agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 332 .



Timpuri și destine
proză [ ]
Acasă (cap.47)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cantemirdva ]

2021-06-18  |     | 




La un mijloc de primăvară, într-o blândă zi de aprilie, zburat-am eu la București. La Otopeni, am urcat într-o rutieră de a noastră, cu încă rătăciți ca mine, adunați și ei cine știe de pe unde.
Cu vremea însorită, și pitoreștile vederi ale reliefului românesc plutind în plină verdeață după geamurile microbusului, orele de călătorie se epuizau una după alta.

La Podul de la Prut, emoțiile și-au ieșit din rame. Scaunele s-au strâmtorat, dintr-o dată... Pasagerii, tineri mai toți, se ridicau, se învârteau în toate părțile, lipeau frunțile de geamuri și se bunghiau la apa curgătoare. Unul eu stăteam neclintit, dar, înăuntru, și pe mine mă ardea nerăbdarea.

La Leușeni, am avut pauză. Afară, lângă o grădinuță înflorită, amenajată în rând cu altele în fața vămii, miros cunoscut pătrundea plămânii. M-am tras la un gazon mai apropiat, m-am aplecat, i-am atins cu palma vârfurile de iarbă proaspăt retezate, apoi, uitând unde mă aflam, m-am lăsat pe genunchi, m-am aplecat încă mai tare, trăgând și trăgând aer adânc în piept, să-l satur.
Doi vameși rotunjei, trecând pe alături au pufnit... unul a și comentat: ”...aista precis că n-o fost 20 de ani acasă”. Eram în stare să-i răspund, conform… dar n- am făcut-o. Am luat cu trei degete o boaghe de țărână jilavă, neagră… am frământat-o, am mirosit-o, am și gustat-o. Atunci se anunță și plecarea. Tovarășii de drum, la urcare se uitau la mine altfel decât la coborâre, știau ei ce știau.

Drumul Leușenilor nu se mai termina. Dealuri și dealuri ale noastre, golașe și împădurite, apropiate și îndepărtate, toate îmbrăcate în straiele anotimpului, apăreau și dispăreau, dispăreau și iar apăreau. Se vedeau câmpuri ordonate, vii în lăstari aranjate, imașuri verzi și pârloage nelucrate, de sălbatica salcie atacate, ce, de când lumea, aduce a pustietate. Ba o livăduță în floare se ivea la marginea șoselei, ba o tânără nucărie, ba o perjărie... Și tot așa... până se arătă împărăția pădurii.

La ieșirea codrilor, înainte de poarta vestică a capitalei, ne-a aținut calea un coșcogemete sat, nou-nouț, împânzit cu cetăți și conace domnești – care mai de care. Priveliștea, cu adevărat era bună de admirat și de invidiat față de ultima mea vizită, când pe coasta ceia se vedeau numai gropi, luturi, copaci răsturnați, grămezi de piatră, coteleți...
– Dar cum se numește raionul acesta? – întrebă pe șofer unul din tineri. – De mult n-am trecut pe-aici.
– Îi sat, nume încă n-are. Poporu-l cheamă ”Lacrima haiducului”.
– Interesantă denumire, romantică, și pădurea este aproape...
– Primii s-o stroit* (s-au construit) bandiții, după dânșii – și legalii. Alăturia, pi partea dreaptă avem ulița Zelionaia, paralelă cu Berioza... Mai la vale: Vămile unite, Nalogovaia* (impozitarea), Finanțele, Dreptatea cu Instanțele, apoi Armata, și Departamentu, cari dă drept în aleea Pilat. Pe mâna stângă îi avem prinși într-o mahală pi citricari, patlagicari, cărnățari și careva din găinari. După dânșii vin jinarii, doctorii, magazinarii...
– Dar deputații?.. Am auzit că-s puternici și ei.
– Sânt și dintr-înșii, da puțini. Ei au locuri mai ferite... Și videți voi aișia, nu-i prima și ultima jăli, Chișânăul, jiur-împrejiur îi prins cu sătișoari di așa model. Și asta nu-i tot, țara mai ari și miniștri. Ei îs aranjați pe la Mamaia, Sinaia... pe la ofușoruri...
– Da lumea, lumea reacționează cumva la asta?
– Lumea, caneșna* (desigur) nu tași: vorghești, critică, iesă pi piață, strigă, numești șî familii... Da pi așii di sus îi doari la ghioagă, să mă scuzați di expresie. Idee n-aveți, ci porcării se fac di la parlament în jios, și hoțomănii să pitrec în țara asta a noastră. Și-acu mă zgârâi pi obraz, că n-am plecat și eu când trebuia. Di s-ar întoarși timpu...


La gara centrală, călcând asfaltul, o ușoară amețeală mă slăbi din genunchi. Trecătorii negrăbiți, încruntați, mâhniți, mi se arătau veseli și pricopsiți. De-mi dădea unul (în momentul cela) o palmă sau o brâncă, din greșală sau intenționat, la sigur că nu eram în stare să-i răspund, nici măcar să-i fac o slabă observație. Când îl mai văzui și pe Artur cu brațele întinse, mai și râzându-mi cu toată fața, mă îmbunai cu totul. Feciorul m-a încărcat în mașină și m-a dus la casa lui. Pe atunci, el deja era om pe picioare: însurat, cu nevastă frumoasă, harnică, mintioasă; cu o fetiță sprâncenoasă, ochioasă... leită maică-sa, doar cu o alunică de a noastră însemnată pe o bucușoară. Avea Artur și un băiețel blonduț, frumușel și el, zbânțuit, iute de picior și tare la dinți.
Băiatul mai avea automobil, apartament, echipament... și o mică fabricație de uși-ferestre, inițiată în ajunul căsătoriei. Înainte de a o inaugura, mă sunase și pe mine la Valentia, să-mi expun părerea. Ca răspuns, îl întrebasem, cu ce avea el de gând să atragă clienții, când în oraș așa producători se înnădușeau, de mulți ce erau. ”Cu prețul și calitatea” – răspunse el cu îndrăzneală ca a lui Napoleon. Băiatul, milionar nu era, dar nici amărât nu arăta, de la o poștă îl vedeam îndrăgostit de iubita-i soție, draga-i familie și profitabila-i firmuliță.

Seara, cu ocazia sosirii mele la patrie, nora singură - singurică a întins o masă boierească. Au venit bunicile, încă un bunel, a venit și Daiana – fiica mai mare. O prinsei într-un noroc, de întârziam trei zile, degrabă n-o mai vedeam. Avea cumpărat bilet la Berlin, cu marea intenție de ași măsura și ea puterile cu străinătatea. Am mâncat, am închinat, am degustat, am și discutat în voie.
Copiii se mai scăpau cu degetele-n farfurii, dar la vorbă erau atenți. Când nepoata Noelia deschidea gurița, auzeam Canalul Unu de Iași. Nici nepotul Arturaș nu se lăsa – învârtea limba și el, ascuțea consoane ca la polizor, una câte una. Asta însemna că, în a noastră Basarabie, regulile literare erau în plină actualizare.

În capitală am stat o săptămână întreagă. La vremea ceia, Chișinăul era numai iarbă, frunză și floare. Artur avea apartamentul exact lângă Valea Trandafirilor: o frumusețe de pădure cu liniștite lacuri naturale, de care nici romanele nu mai scriau. Arturel încă nu era de fugă, pe când Noelia alerga la vale și la deal de-i sfârâiau călcâiele.
Nepoata, și la mers se arăta bună: rezistentă, înfocată, apăsată, întinsă la pas. Mai în scurt, demonstra apucături de măsurătoare. De o vedea țața Finica...

Odată, ajunserăm cu Noelia până aproape de centru. Ea, în ziua ceia, neapărat vroia să vadă o biserică. Se opri în fața intrării, făcu de trei ori cruce, se și închină – toată evlavioasă, cuprinsă de sfânta clemență, pe furiș urmărindu-mă cu ochii închiși.
– Bunele, nu crezi în Dumnezeu? – Cum să nu? – Clar că Da!
– Și atunci, de ce nu-ți faci cruce?
– Un om credincios nu-i obligat să o facă.
– Atunci, de ce părintele Miron mereu o face, pe noi ne îndeamnă?..
– Părintele Miron e preot, el e obligat, noi – Ba. – Cine-l obligă, Dumnezeu?
– Nu. Îl obligă legile, șefii bisericii și credincioșii care-și fac cruce.
– Cu crucea n-am înțeles, dar bine... De ea o să vorbim altă dată, când o să mai cresc. Acum altceva vreau să te întreb. Bunele, l-ai văzut vreodată pe Dumnezeu, măcar în vis?
– L-am văzut în vis, l-am văzut fără vis... și acuma-l văd.
– Ei, bunele, glumești. Arată unde e, că eu nu-l văd. – Nu pot să ți-l arăt, nu are înfățișare. – Atunci, de ce spui că-l vezi? – Fiindcă El este în tine, în mămica, în tăticu, în mine, în omul care trece strada, în femeia care intră în biserică... este în fiecare om. – El este și în Arturaș? – Desigur, numai nu când te mușcă pe tine sau pe Dima. – Aaa... am înțeles, bunele! Când omul e rău, Dumnezeu îl părăsește, iar în locul lui intră drăcușorul din poveste, care-l face și mai rău.
– Bravo, ai nimerit drept în punct!.. Natura: aerul, apa, pământul, soarele... a creat vietățile lumii, din care au fost create și ființele omenești. Dumnezeu este făcut de oameni, din bunătatea tuturor oamenilor de pe pământ. Cu cât le este mai mare bunătatea, mintea lor înțeleaptă, cu cât mai frumoase sânt visurile lor, cu atât și Dumnezeu e mai mare, mai puternic, mai de folos... Fiecare om este o părticică a Lui. De atâta, El nu are înfățișare, dar are multă minte, răbdare, blândețe și forță fermecătoare; e deștept, înțelept, nu se teme nici de dracul, nici de mama lui... și nici de Scaraoțkii.
– Părintele spune că Dumnezeu i-a făcut pe Adam și Eva din lut, tu zici că oamenii l-au făcut pe El. Pe cine să cred?
– Acum poți să-l crezi pe el, poți să mă crezi și pe mine, dar când o să te faci mare, o să te crezi pe tine. – Bunele, pot să-i spun și părintelui Miron ce mi-ai povestit?
– Desigur, secret nu-i. Și apoi, unul ca el știe să asculte, și, dacă ceva nu-i place, n-are de ce se supăra pe nimeni, d-apoi pe o stăruitoare credincioasă ca tine. – Bunele, cunosc toate cuvintele acestea, dar spune-mi tu, ce este înfățișare, înțelepciune, fermecătoare... spune-mi și cine-i scaraoțchi, și ce este moartea. – Înfățișarea este... Înțelepciunea este...
– Bunele, ești transpirat, ți-e plină fruntea de broboane. – Hostia! – am trântit-o eu, trecând cu palma peste sprâncene. – E cald afară, uite cum joacă aerul din urma autobusului cela.
– E fumul de la motor, tata mi-a spus... Bunica transpiră și iarna, când vorbește cu mine mai mult. Dar ce înseamnă cuvântul spus numai ce?
– Aproape nimic, e un semn de mirare. – Ce zi minunată! Ce cupole aurite! Hostia!!! – Am zis bine?
– L-ai prins într-o secundă, Maladeț (brava) cu păru creț! – Bunele, nu te supăra... în familia noastră se vorbește curat, noi nu folosim cuvinte rusești.
– Atunci, bravo, și încă un maladeț, tot cu păru creț – așa mă lăudau pe mine, când eram ca tine. Da acu haidem acasă, să mâncăm mămăliguță, pește prăjit, mujdei... să tragem și un păhăruț de vin care lasă musteți... – Deseară terminăm povestea Harap Alb? – Desigur, numai dacă mai reciți ceva din”Luceafărul”.
– Păi, nu ți l-am recitat două nopți la rând, bunele? – Așa a fost, da vreau să-ți mai admir o dată ținerea de minte.


