agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 455 .



Un sas
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [inocentiu ]

2022-05-31  |     | 



Trecuse destul timp de la evenimentele din decembrie 1989. Era prin primăvara lui 1992. Sașii au început să plece, masiv, din sat. În scurt timp au mai rămas doar două familii de etnici germani, soț- soție, trecuți, bine de 70 de ani, oameni fără copii. Cuvântul tovarăș fusese pus la index. Era doar o amintire a trecutului, a blamatei Epoci de aur, cu toate că era un cuvânt românesc plin de semnificații pozitive. Oamenii se fereau să-l mai folosească, mai ales ca apelativ. Așa că nu mică mi-a fost mirarea când pe stradă am auzit un strigăt destul de puternic: tovarășe director!... tovarășe director!
Mă uit. În fața mea nimeni. În spate nu putea fi decât cel ce strigă, adică acel om îmbrăcat în blugi noi nouți și cu un tricou alb pe care era inscripționat un scurt text în limba germană alături de o siluetă feminină ce parcă plutea, printre niște norișori sidefii. În picioare purta niște adidași moderni care ar fi stârnit invidia oricărui tânăr care ar fi vrut să fie la pas cu moda. Ce mai, era îmbrăcat ca un tânăr care avea rude în străinătate de la care primise pachet. Nu era, însă chiar tânăr, cel care striga. Fața cu multe riduri și palmele bătătorite de muncă spuneau altceva despre el. Pe obraz cred că mi se întipărise un mare semn de întrebare.
- Nu mă mai cunoști, domnule director? Sunt eu, Miș, a lu Ghibolaru, de la 142. Accentul săsesc și zâmbetul, din colțul gurii, m-au lămurit pe dată. Da, era el, sasul acela care trăia printre conaționalii lui, dar care se deosebea atât de mult de ei. Era mult mai volubil și părea, celor ce-l abordau prima dată, mai mult oltean decât sas. Îi plăcea să râdă, și o făcea, din orice. Știa multe bancuri pe care le spunea în așa fel, încât oricât ai fi fost de supărat nu puteai să nu te luminezi la față zâmbind, ori chiar hohotind în cascade de râs. A primit, pe lângă nume acea precizare "de la 142" pentru a nu fi confundat cu alți Atzman, din sat, de la alte numere de casă. Dar n-avea cum să fie confundat, că doar numai el a fost implicat în furtul celor opt tablouri, în primăvara lui 1968, de la Muzeul Brukenthal din Sibiu. El a fost norocosul care a fost încadrat paznic la muzeu, cu toate că postul era râvnit de mai mulți. El, ca și ceilalți candidați la această funcție, vroia să scape de statutul de membru CAP, să aibă un venit lunar sigur, să nu-i mai bată în poartă fel de fel de activiști de la comună ori de la județ care să-l trimită la diferite munci. De el i-a plăcut cel mai mult tovarășului director Cornel Irimie. El a fost cel mai sincer răspunzând la întrebarea: de ce vreți sa ocupați acest post? Pentru că vreau să scap de colectivă, a fost răspunsul.
A avut el norocul să fie angajat paznic la muzeu, dar a avut și nenorocul să fie de serviciu atunci, în noaptea acelei dumineci de 26 mai 1968, când s-au sustras cele 8 tablouri din muzeu Și a mai avut nenorocul să fie văzut de multe ori, după ce-și preda serviciul de la poartă, prin sălile muzeului admirând tablouri sau numai șezând pe câte o bancă, aproape ațipind.
S-a descurcat binișor în ancheta făcută de colonelul Ciacanica, venit din București, pentru a rezolva acest caz. La întrebarea ce i-a pus-o acesta, de ce stăteai uneori, după terminarea serviciului de la poartă, ore întregi prin sălile muzeului? Îți plac așa de mult exponatele? A răspuns:
