agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 338 .



Timpuri și destine (Vol.2)
proză [ ]
Toni Montana (Cap.1)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cantemirdva ]

2021-10-31  |     | 




La un început de septembrie, într-o zi nourată, un microbuz negru, de marca Mercedes, a părăsit peronul gării centrale Chișinău, cu direcția sud-vest. Salonul – ca nou curat, cu vreo 20 de scaune aranjate între spații omologate, amenajat în duhul vremii – se vedea mai mult gol decât plin. Câțiva pasageri – cu bagaje mari depuse în spate, în gară petrecuți ca la armată… probabil toți din diasporă, întinși câte unul pe două scaune comode, ceva amețiți de vinurile Moldovei… – își rădeau cu haz în salonul pustiu, bucuroși de norocul ce-i pălise chiar la început de călătorie.
Unul, mai într-o parte, mai în ani, ședea liniștit pe locul lui – treaz-treaz, și el bine dispus… aiurea uitându-se în tavanul microbuzului, lăsând fără atenție strada lui Ștefan, de parcă părăsea șleahul unui cătun pierdut și nu centrul capitalei.
Se numea omul cela Anatol Boroganu, și el din diasporă. Pleca departe – de unde venise la început de vară…Ultima vizită acasă, cea mai lungă din toate de până atunci, îl înarmase cu multă putere, dorul de a mai veni… și marea voință de a trăi suta de ani. Dealuri și văi natale, satul, pădurea… oameni rămași acasă, oameni veniți (ca și el), îi stârniseră lăuntrul ca niciodată… Noi gânduri, viziuni, simțăminte… dubii și iar dubii asupra grăbitelor decizii tinerești, se țineau de el și în ziua plecării. La marginea capitalei, lângă o stație de troleibuz, salonul se umplu cu noi pasageri, dar Anatol nu-i vedea, nu-i auzea... Drumul de Leușeni, și cel de la Huși încolo, au tot zburat pe geamul rutierei de București… Doar pe lângă Buzău se prinse el că iar pleca afară. Apoi, deja în plină conștiință de călător, după ore nocturne de așteptare, se văzu în salonul aeronavei Wizair.


În plină vară mediterană, aeroportul dragei Valentii juca ”tananica” in puterea amiezii… La Toront, case din piatră, cărămizi, betoane… și iar betoane – una în alta, una călare peste alta… fără leac de verdeață pe lângă ferestre și trotuar… – in cuvenit ansamblu cu asfaltul moale a străzii, grăbita găziuala a șoferilor oftigați de grăbita Civilizație… și crunta ardeală a nemiloasei ”răsărite africane” (dominând albastrul cerului anume deasupra pribegiștei nevinovate a lui Anatol) mocneau cu râvnă in ceața nevăzută a obraznicului năduh saharian ce bătea departe… poate mai dihai ca în pustiu-i de acasă.
Problema nu era năduhu, ci spiritul de observație a lui Anatol – ani și ani dormitând în brațele trădătoarei stăpâniri de sine.
Aparte de zăpușala ce-l tot sugruma fără de scăpare, trotuarul de lângă casă – doldora de cârnați (proaspeți și uscați) de juvine inteligente și din rasă nobilă aleasă; cu ale lui tipice tomberoane ticsite, nespălate… și clocite de economicoasa economie a grijuliei primării; cu lume stuchind mucăraie verde-gălbiue până și pe ușa intrării… –(trotuarul) dădea în grețuri demult uitate. Tot opintindu-se să iasă și ce nu era in el, mai să scuipe afară o juma de mandibulă… La ce venea toată respingerea aia din cale-afară?..
Golașul răspuns, mai clar și ca apa din fântâna Boroganilor, îl întorcea pe Anatol cu gîndul înapoi, Acasă… Acolo: ograda umbrită de baconu tatii întins până sub streașina verandei (și a cuhnei); grădina toată verde, fie chiar și inholburată, prinsă in mreaja neobrăzatului chirău, a cătinei hapsîne la pămînt nelucrat; salcîmii tatii și pomii în propria lor potență… Da molcomitoarea tihnă de mahale, indolenta suflare rurală, ce (vrei nu vrei) te duc in impărăția cugetului de la Dumnezeu… Da prospețimea nopții de la vatra țării, demult neluată in seamă de către barzii penelor de aur… Da neașteptata cîntare madrugală a trufașilor cucoși de mahale, impunînd speranțe uitatului Sat Basarabean… Doar cu asta, e deajuns si de rămas in a motiva subita-i turbulență a zilei.

Până la urmă, pe Anatol, reala aflare în pragul vetrei sale (de Toront) l-a ogoit. A urcat scara la etajul trei, și geamantanul umflat cu bunătățuri de Basarabia. La ușa lui, ușurel gâfâind a astenie, scoase cheia și hai să descuie. Când să bage cheia… – nu intra, parcă nu era de acolo. Încercări inutile l-au făcut să-l sune pe Toni – loial amic de mahala, om de cuvînt… căruia îi încredințase controlul locuinței. Și cu sunatul n-a mers, telefonul era descărcat cu totul. Atunci, coborî la etajul doi și bătu în ușa vecinei, să lase la ea bagajul și telefonul la încărcat. Vecina – o muierușcă trecută de 50… din viță de romi spanioli, cu fruntea sus și ochi scânteietori…– i-a surâs cu dulceață și l-a ascultat. Apoi, dulce la glas încă juma de minută, s-a apucat de tolocănit ca fugărită…– cum că Toni o făcuse hoață pe ea și toată marea ei familie…și feciorul ei zdravăn și puternic, acuzat și batjocorit de Toni drept canalie, mizerabil, hoț de trei cenți... mai să-l bată pe Toni de moarte… Că numai datorită ei, Toni mai respiră cu nasu lui in vodcă…
Anatolio, într-un sfert de oră, o opri… altfel, bodogănea până la noapte, doar o știa. Ținându-i parte, cu ușurelu, îi zise că Toni nu trebuia să o insulte, că hoțul nu e hoț dacă nu e prins… Prinzând clipa tăcerii, o rugă pe vecină să pună Nokia lui la încărcat, să primească și valiza… Ea acceptă, cu fruntea sus și ochii licărind în sfînta mărinimie.

A coborât el scara la repezeală, fugând a trecut strada și a apăsat soneria la Toni – de trei ori la rând, conform codului. Dar… Ușa rămânea țeapănă, înăuntru – mormînt… Mai apăsă soneria… – Toni nu era acasă. Asta era clar, da el suna și tot suna…– Nu mai răbda atâtea ghinioane în amiaza ceia…și ziua încă nu se termina.

În sfârșit, Anatol se întoarse la pragul țigăncii. Stătea ca înrădăcinată, unde o lăsase – parcă-l aștepta, alene purtând o cârpuliță pe mânerul ușii… Văzându-l ca prima dată, puse ochii pe fruntea-i asudată și rămase în sfânta așteptare – cu obrazu, nasul, urechea și tâmpla ca ceara. El se opri halucinat, fără să mai știe ce avea de făcut. Pricepută în felul ei, dispăru înăuntru… și, în secunde, se înfățișă cu Nokia lui în palmă și un amăriu surâs călugăresc.
Puse el mina pe telefon, îl găsi pe Toni unde era, și prinse a scutura peste el oftiga zilei. Acela, zăpăcit de vocea lui Tolea din cale-afară scăzută, începu a răcni ca stricatu: ”…Nezeii, morții și... mamelor ei de cioară împuțită… și puișorul ei cu nara în făină… Îi tai bucățele…cu toată familia lor de jigodii…” Vecina, parcă pescuind ceva în telefonul auzit la doi metri, tot ascuțea urechea dinspre Anatolio, făcea ochii mici, zgâria ușa cu unghia… cu acelaș surâs de ceară.
Toni nu se mai opera, Señora urechile tot ciulea, ochii ușurel holba… Tolea trebui să stingă aparatul, altfel înnebunea. A ascuns el telefonul adînc, Doamnei i-a zis ”muchas gracias”, a pus mâna pe valiză și hai să plece. Vecina, tot crucindu-se pe toți sfinții ei că a ei familie în viață nu se atinsese de ușa lui, se jelui că un fecior al ei, proaspăt logodit și cu prunc în brațe, nu avea unde trăi... Și dacă el, Anatolio, pe viitor, ar avea de gând să lase locuința – neapărat să-i dea de știre... Obosit cum era, ultima ei frază nu i-a scăpat...

Cam la un sfert de ceas, se arătă și Toni – numa colb, ciment... încovoiat, gâfâit, nervos, roșu ca racu, nebărbierit la zi... mai și zgâriat la obraz. A deschis el ușa tremurând și a intrat înainte, tot repetând ca plastinca roasă:
– Au spart casa... numai ei au făcut-o ¬– ciorile de sub tine... A dreacu să fiu eu dacă nu a fost așa... Ia vezi, ce lipsește, că eu nu-mi dau seama...
– Parcă totu-i la loc...
– Parcă... – Nu! Vezi totul, de fir a păr... Futu-le-ași morții lor!!!..
– Mă Toniță mă-ă-ă!.. La viața ta de jmecher, pârnaie... și tot pârlazuri sărite fără viitor... chiar n-ai învățat păn acu legea lu Hamurapi – că hoțu neprins nu stă la răcoare???... Da uite că nu au cărat nimic: Plazma Toshiba stă unde era, microunda la fel, rufele noi îs la locu lor... până și 20 de euro se văd neatinși pe noptieră.
– Atunci, la ce, morții mamei lor, au rupt yala, Tolică?..
– Ca să intre, să vadă poate am plecat cu totul, să bage familie de-a lor... Asta-i o presupunere, Toniță, nu dovadă în judecată. ..Te-am rugat să intri măcar de două ori în săptămână, să trântești ușile, să dai cu talpa în podea... – să audă, soarili mamii lor, că aici este cineva... Ai făcut asta?..
– Păi, păi... Am mai trecut eu, dar am ieșit la muncă, cu Adi... Fac și eu un ban...
– ” Păi, păi...”, da acu faci fum din paie ude. Fă măcar și o mie de bani, da puteai să treci dimineața sau seara. Ce te costa?... Doar știi ce înseamnă ”OcupA”... Intră niște împuțituri cu copchil în pampers... Nici Skaraoțki nu-i mai scoate, nu că blânda judecată spaniolă. Niște rîsuri de pe la Cinilet (cartier de jitani în Toront) să trăiască aici de pleașcă, să rupă și să fărâme ce-i aici cât le-a crește odoru...– eu, trăind in chirie pe undeva, să plătesc ipoteca, să le achit apa, lumina... Asta înseamnă OcupA, băiatule, si-i tare la modă azi, numai în țara asta ”sufletistă”.
– Să știi că ai dreptate, Tolică... Uite că la asta nu m-am gândit... Plânge televizorul de atâtea cazuri... judecata...– o doare la pics. Altă dată, va trebui să lași pe cineva aici să trăiască, măcar și un chiriaș.
– Pe cine, dacă fiecare are casa lui?.. Un chiriaș, poate... Ideea ar fi bună, dar... să ajungem până la altă plecare. Aș pleca măcar și azi... Nu pot, degrabă am medici, aparate... pastilele mi se termină... În fine, care-i treaba p-aci?
– Păi, tot așa e... A venit căldura, lucru cu Adi, chiriașii muncesc, plătesc... mai facem o frigăruie, un cârnăcior... cu o berică rece...