La o săptămână de aflare la Chișinău, când nepoții deja-mi încălecau ceafa din viteză, am plecat acasă, cu o furgonetă a fratelui Andriuha, pe care-l văzusem nu o dată. Făcusem împreună cu el și Artur un pescuit de clasă, tot împreună procedasem și partide de biliard rusesc, amestecate cu degustări de cașcavaluri, și vinuri sângerii, îmbujorate, purpurii...
Transportul îmi trebuia nu numai de plimbare: mă angajasem să dirijez o reparație serioasă, plănuită mai demult. Am plecat de dimineață. M-am oprit la Sarata. Sora Clemența nu era. Știam că la ora ceia n-aveam șanse să o găsesc acasă. Ea încă mai lucra la școală, iar cumnatul Dobreac, cu trup și suflet dat în agricultură, măsura dealuri cu tractorul.

În drum spre casă, am mai făcut o oprire, lângă o poarta de cimitir. Soclul căutat l-am găsit ușor, aflându-se lângă intrare. De pe o placa înaltă de granit mă privea o tânără frumoasă. Era Ecaterina, exact cum o văzusem prima dată la ai noștri 18 neîmpliniți. Un an în urmă, o căutasem în internet, doar din curiozitatea de a ști ceva de ea. Nu o găsisem nici pe o pagină, dădusem doar de colega-i Huana.
Conform scriselor Huanei, după absolvirea facultății, Ecaterina se retrase la sud. S-a căsătorit din dragoste, a născut copii, a avut ani fericiți, căsnicie trainică, dar nu i-a fost sortit să-și trăiască veacul. După 40 de ani, o maladie grea îi aținu calea... Mormântul era îngrijit, înflorit, pe fotografie nu se vedea fir de praf, curat era și monumentul.
Pe soclu stătea în picioare un vazon înalt cu lalele proaspete, la care am adăugat și eu două garoafe ale mele și două ale Huanei. Înainte de plecare am aruncat o ultimă privire, lungă-lungă. Trebuia să mă întorc, dar picioarele nu mă ascultau. Caterina-mi zâmbea, parcă voia să mai stau cu ea.

Când soarele încă urca, ajunsei deasupra satului. Nu se mai vedeau livezile, viile... numai dealul Baimacliei stătea ca înainte: chipeș, cu dâmburile și văgăunile-i neclintite, învălurat de vechile imașuri fără de haturi, din a cărei verdeață încă se mai îndulceau oițe în cârduri cu miei zburdalnici.
Am oprit la poartă la Deadea. L-am prins acasă, întindea un val de sârmă în ogradă. M-a întâlnit bucuros, deja cu statut de pensionar peninsular, demonstrat la Octavia în prima instanță judiciară.
Era și mătușa Finica. Se încălzea la soare, așezată pe scaun în fața casei părintești. Îmbătrânise, dar se ținea dreaptă, cu fruntea sus, ochii înainte, ceva întristați, încă arzători pentru o femeie trecută de 84. Am îmbrățișat-o, i-am promis să vin într-o zi să mai vorbim de moși-strămoși, apoi am plecat cu unchiul în adâncul Butucenilor, la niște constructori.

Satul, nu mai era cum îl țineam minte. Drumurile-i pustiau, gardurile-i putrezeau, vechile case nu i se mai păstrau, grădinile i se îndeseau de tufari, cătini și copaci nesădiți. Se vedeau gospodării noi, și din cele trecute, mai aranjate... dar lume pe afară nu se observa, sau nu era ora cuvenită.
O tăcută mâhnă ambientală domina mahale, șleahul, poate și ogrăzile, și verandele – fie mai măturate, fie și mai luminate. Doar ici-colea, după o poartă sau un geam înfofolit de perdele, se mai ivea o frunte...
Meșterul de Butuceni, coleg a meu de clasă, ne aștepta, împreună cu a lui calfă. Imediat i-am luat și am plecat la noi, să vadă frontul de lucru – timpul apăsa.
Acasă din ai noștri nu era nimeni. Mama demult se odihnea lângă tata. În casa mică trăia o familie tânără din sat, cea mare pustia. Ograda arăta nu rău. Ani în urmă, fratele mai mare ridicase gard de cărămidă la drum, făcuse și fântână lângă poartă.

Casa mare, recent tencuită și cimentată de Andriuha în spate și lateral, pe dinafară se vedea bună, dar înăuntru arăta urâtă de tot. Pe poduri și pereți se întindeau crăpături, șiroaie, pete vechi și proaspete de apă. În chiler, deasupra geamului, o căscătură adâncă primea aer de la drum.
Dulapul de farfurii era în gunoaie și lostopane de lut jilav, iar de sus, printr-o gaură largă, drept din pod se zgâia obraznică o mâță flocăită. Podul de la verandă, în partea dinspre drum, avea o surpătură încă mai mare, tot acolo și podeaua putrezea în udeală. Evident, problema era în acoperiș.
După vederea dinăuntru, ne-am suit în pod. Acolo, chiar că era dezastru. Afară de crăpături și găuri, unde și unde văzute cu ochiul liber, o linie dreaptă venită de sus lumina tot lungul acoperișului. Coale de șifer (azbest)pe creastă erau lăsate de o palmă, iar ulcelele, ce cândva le uneau la vârfuri, se tăvăleau pe jos într-un strat gros de lut măcinat. Călcam atenți, să nu prăbușim ceva.
– Ia de-a borți, ia de-a putregai, ia colbăraie... – pornii eu a bolmoji, mai mult pentru mine.– La atâția băieți!.. Se dărâmă casă cu așa păreți... Chiar niși unu nu s-o suit în podu ista macar odată... Da-i normal să arăt cu degetu la alții?.. – Di și eu nu m-am urcat măcar odată? – Doar am fost de-atâtea ori... Teteică, teteică, undi ești... să dai milităria jios macar încă o dată, da să hie tăți acasă, puși în rând, cu pantalonii pe vine... Tu, Vitioc, și spui?
– Am văzut și mai strașnic... Costoroabili toati-s buni, căpriorii îs buni, restu să dreji, să astupă, să întărește... numa șiferu trebuie schimbat, tot. Neapărat trebuie schimbat și căpacu dinspri drum a podului, întreg. Dacă intră casa așa în iarnă, să răzmoaie toată, să duși...
– Vitioc, uită-te încă odată ghini... și spuni, cât vrei pi lucru. Eu pun materialu, transportarea, mâncarea, jinu... dacă-i nevoie, pun și o bucată din mine, numa să fașiți treabă... și răpidi. – A să ti coasti 6 mii, de-a noastri. – Bun, ține o mie de arvonă. Mâine începeți. Acu haidem jios, să fașim lista di materiali.

După tocmeală, i-am dus pe lucrători acasă, apoi ne-am întors la Deadea. Veronica Iliievna, soția lui, și colegă a mea din clasă paralelă, ne aștepta cu borș de sfeclă, ihneluță de găină… și un ulcioraș de rubiniu, care numai la vedere se ducea drept în călcâi.
Unchiul, tăcut și neobservat cum era el pe fonurile timpului, ținea flagu pe zidu neamului. Stătea bine pe picioare: cu două case, magazii, orătănii de tot felul, tractor cu agregate, știubei, hectare pe dealuri, o duzină de oi...
Numai vacă nu mai ținea – o vânduse, că în casă nu avea cine goli căldări de smântână. Din doi băieți ai lor (verici cu 3 decenii decât mine mai mici), doar unul era acasă, că altul plecase de mecanic în Rusia.

A douăza, Vitioc și calfa lui s-au apucat de dezvelit casa, eu am plecat la raion după materiale și de-ale mâncării. La întoarcere, Deadea mi-a dat o bucată de oaie, o căldare de fasole... o canistră cu vin și cheia de la beci, în caz de mai trebuia.

