casă iar când o făceai, era numai ca să te așezi pe banca aia și să rămâi vreo două ore acolo. Eram penibil, dar nu mă puteam abține. Încă o dată mi-a fost luat fără drept de apel ceva de care aveam neaparată nevoie – liniștea. Priveam îndelung la cuțitul din bucătărie gândind că în maxim un minut, trăgând aer în piept aș fi putut termina totul. Dar așa nu mai aveam cum rânji ca un bezmetic în fața lumii, nu i-aș mai fi putut trimite pe toți, prietenește, la originile nașterii, nu mai aveam cum să borăsc peste această cocină îmbălsămată cu preacurvia moralei cotidiene, nu mai aveam cum strânge brațe lemnul suav al unei marionete sau cum prinde în podul palmei lacrimile tremurânde sub febra lucidității latente și mai presus de toate nu mai aveam cum zice „Iubito, am ajuns.”.
Dar ce mai contează, suntem din nou ca la începuturi. De unde? Anna...Anna! Te strig, dar nu primesc nici un răspuns, te văd trecându-mi prin fața ochilor, dar aceea nu ești tu, închid ochii, dar e în zadar. Acesta nu e un vis. Ridic capul și îmi simt simt mâinile ca de gheață, tremur și nu îmi pot lua gândul de la tine, de la noi. Mă întorc acasă acum, mă întorc la tine, neștiind dacă te voi mai găsi dacă mă vei recunoaște sau dacă vrei să mă mai recunoști, îmi plec capul și, șoptind, îmi cer iertare.
E cald afară, iar mașina pe care am furat-o nu are aer condiționat. Păcat. Mă uit din când în când în oglinda retrovizoare, să văd dacă nu cumva sunt urmărit, deși aș auzi sirena, dar nu mai contează. O fată îmi făcu semn să opresc, să o iau, până numaiștiuunde, dar am refuzat. Mi-a strecurat o înjurătură printre dinți, după care s-a așezat pe ruscac, crăcindu-și cât mai larg picioarele strâmbe. Nu mai pot face asta, e un joc prea ingrat pentru noi.
Aș vrea să fiu din nou copil, abia ieșit din azil, să te cunosc din nou și să-ți spun lucrurile ce nu ți le-am spus, să îți spun unde am ajunge dacă. Oare atunci ai mai vrea să mă cunoști?
Am oprit la un motel. Nu știu ce fac, zău. Așa m-ar putea prinde oricând, dar nu îmi pasă. Vreau să dorm. Vreau să dorm. Vreau să dorm. Vreau să dorm. Poate așa ar fi mai bine... păpușa nu îmi mai vorbește, cred că a văzut monstrul din mine, sau, poate, nu se mai chinuie să mai înțeleagă ceea ce nimeni nu i-ar putea explica și se gândește că ar fi mai bine să fie numai ceea ce este: o simplă păpușă. Acum nu o mai pot face să vorbească, fiindcă fiecare cuvânt mi-ar săpa o rană și mai adâncă în suflet, ar trezi amintiri, pe care din greu mă chinui să le îngrop. Mi-a vorbit destul și asta ar trebui să mă mulțumească. Mi-am înscenat destul, și cu succes, nebunia. Acum e timpul să realizez că nu pot fi nici măcar atât. Cât de departe poți ajunge fără să știi...Există două înțelepciuni, una să conștientizezi în fiecare clipă ceea ce ești defapt și alta să nu conștientizezi niciodată. Dar nicicând cele două nu pot fi îmbinate, nicicând nu există o cale de mijloc.Prima presupune să cunoști granițele între care ești situat, realitatea care înconjoară și care într-un fel sau altul, ajunge să te guverneze, iar a doua presupune să ignori acele limite, să visezi, dar prețul ei este aceea de a-ți interzis să te trezești vreodată. Un zeu e omul când viseaz, un cerșetor când judecă, iar când entuziasmul i s-a stins rămâne asemeni unui fiu rătăcit, pe care tatăl l-a alungat din casă și care se uită la bietele parale care i s-au dat din milă pe drum... Măcar de-ar fi adevărate aceste lucruri, dar înțelepciunea nu servește niciodată profitului personal, înșelătoriei de sine și lașității. De ce să sper că aceste lucruri sunt adevărate când eu nu cred ele, ci, mai degrabă, adevărul lor m-ar putea salva de la o luptă pe care sunt obligat să o duc?