Anatol Borogan, în popor – Tolea, Tolică și Tolean – nu degeaba purta familie de sat. Se născuse primăvara, cu omât afară și o lună înainte de a zbura Iurii Gagarin, în mare amploare socialistă, în mijlocul sudic a Boroganilor, în hărți dispărute marcat ca hotar a Basarabiei de Sus. Acolo a crescut, a învățat, a lucrat de școlar... de-acolo spre orizonturi a plecat. Făcuse el specializare, armata, căsătoria... și ani de muncă risipită în bătaia vâjgolniței epocale. Ani în urmă, se aciuase și el în mahala noastră de Toront, în leală vecinătate cu mine și Toni. Eu ca eu, Tolea ca Tolea... dar Toni... Pe fonul epizodului de mai sus, ar fi păcat de nu oprit mai cu seamă la vecinul Toni – unicum în felul său de a fi.

Locuia Toni la răscrucea unei stradele perpendiculare cu strada mea, și paralelă cu străduța lui Tolea Borogan. Ne despărțeau doar 20 de pași numărați, dar el trăia în altă mahală. Stradela oferea viziunii circulație auto în două sensuri, linii de parcare, casele în două șiraguri, în două nivele, lipite între ele... Aceleași case, care mai arătoase, care mai jărchinoase, toate ca de la o singură mamă, aveau ieșire direct în trotuar. Din capătul de sus a stradelei (unde stătea Toni), cam la 150m. în jos, casele se terminau într-un uriaș panou de ”Dolce & Gabbana”, după care se ascundea Barranco del Pollo (Hăul Puiului). Acel abis fără de istorie – abrupt, adânc, lat la suta de metri și mai, cu băltoace de ploi pe fund și verdeața de pe lume pe toată întregimea lui, ca un șărpălău fără coadă văzut din avioane... – se trăgea din văile Calicanto și dispărea în malul apusean a veșnicului lac Albufera, situat la doi pași de Mare Nostrum... Și ce mare importanță avea barrancul cela mucegăios pentru distinsul Toniță?.. De la panou în sus, de-a lungu malului drept spre Calicanto, la o zvârlitură de băț pornea cartierul Cinilet – vatra romilor de Toront cu reușită extindere spre teritorii limitrofe. Stradela macedonului, în mare deja populată de seniori ciniletini, i-și avea grăuntele ei strategic... prin asta obținând faimă deosebită în mahale. În acea neordinară cartină, el avea doar de câștigat. Adesea boem din firea lui, se împretinea mai lesne cu smoliții decât cu bălanii... Dar cine era el, Toni, tot pomenit mai la fiecare al treilea cuvânt???


Atanasi Proklit da Mamaya –adevărat Makedon, făcut de makedonă și makedon trași din autentici makedoni ai munților Makedoni... – a văzut lumina zilei la Constanța, în an cu roadă a României comunarde. De ce la Constanța, și nu în Makedonia?.. – Din cauza unui conveniu postbelic mondial, ce ”trumise acasă” puzderie de bulgari dobrogeni, iar în locul bulgarilor aduse makedoni șiraguri – mai înainte, tot prin conveniu, duși în Bulgaria de pe ale lor pământuri makedeone ...
A crescut Atanasi la margine de Mamaya, în casă de curte – iubit, bine hrănit, frumos îmbrăcat... Scoală primară i-a stârnit dragostea de caligrafie, calcule orale, poezie... Gimnaziul a plămădit din a lui Ego Făt-Frumosul clasei... Liceul, cu eleve geloase... și zvelte absolvente universitare, l-a aruncat în clocotul Fortunei epocale. Și atunci, la ce-i mai slujea lui Pitagora, Om, Mendeleev cu tăblița... când un singur surâs a enigmaticului chip luciferic asalta o lume?..
Dulcea și tandra Constanță, sub orice vânt asmuțind nestăpânitul suflet la huzur de labirint, nu credea în lacrima săracului. Atanasi, deja făcut un Toni în toată puterea transoceanică, la cina familiei, nu vedea decât acul mic pe ciferblatul casei. Mânca la repezeală, vorbea la repezeală... din fugă apuca geaca-i de crocodil și zbura. Afară, gașca îl aștepta...

Orașul fierbea, munca sporea, portul creștea... Toni la ”servici” nocturn se grăbea... Acasă aducea leafa toată, că trăia din ciubuc. Tata râdea în barbă, mama făcea semnul crucii...– că le trimise Dumnezeu așa fecior calculat. Toni asta observa, salariul i se dubla, ciubucul se tripla, nopțile nu mai visa... Într-o zi fără soare, din goliciunea nesupusului hazard, tata păși pragul făbricii de confecții, unde fecioru-său muncea. La două ore de căutări, a dat el a lehamite din mână și a părăsit nepătrunsul teritoriu. Seara, când primogenul se ivi transpirat, tata îl luă la întrebări. Feciorul, deja un tot bărbat...frumos ca rupt din soare... și cu ochii lui mari în poduri, doar odată se cruci că venea de la fabrică. Apoi, văzându-și părintele clocotind, recunoscu ceva din a lui tură de zi. Dar asta fu puțin... și dădu părintele în fecior cu pumnii lui de Makedon...

Bătaia a fost educativă trei zile. Apoi, feciorul plecă de la casă – lucru înțeles și obișnuit în circumstanțe similare. Acea dreaptă chelfăneală l-a asprit pe băiat înăuntru, dar la chip nu, că altfel rămânea de râsul Constanței.
Băiat spătos, înalt, frumos... cu părul smolit cîrlionțat, ochii mari aprinși, sprânceana arcuită, nasul ca la Allen Delon... și cu mersul lui de voievod – Toni mereu se contura pe străzi, bulevarde... și în tumultoasa faleză portuară. Cînd mai arăta și autenticu-i zâmbet cu sclipiri de adamant, pietonii rămâneau portret, șoferii stopau... fetele se pișeau... polițaii cu țuruiacul încleștat rămâneau. Dar, cea mai valoroasă calitate nu-i era chipul de la Appolon, ci marea virtute de a convinge pe oricine la orice, oriunde și oricând.

Duioasa Constanță, din a ei naștere alintată de corăbii și vapoare mărfare, gloate de străini cu pungi grele și adânci buzunare... mereu atrăgea la comerț lume din interior. In epoca de avânt a Țării (și a lui Atanasi), Portul Numărul Unu prospera ca niciodată. Care membru socialist, cu a sa onorifică demnitate, ar fi renunțat la un blug de la Levis, o geacă de la Us Top, un Kent, o cafea... chiar și o gumă de-a muribundului capitalist???..
Diminețile, trenuri și iar trenuri din Țară intrau și tot intrau... Lume de pe lume umplea ulițele portuare: care la muncă, la slujbă... care în avană căutare de bunuri deficitare. Din urma celor din urmă se țineau tineri (și maturi) parfumați, pieptănați, împachetați la ultima strigare a modei... și Kentul pus la loc văzut. Acolo Toni nu avea ce face. El activa în centru, pe faleza, la cazinoul doldora de străini... Toni nu mai lucra bișnițar, el era jmecher din jmecheri – crema cremei... Avea atâtea scheme de realizat, că micile speculi și coțcării îi făceau să roșească în fața hoților de calibru. Era bună sau nu acea pornire de picior larg? – știa el atunci, când ochioasa Fortună îi surâdea și în visuri?..

A muncit Jmecherul în sudoarea frunții, pe ale lui teritorii, mai dând cu piciorul pe la Micul Paris și nu doar. Mereu îndrăgostit de fete frumoase, loial modului său de a fi, Toni se demonstra generos în cercul lui de jmecheri, păpușari, scripcari, ospătari...și tot felul de bișnițari. Leii patriei, cum intrau așa plecau... dar valuta Nu. Odată, revizându-și ascunzișurile, se pomeni cu aproape 30 de mii în palme : dolari americani, mărci germane, lire sterline... Cu așa bani, din câte știa el, în Vest, unul cu tupeu pornea un negoț... Tot cu așa bani, în România socialistă se ajungea la pârnaie... A pus el pachetele la loc și a plecat la muncă. Trecură săptămâni, dar Vestul nu-l mai părăsea – zi și noapte, creieru-i sfredelea. Nu era de mirare – într-o Românie fără lumină, apă caldă... și carne în magazine, la capitalizm visau mii, dar mite el – ager, iute... cu bani gheață la dispoziție.

În vara lui ..83, ca urmare a unei tainice înțelegeri la Timișoara, Atanasi și încă doi ( ai lui semeși de meserie) trecură Dunărea înot... Totul mergea șnur...La sîrbi, în oraș de graniță, la autogară, când tustrei ședeau bine mersi pe scaune plătite până la Viena, unul zbură pe ușă afară – diarea dăduse în el. Apoi, minute mai târziu, oameni de armată se iviră...
La două săptămâni de închisoare, bejenarii au fost întorși patriei. În a viziune, mai bine făceau pușcărie unde fură prinși, dar, conform unui conveniu interstatal, Iugoslavia se obliga să întoarcă fugarii români acasă, în schimb la tona de cucuruz per infractor. În final, fugarii s-au ales cu 5 ani de pârnaie românească. Dar banii???... Banii, la sfatul unui blând grănicer sîrbesc, rămaseră la armata de frontieră, drept confiscati... Și bine au făcut, fugarii. De mai afla justiția română și de valută... doar la pensie mai vedeau ei valurile Mare Negrum.
La pârnaie, însușind meseria de frizer și sfetnic în scheme de existență, Toni a trăit ca la el acasă. La ieșire, o droaie de noi pretini și tovarăși îi fluturau din mâini ca stricații... E de înțeles – la cât Duh Jmecher băgase el gratis îi ei... de care nu insuflă nici șapte Oxford-uri americane...

Acasă, feciorul a fost întâlnit cu răceală. Și asta, la fel e de înțeles... – părinții, oameni de muncă cinstită, cu demnitate, corecți la viața lor... nu avea cum accepta jmecherii, tot felul de șulerii... chiar și ale celui mai iubit copil. Cu toată răceala tatălui, mama umplea masa... Au venit surorile (eliberatului) cu bărbații lor, unchii, verii... La urmă, când toți plecaseră, Toni, nițel amețit de vinul grădinei, se puse în genunchi și ceru iertare de la familie. Mamă-sa izbucni în plâns: că de jale, că de bucurie, că din careva speranță a ei. Tată-său, scăpând pe obraz o lacrimă de om zgârcit, ieși pe ușă afară. Frate-său, se lăsă în genunchi și el, alături, și-l îmbrățișă ca un bărbat, că mic nu mai era... și își simtea cumirul alături.
Decis la schimbări fenomenale, încă respinse de ale sale încarnate viziuni, porni Atanasi în căutare de muncă cinstită... La a treia zi, de căutare, la torțile portului încă ne vizitat, dădu nas în nas cu cineva din vechea-i gașcă... Apoi, obosit de atâta ”căutare”, prinse el a scoate valută din ultimu-i ascunziș, din grabă neatins înainte de ”evadare”.