După asigurarea lucrătorilor cu tot necesarul, am dat câteva roate prin ogradă, în grădină... Gospodăria de altă dată încă se ținea, doar trebuia de o mai întărit, de o mai dres, de o mai eliberat de hlamuri*. Asta și m-am apucat eu să fac, începând cu casa.
Trei zile am bocănit cu securea pereți și poduri înăuntru, curățind toate crăpăturile, mult mai groase decât se arătau pe straturi de var. În chiler, verandă și camera de la deal, la colțuri, lângă podele descoperii borți cât vizuina de bursuc.
La stricat eram bun, la făcut – nu prea. Găsii meșter din sat, care știa să repare pereți de pământ, să astupe tot, apoi să lipească, să și dreagă fără urme. Și asta încă era puțin. Cuptorul și saraiurile se năruiau. Trebuia dat jos totul, scos la drum, încărcat în transport mare și dus. Mai îmi trebuiau doi oameni la lucru. Mă adresai la Deadea... Și aduse el o remorcă de a lui la poartă. Deci, transportul s-a rezolvat. Cu forța de muncă era mai complicat. La vremea ceia, zilerii din sat mai toți tăiau buruieni în grădinile altora. Deadea mă duse la un mahalagiu a lui, poate acela venea să-și facă ceva bani, că oricum trăgea mâța de coadă.

Omul, acasă nu era. Îl găsirăm la bar, la vărul Manole. Ședea comod la umbră: aranjat, freș, parfumat, cu părul lins dat peste cap; pe el – cămașă albă, pantalon maron deschis, șosete albe, adidași albi; cu picioarele întinse ca la el acasă, cu o sticlă Henneken în mână și altele două (goale) pe masă. Ne-am salutat, ne-am strâns mâinile, ne-am bătut și pe umeri. Deadea, cunoscându-l mai bine, i-a spus dintr-o dată motivul căutării.
– Eu… cu fimeie la Italia… Să lucrez cu zâua?.. – Mă scuzi, badi Toadiri, da mă iei în râs. Dacă nu eram ocupat, poate ajiutam o bâcată de zi acolo, fără bani… Și-s în stare să fac treabă ca lumea... – Ca lumea –nu!
– Atunșia, cum, badi Toadir? – Ca la oamini.
– Și-ar însămna asta: că oaminii și lumea nu se potrijesc? – Lucru bun îl fași o sovisti sănătoasă vinită din fundu crierului, că lumea-i tare încâlcită la minte, auzuri, vederi...

Până la urmă, găsirăm noi doi oameni, nu la ora în care mai tare trebuiau. Apoi, pusei și eu măna pe lopată. În două zile, din saraiele tatii nu rămase mai nimic. Ideea nu era să i le șterg de pe fața pământului, ci să le ridic la loc (după planul lui prim) din coteleț* (piatra de calcar tăiata) modern, să i le și înnoiesc cu șifer, să-i rămână pe mulți ani înainte.
De cuptor și cotlonul mamei mi-a părut mai rău ca de orice. Le-aș fi clădit cu mâna mea... – prea multe începusem dintr-o dată. Bine, asta nu însemna că lucram chiar ca robul. Aveam timp de schimbat o vorbă cu oameni din sat, pe unii din care mai că nu-i cunoșteam. Mai mă vedeam și cu neamurile, între care și vericul Manole – băiet gospodar, din mocani... și cu o casă mare în costrucție.

Într-o zi am urcat cu unchiul în furgonetă și am plecat pe dealuri, să-mi arăte hectarele. Lângă sat avea o cotă cu vie ”Moldova”: lemnoasă, lăstăroasă, frumoasă, ridicată pe sârmă... Avea și una recent sădită, de același soi. Am fost și la Rotundu, la o cotă semănată cu mazăre.

În altă zi, după o ploaie, spre seară, neavând ce face pe afară, îmi dădui drumul în vale, să mai ascult istorii de a mătușii Finica. Aveam la îndemână blocnot cu o sută de întrebări, la care pretindeam să primesc răspunsuri adevărate. Mătușa, nu prea vorbăreață de felul ei, dar aprinsă la amintiri, a povestit și a tot povestit: fără grabă, răspicat, atentă, să nu încurce înfăptuiri de demult, nume, familii, ani...

Odată, pe șleah, întâlnii o colegă din paralela clasă ”B”, de care-mi plăcea să mă lipesc la serate de școală, cândva. Schimbată mult, dar încă frumoasă... – am recunoscut-o. Mă cunoscu și ea pe mine, după ce-i spusesem cine eram.
Ea, ca și mine, venise de departe, să facă Paștele acasă. Am intrat în barul din centru, să servim o cafea la terasă. Stăturăm mult la vorbă, de multe ne amintirăm... Când ajunserăm la dansurile de școală, un stol întârziat de cocori și cocoare se făcu auzit și văzut deasupra satului.
Atunci a fost, când romanțioasa colegă scoase din gentuță un caiet, îl deschise și se oferi să-mi citească versuri ale ei, în statut de poetesă anonimă. Eu, rămasem ochi și urechi:
?Unde ați lâncezi voi, toate, păsări ale tinereței noastre, cu blândă insistență căutate în cerurile adânci albastre, în raze aurii răsăritene,
în roșii orizonturi apusene;
în norii plini de ape severine, în rare vânturi sudice marine, suflate pe furiș din țări străine?. .

Rămas-au primăveri, de șoapte alinate;
speranțe mari, spre culmi stelare înălțate, de pasionante reverii înfiripate;
nopți cu dulci săruturi… neuitate.

Rămas-au adevăruri în culori pictate
– iluzii trecătoare, pline de ardoare,
ani și ani țesute-n fermecatele covoare,
ce rezistau doar cât ar mirosi o floare.

Trecut-au toamne – ca-n povești bogate, cu vii, grădini, ogoare îmbelșugate...
În vise zăbovit-au ierni geroase, și zăpezi.
În vis rămas-au verile cu amiaza sub livezi. Se petrecură scumpe, îndrăgite vieți între ai noștri învechiți pereți...

Cu ce ne alegem noi acum,
când propriile aspirații,
rămas-au în trecut, abandonate,
în negurile Vremii răsfirate?. .

Să știți că nu! – Acele clipe de avânt,
în niciun caz n-au cum cădea la fund… Doar noi ne-am îngrelat de păr cărunt, fără să știm a face uz de crudul timp.

Stăm meditând… a soartei pagini răsfoind, cu ochii umezi, inima ușor tânjind,
de fapt – fără regret, cu suflete mărite, cu fruntea sus, de jos zărind,
cum vin și pleacă alte aripate, cu puls sporit, fierbând, de cuib arzând să zboare mai departe…

De parcă apriga văpaie tinerească
i-ar înlesni pe toți să se renască, Pe plac să-și dirijeze ale lor ursite, să și le simtă tot mai pricopsite...


Aproape de sfârșitul lucrărilor, au sosit surorile Marișa, Diamanta și Speranța. Ele se angajară să vopsească afară veranda, fațada casei, stâlpii din ogradă, ușa de la beci, poarta... Ca să le sporească lucrul, au înrolat și o prietenă a lor din sat, cu plată. Se apropia paștele blajinilor. Într-o zi, ne-am dus să vedem părinții. Cu noi era și mătușa Natalia. Venise special de la Leova, să înnoim împreună crucile buneilor (locurile cărora le știa numai ea), și a fratelui nostru Mișa răposat în copilărie. La noi totul era curat, trebuia doar de mai sădit flori, de vopsit masa, scaunele, și de mai zmuls buruieni.
Mama cu tata stăteau bine la locurile lor: liniștiți, împăcați... și îngăduitori. Bine stăteau și mulți alți plecați, dar ambianța cimitirului aducea a nepăsare, destrăbălare... parcă și a ceva sărăcie. Gardul, cu tot cu poartă, putrezea pe cale de destrămare. Înăuntru, mai departe de la drum – boroscaie, cătini, puieți și tufari nesădiți împăienjeneau rânduri de uitate morminte.

În ziua Blajinilor, ograda se umplu de neamuri. Venise Andriuha cu familia și un portbagaj de cârnațuri, băuturi, pomeni. Venise și Clemența cu familia, cu lighene de plăcinte, cârlan fript, cozonac de cuptor, pomeni... Veniseră și tinerii noștri de capitală: Artur cu familia, nepotul Vasile cu familia, nepoata Taniușa cu familia, Viorel cu familia... Mai întâi, ne duserăm cu toții la ritualul pomenirii.
Cimitirul nu mai era plin ca înainte, pe partea-i de jos se nota lipsă de lume. Majoritatea familiilor mari își aveau locurile aproape de drum. Mesele se vedeau încărcate, preotul se arăta salutabil și inspirat. Viii făceau semnul crucii, mâncau, închinau, se pupau, râdeau... la putregaie de gard nu prea se uitau. Și care observa, ceva spunea, cu degetul ceva demonstra... pe cineva-l critica. La ce să ajung mai departe, dacă și eu eram unul din ei?

Apoi ne-am întors acasă. Pe mesele din verandă nu mai era loc de pahare, nu că de farfurii. Între timp veni și Deadea, apăru și unchiul Ivan cu familiile lui. În ograda noastră, demult nu se văzuse atâta norod.
Oameni de pe Rusca, întorcându-se de la pomeni, se zgâiau curioși deasupra porților împrospătate cu albastrul de altă dată.
Am șezut la masă, ne-am ospătat din plin, fără grabă... Copiii au hălit din fugă și au țâșnit afară. Cât mai stăteam la vorbă, un nepot a Clemenței – frumușel, frezat ca tat-so… cămeșuică albă, fluturaș la guler… – s-a adresat, la modul cel mai educat. – Unchiul Ego, aici nu este internet. Ce-am putea face?
– Mai stați și voi cu noi la masă: mâncare este, locuri aveți...
– Nu, că deja am servit prânzul, ne plictisim...
– Duceți-vă în ogradă, săriți de pe prispă, suiți-vă pe beci, în agud… iar dacă nu, apucați-vă de bucă și săriți în sus tare… Să vedeți voi atunci, cât de bine o să vă fie – variantă controlată, și nu o dată.
– Am fo-o-o-st, am sări-i-t, ne-am cățăra-a-t… și acolo ne plictisim.
– Atunci, duceți-vă în grădină, mai vorbiți și voi cu găinile, cu copacii, butucii... Străbunelu Andrei, zilnic făcea asta. Odată, când eram ca tine, l- am auzit sfătuindu-se cu scârta de fân, și nebun nu era... Natura totdeauna vrea luată în seamă.
– Am fost și în grădină. La început eram curioși, dar pe urmă...
– Da la veceu ați fost, să vedeți măcar cum e înăuntru? Nu pute, e nou. Duceți-vă acu și vă uitați, că mâine va fi târziu. La Oraș, așa ceva nu-i.
– Lasă-i măi, că aiștea nu-s de-alde voi sau alde noi, se implică unchiul Ivan. – Dacă eram eu cu Gheorghe, demult ne zgăibăram în agud, și mai departe, pe creasta căsii...