- Nu de aia stăteam în muzeu, domnule colonel. Stăteam pentru a nu trebui să aștept mocănița, cu care mă duc acasă, în frig sau sub bătaia soarelui, în ploaie sau în vânt, după cum dă Dumnezeu. Așteptând mocănița împreună cu ceilalți navetiști, de pe la noi, trebuia să mai beau câte o bere cu ei în bufetul gării. Ori parcă nu-mi mai place să stau acolo, mai ales acum după ce m-am lăsat de pipat, că prea miroase a fum de țâgară și a fel și fel de beuturi trezite. Mai bine stau aici unde nu-i nici prea cald și nici prea frig. Domnul șef Ionescu și chiar domnul director știau de ce stau că le-am spus după ce m-au întrebat. Și n-au zis că nu-i voie să stau. Colonelul Ciacanica a părut convins de nevinovăția lui. Dar tribunalul, în numele poporului, tot a hotărât ca inculpatul Mihael Atzman să stea doi ani după gratii. Dar anii au trecut repede mai ales că i s-a scăzut din pedeapsă pentru că a muncit în folosul comunității. A revent în sat după ce și-a ispășit pedeapsa, a muncit în CAP doar atât cât să-și poată păstra lotul dat în folosință personală, așa cum făceau cei mai mulți. Au trecut apoi anii. Dumineca și în alte sărbători, urca dealul spre vechea biserică evanghelică cu cartea sfântă sub braț așa cum făceau toți sașii, chiar și cei ajunși, dintr-un motiv sau altul, membrii de partid. Participa, cântând din corn, la repetițiile fanfarei săsești din sat. Era activ la adunările obștești ale satului. Eu zic, a spus odată, ca tot omul să-și ducă ouăle la cooperativă ca să nu mai fie discuții. Să-și țîie doar câteva pentru diresul ciorbelor și pentru câteva păpărăzi, că doar n-are nevoie de mai mult.
Începuse, la un moment dat, să fie mândru de realizările poporului sub conducerea partidului condus de tovarășul Nicolae Ceaușescu. Până într-o zi. Era Vineri 20 septembrie 1974 și se deschidea oficial Transfăgărărășanul, măreața operă construită sub conducerea tovarășului secretar general, președintele României socialiste, tovarășul Ceaușescu. Un autobuz cu 40 de locuri a fost pus la dispoziția satului, la a căreia școală eram director, pentru ca și o parte a oamenilor de aici să-i poată ovaționa pe cei doi conducători, tovarășul secretat general împreună cu tovarășa sa de viață. Mihai Atzman era fericit că a găsit un loc în autobuz. Împreună cu alți oameni din satele județului am așteptat vreo două ore până la sosirea coloanei oficiale. Apoi mașinile, cu care conducătorii au venit de la București, au rămas în șosea urmând ca ei să urce în altele, cu tracțiune dublă, ca să poată inaugura Tranasfăgrășanul, ce străbătea înălțimile. Până la mașinile cu tracțiune dublă, ce vor forma noua coloană oficială, trebuiau străbătuți, pe jos, vreo două sute de metri. Conducătorii, mergând pe jos, erau despărțiți de mulțime doar de o fâșie lungă de mătase tricoloră. Mulțimea a început să strige aplaudând: Ceaușescu PCR! Alții, la fel de tare, Ceaușescu și poporul! Atzman era în culmea entuziasmului. La un moment dat se apleacă, și trecu de panglica tricoloră, îndreptându-se cu mâna întinsă spre tovarășa. Vroia să dea mâna cu ea și poate că, în această postură, va apărea seara la televizor. Dar n-a apucat să-și materializeze intenția, că, după câteva secunde, s-a întors de unde a plecat. Urletul lui de durere s-a amestecat cu strigătele celor care scandau lozinci pierzându-se printre ele. Urla într-adevăr de durere. Degetul mare al mâinii drepte îi atârna nefiresc. Un boadygard își făcuse datoria. Medicul veterinar de la ferma de berbecuți din sat, un tânăr inimos, care a venit, din curiozitate cu Oltcitul său personal, a observat necazul lui, l-a urcat în mașină și a plecat în trombă spre Sibiu la Serviciul de urgență de la Spitalului județean. A doua zi a apărut cu mâna dreaptă imobilizată de o eșarfă, legată împrejurul gâtului, și cu palma acelieași mâini îmbrăcată în ghips. Și așa a umblat câteva săptămâni
- Dar, ia spune, l-am întrebat, ce-ți mai face degetul?
- Îi tot așe cum îl știi dumneata. În veci nu va mai fi cum o fost. Dar pentru asta eu nu i-aș fi pușcat pe cei doi. Le-aș fi rupt doar câteva dește

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!