În zadar...tot trebuie să continui, nu voi amăgi pe nimeni cu vorba, nu voi putea lăsa toate acestea fără un final, e singura mea șansă de salvare – ce ironic...
Am dormit la un motel, după cum am zis, sau mai bine spus, am încercat să dorm, căci nu am reușit. Mă trezeam la fiecare 60 de minute, oftam îndelung, iar apoi încercam din nou să adorm.

Unde ești tu,
Lumină a văilor mele?
La poala ta să îmi aștern
Capătul de lume
Și glasul din amurg
Însingurați lunarii pași ai băiatului,
Un tată orb,
Plăngea pe umerii unei păpuși
De lemn,
Înnoptarea unei lumi
Ce-n van
Se-nalță
Și
Se sparge...

Ce se poate spune despre noi, Anna? Ce spun prietenii noștri care ne vedeau și ne invidiau, crezând că e imposibil să ne despărțim? Ce ar spune ei acum, dacă ne-ar ști unul la răsărit și altul la apus. Poate ne-ar putea ajuta, poate că lucrurile ar deveni ca înainte, sau poate că, cel mai probabil, s-ar înrăutăți.
După cum spuneam, ai început să te porți ciudat, iar de la un moment dat, nu te mai puteai preface. Ceva se întâmplase cu adevărat, ceva murise în noi, ne lăsase îmbătrâniți înainte de vreme. Mi-ai spus într-o zi, mângâindu-mă ușor pe obraz, că nu se mai poate, că nu mai are sens. Știam, puteam prezice fiecare cuvânt inainte ca el să fie rostit și, cu toate acestea, te ascultam amuțit. Nu puteam crede că așa ceva chiar s-a întâmplat. Eram paralizat, ascultându-te, ascultând fiecare argument precum o sentință ce îmi era destinată, am căzut în poala ta și ți-am simțit atingerea, dar parcă mă durea și mai tare, căci parea atingerea unui mort. Încercam să înțeleg ceea ce se petrece, ceea ce s-a petrecut și ce a cauzat o asemenea răsturnare de situație. Până când, în cele din urmă, am înțeles. Nu am ținut la tine cât te-am sufocat cu afecțiunea mea, fără să îți ofer însă nimic în plus. Dar Anna, înțelege, nu am putut altfel, nu a fost vina mea. Ai fost singura persoană din toată grota asta, care m-a făcut să țin, să am sentimente puternice față de ea, ai fost singura persoană a cărei tristețe ar fi putut trezi și tristețea mea, a cărei lacrimă m-ar fi răvășit mai mult, decât alte neajunsuri, din propria viață. Ce aș fi putut face atunci? Am încercat să vorbesc, dar nici un cuvânt nu îmi ieșea din gură, mă bâlbâiam când încercam să spun ceva, am vrut să îți scriu, dar toate gândurile mele se ștergeau în momentul în care puneam stiloul pe hârtie. Rămânea numai ceea ce simt, acea covărștoare disperare, dar nu o puteam smulge din mine și arunca-o pe hârtiei, nu o puteam desena și nici rosti. Totul era numai la latitudinea ta și a capacității tale de a citi dincolo de bâlbâieli semne și slute grimase.
Trei zile n-am închis un ochi și singurul lucru pe care îl făceam era să te aștept, să îți aud vocea prin telefon și să încerc să vorbesc cu tine, să îți spun ce simt. În a parta zi, nu te-am mai găsit. Auzisem că plecasei din oraș, dar nu spusesei unde. Nu am mai rezistat. Am început să beau, să vin dimineața pe șapte cărări acasă și a doua zi...să te aștept. După un răstimp ai venit, spre bucuria mea. Îmi vorbeau călduros ca și când ceva s-ar fi reaprins pentru noi, în tine. Dar bucuria mea avea să se transforme într-o și mai terifiantă tristețe. Într-adevăr ceva se aprinse în tine, dar nu pentru noi. Eram la capătul puterilor – în pofida tuturor încercărilor mele, totul era pierdut. Pe deoparte nu puteam suferi gândul că te-am pierdut pentru totdeauna, probail, iar pe de altă parte te uram pentru ceea ce mi-ai făcut, pentru că mi-ai trădat așteptarea și pentru că ai oferit acestei relații un final dintre cele ami dezgustătoare și penibile. Dar tu nu aveai de unde să știi ceea ce eu nu iți spuneam.