Încurajat de miile găsite ca pe trotuar, a huzurit Atanasi cum numai el știa. I-a tot dat el cu șprițuri, gagice, romanțe de lăutari cu mustață de cobzari... – până s-a răzbunat pe nesăvârșita evadare, împuțita mizerie de la pârnaie... și scârnava-i Fortună fără de obraz iarăși făcându-i din ochi. Apoi, trezindu-se din veselie, râse el în hohot de prostia căutării... și iar apucă vechile-i poteci.
S-a recuperat Atanasii în luni numărate – Țara mai era plină de căscați, mofturoși, smintiți de rufe Kent cafele... pe faleza și în cazino încă mișunau străinii cu devize... În preajma lui, amicii iar auzu-și ascuțeau; în fapte, noi talente se căleau... copoii, sectoristul și gunoierii numai Kent fumau.
După ce se văzu cu garsonieră în centru, valută Toni nu mai aduna. Totul cheltuia, tovarășii îsi ajutora... Oooo!!! Câți a scol el din gura potirei...pe câți îndatorați i-a scăpat de lama cuțitului!!!..În familie, și între frații tâlhari, istorica mărinimie a lui Scipion se arăta o poveste pe lângă a lui modernă bunătate. Atanasii trăia bine și frumos. Țara prospera, nu mai avea datorii... Dezvoltatul socializm, la doi pași de apogeica-i virtute, mustea în floare... În razele orizontului comunard, specula și furtul, cu noi valuri, luau amploare... Dar, într-o zi, se dărâmă zideală de hotare, cutremurând sicrie, palate, bastioane... În zile numărate, revoltata Țară s-a întors cu buca la Răsărit și fața la Asfințit... Apoi s-au descătușat granițe... Țara a fost inundată de bunătățile lumii, împânzită de schimburi valutare...

Brusca pornire capitalistă l-a prins pe Toni în șovăială, deși o aștepta cu răbdare, curaj și multe idei negoțiale. Lumea bișniței pleca la unguri, turci, sârbi... El nu părăsea centrul și faleza, că era Jmecher din Jmecheri... La doi ani de zbuciumat capitalizm românesc, învechitele schițări nu mai funcționau, cele noi randament așteptat nu fătau... nici Atanasii nu mai era văzut pe Cal Alb. Ucenici ai lui fără de aptitudini, cu lei rufoși calupuri, cumpărau case năruite, colibe ciuruite, coclauri până atunci nevăzute...
Când noua pleadă a Nemuritoarei Jmecherii invada poziții de viitor în frunte cu ciobanii Munților Neștirii, el – Atanasi Proclit da Mamaya – în propriile-i viziuni și în ochii unor vechi tovarăși, continua să rămână loial Cavaler a Constanței. Dar, frumoasa Constanță, mereu amețită de ale ei nestăvilite capricii, i-a întors spatele... de parcă nici nu-l știuse vreodată.
Într-o târzie dimineață cu ceață, Atanasi nu se mai ridică, rămase în strâmtu-i pat de garsonieră. Liniștea de cimitir, mereu dominantă în acel invidiat petic de proprietate privată, deseori îi stârnea zătrita deprimare imaterială. El – fidel slujitor a Binefacerii Umane, cu o armată de ajutorați (și alta de îndatorați) în foștii ani apropiați... – uitat de pretini și amici, rămas fără de rost sub întunecimea îngropatelor amintiri... Tot deschizând noi și noi vederi ale zilei, spre amiază, se afundă Atanasii într-un somn venit de cine știe unde... În somn, voce străină pluti asupra patului: ” ... De la bine, bine nu aștepta, fiule!.. Binele făcut de tine – de la tine nu vine – vine de Sus... și cale întoarsă nu are... Binefacerea nu are răsplată... Nu te obosi în a o valora, a o aștepta... Fii mulțămit doar că Puterea de Sus ți-a încredințat Darul Binefacerii...”

Zile și nopți a tot cugetat Atanasi în tăcerea de mormânt a garsonierei, doar cu pesmeți de casă și apă de robinet la îndemână... Cât de sufletist și inimos îl vedeau neamuri, pretini... chiar și străini favorizați de a lui distinsă bunăvoință (în anii lui de triumf), nicidecum nu putea el ruguma ce auzise în vis. Tot repetând în minte acele spuse de nu se știe cine, ofta, gâfâia, se văicăra... – ”Cum, adică – binele meu, făcut de mine, cu mâna mea?.. Dar banii... banii mei... cine mi i-a trimis de sus?.. Pe cine i-am ajutat, m-au uitat... Dacă asta-i normal, omenește... atunci, cel de sus e mai mare escroc...” Și tot așa... ajunse Atanasi la concluzia că doar o îndepărtată plecare îi va sugruma definitiv învolburata deprimare. Fiind om de companie de când se ținea minte, stârni el ideea plecării între pretini și tovarăși, după revoluție (ca și el) rămași cu obida și buzele umflate. Ca totdeauna, fu el care schiță noua cale de existență.


Era anul ..93. Pe-atunci, afortunați din vechea gardă a hoților de categorie, plecați în primul an după revoluție, se scăldau în belșugul capitalizmului Apusean. Unul, la Roma, la un colț de poarta Vaticanului, cu picioarele-i ”ciuruite de un terorist a contrarevoluției române, aduna mia de dolari pe zi, pe puțin... Altul, la Baden-Baden, într-o singură noapte ” câștiga” mărci cu miile... Altul ușura buzunare în metroul Marelui Paris... Dar, acolo trebuia de ajuns. O viză turistică pentru Occident costa parale, timp... și cazier ca foaia de hârtie, încă neviolată de crunta tipografie. În curând, Tănase (Atanasi pe românește) avu întrevedere cu un căpitan de curse lungi, mărfarul căruia circula doar ape mediterane. Căpitanul, cândva (bănește) ajutorat de distinsu-i coleg de gimnaziu, se obligă să-l treacă Mediterana cu doi-trei pretini ...

La a opta zi de plutire, nava maritimă ”Patria” a slobozit ancora într-un port Andaluz, cu Tânase ( Atanasi pe românește) și 6 pretini în fundul halei de mărfuri industriale, culcușiți între saci de ciment. Stăteau pitic, mai că nici respirau – pe vapor se aștepta vama și poliția de frontieră. Controlul a fost scurt, amical, destul de formal... Când să plece grănicerii, o colegă a lor observă urme de picioare goale, pe a punții podea tot ducând înăuntru. Fata, cu spiritu-i feminin de observație, nu halucina... și roua dimineții își făcuse efectul... Și atunci, schimbați la față nu spre bine, grănicerii (și vameșii cu ei) se apucară de răscolit vaporul. La două ceasuri de muncă profesională, scoaseră ei la lumina zilei 11 ascunși, și încă 5 – neștiuți de căpitan, tripulație... nici de cei 11 prinși. Acei cinci (și ei din cercul lui Atanas), fiind la zi cu planul de plecare – la Constanța urcaseră în cea mai mare taină, cu a lor dibăcie hoțească... De ce?.. – Să nu plătească, ”cruaziera” fiind gratis doar pentru organizator. Interogați formal, prinșii (toți ca unul) s-au crucit că pătrunseră în a lor taină pe vapor... Apoi, ei au fost duși pe țărm, iar nava și-a căutat de treabă, alegându-se doar cu o mustrare orală.
Până în seară, ”victimele politicii românești”, toate ca una duse la centrul de refugiu Granada, au fost pozate (în grup și aparte), apoi cazate în încăperi curate, luminate... amenajate cu paturi în plapume noi-nouțe șu cearșafuri crăhmolite... cu trei mese și două gustări...

A douâza, pe prima pagină a faimosului ” El Pais” , o tristă imagine comună a celor 16, de jur-împrejur încleștată de lungi fraze compasionale, rupea inimi și suflete... Jalnica publicare s-a tipărit și în ziarul de seară a Granadei, apoi, în altă dimineață – în alte provincii, autonomii... În biblioteci, oficii... pe trotuare și lângă chioșcuri cu rând ca la foame, sărmani cititori fără batiste lăcrimau în pumn. Într-o săptămână, ecoul ”dramei celor 16” pătrunse întregul Occident și nu doar. Bruxelul,în cadrul unei scurte întruniri extraordinare de comunitari, a declarat ajutor financiar adițional Granadei și altor centre de caritate – în onoarea ”prosperării Umanismului Vest-European”.

La două săptămâni de sejur la Granada, cei 16, din motive nedeclarate, au fost duși la Valentia, la alt mare Centru de Refugiu, în care fiecare al doilea ”osândit” era căutat în a sa patrie-mumă. Sălășluiau acolo toate națiile și culorile... Acolo, în vecinătatea ” jertfelor de Constanța” erau și doi ruși bălani – ca doi urși hibernați, blânzi, liniștiți, cu tunsori soldățești... Odată, crăpară ei în doi spirt curat – mult, adus cine știe de unde și de la cine. Amicii lui Tănase, băură și ei ceva alcoolic în ziua aia, nu puțin. La un moment, cineva din gașcă, scandalos la băutură, se uită urât la ruși, arătându-le colții, mușchii... Așa fu o dată, de două ori... Și mai dura, dacă unul din ruși nu se ridica. S-a apropiat el agale, cu pasul lui de urs, a mângâiat jmecherul pe creștet și l-a întrebat ceva alene, rusește. Jmăcherul, tupilat, încercă să scape de sub lăboiu rusului, dar nu reuși... Atunci, trei fârtați ai lui, toți odată, se năpustiră asupra slavonului. Acela, scuturând umerii din ceafă, îi împrăștie ca pe cârlănași... Cu asta, conflictul internațional nu se termină, că se puseră pe picioare alții din gașcă... Tot atunci, se ridică și al doilea urs... Și porniră ei (în doi) a flutura călcâie și baroase ... și a-i arunca pe cei 16 voinici ca brazii în toată încăperea aia cu multe paturi în două etaje... Tănase, mereu norocos la bătăi de hurtă, primind un pumnoi în piept (adresat cine știe cui) se trezi sub un pat de la margine și acolo rămase – neclintit, năucit... cu ochii la grămadă. Între timp, restul bejenarilor (fără careva atribuție la conflict) se retraseră la ușa încăperii și, de acolo, urmăreau cu gurile căscate ”concertul”. La un moment, românii, acoperindu-l pe rusul mai zdravăn (de doi metri, lat cât ușa...), î-l doborau la podea, să-l ia la vatra jocului, uitând de al doilea... Al doilea (ceva mai josuț, mai zvelt și mai uscat la pumn ca primul), fugărea trei ”brazi” în alt capăt a spațiosului dormitor. Văzându-și tovarășul împresurat de jur împrejur, al doilea se avântă spre grămada mare și se apucă de cosit în ea din spate. Primul, ceva ușurat din strânsoare, urlând cu toată puterea lui de buhai, se ridică sus cu 3-4 jmecheri de-asupra, îi scutură la podea și iar se apucă de învârtit baroasele, al doilea asigurându-i spatele. Jmăcherii, înrăiți la nebunie, cădeau, se ridicau, iar se izbeau... tot căutând răzbunare. La răzbunare nu s-a mai ajuns, că a intrat paza. Ca rezultat a unor minuțioase interogatorii, cei 16 au fost expulzați din azil, dar nu și din țară. Guvernul le-a permis trai peninsular, că Țara-i în vâltoare de dezvoltare necesita forță muncitoare, fie și ilegală.