În sfârșit, băiatul dispăru, cu toată banda lui. Se ivi el mai târziu, să anunțe găsire de comoară. Noi, ne-am aruncat la grădină. La fundul clozetului, zbârnâia un mobil de ultimul strigăt. Nepoții, cam hliziți, se uitau pe rând în gaura confortului. Cazul provocă un trialog.
Clemența: Până la urmă,copchilașii s-au interesat de artizanatul medieval: au făcut poze, fotografii... au și filmat.
Eu: Te pui, că într-o bună zi ... Casa asta trebuie ținută ca cu dinții... Lumea a să se întoarcă la țară. Andriuha: Ei da-a-a!?.. Dar... cine știe? Azi, cu moda nu-i de jucat, răstoarnă și munți... că omu tare-i legat de dânsa.
Clemența: – Omul se leagă, omul se dezleagă, el înnoadă, tot el deznoadă, Cu cât mai tare se leagă, cu atât mai greu se dezleagă...
Seara, s-au terminat pomenile, pomenirile… s-a sfârșit și ospățul. Toți au urcat în mașini și au plecat. Eu am mai rămas, să termin lucrările.
La o săptămână, am luat și eu drumul Caniei. Mă petrecu Deadea, cu raniță de miere, brânză de oi... și o torbă de fasole colhozene, în țări străine prețuite la justa lor valoare.


În următorul an, în luna lui cuptor am plecat iar acasă, pe vechiul traseu. Călătoria nu era întâmplătoare, ci motivată cu anticipare
Deasupra Moldovei bântuia căldura. Anul se arăta bun, dealurile se vedeau încărcate de roade văratice, răsărite în floare, popușoaie verzi și fâșii de dudaie.
La gară, iar m-a întâlnit Artur. Acasă la el mă aștepta mare ambuscadă. De după ușa de la intrare, nepoată mi-a sărit în spinare, nepotul mi s-a aruncat la picioare... – să mă prăvale la podea, nu altceva.
Am stat la masă, apoi ne-am povestit brașoave și ne-am hârjonit pe covoare până târziu. Da figuri de care văzui în noaptea ceia... Între altele, Noelia îmi șopti că părintele Miron ar fi vrut să mă vadă.

La a treia zi de sosire, am făcut cu nepoata o plimbare la biserică. Părintele – cam de anii mei, zdravăn, rotund la față, la corp, îmbrăcat în sutană – i-a surâs nepoatei, a mângâiat-o pe cap, apoi mi-a întins mâna. I-am strâns-o fără să i-o pup, nici dumnealui n-a insistat. Slujba se terminase, înăuntru lume mai că nu era... Oricum, ieșirăm la aer. Omul vorbi pe scurt de occident, de orient, apoi trecu la concret.
– Ai săvârșit un mare păcat, robul lui Dumnezeu. – Care să fie oare, părinte, că am tare multe?
– Ai ponegrit credința creștină față de o copilă.
– De ce așa dur, părinte? I-am spus doar cum văd eu lucrurile, fără covârșire, fără interes oarecare.
– Ești dat în sectă?
– Nu, și nici nu văd motiv de a auzi așa întrebare.
– Atunci, mergi cu Dumnezeu, caută-ți de treabă... și citește biblia. Acolo ai să găsești – cine pe cine l-a făcut.
– Am citit-o, părinte, și nu o dată. Biblia a fost scrisă de oameni înțelepți, când bisericile nu erau, apoi de multe ori transcrisă de pisari a bisericii, că alții asta nu făceau. Biserica a schimbat biblia. Dumnezeul meu și cel a dumitale nu calcă aceleași locuri. Al meu e gol, ca Adevăratul Adevăr, simțit, perceput nu din teama de moarte – liber, dătător de libertate, și Lui nu-i trebuie nimic. Al dumitale are nevoie de straie, altare, cupole aurite, ziduri groase să-i păzească credința, oameni ca dumitale, care să-i propage dogmele, să-i mulțească credincioșii, să-i adune taxe pentru a înălța noi pereți... N-aș vrea ca nepoata mea să creadă orbește în dumnezeul dumitale, părinte, fiindcă al dumitale îl ascunde pe cel Adevărat...
Părintele mă asculta, cruce -și făcea, cruce -mi făcea și mie, tot repetând întruna: ”Cruce de aur, cruce de aur... scoate doamne necuratul din omul nostru, care este și robul preasfinției tale...” Eu, nemaiavând cu ce întreține întâlnirea, mă întoarsei și plecai. Noelia, care hrănea hulubași cu iarbă mai într-o parte, și-a făcut cruce, i-a zis popii la revedere, apoi s-a alipit la mine. – Bunele, bunele!.. Părintele Miron vorbește singur – observă ea, tot aruncând ocheade curioase în urmă. – Parcă se ceartă... L-ai supărat?
– Nu, se roagă... Un popă nu are voie să certe, nici să se supere. Dacă ai să auzi, ai să vezi vreo dată pe unul să facă așa ceva – să știi că nu-i popă, numai se preface.

În drum spre casă, la un colț de stradă hazardul m-a împins să cumpăr un ziar editat de Micul Paris. Pe prima pagină, un titlu cu litere groase se cerea atenționat, cu insistență. În concret, se trata de un individ (neînregistrat între milionari) care cumpărase o insuliță pe lângă Tropicul African, cu ideea de a forma un ”kibuț” destinat creșterii de șerpi veninoși în scopuri medicinale – inițiate împotriva unor diagnostice serioase, mult răspândite în populații sărace.
Adevărata senzație a acelui articol era că viitoarea cooperativă a târâtoarelor urma să fie închegată din lipoveni a Deltei Dunărene. Aparte de inițierea acelei caritabile încercări, individul mai era și asociat la ” Zero Interes” (Banca Mondială a lumii a treia). Pe un colț de pagină, o poză mică demonstra profilul voalat a generosului incognito, care-mi amintea de cineva. Marea curiozitate mă făcu să caut o lupă, poate văd ce se ascunde sub țesătura aproape transparentă.
De nu era turbanul din capul eroului (care mă ducea mult în eroare), puneam mâna-n foc că era Barbuss de Cascavella. Și totuși, neabuziva presimțire (ce, în cazul mai rău, rămânea o (tainică) nevinovată eroare) îmi șoptea că era numai el. Și de ce nu? – La a mea convingere, Sevastin, înarmat cu veridice principii existențiale, își merita rolul unui dezinteresat Făcător de Bine. Împăcat cu ultima deducție, am luat-o pe răbdătoarea Noelia de mânuță și am dus-o la un chioșc, să-i cumpăr înghețată de altă dată.


Un angajament a călătoriei în Moldova era să asist la ceremonia de căsătorie a unui membru a neamului – un Andreu Donaluki, plămădit de unchiul Ivan și tanti Aurelia în ultimii ani de BAM* (Magustrala Baikal- Amur).
Din depărtări, frați și surori (ca niciodată) se trăgeau la patrie, la însemnata festivitate. Însăși Jozefina, atât de rar observată la asemenea activități, se hotărâse la despărțirea pe două zile de gentila-i Ciutadella.

Nunta se celebra în capitală, la Monte Gold Palace Hall. Acolo m-am prezentat și eu într-o sâmbătă, la 19.00, însoțit de o respectabilă doamnă slavonă. Afară încă era ziuă, dar faimosul palat deja ardea ca luceafărul între stele. La intrare ne așteptau stâlpi de granit, labradorit, și de nefrit coloane – din capitel până-n talpă – cu mărgăritare.
Înăuntru se deschidea vestibul spațios, oglindos, cu două rânduri de lustre împărătești. Pereții drepți, cu măiestrie lucrați într-un nou ”neogobelen”, de jur- împrejur se vedeau sprijiniți de fotolii unite și separate – toate numai din piele neagră lustruită ca la țarul Neculai. Geamuri neoclasice, cu pervazuri de abanos curat, ascundeau cu pelicule speciale lumina de afară, creând senzația unei lumi aparte.
Patru înalte uși larg deschise, numai din nuc și cireș masivi închegate, cu profundă clarviziune demonstrau căile salonului de banchete a palatului nupțial, distins prin nemărginita-i splendoare. Podeaua întreagă, toată în lemn roșu lucrată, nu scârțâia deloc, tocurile damelor săltărețe mângâind-o în ritmul jazului britan abia auzit. Direct din podele, pe pereții sălii, spre înstelata cupola se înălțau turnuri babilonice, sfincși, palate, piramide, labirinte...
La acele combinații decorative, ca pe ecran văzute-n cruce și de-a curmezișul, precis că nu visase preafrumoasa Nefertiti, nici alintata Cleopatra. Abundent luminată de lustre, sala se diviza în două părți inegale. Pe una se afla scena cu orchestra de 13 muzicanți (a doua după ”Lăutarii”) și terenul de dans. Pe alta se întindeau șiraguri de mese albite de materii, serviete, tacâmuri... în așteptare de invitați.
Așteptau și șampanii aburinde, vinuri spumante, whisky, coniacuri înstelate... Aștepta și un impecabil maître* cu doi adjuncți și o roată de chelneri șlefuiți, instalați în ordine geometrică: să-și vadă clienții frontal, din ceafă, dintr-o coastă, din alta (numai nu din față)... ca la orice semn de unghie să alerge la fuguța, să le toarne în pahare și să le pună în farfurele tot ce le dorește freza.
Mai în scurt, nunta ceia era un tot întreg șic moldovenesc, îi mai lipsea doar o mână de flăcăi și fete mari. Numai mă gândii la ei, că și apărură: zâmbitori, săltăreți, în costumații străbune (brâuri, bondițe, cizmulițe), cu floricele pe la urechi, gata să facă veselia... pe banii mirelui să sară și cât casa. Așa-i la noi, mort-copt ... – datina obligă.