Ce a urmat a fost un infern, o insuportabilă tortură psihică. Te vedeam prinzându-i gâtul cu brațele, în timp ce limbile se tăvăleau violent una peste cealaltă însoțite de ritmul mișcării buzelor, îți vedea ochii închizându-se de plăcere și nu puteam să nu îmi amintesc de faptul că demult ochii tăi s-au închis pentru mine. Voiam sa demolez, atunci, în acea secundă tot convenționalismul relațiilor interumane, toată comoditatea de spune „te iubesc” cu aceeași ușurință cu care ai spune „te-am uitat”, voiam să mă târăsc ca un vierme la ușa ta, să te chem înapoi, dar nu se mai putea. Eram penibil, sunt penibil, vreau să fiu penibil, căci numai așa le pot râde în față, răsturnând, alimentând, ratționând ceea ce pentru ei e numai un subiect de ironie ieftină. E vina mea, recunosc, dar așa ceva nu trebuia să se întâmple. Așa ceva nu mai ține de vinovație, indiferent de partea cui este ea, de greșelile trecutului spuse la spovedanie după o noapte de beție cruntă. Þine mai mult de soluțiile ce ar fi existat și pe care ai refuzat le accepți, mulțumindu-te numai cu faptul că dacă închei totul, tot tu ai dreptate. Și într-adevăr ai, dar e o dreptate inutilă, inaplicabilă. O dreptate ce aduce cu sine o moarte nejustificabilă nu trebuie nicicând să fie folosită. E dreptatea pe baza careia Isus a fost trimis la moarte de propriul Tată, când după secole oamenii au devenit animale de pradă. E dreptatea prin care ai preferat să începi o noua viață, lăsând în urmă pe cea pe care nici măcar nu ai cunoscut-o pe deplin și al cărei parametru nu erai numai tu.
Cât de greu este să înțelegi că unele lucruri, odată luate, iau cu ele, mai mult decât simpla-le prezență? Cât de greu e de înțeles că o ființă umană nu e un obiect pe care să îl înlocuiești după pofta inimii și confortul personal? Toți îmi vor da dreptate, dar nimeni nu aplică măcar în parte cele spuse mai sus. Le detest mediocritatea.
În seara în care gândeam aceste lucruri, eram într-un bar. Terminasem whisky-ul și mă pregăteam să mă întorc spre casă. Nu aveam stare, nu puteam gândi limpede. Și era încă destul de devreme. Simțeam cum ceva în mine se stinse. Acum eram acru, cinic sarcastic până la limita iritării.


Capitolul IV: Noaptea. Sfârșitul

III

Acum mă întorc acasă, Anna. Mă întorc la noi, să văd ce a mai rămas. Afară e cald și e ca și cum aș străbate un imens deșert. Nu se mai poate întâmpla nimic acum, sunt în locul unde nimeni nu mai știe de noi. În câteva ore voi deshide ușa și, poate, te voi găsi și pe tine înăuntru.
Despre noi nu mai e nimic de spus, nici despre mine. Povestea se termină aici, de acum numai întâmplările mai pot vorbi. A fost frumos, a fost frumos totul, prima zi, tot ce a urmat după, despărțirea și agonia – probabil singurele lucruri bune din viața mea. Am aruncat păpușa în râu, nu mai am nevoie de ea, acea parte din mine fie a adormit, fie a murit cu totul. Þine mâinile împreunate, nu, nu e nici o rugăciune, ci doar o ultimă încercare de a suspenda o clipă, a retrăi la infinit predestinatul nostru răsărit, predestinatul nostru apus.
Stăteai lângă mine și zâmbeai, râdeai de finalul naiv și mă credeai un copil, lăsat mult prea ușor păcălit de viață. Acum mi-ai făcut semn să opresc spunând că am ajuns acasă. Acasă... Portiera era închisă, drumul pustiu, nici măcar o casă în jur și tu... a fost numai o nălucire. Mai aveam încă de mers.