După expulzare, cei 16, trei zile populând boscheți în zona Rio Seco, s-au stabilit cu traiul într-un apartament cu multe camere, la un capăt de Valentie. Și atunci, rămași uitați de milostenia dintâi, au pornit în căutare... Seara, toți veneau încărcați... nu de la Crucea Roșie. Masa din salon, lungită cu încă două (aproape noi) de la tomberoane, se îndoia sub cârnațuri și jamboane iberice, cașcavaluri mucezite... scotland wiski și vinuri bătrâne. De foame nu mureau, cu banii era mai greu, în primele zile. Apoi, pas cu pas, inițiară scheme de acțiune, adaptate la timpul și spațiul peninsular.
Nopțile, când străzile Valentiei dormeau ca duse în altă lume, cabine de Telefonica ”vomitau” pesete... Au fost ți alte ”mișcări” financiare, dar, bună parte din cei 16 se băgară la aparate de câstig, care înghițeau mai mult decât scuipau. Și atunci, porni divizarea, gruparea, și împărțirea ”agoniselii”, după care, câte 3-4 împreunați, se împrăștiară cei 16 în toată Valentia. Au tot ”activat” ei în diverse domenii și sectoare, au tot însușit noi aplicații și invenții, dar banii, cum veneau așa plecau – exact ca la Constanța. Și atunci, la ce mai veniseră ei sub sacii ăia de ciment – nespălați, urinând în găleată?..
Primul a aterizat de pe lună Tănase. Într-o seară de chef (că altele nu existau), se ridică el de la masa încărcată și, doar nițel băut, îngândurat la culme, zise: ” Gata, mai mult nu se poate!.. Anii trec... Ce-am realizat noi aici, nu e de viitor. Aici, pensionarii călătoresc, fac poze, dorm în hotele de 4 stele, stau la terase, mâncă ce vrea basca lor... Iar noi?.. Cu ce ne alegem după 60 de ani??? – Cu amintiri, și atât!!! Voi cum vreți, eu îmi caut de muncă, fac legalizarea...

Eu, și Tolea Borogan, l-am cunoscut pe Atanasi Proclit da Mamaya în 2005, la sfîrșit de an, la Toront, în casa unui vechi amic al meu, recent împretinit și cu el. Era exact ziua de crăciun.
–Toni – se prezentă el, întinzîndu-mi palma cu degete de pianist.
–Toni Montana? – întrebai eu ușurel, amintindu-mi de Alpacino într-un film cu mafiozi.
– Nu, dar e bine și așea – reacționă el, satisfăcut de a mea primă apreciere. Noi eram cu soțiile, și Toni la fel. Penelopa lui, și ea Makedonă din repatriații Makedoni ceva mai tânără ca el (la prima vedere) se arăta o femeie ca de cartincă: înaltă, zveltă, blondă; cu părul bogat învălurat, ochi mari verzui, fața corectă, fină; calculată la vorbă; cu ținuta unei doamne îngrijite și puțin muncite. Nici el nu era de neluat în seamă.
Aproape o șchioapă mai înălțat ca ea, zvelt și el – cu fața alungită, ochii negri smolii, părul în cap smoliu și învălurat ca la Joe Dassen (sau invers)... – se arăta un bărbat în toată virtutea cuvântului, simpatic, pozitiv... și cu mare gust prins în a lui jachetă croită pe talie. În toată acea primitoare casă – cu apreciabile perdele, televizor bătător la ochi... și bogata masă de crăciun – el și draga-i Penelopa, de minune potriviți ca duet și pereche, luceau mai tare ca văratecul soare matinal. Își zâmbeau, se șușoteau, își făceau semne neascunse; unul altuia în ochi se priveau, în farfurii își puneau, în pocale își turnau... Apoi, în pauză, Toni îmi povesti de el – multe și de-a dreptul – de parcă ne știam o viață, nu o dată exprimând respect față de Moldova mea, că alta nu mai era:
– ...Valerule, lasă-mă să-ți zic așa, că ”Irelav” nu pot – mi se înnoadă limba... Eu, Valerule, la Constanța, am fost Jmecher din Jmecheri, o zi nu am lucrat nicăieri... doar primeam salariu și tot atunci îl dădeam celui care mi-l punea... Eu am avut viață frumoasă, Valerule... După revoluție, țigările la Constanța, jumătate treceau prin mâna mea. Aveam om la Chișinău, unul Mișa – rachet, hoț dat dreacu... și capul Botanicii. Ce scheme aranja el cu mine!..
– Pe-atunci, așa era...Acum, ce faci? Tot cu scheme?..
– Que va!?.. (span.) – Ce spui!?.. (rom.) Muncesc la fabrică de plastic, la Alacuas, dincolo de Barranco... – alături de casă, nici mașină nu-mi trebuie, merg cu bicicleta...
– Da Jmăchăreala, Mișanea de la Botanica?..– întrebai eu, să-l mai zădăr la vorbă pe Toni, care și fără asta se demonstra o carte deschisă.
– Que va!?.. M-am lăsat, acum 8 ani... M-am căsătorit, m-am divorțat... am băiat în Țară... În 2 ani am cumpărat casă, am adus-o pe Penelopa de la Constanța... Femeia asta îmi place la nebunie... Trăim împreună ani de zile, ne împăcăm de minune... Am o mie de pretini în Valentia, Castellion, la Ciudad Real... Ei merg pe vechi, eu – nu. Suntem în relații, ne mai ajutorăm ...– și atât. Dacă mă întorc, o pierd pe Penelopa... Cu ea îmi merge... Am adunați bani de încă o casă... Abea aștept să vândă vecinul de jos... să am toată clădirea a mea...
În aceeași zi, la aceeași masă de crăciun, aflasem și că Toni cu femeia lui trăiau peste drum de noi.

Într-o zi de odihnă, îl văzui cu pungă mare de mercadona, cărând-o alene. Atunci fu, când mă invită la el, să-i văd casa. Ca fațadă, casa, cu două nivele (ca și restul clădirilor din toată stradela), se vedea simplă, veche și tare arsă de soare. Înăuntru, direct din prag, o scară îngustă, servind și de coridor, ducea în sus, direct în ușa de intrare a posesiei lui Toni.
Apartamentul, cam întortochiat în a mea viziune, dar curat și frumos aranjat, dispunea de balcon, mobilă clasică, salon cu bucătărie, baie, dormitoare două... și magazie de anghiboate. Penelopa, nițel sfiită, a pus pe masă cașcaval, salam și zacuscă, iar iubitu-i soț a turnat wiski din ăla scump. Am golit paharul, am hălit o feliuță de salam și m-am ridicat... Toni a făcut ochii mari:
– Mai stai, azi e sâmbătă...
– Nu pot, avem invitați, tre să iau vodcă, să o pun la gheață...
– Dacă-mi ziceai acum două zile, îți aducea un pretin... – calitate, frate, la juma de preț, câtă vrea basca ta... Cine-ți vin, moldoveni de-ai voștri?
– Vin ucraineni, Tolea Borogan și un rus. Moldoveni de-a noștri, p-aci, nu prea sînt... sau noi nu-i știm.
– Am eu unul, de la Sușeava, o să-l cunoști...
– Toni – strigă Penelopa dintr-un colț a casei – și noi avem oaspeți, la două ziua, cred că nu ai uitat... În continuare, mare pretinie de familii nu am avut. Limitându-ne, ca între vecini, doar la saluturi de stradă și schimburi de politețe grăbite, noi chefuiam cu slavonii, ei – cu românii.


Au trecut ani. Într-o zi, Toni, prinzându-mă în stradă, m-a tras la el acasă – cu mare insistență, să-mi arate ceva... M-a dus nu sus, ci la ușa de jos a casei. A descuiat în grabă și mi-a făcut semn să intru. Eu, sfiit de obraznicu-i tupeu, l-am lăsat să intre el primul. El, cu fața înecată în makedona-i mândrie, m-a împins de forțat.
Înăuntru nu se vedea nimeni. Pe o măsuță rotundă, ca în așteptare, lucea o sticlă de wiski și multe pahare. Radiat de sfanta satisfacție, Toni s-a aruncat la măsuță și a turnat – cu ocazia procurării locuinței de jos. Gata, casa toată era a lui, și asta puțin... Marea lui fericire era curtea casei – cu grătar, șură, loc de mese...

De atunci încoace, Toni mereu mă chema la el, la grătar. Aveam grătarele mele, cu slavonii și Tolea Borogan.
Odată, totuși, m-am dus. Era o sâmbătă. Ușa de jos, deschisă vraiște, probabil aștepta musafiri. N-am ghicit. Înăuntru, în salon, nu avea unde cădea un pai. Neveste tinere în frunte cu Penelopa, copii în brațe și cești de cafele aburind, stăteau la baliverne în voia timpului.
Afară, în curte, 7-8 halhatăi în frunte cu Toniță, de-asupra mesei rotunde nimiceau halupuri de carne, altele pocnind în a lor slană pe jarul de barbacoa... Pe altă masă, sticle cu vinuri, baxuri de bere, borcane de muștar, murături castroane... Mult n-am stat, că trebuia să plec în ospeție la slavoni, doar am gustat din cărnuri și am servit un vin. În schimb, atunci am văzut și pe careva din largul cerc a generosului vecin. Acolo Era Adianum Adriano, Djoni di Sușeava cu văr și frate a lui, Bazilio da Boștano, Giovani Costanțiani... și unul fără nume, cu ochii de sticlă.

Apoi, au trecut alți ani. Pe vecinul Toni îl vedeam rar și în fugă, că muncea de nebun, cu nopți în plus și groază de ore extra. De-l vedea careva pretin de Constanța – în robă, la 6 dimineața zburînd pe bicicletă spre poarta făbricii... – precis că-și făcea cruce cu amândouă mâinile. Dar, Toni anume așa se vedea mai bine pe fonul dureței vitale a epocii.
Ani și ani lucrați la fabrică îl făcură să iubească banul cinstit... Și de ce nu?.. – Fabrica îl stima, îi încredința situații cruciale... îl plătea din plin, îl alinta cu premii solide, în invita la restaurant (cu înmânare de cadouri) în ajun de crăciun... Doar prin sincera-i dragoste de fabrică procurase el parterul și curtea casei, bani frumoși ca rezervă adunase... cu împrumuturi fără interes și binefaceri atâțea pretini ajutorase. Acele avantajoase condiții laborale îl făceau pe Toni fericit nu numai în fabrică... În casa lui domnea belșugul, liniștea... și autentica armonie conjugală, în mare parte datorată Penelopei – zi și noapte așteptându-l cu așternutul crohmălit, hainele curate și aromatizate, mâncarea nici rece nici fierbinte...
În acele invidiabile împrejurări, Toni, mereu văzut de departe, acapara noi și noi pretini, fără ași uita amicii pe viață. La sfârșit de săptămâni, dar mai ales la sărbători, casa-i mișuna de invitați și nechemați... Mereu în centrul atenției, lăudat și ridicat la nivel de ”chiabur”, Toni Montana urca fruntea la cer, înroșea obrajii, umfla pieptu... lăuntrica-i bunătate cerându-se afară.
În acea vreme, un amic a lui Toni (și a meu)– nici nou, nici vechi, numit Bârlădeanu... – luase calea osteleriei ( cazare, alimentație în public...). Obiectul de acțiune era un bar la 50km.de Toront, într-un sat cu mulți români. Lucra el cu soție-sa, uneori și o ajutoare. Vânzarea mergea bine, ei erau mulțumiți, dar oboseau mult – depărtarea îi omora... Și hotărâră ei să caute local mai aproape.