Nunta a fost plină de extravagantă; mirele cu mireasa frumoși, fericiți, sărutăcioși; muzica de nota 10, horele încinse strânse; oaspeții – mai buni ca pâinea cea caldă... Bune au fost și băuturile, și mâncările. Găluștele erau așa de rare și frumoase, că-mi era jale să le ating; în schimb restul bucatelor era de ajuns, de rămas, de luat și acasă.
La dare, s-au pronunțat numai urări de bine însoțite de înțelepte povățuiri... Și acum mai îmi răsună frumoasa îndrumare menționată de un chibzuit om de afaceri, nimerit și el cu perechea între neamuri de prima linie.
– Afară de urări, mai aveți de la masa noastră și niște bani – se adresă el către tineri și toată sala. – Să-i folosiți cu noroc, sa vă aducă mulți puișori... numai nu-i investiți în cazino, și nu în agricultură. – Și nici în casă țărănească... Că, ce dă ea? – se suflă o voce subțire alături, ca înadins prinsă și ea de microfon. În felul lor, aveau dreptate amândoi, dar Clemența noastră, care era pe lângă orator, înroși obrajii, săgetă ochii... și strecură printre dinți, ca în privat:
– Dacă o să fugă toți de la pământ,o să mâncăm solidol* (unsoate de mașini)...
– Da tu și spui, nepoati? – întrebă Deadea, șezând cu mine și badea Ilii la aceiași masă.
– De cazino – da, omu are dreptate o mie de procente, în rest – nu. Pe unde mai vezi acu pământ ca a nostru... Da badea Ilii ce spune?
– De s-ar ridica băța Andrii cu teteia Grigoriță, și-ar mai pune amândoi mâna pe jărghii...
– Dacă săracu țăran îi hulit și pi la nunți, îți dai sama și să fași în cabineti la miniștri – zise și Teodor. – Tari li trebuie lor patlajica noastră, dacă adusa di la turc li umpli sacii... Numa că, ei au grijă di sănătati, tot pe a noastră o mânâncă, da adusa – tare, că sparge capu, da mai ieftină – s-o cumperi proștii, sărașii... Ca să ridice agricultura, aldi legătoari la gât îs obligați să bage bani, nu să scoată... Le trebuie lor asta? –Anume de-atâta, omul care o spus cuvintele are dreptate: Sau el o ars cu agricultura, sau v-on prieten de-a lui. Cuvintele lui îs tare bine spuse, poate le-a auzi v-o dată v-o unu de sus care să înțeleagă, că pământu-i bogăția noastră de azi și de viitor, restul – baloane de săpun, vremelnic dătătoare de bani.


După nuntă, am plecat la Sarata, la invitația cumnatului Dobreac. El demult o terminase cu învățătoria, dedicându-se numai agriculturii. Sora încă mai lucra la școală, directoare, dar și pentru dumneaei pământul se demonstra mai tare ca pedagogia.
Cernoziomul basarabean, cât de neluat în seamă era de bănoșii scăunari ai capitalei, pe amândoi profesori îi hrănea, îi ținea pe picioare, le ținea și de urât, îi încuraja; le înviora și copiii mutați la City, și nepoții... și neamurile care se mai înfruptau verile din dulceața de pleașcă.
Neoplugarul nostru nu mai era începătorul de altă dată. Avea terenuri private, tractor american cu agregate, microbus, dubiță de 7 tone, camion de tracțiune... avea și solar în grădina de lângă casă. Obiectul bazic îi era recoltarea de pepeni roșii și galbeni. El dădea cu aratul, afânatul, cultivatul... culesul și transportatul. Clemența Andreievna se ocupa de însămânțări, răsădiri... vânzări și numărări.

Harbuzăria toată, se situa pe o bucată de deal aproape plană, cuprinzând suprafață de 45 hectare. De-a lungu drumului de țară (pe care mă aduse cumnatul cu mașina), unu după altu se înșirau rânduri și rânduri de sănătoase tufe târâtoare.
Tinerii lăstari dezordonați, porniți unii spre alții, peste alții și unii împotriva altora, încâlciți, prinși între ei cu cârcei de vârfuri îmbobocite, se întindeau obraznici în toate direcțiile.
Harbuji între harbuji, mici, mari și mari de tot, care mai rotunzi care mai ovali... toți ca unul vărgați de dungi verzi închise și deschise, ședeau neclintiți pe locurile de naștere, după cuviință și putință zăhărindu-și miezul în bătaia soarelui. Ce se vedea ca-n palmă nu era tot. În desișuri de frunze înalte, pe sub buruieni stufoase (lăsate ca răcoare a pământului) se ascundeau sute de harbuzoi și harbuzoaice a câte zece kile și mai.
Tabloul era ușor de înțeles, că mă aflam în partea neculeasă.
Tot fugărind ochii lacomi de la o tufă la alta, de la un rând la altul, trecui de mijlocul câmpului. Acolo începea altă cartină. Pe o postată de hectare, drept din fața mea porneau pepenii galbeni, ce schimbau la culoare tot capătul opus a harbuzăriei.
Mii și mii de zămoși crăpăcioși rotunzi, lunguieți, și mai mășcați și mai mărunți, verzui-gălbui, gălbui-verzui, dar mai mulți galbeni-gălbui, de aproape și de departe înaureau cu îndrăzneală negreața pământească pe care se odihneau. Așa ceva văzusem numai în vara de după clasa noua, pe un deal a colhozului: – Paznicul, un cumătru a tatii, îmi dăduse să mănânc dintr-o grămadă de greșuri adunată lângă colibă. Și acu mai țin minte cum arăta zămosul cela copt-copt, de un deget crăpat de dulceața-i prea multă...
– La o groază de ani zburați, unul asemănător se tăvălea la picioare, nu mă lăsa să trec. De harbuz ghiftuit cum eram, nu l-am lăsat, numai mirosul ridicat deasupra lui cât făcea, și aminturea jucându-și caii... L-am ridicat, l-am netezit, i-am văzul lăuntrul…
Cuțit cu mine n-aveam, nici nu-mi trebuia. Zămosul copt-răscopt a cedat ușor. Mai întâi l-am rupt în două, apoi în patru, apoi... Sub semințele scăldate în nectarul cela cleios, în miezul cela zăhăros era dulcea dulceață, la care multă-multă lume nici măcar n-a visat vreodată.

În ziua ceia, făcui și ceva treabă. Mă avântai și eu între lucrătorii năimiți – înfocat, ambiționat… și (demult) de străbuna trudă uitat. Am cules, am încărcat umăr la umăr cu ei de la chindii până-n seară. Bărbați zvelți și femei în putere, vreo zece la număr, înșirați la 3 pași distanță, aruncau și prindeau ca pe mingi harbuji de la 5 kile-n sus. Aruncam, prindeam și eu, când venea unul mai mășcat, mă opinteam, mă aplecam, în secret gâfâiam, de ritmul hurtei nu mă lăsam...
Într-o juma de diurnă, se culeseră două camioane, se și încărcaseră. Apoi se mai culese unul, să fie de ridicat la bord a douăza la prima oră.
Înainte de amurg, băieții săriră în microbus și plecară veseli acasă. Eu, rupt, cu spinarea îndoită, genunchii ca de vată... rămasei la vagon, în funcția de păzitor cu încă unul – cu pușcă la dispoziție, mașină, felinar și un câine răgușit. În josul harbuzăriei, mai era un vagon. Acolo păzea moș Vasilașvil – tata cumnatului, om vigilent și de mare răspundere.

Noaptea, n-am dormit mai deloc. Mare treabă n-am făcut, că nici n-am ieșit din vagon. De coborât, poate și coboram eu scările, da înapoi... precis că nu le mai ridicam. La patru ceasuri de muncă, tremura carnea pe mine. Companionul ieșea, făcea roate, lumina, împușca, striga... apoi intra și mai povestea, să alunge somnul. De la el aflasem că harbujii Clemenței și a cumnatului erau tare întrebați la Moldova și nu numai.
Altă vară (trecută), în plin sezon, câmpul fusese vizitat de un om mare de Germania și altul de Austria. Marfa le plăcuse tare, dar nu credeau că n-avea gram de chimicale. Luară cu ei mostre de țărnă, harbuji, zămoși... două roate galbene de răsărită, și un braț de știuleți de pe hectare vecine. După plecarea lor, fonțonari de capitală își trimiteau șoferii la Sarata, să le cumpere natur product. De străinii veniți, vrui să știu mai mult, de la cumnatu... Dar n-a fost chip. Omu n-avea când... nu că alerga – zbura în toate părțile. Cum apărea, așa și dispărea – bărbos, asudat, colbăit... dar zâmbitor: roadele-l îmbărbătau, cifrele-l răcoreau...