Mă gândesc acum, nu știu de ce, la ce e mai rău. Înțeleg cât de mult am greșit, dar eram într-o situație fără ieșire. Atâția ani în care am fost unul pentru celălalt, atâta timp, atât de aproape ai fost de mine, iar apoi, totul a dispărut într-o singură clipă. Trebuia să fac ceea ce era corect... Dar e corect oare să ți se ia ceva sau pe cineva pe care prețuiești mai mult decât pe tine însuți. E oare corect ca o singură clipă să năruie ceea ce doi oameni sau chinuit ani întregi să construiască și mai presus, pentru care au investit atât de mult.
Mă gândesc la miile de chipuri pe care le-aș fi putut întâlni, în care aș fi putut închide încă un apus – îngropa o altă rănă – dar prin acei ochi suprem și inevitabil ar fi lucit ochii tăi ca niște lanțuri în care sunt condamnat să fiu prins pe vecie. M-ar fi durut toate acele trupuri, acele buze umede ce mi-ar primit sărutările într-o noapte caldă de mai pe un covor de petale și aș fi înțeles atunci că sunt prea slab să mă rup de îmbrățișarea pe care am gravat cuvântul acasă. Nu, nu s-ar fi sfârșit lumea, nu aș fi dus o luptă cu conșiința senină a zădărniciei, dar mi-aș fi spus adio din nou, alunecând ușor, fără a mai fi eu, spre lumină. În ochii celui ce trăiește pentru sine, în plinătatea propriului sublim și a propriei monstruozități resemnarea este mai cumplită ca o ciumă. Zădărnicia sa constă în a cunoaște soluția unei situația, dar a fi conștient că nu o poate aplica fără să se resemneze. Când aș sparge oglinda ce a stat mărturie drumului nostru, printre cioburi tot aș vedea chipul tău, urmărindu-mă cu o răceală olimpiană. Atunci singurul lucru care rămâne de făcut este un revers al drumul, o întoarcere, păstrând aceeași intensitate, astfel încât rezultatul să fie o neutralizare.
Acum înțeleg ura, nu ura față de cineva sau ceva în particular, ci ura ca sentiment. Ca antidot, mai bine spus. O pasiune la fel de intensă, dar aflată pe polul opus celei ce produce suferința. Voiam să te chinui, să te înspăimânt cât pot, să scot tot din mine, dar nu se putea. Era nevoie fie de mai mult, fie de mai puțin. Am oprit iar și m-am așezat la capătul drumului. Priveam în jur și mă gândeam ce ar fi fost dacă m-aș fi născut undeva, pe acele dealuri, să fi dus o viață simplă, fără să știu ce pot fi oamenii cu adevărat, căci acest lucru nu mi-a adus nici un bine. Și nici nu m-a făcut mai înțelept sau mai puternic.
Pasiunea este ca o armă ce se poate întoarce împotriva ta, un foc de care e bine să te încălzești de la distanță. Abuzând de ea, te poți pierde. Mania surprizelor, a noului și momentul în care nimic nu ți se va mai părea ceva nou și nimic nu te va mai surprinde. Ce e mai rău este că din momentul când începem să căutăm cu lăcomie acest nou, încetăm să ne privim unul pe celălalt ca oameni și începem să ne privim ca mașini. Nici un gest, nici o intenție bună sau un sentiment sincer, nu ma încălzește. Toate sunt simple obiecte de care te poți dezlipi., de care te poți plictisi.
Aș vrea să mă întind aici, să dorm, să mă trezesc, să plec în pădure de nebun și să nu mă mai întorc vreodată. Dar sunt prea multe lucrurile ce mă trag înapoi, o pasiune – DA PASIUNE! – pentru tine, Anna, dorința de a vedea finalul a tot ceea ce s-a petrecut în ultimul timp și cineștiemaice.
Așadar intru în mașină și mă pregătesc pentru ultima sută de metri. Într-o oră voi ajunge acasă.
[...]


Sărută-ne,
Alungă aceste, rătăcitoare, mult prea
Umbre,
Ne du departe de valea crucificaților
Lăcrimăm
Lăcrimez
Lângă mine aud o inimă de sticlă
Cum se sparge
Trezește-ne
Corăbii
Pe când lunar se-avântă-n depărtări
Fără ultima șoaptă
Și mâinile căzute trist în poală,
Șarpele mă învață să repet după el:
„ – Aceasta este ora Lupului”
Cuvinte pe când
În scaune cu rotile sângerează
Sublimul amurg al agoniei noastre...