Într-o lune de pauză, găsi Bârlădeanu loc de închiriat – la marginea Alacuasului, învecinată cu a Torontului. Încăperea se cerea reformată cu tot necesarul pentru bar, la care trebuia permise, licență... în schimb, chiria era o pomană, față de alte oferte. În tot cazul, un bar în zona Valentia nu avea cum aduce la ruină. Barul de cartier era a doua casă a fiecărui spaniol... Aparte de asta, românii din apropieri (puzderie) se acomodau rapid la moftul spaniol... iar Bîrlădeanu (cu mare tupeu și multă voință în el) demult se visa autonom. Planul era minunat și de viitor, dar autonomul nu avea bani îndeajuns pentru reformare, echipare... Și s-a adresat Bârlădeanu la bancă, cu soția alături. Banca i-a ascultat cu atenție, le-a zîmbit pretinește și le-a acceptat credit personal de 12000e. cu interes 10%... Și o mică obligație: Împrumutul să fie avalat de persoană fizică sau juridică posesoară de bunuri fixe –potente în toată perioada achitării... Solicitanții s-au încrețit la frunte, că din mirare, că din nedumerire... Banca, îndulcind surâsul cu promițătoare indicii prosperante, a legat formala condiție de criza cărămizii trecătoare...
Într-o seară, m-a sunat Bîrlădeanu, să ies la o cafea. Am ieșit. El, emoționat la culme, mi-a povestit ultimu-i plan... Ce voia de la mine, era să-i împrumut 12000e. – pe un an. Eu – emoționat (ca și el) de curajosu-i proiect, și convins de succesul care-l aștepta – am zis Da. Rămânea doar aprobarea soției mele – o formalitate încă mai formală ca a băncii.
Soția mea, după o oră de argumente ale ei, a zis un ”NU” cu multă-multă exclamație. Eu, rușinat de propria naivitate, l-am sunat pe amic... Apoi, nu ne-am mai văzut... Odată îl zării la ușa lui Atanase, altă dată îi văzui împreună pe avenidă (bulevard)... Apoi, obida se înecă, a noastră pretinie se renovă. La un an jumate de reforme, Bîrlădeanu m-a invitat la inaugurare. Acolo era Toni cu Penelopa lui (ca pretin, avalant...) amici comuni, necomuni... Mi-a plăcut barul: bine reformat, aranjat, îmbrăcat...plin cu de toate pentru toți – radical deosebit de altul mare la suta de metri. Pe el, concurența nu-l deranja în absolut – La el, totul era mai bun, mai ieftin, mai cu suflet (românesc)...

De la inaugurare, trecu anul și porni al doilea. Eu, după ”chimio, radio... și groapa cu balaur”, deja pensionat, omoram urâtul în voia pescăriei de ape dulci. Toni muncea fericit la fabrică: cu frumoasa Penelopa sub coastă: pretinii de totdeauna, sâmbetele înghesuiți afară, la masa rotundă ... și etajul de sus închiriat pe veci unei familii de români cumsecade... Bârlădeanu se oftiga la muchia Alacuasului. Din ultimele-i spuse, barul nu mai dădea câștig... Mai trecură ceva luni. Într-o dimineață, mă trezii cu Toni la ușă – roșu-stânjeniu, albastru-vinețiu... tremurând ca varga, cu scrisoare între degetele-i încleștate... L-am condus în salon – abea mergea...
– Que va!?.. M-a sunat Penelopa la muncă... Striga în telefon ca nebuna...Nu vreau să o pierd, Valerule... A venit scrisoare de la bancă... și ea nu trebuia să o vadă... Acum doi ani, l-am avalat pe Bârlădeani, să-și termine barul... De acolo se trage mânia soției – că nu-i cerusem acordul înainte de a formaliza gajul... O cunosc prea bine... Poate să și plece de la mine... Asta va fi o tragedie, Valerule...
– În așa hal încă nu te-am văzut... Ogoiește-te!.. Sau nu mai există acel Toni Montana???...
– Toarnă o gură de tărie, dacă ai în casă, – așa mă calmez puțin... Ia vezi și tu ce scrie banca, poate ea și eu nu am înțeles...
– Am coniac de cedru, cît vrea basca ta, doar știi că nu beau deloc... Ia să văd și eu scrisoarea... Așaaa... Banca anunță: Deudorul avalat de tine, două luni concomitente nu mai achită cota... Conform clauzei 4 (punct ”C”) a contractului de credit personal №.., a legii №... banca va solicita proces judiciar contra Señor Atanase Proclit da Mamaya… pe seama căruia vor fi puse orice cheltuieli corelaționate cu inițierea, mersul și finalizarea procesului cauzat din vina deudorului... – Urâtă scrisură!.. Ce deșteaptă a fost femeia mea, că nu m-a lăsat să împrumut!!!...
– Mai bine dădeai... Cu ce-ai avalat.
– Păi... Nici eu nu am dat, doar am avalat...
– Cu ce?.. – Cu casa... cea de sus.
– Bine că nu cu cea de jos, sau cu toată, întreagă... La 10mii datorie, vreo 15 – la avocați... banca vinde apartamentul de sus...
– Nu mă omorî, Valerule...
– idee n-ai, Toniță, în ce câcălău ești băgat...
– Aoleuuu!... Ăsta-mi distruge viața... Mă duc peste el... Să-și achite cotele, canalia de moldovean!.. Și dacă nu, bucățele-l fac!.. Aici Pușcăria e sanatoriu...
– Așa nuuu!.. Trebuie de mers la bancă – azi, acu!!!..
– Nu pot, Valerule! Fug la muncă! Du-te tu la bancă, te rog!!!.. Ia scrisoarea, spune-le să nu pornească proces... Plătesc eu cotele, că moldoveanului oricum îi tai gâtul...
– Mă duc!.. Pe Bârlădean lasă-l în viață, că morții nu întorc datoria...
Toni, ceva calmat, a mai ars una mică și a fugit la fabrică. Eu, tot atunci, am alergat la bancă. Acolo – o coadă ieșită la stradă în jos... – parcă se terminau banii. Să fac obrazu gros... nu îndrăzneam, nu puteam... – mă mâncau nervoșii clienți, fără sare... Trebuia să intru, urgent. Ce să fac?.. – Să mă adresez cozii, să-i explic situația... Când să deschid gura, în ușa oficiului apăru bărbat în costum, la cravată, solid, cu geantă de birou... – precis că era bancher, poate chiar șeful în persoană. Lăsându-l să facă doi pași, m-am luat după el, l-am înconjurat, i-am ieși în față și l-am asaltat:
– Perdonadme, Señor!.. Sois Vos el director del Banco?.. (Sunteți
Dvs. directorul Băncii?..)
– No, solo jefe de oficina... Segun el ”Vos”, es usted Latino... (Nu,doar șef de oficiu... Odată zicând ”Vos”, ești d-ta Latin...)
– Soy de la ex. URSS, pero me encanta la politeza latino-americana... (Sunt din fosta URSS, dar mă încântă politețea latino-americană...)
Deci, ghicisem. Dădui de omu la care venisem. Dintr-o răsuflare, i-am lămurit cazul, i-am arătat scrisoarea, l-am lăudat pe Toni ca Señor cumsecade, bun de plată... Tot privindu-și ceasul (deja fiind ora micului dejun la spanioli), șeful a zis că va încerca să oprească procesul...


Înviorat de cuvântul bancherului (de parcă eu eram avalistul), am plecat grăbit la casa vecinului... Penelopa, supărată, plânsă... mi-a trântit ușa-n ochi... Si nici nu aveam scris telefonul lui Toni, că nu-mi trebuise
niciodată... Am urcat în mașină, doar ca urgență, și am plecat la fabrică, aproximativ știind pe unde era. Am găsit-o, cu întârziere... Toni – în salopetă, mănuși până la coate, cizme ca de scafandru... – a ieșit (cu întârziere) la poartă, în fugă...
– Am fost, am vorbit cu șeful de oficiu... Este șansă de a opri procesul... Azi, la unu, fără o secundă de întârziere, banca te așteaptă...
– Azi nu pot, sub nici o formă... Idee nu ai ce se face la fabrică... Contract de 10mln., de la americani... Du-te tu iar, ia actele de la Penelopa...
– Penelopa, mai nu mi-a rupt nasul cu ușa... La bancă trebuie să te duci numai tu – azi, la 13.00!!!... Fabrica nu se însoară cu nimeni, mai ales cu tine... Vorbește cu șeful de fabrică, Toniță, lămurește-ii situația... că-i om și el, doar nu-i de pe Lună... Și dacă nu, bagă-l în măsa și du-te la bancă!!!.. Mâine-poimâine, fabrica se închide... bagă piciorul în proletari ca tine ... Și nu te mai învineți atâta!... Că prost nu ești... Mergi la Bancă!!!.. Cojones!!!
La ultima expresie, făcui stânga-mprejur și părăsii teritoriul iubitei Făbrici a vecinului. El – tot vânăt, verde... și gălbui – înțepenit lapoarta fabricii, se uita ca smintit la un perete alb ca zăpada...

După ora de prânz, pe la două și, veni Toniță la mine, nu așa vânăt... – Gata, Valerule! Am rezolvat!.. Achit eu 10 mii, plus ultimele două cote cu penalizare, plus interese... Plus ofturile Penelopei, care nici dreacu nu știe cât vor costa... L-am văzut și pe Bârlădean...
– Ce ți-a zis?
– Dacă-ți spun , faci pă tine... A zis că nu-i solvent... și, a mai zis că eu nu am de ce plăti datoria lui... Că nu eu am luat credit... Că nici un român deștept nu a întors banii băncii... Și tu-mi demonstrezi mie umanism... Mai nu l-am sugrumat, în stradă, cu zece martori alături...

A douăza, iar învoit de la fabrică, Toni iar vizită Bancă,
lăsându-i parte din datorie. Apoi, în drum spre casă, iar trecu pe la mine. Calmat de-a binelea, îmi arătă recipisa. Eu, fără să vreau, citii chitanța în Glas : ...”Tres mil euros, prepago...”
– ... Cum trei mii???... Nu e de glumit, Valerule. Am lâsat 3.500 euro – bilete a câte 500...
– Aici pune 3000. Cum pot eu glumi, la situația ta?.. Uită-te și tu...
A pus mâna el pe țidula, a apropiat-o de ochelari și s-a apucat de citit, în gând și cu grabă. Nu trecură nici două minute, când Toni scăpă un oft de tigru în toată casa... și tot el – cu ochii cât cepele, fața iar stânjenie, umflată... – a câta oară mai să explodeze.
– ...Casierul – numai el... Futu-l-aș să-l fu... și pe el, cu toată familia și morții lui... Valerule, prea mulți își bat joc de încrederea mea... Mai era și înainte, dar acum e culmea. Chiar așa de prost și derbedeu arăt eu ultima
vreme???.. Șapte hârtii a câte 500euro, puse pe masa casierului... Ce avea el de numărat, ca să greșească ceva?..
– Întoarce-te la bancă, acu! Intră la casir, intră la șef... Banca are camere, totul se filmează... Insistă să fie văzute mișcările casirului...
Degeaba vorbeam eu... Toni se uita în tavan, cu ochii asupra unei musculițe aproape de nevăzut... Până l-am adus la salonul din casă, a trecut un sfert de oră, pe puțin. Apoi, împreună, am plecat la bancă.
La bancă, mai rămânând ceva minute pentru atenția publică, ușa era încuiată. Toni apăsă cu forță butonul soneriei, și-l tot ținea apăsat, cu două unghii învinețite, fața înroșită... Până la urmă, i-au deschis, doar să-l
întrebe ce voia. Agitat la discreție, cu amândouă brațele făcând a furtună, vecinul dispăru înăuntru.