La a patra zi de storojie* (pază) a trebuit să părăsesc postul. Nu că nu mai vream, sau nu mai rezistam. Aș fi stat și o lună la harbuzărie, dar se apropia zburarea, fir-ar ea să fie...
Am plecat de pe deal cu un camion încărcat ce ținea drumul la piața agricolă din capitală, unde a noastră Clemență își demonstra înnăscuta putință.
La hale era gălăgie mare. Sora, enervată cum nu o văzusem niciodată, cerea lămuriri de la o clientă înfocată. Ultima reclama harbuji verzi, chipurile cumpărați de la sora o zi în urmă. Alta dintr-o coastă, înfoiată și înroșită ca o curcă, insista că parte din consumatorii ei se otrăviseră...
– Femeie dragă, n-am avut eu cum să-ți vând marfă ieri după masă – că nu eram aici, nici în alt loc din piața asta... Da mata, cu otrăvitul, uită-te atent, citește bine ce scrie certificatul analitic. Toată Moldova știe că producția noastră nu-i crescută cu îngrășăminte chimice, nu-i tratată cu pesticide... Cum ați cumpărat de la mine, dacă eu prima dată vă văd? De aici, fără mine, un harbuz nu pleacă... Și dacă eu nu sânt, în loc las bărbat, și nici într-un caz femeie... – Păi nu, că n-am fost eu, o fost soțu cu ficioru...
– Asta-i altă vorbă, cheamă-i încoace, să găsim împreună vinovata...
– Îți dai sama, frate, ce râsuri de oameni... Ieri, m-am dus numai pe două ore la apartament, să fac și eu o baie, să sorbesc o supă caldă... Juma de piață vindea harbuji de la Clemența Andreievna, și nu prima dată. – Pune și tu săgeți, placate... însamnă-te, scrie-ți ceva în frunte...
Așa și n-am mai reușit să stau de vorbă cu sora mai în voie. Am lăsat-o să-și facă vânzările, asaltată de pretențioșii angrosiști. Am plecat pe jos, de o plimbare, că halele agricole erau aproape de centru.
În strada Izmail, m-a apucat setea. La stația de troleibuz, un comersant ambulant îmbrăcat frumos vindea băuturi răcoritoare, din aparat. Omul stătea la loc bun, cu limonadă, cvas... și clienți la coadă. Un elastic pahar de apă țâfnoasă a lui costa cât un kil de harbuz a cumnatului...


În următoarea vară, am plecat iar la Moldova, unde mă aflu și acum (iunie 2018). Iar m-a întâlnit feciorul, cu zâmbet și brațe larg-larg deschise. De data asta, venii cu multe intenții odată.
Încă din timp, deciserăm noi, în pagini și telefoane, să facem acasă o adunare cu prezență totală, să fie în ciuda mărilor și a munților ce ne îndepărtează.
Ziua înțelegerii fusese aleasă o Duminică Mare. Cred că așa hotărâre luaseră și alte mari familii din sat. De ce? – Încă la sosire, cu o zi înainte de a noastră întâlnire, mahalele mișunau de lume, mașIni și mașinEle, microbuze, djeep-uri arătoase, limuzine cu numere străine...

Ai noștri s-au adunat în trei zile și trei nopți. Ultima a intrat pe poartă Jozefina, îi întârziase avionul. Planul era să facem o plimbare la părinți, apoi să ședem liniștiți la masă, să ne mai deschidem... Luarăm în mâini genți cu pomeni și pornirăm spre josul satului, în cârd, fără motoare.
Soarele încă nu era sus, dar șleahul se vedea plin de oameni și iar oameni venind la vale. Si satul parcă se schimbase. Unde aruncam ochii – grădini curate, porți îndreptate, garduri colorate... Și asta nu era toată surpriza.
De-a lungul țintirimului se vedea îmbulzeală de pietoni. O poartă boierească de metal, nouă-nouță, în ansamblu cu gardul de același model și culoare, stătea dreaptă în bătaia soarelui. Poarta ceia înțepenită, neclintită, fabricată din donațiile băștinașilor și a lor inițiativă, era mândria primăverii. Sătenii nu se mai tupilau în mașini... – mergeau pe jos, cu fruntea sus... să-i vadă pe alții, de alții să fie văzuți și ei.

În acea Mare Duminică, la acea tihnită ora matinală, o jumate de sat era pe drum, iar alta în lăcașul celor duși. Înăuntru n-avea unde cădea o frunză, dar toată lumea încăpea, și loc încă mai era.
Oamenii se fereau, cu vădită curtenie cedau, se cunoșteau, se recunoșteau, își strângeau mâinile, se băteau pe umeri, se și îmbrățișau; la tot pasul zâmbeau, făcând să surâdă și fotografiile. Ambianța demonstra blândețe, clemență... Marile familii din mahale – într-o noapte-două triplate... poate și înzecite – acolo se vedeau amestecate, unite într-o imensă putere solidară. Acolo se manifestau Negrii, Andronii, Cernații, Bălanii, Butucii, Luțanii; Ciobanii, Mocanii, Lavrucanii, Parfenii... și noi Donalukenii.
Într-un colț a cimitirului, lumea făcea roată. Se părea că acolo cineva recita ceva. M-am lăsat și eu împins de curioși. Deasupra crucilor, în liniștea mormintelor, răsunau cuplete:

Ce n-ar da un pământin*– Să dea-napoi a Vremii Roată,
Încet- încet, puțin câte puțin
s-o învârtă invers doar o dată:
Ca, un apropiat plecat,
pe veșnicul meleag luat forțat
și încă nu uitat,
pe o zi măcar, cu suflet prins,
dar poate și întrupat,
la viață să revină-n a lui sat…
Să săvârșească ultima-i plimbare,
la care tinse înainte de urcare.

Și atunci, să-și vadă casa obosită,
spre jilavul pământ plecată,
poate, în piatră nouă ridicată...
Să dea de scânduri; pari de-ai lui, de el înfipți
– de ploaie, friguri, timpuri și omături înnegriți;
de fiare vechi în pod uitate, ruginite;
de cercuri de butoaie putrezite...
Să vadă pomi uscați, pîrloage, garduri amărîte,
bătrîne vii, grădini – de ani și ani bătute...
Să-si vadă mândru-i liliac de lângă poartă,
rupt de romantici în a beznei șoaptă...

În casa mare nu-i lumină, nu-i mișcare,
măcar un șoarece de-ar roade în pod surcele,
sau un gândac pierdut să-și facă drumul sub podele.
La ce?.. – când la lumină nu-i fărâmă de posmag,
când praful stă de-un deget îngroșat pe-a ușii prag...
Ce stranie tăcere, alertantă!
Ca de mormânt, și nicidecum calmantă.
Dezamăgit, Venitul, înainte de plecare,
ar vrea să treacă la păduri, imașuri... la ogoare.
Să calce iarba deasă, pentru a lui picior aleasă,
să adulmece căpșună de poiană, neculeasă,
să tragă-n piept mirozna florii răpitoare...
S-asculte freamăt de pădure, susur de izvoare;
calme voci, și țipătoare, de păsări sedentare;
cântate triluri fermecate –
în melodii de suflet revărsate...
Văi adânci, înalte dealuri să admire,
de pași străbuni cândva cutreierate,
de epoci bune-n scrieri consemnate –
Cu ele să-și noiască vechea amintire,
ce-ar tulbura cereasca-i stăpânire. Apoi, Venitul, să facă cale întoarsă
în lumea sa, de vii neînțeleasă,
fără regret lăsându-și vechea casă.

Chiar dacă satul e uitat
și omu-i tânăr umblă de tristețe beat,
acel Sosit nu pleacă alarmat,
ci împlinit, umil și consolat.

În infinita, veșnica și tainica Neștire,
unde titanul de nisip n-ar profita de ocrotire
unde smeritul muritor găsi și-ar izbândire,
de-a pururea e loc de o sacră împăciuire...

Dar Sus predomină eterna nesimțire,
lipsește viul puls și sângele fierbând în vine,
ce cheamă dorul la frumos, iubiri... și ape line – în lume adesea provocând rebelda pătimire.
În Cer nu sînt plăceri, nici bucurii, nici fapte bune, rele, mijlocii...
nici false și nici juste mărturii...

Și-atuncia, tot ce-i văz, auz și bunul simț,
și restul – fost lăsat de sobrii duși părinți – ce mai avem pe-al nostru plai moștenitor,
n-a fost, nu e, și nici va fi întâmplător.


Ne-am întors acasă aproape de chindii. În curtea noastră domnea curățenia și nu numai. Ce se făcuse sub egida mea, nu se mai potrivea cu ce aveam la Duminica Mare: Pragurile înălțate, cimentate, ograda toată asfaltată, ușile de afară schimbate, tandicele fațadei renovate... cotlonul și cuptorul ridicați ca înainte... Gunoaiele din pod nu se mai scăpau în verandă, în chiler, cu atât mai puțin în odăi. În grădină nu se zărea fir de cătină, chirău... Sub streașina cuhnei stăteau în rând zece cuiburi de rândunele, de nepoți nu o dată numărate.
Într-o orică, veranda se prefăcu în poiana bunătăților, la care fetele noastre puseră inimă și stăruințe. Numai ce nu se vedea pe mese: plăcinte de Sarata, plăcinte Alintate, cârlani prăjiți, răcituri de cucoș, mititei, pîrjoale, sarmale... da băuturi, cârnățuri, copturi, îndulcituri... ”Doamne Dumnezeule, iartă-mă, că nu-i bine să critic belșugul, dar cine o să înghită atâta mâncărăraie?” – vorbea singură sora Marișa, asudată, cu patru farfurii de cașcavaluri în mâini.
Eram mulți... Ne veniseră și copiii toți, cu fetele și băieții lor. Capătul ultimei mese ajungea la cota chilerului, mai - mai să nu încăpem. Abia atunci, nepoți și nepoate, aruncând ochii mirați în lungul, latul și curmezișul încăperii, înțeleseră din ce familie se trăgeau.