Am ajuns în fața ușii, în mână aveam un buchet de flori, luate dintr-o grădină sau de pe un mormânt din cele multe ale noastre, Anna, oare când se va sfârși totul. Am stat un răstimp în fața ușii, neputând face nimic, gândindu-mă doar la ceea ce s-ar putea întâmpla. Am bătut, în cele din urmă, iar tu mi-ai deschis, aveai rochia pe care ar fi urmat să o porți la ziua nunții noastre. Cu un glas cald, mi-ai spus să intru, iar eu am pășit agale pragul, m-am îndreptat spre tine, te-am cuprins, dar te-ai desprins din brațele mele și cu un glas tremurând și ochi înlăcrimați m-ai întrebat:
„ – Ei, acum ce-i de făcut?”
Nu am știut ce să îți răspund, nu am știut dacă vreodată lucrurile ar mai putea fi ca înainte sau dacă am pierdut tot ce ne-a unit în zadarnica și sălbatica noastră căutare. Ce era de făcut oare? M-am așezat la masă și am încercat să spun ceva, dar nici un cuvânt nu îmi ieșea pe gură, numai gânduri închise într-un puternic sentiment de ezitare – exact ca în ziua în care ne-am despărțit. Voiam să plâng, dar aș fi trădat atunci cele mai negre gânduri, aș demascat monstrul ce zăcuse în mine atâția ani. Să fi fost tu oare a mea, dar nicicând cu mine, să fi fost oare ceea ce am crezut eu că reprezintă a iubi, un castel nisip, pe care apoi aveam să îl călcăm amândoi în picioare? Mi-am ridicat ochii și privind tavanul, mi se părea că privesc un cer absent, dincolo de care un dumnezeu ignorant ne batjocorește clipă de clipă. Să fi fost existența noastră o mare farsă, o glumă făcută de cineva, numai pentru propriul amuzament. Născuți fără acordul nostru, condamnați la fiecare pas pentru greșelile pe care le facem din neștiință, căutând mereu liniștea, pentru ca privit din exterior, drumul nostru să pară numai o simplă banalitate, un fapt comun, o măreție comună, noi părem niște clovni într-un circ al absurdului și totuși, Anna, ce ne-a schimbat atât de mult?
„ – De ce ai plecat?” rupse ea tăcerea.
„ – păi...trebuia să fac niște treburi și voiam puțină liniște.”
„ – Nu ai zis nimic, am vrut, după ce m-am despărțit de el, să vorbesc cu tine. Am venit pe aici, ușa era deschisă, dar tu erai.”
„ – Îmi pare rău, nu am știut, nu mai știam ce să fac, Anna, crede-mă. Fără tine totul era...”
„ – Dacă tot ai ținut atât de mult la mine, de ce m-ai lăsat să plec. Trebuia să lupți, ai avut multe șanse și oricum ne-am fi întors înapoi, de unde am plecat, amândoi.”
„ – De unde aveam eu să știu toate astea?”
„ – Spune-mi, de atâția ani de când ne știm, de câte ori ți-am făcut eu rău? De câte ori te-am lăsat să suferi, fără se te întreb ce s-a întâmplat fără să încerc să îți explic, să încerc măcar dacă nu chiar să te conving. Te deranja atât de mult răceala mea, dar nu înțelegeai că nu are nici o legătură cu tine, ci cu mine și ți-am zis asta, ți-am zis-o, nu?”
„ – Da, de multe ori chiar...”
„ – Păi atunci, unde e încrederea care mi-ai promis-o mereu? Tu zici că tu sufereai în tacere, dar nici mie nu îmi era mai bine, când te vedeam atât de orb, când vedeam cum te pierdeai în ipoteze absurde, cum mă urmăreai să vezi dacă nu am pe altcineva, dacă nu cumva te înșel. Dar îți era frică să îmi spui și crede-mă, nu m-ar fi deranjat cu nimic.”
„ – Atunci de ce?”
„ – Ce anume?”
„ – De ce ai plecat?”
„ – Ca să te fac să lupți, să te stimulez. Atâția ani ai trăit închis în propriile amintiri, ai suferit din cauza lor, iar eu nu știam nimic. Eu ți-am spus totul, tot ce mă măcina, tu numai ai promis.”
„ – Când am văzut că nici așa nu dai rezultate, atunci am forțat nota, te-am obligat să iei o măsură, punându-te față în față cu teama ta cea mai mare... ”
„ – Deci, nici măcar...”