La trei sferturi de oră, obosit de mulțimea bulevardului, îl văzui pe Toni la ieșirea din oficiu, încă mai tulburat ca la intrare. Banca îi acordase atenția cuvenită, revizuind camera, filmarea... dar casierul nu fusese prins în flagrant delict. Deci, reieșea că Toni făcuse de râs casierul și banca.
– Tu ce zici, Valerule?.. Îi crezi?..
– Nu! Te cred pe tine... Ai memorie bună, te împaci bine cu cifrele... Și, acu-acu, nu ai pentru ce-i bârfi... Ei, oprind procesul, ți-au acordat un mare favor, și tu asta știi a prețui.
– Da, Valerule, dar sunt 500 de euro – 10 zile de fabrică... I-aș denunța, la Centrala Valentia... Tu ce zici? – Eu zic Nu – timp pierdut, nervi irosiți aiurea... Tu ai numărat banii demonstrativ, de-asupra mesei casirului, înainte de a-i înmâna?
– Nu. Păi ce era de numărat, 7 hârtii?.. Le-am desfăcut în palmă, ca pe cărțile de joc. Asta-i puțin? Doar e o bancă, Valerule, nu e o adunătură de coțcari.
– Ia credul și verde mai ești, Mă Toniță, mă... Casierul, ca nimeni altul știe unde bate și nu bate camera la postul lui și în tot oficiul. Numărând bilete de 500, de la tine ”aterizate” pe masa lui – grămadă, de tine nenumărate înaintea camerei – a agățat unul cu un colț de unghie și,
acoperindu-l cu altă mână, l-a lunecat ușurel unde camera nu avea pătrundere. Și gata, băiatule! Poți să te bați cu fruntea de toți pereții sucursalei, a centralei... și de toți stâlpii Torontului. Mai ales că nu-i banca
ta de totdeauna, e banca Bârlădeanului... Da ce spun eu? – banca ta, nu a ta... Hai să-ți spun un caz:
Odată, mă duc eu la banca mea, să depun la cont 2600e. în bilete de 50 de euro. Am numărat banii în fașa casirului, ca pentru mine, și i-am înmânat. El a băgat șumuiagul în aparatul de numărat, de două ori. Aparatul
a dat 2550e. – cu un bilet mai puțin. Eu, surprins la culme, am reproșat cu glas ridicat, iritant... Oficiul de-a întregu s-a bunghit la mine, tot atunci s-a ivit șeful. Casierul, nițel roșit la obraz, s-a ridicat și s-a uitat sub masă.
Acolo era biletul meu, din ”neatenție” lunecat de pe masă...
Altă dată, în cea mai bună bancă a Spaniei, am scos 1000e. – la casă, în bilete de 50. Tot atunci, hai să trec și pe la mercadona, să iau ceva de hăleală. Cînd să achit producția, casierița îmi zice că biletul meu de 50e.
este fals. Am alergat la bancă... Casirul, mirat, a luat biletul, l-a privit, l-a rotit, l-a pipăit și l-a băgat în aparat... Apoi mi-a dat alt bilet, fără să zică un singur cuvințel. Bancnota aia falsă putea veni numai din partea lui, că banii primiți de la casă, obligator sânt trecuți prin aparatul de numărat, care verifică și justa lor valoare. Deci, casierul scoase frumos un bilet bun și în loc puse unul fals, de-asupra. De-l băga între altele bune, precis că eu nu mai dădeam peste el în ziua ceia...
Toni mă asculta, parcă se și mira... dar gându-i era în altă parte...
– Bine, Valerule, hai că mai am treabă... Ne vedem mâine, la un grătar... că m-ai ajutat...
– Nu consum carne, consum numai pește, din lună-n lună, doar știi.
– Fac și din pește, de care vrea basca ta, că m-ai ajutat mai mult ca un Frate... Si, de azi înainte, voi face și ce nu pot pentru tine...
– ”De la bine, bine nu aștepta” – cam așa ar suna o zicală slavonă...
– Cum adică???... Nu mă înnebuni, Valerule!!!..
– De asta mai vorbim, altă zi, acu nu-i momentul...

Obosit și eu de oftigile vecinului, am plecat acasă, cu gândul să iau ce-mi trebuie și să omor chindiile în bibliotecă. Pe trotuarul de lângă casă, la trei pași de intersecție, Penelopa lui Toniță și Anna mea – față-n față, nas în nas... – discutau aprinse. Lucru straniu... că ani la rând, între ele, nu prea se avîntaseră la intime conversații. Să fi fost oare bănuita deschidere feminină din cauza urâtelor evenimente?.. În tot cazul, ispita mă ascunse
în altă latură a aceluiași colț de stradă, să le aud vorba.
Penelopa: ... – Așa de bine am trăit împreună, toți anii... Si uite ce a făcut : A garantat credit bancar unui moldovean din sărăcie... care nici măcar văr de-al treilea nu-i este... Fără să mă întrebe pe mine – care l-am
iubit, l-am așteptat, l-am îngrijit, i-am fost fidelă...
Anna: – Calmează-te, femeie dragă! Așa-s bărbații, se cred tari și deștepți, până dau cu nasul... Dacă mai ții la el, și-l mai iubești, iartă-l, împacă-te cu ce a fost... și căutați-vă de viață. El e muncitor, o să-și plătească facerea asta de bine, ca ultima...
P: De-aș avea eu tupeul cela!.. Nu pot, Anna!.. M-a schimbat pe un nemernic – doar din tâmpenia bunătății, a trufiei makedone... Abea acum a demonstrat că eu pentru el sunt nimeni și nimic. Asta nu se iartă, Anna... Ascultarea mai dura... Fetisoff de la Kiev (amicul meu slavon) o întrerupse – cu un claxon lungit ca de tren...Atunci Penelopa se uită de după colț. Văzându-mă la doi pași de la intersecție, în toată statura mea, cu
mutră de inocent... îi zise Annei la revedere, trecu strada la roșu, se poticni ușurel într-o piatră invizibilă... Apoi dispăru în casa ei (poate încă și a lui Toni) – pusă tare pe picior de război.
Ziua ceia sturlubatică, nu se mai termina... După chindii, în loc să merg la biblioteca, trebui să alerg la urgență – că mi se inflamase Mandibula inferioară, de la o măsea din puținele rămase, care jucau tananica la orice moft a lor. Abea pe la 9 seara m-am aciuat, punându-i o cruce mare zilei. Dar, m-am grăbit... Un zumzăit stringent a soneriei m-a făcut să deschid ușa. În coridor, Toni, cu o mutră de ucigaș neascuns, mă chema la el, să-mi spună ceva între patru ochi. M-am dus.
Când un om, în a lui strânsoare, tinde să-ți vorbească, neapărat trebuie – Asta e știut de când Lumea, cu sau fără Mari Pilaștri Universitari. Vecinul era singur, că soția-i părăsise casa, de moment.
Tulburat cu totul, ca-n filme trăgând lungi înghițituri dintr-o sticlă cu wiski, îmi povesti Toniță noutăți de ultima oră : În aceaași chindie, după ce ne separasem, direct de la Bancă – asmuțat de nestăvilitu-i orgoliu makedon și ” infidelu-i fatum de Baron” – cu ocolișuri de răgaz porni el spre domiciliul Bârlădeanului. Acela, ca înadins, era acasă. După lungul vuiet de sonerie, adresat anume lui la ultimul etaj, ieși la balcon.
Văzându-și avalistul jos, la ușa clădirii – vânăt-purpuriu, strigând ca un dement în culmea crizei... – avalatul își scoase capul (cu tot cu tors) din muchia balconului și-i strigă urât de mamă și nu numai. Auzind acea rafală înjositoare, avalistul, mânios și cu rațiunea la pământ, ridică piciorul și dădu tare cu papucul în ușă – o dată, încă o dată... Apoi, ridicând pumnii strânși, dădu cu ei în sticla ușii. Tot atunci, la balcoane de mai jos se ivirămutre încâlcite mreaja de ispite. Toni mai dădu cu talpa, mai dădu și cu pumnii... Se opri din a lui ravagiu doar din cauza un trecător de stradă – cărunt, cu ochi clari, fața de călugăr... – care, la doi pași, din trecere doar îl privea ca pe un mare osândit, cu o vădită compătimire omenească...
Apoi, cum numai se îndepărtă bătrânul, sosi poliția națională, încărcă avalistul în mașină și-l duse la oficiul ei.
Trei ore bune petrecu Toniță între pereții acelei loiale protectoare a ordinii publice, a dreptului la existență... Suspectat de atentat la viața d-lui Señor Barladeanu, de amenințare cu moartea... denunțate de însăși ”victima” cu doi martori oculari, señor Atanase Ipoclit primi stricta avertizare de a nu se mai apropia de ”jertfă” la 150m. – din momentul semnării avertizării până la decizia judecății. Dacă suspectatul nu va respecta obligația ți vigoare, ori (și) va continua amenințarea, persecutarea... inclusiv prin comunicare la distanță, la prima tentație va fi reținut și izolat de societate până la finalul judiciar.
Vărsându-și ultimele cuvinte într-o tăcere de pericol, ba roșu ca racul fiert, ba alb ca varul... ca bătut numai sub coaste și mai jos de brâu; abandonat de mișela-i ursită, de Penelopa-i iubită, de pretinii însoritelor lui zile... și de draga-i fabrică de plastic, ce-i dăduse 10zile de vacanță pe cont propriu – Toni blujdea în bezna depresiei mentale. Mă uitam la el cu jale, încercând să mă văd în locul lui. Nu reușeam... El, parcă citindu-mi intenția, începu a vorbi:
– Ai putut fi tu în postura mea de azi, Valerule, că mizerabilu ăla de moldovean mai întâi s-a adresat la tine.
– Nu cred... banii erau la contul soției... De eram singur, precis că-l ajutam... Acuma, nu mai contează – dacă dacă... poate poate... Nu te mai băga la el, Toniță... uită de ” lasă că-i fac... lasă că-fac...” Cu apucăturile tale de pe timpuri, chiar că l-ai speriat... Și atunci, știindu-te cum ești, s-a pregătit, te-a așteptat, te-a provocat... El e pe cal... Va trebui să-l înconjori, altfel faci pușcărie. Îți trebuie ție, la bătrânețe, pârnaie?.. Cinci mese la zi, paturi crăhmolite, teleplazmă la cameră, minimarchet de mercadona pe teritoriu... Asta poate mergea de minune acu 25 de ani, fugând de mizerie... Poate ar servi și azi, pentru un risc rezonabil... Numai nu pentru 10mii de euro pe care tu, la iubita fabrică le recuperezi într-un an... Dar eu n-aș pune cruce pe Bîrlădean. Trebuie de vorbit cu el omenește, de-i intrat în situație... Soție-sa are lucru stabil... De vorbit și cu ea, la modul cel mai pașnic– cu înțelegere, fără apucături cuțitari de pe la Constanța, racheți de pe la Chișinau... Acuma după concertul de azi seara, tu asta nu mai poți face... O să vorbesc eu, cu sau fără voia ta... și dacă nu degrabă, mai târziu... oricum îți vor întoarce banii... Poate și Penelopa se ogoiește...
Se uita Atanase la mine ca la o rufă... cu un surâs disprețuitor al lui, venit cine știe din ce fundătură a minții lui mâncate de oftigă. După a lui cătătură, la acea clipă, se părea că eu eram care mai tare îl înșelam. Normal,
trebuia să plec, dar n-am făcut-o. Eu eram în toate mințile, iar el – nu. Trebuia să-i intru în drastica situație, să-i țin contul...
– Nu, Valerule!.. Penelopa nu se mai întoarce... o știu mai bine ca pe mine. Da, am avalat fără să-i spun ei... asta i-am zis și moldoveanului, și soției lui... Ei doar își achitau creditul cu anticipare, în maxim un an, cum au promis la început. Și gata! Chiar de afla Penelopa, mai târziu, nu era grav... Moldoveanu și-a băgat picsul în vorba lui, în căsnicia mea... Morții lui!!!... Îl tai bucățele, Valerule!!!.. Nu mai vreau banii de la el... Îl vreau
mort!!!.. Și o să fac altfel... Eu nici nu-l ating. Plătesc 10 mii la bancă, mai plătesc 3mii la băieți... Nu-l iert, Valerule! Altfel va trebui să mă arunc de pe pod, sub tren...
Toni a mai strigat, a mai bătut cu pumnul în masă, a mai tras din sticlă... și a adormit.