A deschis adunarea fratele mai mare, din capul mesei. A mulțumit prezenților pentru prezență, a pomenit părinții, a dorit la toți cele mai bune împliniri... Apoi am ciocnit paharele pentru întâlnire, le-am închinat, și cu toții ne-am apucat de înfulecat, că în toată ziua mâncasem de trei ori și nici o dată ca lumea.
A doua cuvântare venea a mea. Când să mă ridic, mă strigă cineva la poartă. Ca să nu rețin masa, i-am cedat Clemenței cuvântul și am ieșit. Era Vasica, colegul de pe Rusca, pe care nu-l văzusem 30 de ani. L-am invitat, n-a intrat, îl așteptau neamurile acasă. Ne-am strâns mâinile cu putere, am vorbit puțin, apoi el a plecat, iar eu m-am întors.
Ținea cuvânt Andriuha. Din noi toți, pe pământ el se ține cel mai tare... – el ne e ”zidul de salvare” în eventuale cataclisme vitale. Asta se vedea fără binoclu, deși nu atât de ușor, că geneticul orgoliu persista până și în mărunții urmași ai neamului, care deja-și fugăreau urâtul sub mese și în jurul maturilor. Businessmanul binecuvântă întrunirea, masa, sărbătoarea, dedică atenție părinților, buneilor, apoi se adânci în ale lui viziuni, cu strictețe respectând stilul narativ a mamei Ecaterina.
Mai departe, s-a ridicat Costa. El a vorbit mai scurt, dar la fel de clar, răspicat, consistent, poate ceva mai insitent. După el a toastat Luminența, apoi Marișa, Jozefina, Diamanta, și în sfârșit mezina, dar vremea de discursuri nu s-a terminat. Cum numai Speranța se așeză, se ridică fiica mea Daiana, iar după ea – nepotul Ion, Simion... și ceilalți din prezenta lor generație.

La urma urmelor, când adunarea se arăta sătulă de bunătăți, spuse și auzite, pe nepoata Noelia o mâncă limba să anunțe că bunelul ei fusese trecut cu rândul. Atunci, masa a insistat să-mi spun și eu cuvântul.
M-am ridicat, dar ce folos...
Eram confuzionat ca în clasa întâia, prima dată chemat la tablă… Atâtea urări, sfaturi și concepte auzisem în toată veranda, că nu mai aveam ce pronunța, nici măcar ce adăuga sau comenta. Iar să repet, îmi era rușine, în special de nepoata, care ținea minte și câte cireșe albe mâncase cu tot cu sâmburi mămică-sa două veri în urmă. Și nici împotriva curentului nu voiam să mă avânt, cu ale mele înțelesuri dezordonate. – La tot ce, azi, s-a auzit în casa asta, proști nu părem, nici nu sîntem – zisei, în sfârșit, ce-mi trecu prin cap, încercând să mă leg de ceva, doar să mă dezbaer de nodul crescând... – Proști nu-s nici alții… numai că nu înțeleg de ce țara ni-i amărâtă, de ce a noastră lume se lasă prostită, jăcmănită... Bine, nu asta am vrut să zic. De-am înfăptui măcar jumătate din ce s-a spus azi aici, ne-am face toți ideali. Dar, cât de straniu n-ar suna, eu nu mă vreau ideal, și nu vă vreau ideali nici pe voi. – De ce, nanu Ego? – întrebă fiica Clemenței, responsabilă și stăruitoare de când a ei mamă o ținea minte. – Că a fi ideal nu e real. Că ideea duce la tentație, tentația – la obligație; iar obligația deja este o privațiune, ce la rândul ei formează dogma; iar dogma obligă înzecit, sugrumând libera gândire. O gândire străină, odată și odată va duce la ruină intelectuală. Și atunci, inteligența personală își pierde importanța... dar eu trebuie să mă opresc, să nu ajung prea departe. Nu mai repet urările și laudele meritate, voi pune accent doar pe sincera bunăvoință omenească – văzută, auzită, simțită și contemplată azi la cimitir, în sat și în casa noastră. Și dacă mâine - poimâine vom pleca, cu toții – să luăm cu noi această potentă dispunere, să o avem la îndemână pe unde vom fi, să ne mențină cu fețele surâzânde, mințile clare și sufletele deschise... ca la părinții noștri în duhurile lor cele mai bune! Să ne păstrăm aceste îngăduințe, ca altă dată, când ne vor slăbi nevoile din ale vieții strânsori, să ne întoarcem cu ele înapoi!..
Ultimul cuvânt cerea continuare.
Veranda tăcea, mai aștepta ceva, dar cuvântarea-mi era terminată. Prima înțelese Marișa. Bătu răsunător din palme, apoi se întoarse la Speranța, o cuprinse…
Nepoata Noelia, emoționată și ea până-n vârfu nasului, l-a înșfăcat de subțiori pe văru-i Vasilică și i-a tras trei pupe șuierătoare în frunte. Tinerilor, atâta le-a trebuit...
Ce cuprinderi, pupături... ce ochi senini, de care nu mai știa nici ecranul. Petrache (feciorul mai mic a Luminenței) – o frumusețe de băiat, leit Făt-Frumos din poveste... – își mânca logodnica în săruturi. Unde era atunci bunelu Grigoriță drăgostosul, să-și vadă genii în carne și oase?.. Fratele mai mare a strâns-o pe Georgeta lui tare-tare, mai s-o lase fără răsuflare. Ultimii se îmbrățișară frații Costa și Andriuha, ca doi fârtați adevărați.

În seară, tinerii cu nepoții și o cumnată grăbită au plecat la capitală. Rămașii nu se dădeau dezlipiți de la scaune, adunarea prelungindu-se de la sine. Se făcea miezul nopții, dar vorbirile nu se mai terminau, amintirile căzând șuvoaie atât dintr-o parte a neamului, cât și din alta.
Din familia mocănească a mamei a rămas doar mătușa Natalia – severa noastră învățătoare. Din a tatii armată, este unchiul Ivan trântacu, Ilii facu și Deadea tacu. Lor nu le mai trebuie drumuri lungi... – s-au astâmpărat, dar de nărav nu s-au lăsat. Și azi mai măsoară cât îi ține talpa: ba un crac ba o tulpină... când un hat când o grădină, când un mal de apă lină.
Puțini au rămas din unchii și mătușile noastre, dar neamul mocănesc și cel elin nu e în pericol de dispariție. Din ai lor curpeni rădăcinoși – noi lăstari ieșiră, crescură, se înmulțiră... se și răspândiră. Zeci de veri și verișoare ai noștri, ale noastre, cu urmași ai lor (cel puțin de mine) neștiuți, nevăzuți... au umplut lumea, cum pot își trăiesc traiul, schimbându-și locurile, privirile, pașapoartele... dar mai puțin sîngele și născutele apucături străbune.
Departe ne-au aruncat și pe noi reformatorii curenți ai timpului. Fratele mai mare și eu ne avem locurile pe o peninsulă, Costa, Luminența și Diamanta – pe alta; Jozefina prinde razele Parisului, Marișa cu Speranța îndeamnă la viață Quebecul. Doar un frate și o soră au rămas aproape de casă, și asta ne bucura.


Odată trecută Duminica Mare, mă întorsei la Chișinău. Orașul, prins în văratica-i prosperare, cu vreme frumoasă... mă provoca să-l văd în amănunte. Două zile la rînd, i-am tot măsurat parcuri, străzi, stradele și scuaruri. Numai în Aleea Clasicilor mă plimbai o amiază întreagă (oprindu-mă la fiecare bust), și încă mai voiam. Orașul avansa și în construcție.
Clădiri moderne se vedeau peste tot. Ridicându-mă la Botanica, de la gara feroviară, observai una și în parcul din Valea trandafirilor: măreață, elegantă, înconjurată de copacii anilor noștri de studenție. Mai la vale se vedea alta, mai mare – parcul pierzînd din metraj... primarul (cu ansamblul) prinzînd la cheag și curaj... ...Și viața socială a capitalei mi se păru destul de înviorată.
De câte ori treceam prin centru, în piața națională se vedea adunată lume, strict separată în trei cercuri aproape egale – în caz că nu se ținea cont de grupulețe cu gură-cască de alde mine, care mai mult încețoșau pozițiile, decât le limpezeau.
Din spusele competenților, înțelesei că cineva din ”Moldovița” noastră iar cerea alintare în brațe la mămica de peste Prut; cineva iar căuta milă de la sora Rusie; altcineva chema norodul sub steagul lui Ștefan... Și asta nu era tot.
Odată, din strada Pușchin, în piață pătrunse o groasă coloană de demonstranți organizați, cu placate fâlfâinde:: ”JOS MAFIA”, JOS CORUPȚIA”, ”Jos partidul CUC”, „Jos partidul MUC”, ” Sus Alianța FUR și FUG”, scandând familii și porecle concrete de vinovați ale unor visuri neîmplinite. În minute numărate, cerculețele din incinta pieții se topiră în multitudinea hotărîților demonstranți, atît de mulți, că puteau stârni o revoluție, o unire, o despărțire... Dar, trebuiesc ele?..