„ – Nici măcar nu era real. Era un văr de-al meu pe care nu îl mai văzusem de vreo cinci ani. L-am rugat să îmi să se prefacă doar că e cu mine, dar i-am spus să se poarte ca și când totul e incert, pentru a nu te descuraja complet.”
„ – Dacă aș fi știut...”
„ – Dacă te-ai fi gândit, dar erai mult prea ocupat să îți plângi în pumn de milă și să uiți cine sunt și cine ești. Puteai să schimbi totul și puteai să te salvezi și pe tine de la chinuri inutile. Nu știu, câteodată mă faci să cred că ești un suferind narcisist. Sunt atâtea lucruri care te darenjează, care te macină și totui nu faci nimic pentru a la înlătura. Ca și când suferința ta ar fi precum o coroană de aur pe caree insiști să o ții mereu pe cap, să te vadă toți cu ea. Te-aș întreba de ce, dar presupun că nu voi primi nici de data asta, un răspuns concret. ”
„ – Ba da Anna, acum da.”
„ – Păi vreau să îl aud, în cazul ăsta, te-ar mai putea absolvi de câteva păcate.”
„ – Bine. Nu e faptul că vreau să sufăr sau că vreau să mândresc cu suferința mea, e un dezgust ce apare de fiecare dată când încerc să îmi pun masca omului vesel, pentru că eu știu că nu e nimic atât de amuzant în viața asta. Sufăr pentru că nu pot uita ce mi s-a întâmplat de-a lungul anilor și într-un fel nici nu vreau să uit. De ce aș face-o la urma urmei, acestea sunt răni ce marcat și nu într-un sens pozitiv.”
„ – Dar le-ai lăsat să te macine prea mult. Þi-ai creat o lume mult mai terifiantă și mai absurdă decât cea în care trăiești, iar eu te-aș fi putut ajuta, eram hotărâtă să te ajut, atunci când am venit la tine și nu mai erai. Voiam să pun capăt suferinței tale, dar nu m-ai ajutat deloc. Of...ce să mă fac eu cu tine?”
„ – Anna...” a, oftat eu cuprinzând-o de mijloc.
„ – Hai, dă-mi drumul, lasă-mă, nu vezi că rănile încă sângerează și chipul mi-e alb, nu îți vezi mâinile pline de pământ. Auzi, vin din depărtare după tine. ANNA TA E MOARTA! Tu ai omorât-o, nu îți mai amintești?”

Acum eu nu te mai cunosc,
Deși ti-aș recunoaște mereu chipul
Ca un blestem ce-mi stă gravat pe inimă,
Un semn că odată
L-am trimis, în ascuns,
Pe Dumnezeu la ghilotină.
Tăcută e noapte asta Anna,
Tăcuți și ochii tăi
Atinși de lucirea Morții.

Ba da Anna, m-am întors acum nu la tine, ci la mormântul tău. Când ai venit la mine nu mai puteam suporta, te vedeam cu acel om și nu știam, nici nu am aflat până acum ,când am găsit biletul scris de tine . După cum spuneam, ai venit la mine, și ți-am spus să mă aștepți. Te-ai așezat la masă, eu m-am întors, spunându-ți că am un joc pentru tine. Te-am pus să închizi ochii, iar când i-ai închis, am băgat cuțitul în tine. Aveai ochii înlăcrimați, te pregăteai să spui ceva, dar nu ai mai avut când. În clipa următoare, zăceai moartă în brațele mele. Þi-am pus trupul în valiză, am luat marioenta, acea marionetă, pe care am făcut-o după chipul și asemănarea ta, și am plecat. Valiza era îngropată. M-am întors, nu să te văd, ci să te dezgrop, să mă pun în genunchi în fața ta, implorând iertare, să te sărut pentru ultima dată, să sărut acea gură astupată de sângele închegat, să te îngrop apoi la loc, odată cu mine.