La cîteva zile, l-am întâlnit pe Bârlădean. I-am vorbit pașnic, răspicat... încercând să-l conving că ce făcea el nu era bine.
– Ce treabă ai tu cu asta?.. – mă întrebă el iritat, întrerupându-mă
înainte de a ajunge unde voiam. – Ți-s dator eu ție cu ceva?
– Mie nu, dar putea fi și așa... Te știu de băiat cumsecade, cu simț... Postura asta de șarlatan nu-i de tine – nu ți se potrivește, nu ți se lipește... – nici ție, nici soției. Toni te-a ajutat – fără interes, din tâmpita lui bunătate... Așa ceva nu face nici un frate, băiatule... Că ai pierdut negoțul... vina nu e a Lui. Poziția asta a ta nu e bună deloc, Pe Toni l-a părăsit soția...
– No-no-no!.. cu asta eu n-am nimica...
– Cum nu ai?.. Ea nici nu trebuia să știe de gaj, nu să mai afle că ți-ai băgat picioru... Tu, și soție-ta, de când nu plătiți, nu mai dormiți nopțile... Vă uitați în jur cu frică, nici în casa încuiată cu două yale și zăvor nu stați liniștiți... Asta-i oftigă, băiatule, care va crește și iar va crește, până va trece în boli... Dar, problema voastră nici cu boli nu se va rezolva... Duceți-vă la Toni, vorbiți, explicați situația... și el o să vă înțeleagă, cât
încă e apt de a asculta...
În altă zi, soția mea vorbise cu soția lui Bârlădeanu, amândouă lucrând la o firmă – pe aceeași temă, cu acelaș rezon...

La câtva timp după ce Toni achitase întreaga sumă la bancă, s-a procedat așteptata Judecata. Ca esență, procesul nu a decis nimic în favoarea ”victimei”, Atanase fiind eliberat de obligația de a o înconjura la 150metri. Pe deoparte, judecata l-a hulit pe ”acuzat” pentru agresiune... Pe de altă parte, Señoria a îndemnat ”pătimitul” să-și plătească datoria...
Apoi, în curând, s-a înfăptuit întâlnirea, împăcarea... și înțelegerea, după care, în mici rate lunare, datoria porni a picura la contul avalistului. În urma subitei întorsături, l-am visat pe Atanase luminat la față, cu fericita-i Penelopa la braț, făcând promenade pe avenida Torontului, pe faleza Valentiei... Dar, visul meu nu fu decât o instantanee dulce minciună... Toni, pe care nu-l văzusem o vreme, îmi atrase într-o zi atenția – înaintea mercadonei, cu fața tăciune, nasul ca vânăta, ochii roșii
bulbucați... și două baxuri de ”amstel” pe umăr.
– Ce faci, periculosule? – întrebai eu, lăsând fără atenție izul de bere ce bătea dinspre el.
– Ce să fac, Valerule?.. – Beau, beau... beau trei zile la rând și nu mă pot îmbăta.
– Păi, cu bere???.. Cine face asta???.. Dacă tot vrei să ajungi la băgarea degetelor pe gât, ia și tu o litronă de Stolicnaya, ca oamenii... Te faci turtă o dată, gogesti 2-3 trei zile... Și gata! Nu trebuie să mai umbli cu baxuri la ceafă luna întreagă...
– ... Am auzit și eu de asta... Ajută, Valerule?.. Sau e vrăjeală?
– Efect garantat, de mine sute de ori controlat... înainte de pensie. Berea îngrelează, trage la somn, lenevie... De băga rusul în el numai bere, țiucă și tot șnaps de îmbătat țânțari, mai ajungea el să ia Berlinu?.. Da ce tragedie a mai dat în tine? – că aia veche nu mai are vigoare.
– Nu-i așa, Valerule... De la aia veche s-au tras și altele... Abea am terminat divorțul, în judecată... Penelopa a plecat, definitiv... Și nu e totul. Nu mai pot munci la fabrică, mă doare spatele, șoldul... degrabă voi fi
operat... Apoi, ce fac eu?... Cine mă mai ia la fabrică?..
– Da tu nu pleca... du-te la medic, ia-ți foaie de boală... primește-ți indemnizarea de asigurare socială – fără stresuri... Apoi, după operație, se va vedea... Dacă nu vei mai putea lucra la fabrică, vei fi pensionat... Nu e
cazul să-ți verși amarul în baxuri cu bere dulce, Toniță. Și apoi, ai rămas cu două apartamente, singur, zic eu. Sus ai familia de chiriași, jos mai dai o cameră...
– Familia de sus, zici?.. Morții ei de familie spurcată!.. I-am dat afară, și pe el și pe ea, acum două săptămâni... Că stârniseră bârfe împotriva mea, în favoarea Penelopei... Nu voiau să plece, au făcut denunție la poliție... că aveau contract... A trebuit să le închid apa, lumina... a fost o istorie... Da, ai dreptate... O să primesc alți chiriași – fără contract, fără copii, familie...

După reușita intervenție chirurgicală, procedată între pereții Spitalului General Universitar de Valentia, și un an de recuperare la domiciliu, Toni Montana a fost pensionat – pe tot restul vieții. Noul statut nu-i convenea, că nu mai câștiga ca înainte și, respectiv, nu-și mai putea realiza visurile boierești ce încă îl mai asaltau nopțile... Dar, avea el încotro?.. – Și de ce nu – cu puzderie de pretini băgați până deasupra urechilor în betoane, zidării?..
Cu toată lungita ”criză a cărămizii”, mica industrie constructoare iarăși lua avânt – în bănoasele reparații și reforme interioare. Încă din epoca BUM-ului (aceleiași cărămizi spaniole), În Toront, Valentia... fiecare al doilea român devenise constructor. Meseriași de categorie se ofereau mulți, dar Adriano (demn amic a lui Atanase) era numai unul. El nu se oferea, că era favorit în cercul de arhitecți, și cu asta s-a zis totul.


Născut, crescut... și educat în duhul Câmpiei Valahe, Adianum Adriano, la ai lui 18 ani, înarmat cu teoria unei școli de meseriași, a pornit calea zidăriei. La doi ani de muncă pe șantier, nu mai era peon, ci pietrar în toată legea, recunoscut și de mauării Banatului. Apoi, cu frați ai lui în echipă, a ridicat case în jurul capitalei și nu doar.

După revoluție, la ani de capitalizm românizat, când forța de muncă a patriei se ceru afară, plecă și Adi în Spania, cu frate a lui mai mic. Ajunși la Valentia, se instalară cu traiul unde găsiră... Zădărâți de bogăția
capitalistă, mai și amețiți de ispita banului ușor (ca și oricare sosit din sărăcia postcomunistă), tinerii, înhăitați cu alții de teapa lor (și mai ortomani), s-au apucat de minunății nocturne și de amiaza mare.
La o serie de încercări stresante, riscante... și deloc bănoase – odată măsurată ” adâncimea Mării” (cu degetul) – au pus băieții mâna pe mistrie. La câțiva ani activi, cu mâna crescută din umăr, limba fără oase... și o castellană îndrăgită fără interes oarecare, Adriano se făcu observat de proiectanți a Valentiei, fie și in calitate de „albañil” (zidar) angajat la autonom „español”.
La timpul de pensionare a lui Toni, Adriano deja ținea strâns frâul nărăvașei independențe autonomice – muncind pentru el, până la moarte asigurat cu dărâmări și reformări de către generoșii arhitecți. Era el, pe atunci, unul din sincerii dezinteresați amici ai lui Atanase. Cînd Toni vorbea ceva de ”nepotu” (astfel numit Adriano doar de unul Toni), valuri de laudă pluteau în volburatul aer din preajmă... Si nu era vorbă goală.

Adriano, pe atunci trecut de 35 anișori, se arăta bărbat în toată firea și puterea... mascul din masculi... ¬– cu nevastă frumoasă, tânără... și visătoarea-i privire dominând profunzimea albastrului ceresc. De talie mijlocie, uscățiv la prima vedere, Adriano avea părul negru scurt, fața
corectă, alungită, adesea proaspăt bărbierită – cu nasul grecesc, sprânceana smolită, în măsură arcuită, barba bărbătoasă, privirea armonioasă... și un zâmbet benevol care nu dispărea nici în vreme de uragan. Ce mai!.. ” Nepotu” lui Toniță, cu atenție observat (de mine cel puțin) pe fonul gârbovitei societăți a zilei, Adriano (cu tot ce avea el văzut de ochiullumii) mustea în plinul virtuții de Sus, cu buna-i voință de a se demonstra în haina propriului Ego.

Lucra Adriano în Valentia și provincii, cu încă doi-trei angajați. Uneori – la încărcat și descărcat materiale ușoare... și careva nehâtre lucrări, Îl căra după el și pe Atanase, să-i mai gonească urâtul clocit în casă.
Toniță se arăta ager, iscusit, râvnitor... poate chiar mai ceva și ca la fabrica ce uitase de el încă din prima zi a foii de boală.