Excurs: Numai de care revolte cunoscuse Historia mundi... – antisclaviste, antifeudale, plebeice, burghezo-democratice, proletare, socialiste, anticomuniste... Dar uniri, dezuniri de care!.. Și... ce au dat ele? – Dezrobire, progres, libertate? Ce au dat ele, când lumeștile adversități fundamentale persistă, mai și cresc.
Străbunii noștri, strecurându-se printre greutățile timpului, împăcați cu ale lor destine, au fost și au rămas robii pământului. Buneii, părinții au fost victime de războaie ucigătoare și pustiitoare, crunte ideologii dictatoriale... dar au trăit și ceva pentru ei, mai bine zis – pentru noi.
Noi am ajuns să fim descătușați, liberi și democrați mai mult ca oricare din ei. Pe ei Considerîndu-i retrogradați, necivilizați, neînsemnați… ne mîndrim cu progresul în care trăim, iar copiii și nepoții noștri vor tot mai multă dezvoltare. Dar, în ce constă a noastră prosperare?
Televizoare de dreapta, de stânga, și centrale, în lumea mare declară că astăzi (ca și acum 50 de ani) totul se face numai pentru om, și numai pentru binele lui. Și de ce nu? – Vorbim, facem, gîndim ce vrem, cum vrem; mîncăm și bem mai tot ce ne place, ne îmbrăcăm cum noi vrem, mereu tinzînd la mai și mai diversitate, calitate, exclusivitate...
De fapt, pentru asta și muncim, alergăm, riscăm, retrăim... și asta facem zi de zi. Și dacă-i așa, înseamnă că nu mai sîntem așa de liberi, cum ni se pare. Asta înseamnă că sîntem slugi ale propriilor dorințe, care sînt mai mult mofturi decât necesități. Iar odată ce nu ne putem debarasa de ele, le sîntem sclavi. Ei și?.. Ce e rău în asta? – Consumul generează producerea, dezvoltă comerțul, plimbă banul...
Banul se acumulează, se împrăștie, iar se acumulează... provocînd noi gusturi consumiste – fie chiar și în ciuda unor reguli naturaliste, dar mai mult împotriva putinței financiare.
Totu-i frumos, comod... Noile dorințe asaltează cerul, apele și pămîntul; dulceața plăcerilor dă în sufleteasca blândețe azi, mîine, poate și poimîine. Dar mai încolo? – Azi apa limpede nu mai demonstrează că e și pură, tot așa cum, înainte, cea tulbure nu dovedea că era murdară...
Gusturile cresc, dar nu todeauna se îndeplinesc, și nouă asta nu ne place. Azi tot omul vrea multe, dar nu mereu reușește... Atunci începe oftiga: mult mai grea e suferința cînd vrei și nu poți dobîndi o plăcere (că n-ai bani), decît atunci cînd poți, dar nu ți-o dorești (având parale). Bineînțeles, asta nu conclude că plîng numai neavuții...
În șirurile de pelegrini contemporani, ce bat drumurile înțeleptului Orient, se găsesc și oameni deosebiți. Businessmani dezorientați își vînd Ferrariile și iau calea călugăriei. Tot ei, pe jos, urcă munții Indiei, în 3-4 luni se fac curați ca lacrima... apoi se întorc, meditează o lună-două, răsuflecă mîinicele, scuipă în palme și... iar s-apucă de învîrtit șmecherii.
Căutând motive ale planurilor nerealizate, învinuim orice, pe oricine, în special pe guvernanți și marii magnați, care (cică) țin Pămîntul în mâinile lor. Chiar așa să fie? – Filozofii ”mei” precis că ar zice ”NU!”. Mai întîi de toate, vinovații situației ar fi milioanele, și apoi miile. De ce? – Că milioanele mereu invidiază miile, vor să fie alături, să le ia locurile... să-i și întreacă în toate.
Ce ne-ar costa să raționăm cu adevărat asupra profunzimii primelor materii, să pătrundem și în ale noastre lăuntrice esențe? Deseori, declarăm cu mîndrie că trăim într-o lume civilizată, realizată – de la o zi la alta – mai și mai modernizată, la comoditățile și plăcerile noastre adaptată.
Ambițioasele tendințe de actualizare materială a felului nostru de a fi ne obligă pe noi înșine să ignorăm, să respingem, să dăm uitării adevăratele frumuseți ale existenței.
Mare parte din succesele noastre comune, și personale, nu reprezintă mai mult decît vremelnic sprijin de supravețuire într-o societate suferindă, în care bîntuie conflictul, ura, invidia, minciuna, avariția, goana după putere, bogăție, epidemia confortului de prisos, inecesar, lipsit de orice sens umanist...
Cu toate acestea, făcându-i atîtea daune Pămîntului, nu ne place mizeria din aer, apă... ne străduim să ne creștem urmașii în codiții bune sau ideale, sa le dăm o educație demnă de respectul societății... Pentru asta, sîntem gata să alergăm după pedagogi profesionali, psihologi de nivel, școli de grade înalte...Plătim nu puțin... sîntem gata să plătim și mai mult... – numai să ne vedem copiii deștepți, cu studii superioare, educați să nu roșim noi, nici ei să nu se facă de rîs în societatea ce-i formează ca indivizi. E posibil așa ceva?..
Poate oare fi ridicată o generație sănătoasă, plină de putere într-o societate agonizată de povara egoizmului consumist? – Mai mult ba, decît da! Pentru a înțelege asta, nu-i nevoie de știință, doctrine, discursuri, statistică... nici de mare erudiție.
E suficient ca fiecare om, lăsînd de-o parte dogmele, să pătrundă cu propriile-i simțuri umane înăuntrul său, să-și aprecieze la justa valoare gîndurile și faptele săvîrșite, să recunoască Invincibilul Adevăr – concept fără de care nu poate exista o sănătoasă credință în viitor.
Atât timp, cât nu sîntem în stare să recunoaștem daunele reale, cauzate de ambițiile noastre inutile și crescînde, nu vom avea nici o șansă de a ne purifica societatea, a asigura viitorul copiilor noștri, a generațiilor posterioare. De ce să plecăm așa departe, cînd azi n-avem dreptul să sperăm la o existență sănătoasă pe a noastră Preafrumoasă Planetă, de care alta nu-i în toată infinita galaxie. Si de-ar fi vreo una, cît de cât similară... n-avem cum ne muta...
Timpuri și moravuri unesc oameni, viziuni, aspirații... destinele le îmbină, le dezbină... dar azi năpăstuitul Pămînt ca niciodată are nevoie de salvare. Iar ale noastre națiuni ca nicicînd au nevoie de Adevăr, Dragoste, Inteligență, Compasiune ... și o mare dezinteresată Unire Globală – Singura Necesară astăzi, mîine, în apropiatul și îndepărtatul viitor. Această discuție n-are capăt, dar voi reveni unde oprii, punînd ultimul punct pe acest asmuțător excurs.

...Agitata manifestație din piață, văzută mai de aproape, pînă la urmă, nu mai era așa de mare. Din toată daravela acelei zile, un lucru era clar înțeles: În Moldova, Comunitara Românie, alte țări estice (comunitare sau ba), cît și în mîndra Rusie, salahorii societății pleacă de acasă.
Se plâng magazinarii, luminarii, cărbunarii, benzinarii... în gînd bocesc și fonțonarii; suferă cămătarii... Cine să-i mai țină tari, mari?.. –Unde-s multe guri, acolo și finturile, schemele... și învîrtelile-și au locul. Și dacă rămîn numai șmecherii, astuții... și cârmuitorii, care-s fraierii să le plătească pe toate?.. – Un cerc de afortunați n-are cum prospera fără gloatele de nenorocoși din jur, încă și nepricepuți...
Coloana de pe ulița Pușchin se termina, piața se încălzea încet, nu se mai învolbura ca pe vremea dîrzilor proletari.
Fruntașii demonstrației nu erau așa tare plătiți, ca să-și pună în joc propriile maxilare, iar lăturașii lor – cu atât mai puțin. Eu unul, n-am mai stat, m-am retras, că eram părtaș de-a lui Mirdad, Krișnamurti și Anandamurti. Și apoi, nici nu aveam timp de pierdut. În următoarele zile, până a zbura la peninsulă, mai îmi rămânea ceva de făcut.

* * *

Acum, iunie 2018, încă mai sunt la Chișinău. În sfîrșit am ajuns să apelez la Prezentul modului Indicativ. Gata, s-a terminat cu frământările conștiințelor gramaticale... Parcă și sovestea uzuală nu mai are ascuțimea de altă dată, dar mustrările ei nu mă lasă. E și normal...
Mă aflu la vârsta în care, înaintea ochilor, circulă buluc prostiile anilor trăiți. Mai apăreau ele și înainte, una câte una... dar mai și dispăreau. Acuma, dau busna toate odată, și nu pleacă... Parcă mi-ar da de înțeles că veni timpul de răsplată, deși încă n-ar fi cazul.
Asta și este ne ordinara situație. Conștiința mă ține ca-n clește, bate tare, cu precizie, se ține lipită de minte, pare a fi crescută în creier. Face cu mine ce vrea ea, n-o pot desprinde, respinge sau constrânge; nu-i pot riposta loviturile...
Ce să fac? – Nu-mi rămâne decît să o suport, să-i ascult reclamațiile, să i le accept... – întru totul să mă supun ei.
Așa și fac, nu-i deloc ușor. Poate asta nu se întâmpla așa devreme, dar, un an și ceva în urmă, să nu mor de urât, îmi stârnii memoriile din adormire. Atunci am scăpat, dar ce fac acum, când remușcările din nou mă domină? – Să mă rog, ca să mă ierte Marele Dumnezeu, și cel lăuntric să mă scuze pentru necuviințele săvîrșite împotriva propriei conștiințe.
Să mă ierte strămoșii, că le călcasem pragurile fără a lor învoire; să mă ierte Jiddu, Naymi cu Mirdad, și Anandamurti, de făcusem abuz de ale lor concepte...

Să fiu mai concis, am curajul de a recunoaște că stau uluit la ușa unei case de tipar, ezitând: merită de intrat, sau nu. Și ce caut eu aici? – Mă împinse nesupusa ambiție să îmbrac în coperte agitatele amintiri...
Mă frământă mai multe întrebări odată: ” Hostia*! – La viața mea – în fapte mari n-am fost amestecat, casă la Scărba (Lacrima) Haiducului n-am, bani n-am...
Nici între străini, nici pe aici n-am cu ce mă lăuda, nepoților n-am ce le da.
Hai să le las măcar cărțulia asta netrebnică, poate din ei a răsfoi-o careva, cîndva... Și dacă nu, aici supărarea loc nu are... În a noastră muritoare lume, nimeni nimănui nu-i e dator cu nimic, și nici cu nimic nu-i e obligat.
Dar, totuși, m-aș bucura, dacă din ei ar citi-o măcar cineva, că plecații neamului, chiar și cei mai uitați, avuseră viața nu mai urîtă ca a noastră, ba poate mai frumoasă, mai demnă... Speranța-i slabă.
Azi lumea nu prea citește, n-are cînd, n-are interes, nu-i dispusă, nu-i avantajată... Și dacă se întorc timpurile? – Mare folos...
Cine o să-și piardă zile cu scriitura asta fără de capât? – Poate doar vreo nepoată - două, poate nouă...
La urma urmelor, s-ar găsi în ea o soră, un frate, un vecin, un trecător din sudul basarabean... Si dacă nu, am să o deschid eu, odată-n an, și tot înainte...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!