A sosit timpul, Mă întind în patul jilav și privesc tavanul mâncat de igrasie. Prin gratii se vede ultimul om, ducându-se la o masă, îi ascult pași mecanici, ca și cum ai asculta un ultim ritm ce ar vrea să spargă tăcerea din jur. În urma mea, totul dispare, tot ce am cunoscut vreodată, primii ce dispar sunt părinții și puținii prieteni avuți, apoi, treptat, tiranii, azilul, pivnița. Sunt singur cu tine, eu într-o închisoare, tu în alta, stăm muți unul în fața celuilalt neștiind dacă are sens ca unul dintre noi să deschidă gura. Privesc ușa închisorii și observ cum tot ce în afara ei piere fără urmă și mă văd iar în fața ta, la prima noastră întâlnire. Te iau de mână și împreună ne adâncim în parcul înserat, iar tu mă privești în ochi, zâmbind. Acum știu că nu trebuie să mai întreb nimic. Printre ramuri vântul bate lin și o briză ușoară ne răcorește chipurile. Ai un zâmbet de copil, același care m-a făcut, inconștient, să-mi deschid sufletul din prima zi în care te-am cunoscut. Am adormit pe umărul tău, ca întotdeauna, ca un copil ce iși așteaptă liniștea furată. Iar acum nu mai pot simți durerea răvășitoare, rănile transformării mele în inuman, înțelegând, în cele din urmă că suferința mea a avut un scop. Mă văd prin oglinda dorimtorului apartamentului nostru, singur și aș vrea ca niciodată să nu fi trădat acea privire, privirea omului ce aș fi putut fi. În oglindă, chipul lăcrimează, se stinge îmbătrânit de vină și văd iarăși dealurile însorite pe care le colindam în ziua noastră de picnic. Trupul tău era tolănit în iarba moale și umedă de rouă și singurul lucru pe care îl auzem era ecoul râsului tău. Purtai inelul de logodnă și încă te mai minunai de modul straniu în care am ajuns să ne cunoaștem știind că o asemenea iubire nu poate exista decât în cărți. Mă îngropam în brațele tale că într-un hău din care nu voiam să ies, până când frigul nopții a risipit toate aceste himere. Þi-am șoptit încet „ – Gata, c’est fini...”. Ultimele ore se apropie și în neștire mă trezesc șoptind o rugăciune. Îmi apari din nou făcând semn să îți vindec rana, ochii tăi sunt blânzi, zâmbetul pur, numai mâna ce se întinde sprea am mea încă alba, o mână ce pentru ultima oară o voi prinde, voi mai simți atingerea catifelată a pielii, sărutul cald și tremurul ușor al trupurilor noastre. Mă privești știind că niciodată nu vom putea pleca unul de lângă celălalt și accepți, fără împotrivire să dispari, să iei cu tine și aceste aceste ultime crâmpeie, care în absența ta ar fi la fel de goale ca și această închisoare. Să nu uiți, să nu uiți Anna, în curând voi veni din nou la tine, cu un buchet de flori de lumea cealaltă sau de la florăria colț, deghizat într-un copil cu părul blond bătând timid la poarta ta și spunându-ți hai să ne jucăm. Să îi ierți, Anna, acelui copil rănile pe care, fără vrea le-a crestat jucându-se cu timpul, să ierți acestui om nebunia de a crede că și-ar putea transforma oroarea într-o grădină de flori și nu în cele din urmă, să ierți aceste răni, făcute cu sânge din sângele nostru, trimise în lume ca un plod rătăcit și să știi că dincolo de aceste gratii, încă mai plouă peste o inimă prăbușită în speranța că în acel loc sterp va mai crește ceva. Fiindcă uneori nu poți cunoaște adevărata fericire, până când nu treci de limita absurdului, până când nu dejoci farsele paradisurile improvizate și înveți să nu mai cauți ce e drept, ce e corect sau ce e strâmb și mârșav, înțelegând că singură caldură o poate oferi imbrățișarea inimii în puritatea sa dezgolită de birocrația păcatului, adevărului și dreptății.
Încet, soarele împăștie norii, un soare rece, precum cel al dimineții condamnaților, pașii primului om se aud, dar pentru o clipă, pentru o singură clipă, un glas se ridică peste toate – e glasul tău spunându-mi:

„ – Ai grijă să nu întârzii.”

În inima ei mi-am făcut acum lăcaș
Într-o lume unde nu e frig, nici cald
Nu e zi, nici nu e noapte
Unde poți urla la nesfârșit că nimeni nu te va auzi
Dar toți îți vor spăla rănile
Din când în când
Corbăbiile se opresc și e cald
Iar fețele li se luminează
Și dispar pentru o clipă, numai o clipă de fericire
Un glas ce agale-mi șoptește
Visează…



.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!