Totul mergea bine și frumos pe lângă măsuratul pas a lui Adianum, dar Atanase, mereu străpuns de schițe și proiecte, mai mult adora facerea de bani a lui Djoni di Sușeava – alt distins tovarăș a cercului său de aleși.
Era acel Djoni bărbat sub 35 de anișori – un Tot Moldovan Mare și Mult, provenit de la pământul Cetății de Scaun a lui Ștefan al III-lea Voievod. Se prezenta el în lumina zilei înalt, zdravăn... cu mușchii jucându-i ceafa și brațul ca la trântaci de suta de kile și mai; blond, rotund la față, cu obrajii înviorați de sănătate, fruntea sus, nas frumos, ochi zâmbitori scăldați în modestie (poate și ceva mândrie). Între ale lui meserii, La Toni în curte eu o observasem doar pe cea de bucătar.
Când punea Djoni șorțu la brâu, înaintea focului arzând a sărbătoare, și guzganu de adâncime ieșea la aer... La scoaterea de pe grătar a cărnilor aburinde, mahalaua zgâria obrazul, trecătorii nu răsuflau, câinii scheunau,
mâțele ca-n primăvară mieunau... și foamea lupului pe bucătar mi-l sugruma. Da ! Djoni Moldovanu adora barbacoa lui Atanase, ca și pe oricare alta din lumea lui cu neamuri, pretini, camarazi... Așa se știa de când se ținea el minte, și nu ascundea naturala-i plăcere, cum făceau alții –
sfioși, slăbănogi, cohâltiți, cu mutre de călugăr...
În ale mele fugitive observări, doar în trecere nimerit pe la sărbătoarea cărnii (procedată la sfârșit de săptămâni în ogradă la Toniță), Ionică ”Gurmanul” nu hălea mai multă carne ca alții din jurul mesei rotunde. Pe când alții înghițeau de-a întregu macra rumenită în zvăpăiatul
colorit auriu- maroniu-sângeriu, el cu atenție tăia bucățele subțirele, cu ochii le scufunda în pofticioasa-i viziune existențială, apoi, fără grabă, una câte una înfipte în lenoasa furculiță, le întingea în gălbenosul muștar de
Buzău și le mistuia în plăcerea omului împlinit. Iar pe chipu-i luminat, probabil de nebuna ambiție stomacală, nu mai era loc de alte semne ale desfățului uman... Ferice de el, cu a lui potență de a se înfrupta măcar de ceva în oftigata rutină a vremii... După ce-l cunoscusem in curte la Toni, mi se păru că numai grătaru-l ținea pe Djoni în mreaja satisfacției, dar mă echivocam. De câte ori îl vedeam în afara curții cu pricina, la pura întâmplare, mereu îl poseda același chip facial... – că așa era el, în propriu-i
fel de a fi.

Din ale lui Toniță laude, muncea Djoni zi la zi cu mult spor, mereu căutat la telefoane de clienți vechi și noi: cu diverse comenzi rutinare, altele mai deosebite... în limitele Valentiei și a provinciei. Cu pereții doar ieșiți
din cimentare pe o coastă ierboasă de la Vatra Dornei, și o nevastă ochioasă la brațu-i de mascul înnăscut, Djoni di Sișeava nu avea dreptul să lase mâinile slobode o zi. Ieșea cu furgoneta la sărbători spaniole, române... și nu numai. Tăbârcea la saci cu betoane, mobile, frigidere... de se îndoia. Dar Toni îl vedea jmecher, afortunat... și viitor capitalist român – așa cum se
visa el în nocturna singurătate de loial familist abandonat.


Până la urmă, planul lui Atanase de transportist nu s-a realizat.
Economiile-i destinate posedării unei furgonete de mâna a doua, pe
neașteptate (în unison cu un credit personal) fură investite într-un
apartament de vizavi, doar o singură zi pus în vânzare (la un preț de
pomană) de către fii și fiice ale unui difunct vecin de 99 de ani, în aceeași zi
de vânzare înmormântat. Si atunci, la ce-i mai trebuia lui Atanase cine știe
ce plan, cu 3 case patronate de el singur-singurel?..
În sine vinovat de plecarea Penelopei, nu o putea uita... de multe ori
încercase el să o recucerească, cedându-i și poziții de mascul makedon. Odată, ea zise DA, din Constanța. El, fericit ca noul născut cu țâța între
gingii, trei zile a celebrat cu grătare, ceaune... baxuri din alese, ronde la
bar... I-a cumpărat Penelopei bilet la avion cu patru valize cât carul, a plătit
femeie să facă lună în casa de jos... el însuși ușurând curtea de anghiboate,
sădind floricele în vaze numai din lut și înfrumusețând terasa... De se mai
reținea iubita câteva zile, precis că-i monta și oranjeria la care ea visa
adolescentă. Apoi, ea a sosit, cu bagaje... Dar, la o săptămână, iar a plecat,
cu tot cu bagaje... că nicidecum nu uita trufașa înjosirea de altă dată între
pereții acelei case...

Se zice că timpul usucă rana... – Pă dreacu!.. Toni, chiar și deschis
lăuntric o dată la trei grătare, cu pasu-i de flăcău asaltând avenida în
ochii onoratelor dame ale urbei... doar la înnegurata vedere a unei zvelte
blonde cu ținută de neam răsăritean... își tortura lâncedu suflet în amăreala
dragostei sfâșiate de nemernicu bârlădean... Dar, cu nemiloasa-i dramă în
brațe, mai vedea și el o femelă, alta... Era mascul în lege... Natura – Mamă
încă-i mai ținea căpăstrul...
Închiriind tot ce avea liber în case, numai la pretini din holtei jurați,
ca într-o șagă, Toniță dubla amărâta-i pensioară. Asta îl înarma cu zâmbet
stabil, față de copil...și tupeu de gagiu subtil. După ”filtrarea” mahalei și a
Torontului de jos, se puse el serios pe capitală. Sâmbetele, cu bucățica de
frigăruie în gât, nerugumată, se avânta cu mașina la ”Golden Palace” –
discoteca Unu a Valentiei de vîrsta a treia, mai numită și ”Rumbo atras”
(Curs îndărăt). Acolo, în a doua lună de ordonată frecvență – la costum,
pantof - oglinda... și cravată întru totul adecvată – Toni lucea ca peștele în
apa sa. Gagice de la 60 în sus (și de la 70 în jos) – boite și pudrite ca la
poarta Hollyvood-ului, își ciorsăiau șoaldele de coapsa lui, îi făceau din
ochi, din sâini, din buze... se mai și flocăiau din cauza chipeșului Señor
Makedon.
De facto, la a doua lună, cavalerul nu învârtea decât două valțuri și
un tango, știindu-se clar ce voia el și ce-și doreau gagicele... Apoi, la
grătare, în capul mesei de afară, mereu surâdea nouă mireasă, alta mai
veche scălda în lacrima dramei ușa de la stradelă, iar alta, încă mai
învechită, asedia cavalerul cu telefoane... Și toate ca una se visau măritate –
anume cu el, și nicidecum cu alt flăcău. Deja atunci, la ”Golden Palace” și
nu doar, zburau zvonuri că Grigorii Rasputin, cu a lui romane și potență de
hărmăsar, fusese un copil pe lângă modernul Toni Montana...
În lumina acelor adevăruri publice, probabil justificate prin acte
reale, amici de barbacoa și camarazi de viață, nu o dată îl îndrumară pe
distinsul Don Juan Makedonskii să pună măna pe o Ducesă aristocrată, o
Contesă avânturată, o Señoră cu posesii asigurată... sau măcar pe o Hașcă
degradată dar bogată. Si atunci, să trăiască el în casă boierească, cum
caramela în cacao să plutească, cum cașcavalu-n untul cel topit să
lăfăiască... și nimănui un cent să nu plătească.
Careva de la jarul grătarului – din Holtei cu Literă Mare, poate și din
osândiți familiști – precis că visa la raiul de mai sus, dar nu avea potenta
armă... Toniță dispunea de fericita sculă, dar Makedona-i distinsă mândrie
nu-i accepta parazitara împrejurare. Viața de ”Alfons”, nenumărate ori
lăudată în baliverne de Constanța (și apoi de Valentia), mereu îl aducea la
grețuri... – că pe el, de mic, nu-l încânta să ciugulească din palma cuiva, fie
chiar și din a propriei mame. Când avea femeie în față – el dădea, el
miluia... tot el (în sine) se închina. Cu asta, el mereu câștiga – în
spirit:
La mii de spuse și auzite libertine,
mereu încinse-n jarul văzului de mâine,
aprinse suflete – lipsite de iubire,
uitate de fantastica ursire... –
topesc amaru-n glume de prostime.
Doar unul, în veșmânt de călător,
râzând cu fața, geana... colț de ochișor,
intra în voia slăbiciunii tuturor...
Iar duhu-i rece, aspru, neîndurător
zbura în bezna cerului ispășitor...
pe Eminoviciul ferice, tânăr... căutând
cu al său Luceafăr între stele mici arzând,
sub Luna palidă în neștire lunecând...

A trecut vreme... Toniță nu s-a mai însurat, nici cu bogată, nici cu
săracă... Dar, tot dându-i cu berea – puțin câte puțin, zi de zi... – a slăbit,
s-a încetinit, s-a îngrelat... la muncă nu mai făcea față... Și atunci, Adriano
cu Djoni s-au pus pe capul amicului, să găsească o muierușcă pe viață... sau
măcar 2-3 luni, de o încercare, poate lasă berea... Eu, ”deja vu” cu ochi
buni de ei amândoi, deși separat de soție, pledam pentru justa lor insistență.
La început, el nici voia să audă... Apoi, într-o seară, îl văzui cu
arătoasă doamnă la braț, pe avenidă: îmbrăcați ca de nuntă, la tot pasul
privindu-se cu amor în ochii lăcrimați de patos tineresc... Mă uitam la ei cu
pozitiva invidie, din clipă-n clipă convingându-mă tot mai apăsat că
”fericirea dragostei nu are limite în timp și spațiu”.
Două săptămâni, zi la zi, a tot primit nevasta cu Toniță oaspeți din
aleși, doar perechi – familiști înrăiți... Apoi, într-o sâmbătă de barbeque, iar
tăbărâră flăcăii... că Toniță trimisese logodnica pe românește. Motivul
repezitei despărțirii, chipurile, fusese insistenta condiție a doamnei (și ea
româncă, de pe la Valea Jiului) ca în actul de căsătorie să figureze și
ea drept ”copropietario”... și mirelui momentan i se tăiase moftul
însurătorii.
De atunci încoace, ani la rând nu i-a mai trebuit lui Atanase
gospodină alături. Cu berea lupta și el cum putea, în măsura posturii de
bărbat abandonat de iubita-i Penelopă, nici o zi uitată din clipa despărțirii.
După nesăvârșita căsătorie, de la o vreme, vechile drojdii (ca de la sine) s-
au dus pe apa sâmbetei, iar altele n-au mai prins la coajă în limpezita minte
a lui Toni. Și iarăși se văzu el în treabă. Mai mergea cu Adriano, cu unul
Cristianu... mai găsea singur o orică de ciubuc în radiul Torontului... casele
îi aduceau foloase lunare... O dată, încurajat de ultimele-i intrări, m-a
îndemnat și pe mine să dau măcar o cameră în chirie, să fac și eu un ban...
Pe atunci, noi între noi – Toniță, eu și Tolea Borogan – pretini pe
moarte nu eram (cum era el cu alții) dar ne ajutam și la trei de noapte – cu
încredere, fără interes... și un sfat cu tâlc servea... Ideea chiriei nu m-a provocat deloc, dar am ascultat și am ținut contul, poate ca viitor. De ce?.. – Că aveam frați, surori, fecior cu nepoți, fiică măritată, vechi prieteni, colegi... În orice zi a anului, cineva putea veni în ospeție, în excursie, cu treabă...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!