agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 232 .



Timpuri și destine
proză [ ]
Andriuha (capitolul 32)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cantemirdva ]

2021-04-18  |     | 



Fratele, care venea după Clemența, aterizase (pe lume) la un sfârșit de primăvară. Pe atunci, prințesa tatii nu avea împliniți nici doi ani. Băiatul nu era un careva bostan sfredelit... Fratele mai mic – borcănos, bărbătos, cu pumnii strânși vineți de putere, vârtos la apucătură, smolit la fața, cu un smoc de păr negru lucios, deja dat într-o parte – imediat s-a demonstrat ca individ. Văzându-l cum era, teteia, hotărât să întărească duhu neamului, a insistat ca băiatu să fie numit în cinstea lui, a bunelului lui, a bunelului bunelului... cât și în onoarea nanului Andrușa – bărbatu mătușii Tudora de la capitală.
Înfășat până-n barbă și mai sus, învălătucit în prostiri, odoru tatii nu se evidenția de ceilalți ai noștri, poate doar prin situația-i de prizonier. Mai încerca el să iasă la libertate – în zadar. N-aveam cu ce-l ajuta nici eu. Lăhuza, grozav de strictă, deloc nu lăsa să-i dezlegăm leațul de la colan. Ca adevăr, nici măcar iuții pui de haiduci n-aveau scăpare din valurile de pelinci învârtite, legate roată... Pe atunci, eu slujeam observator fără răspundere. Ziulica întreagă, mamica se învârtea numai pe lângă dânsu, parcă altcineva nu mai era în casă. Îl desfășa, îl ștergea, îl spăla, îi râdea la fiecare minută, îl arunca în sus, îl prindea înapoi, îl trăgea de mâini, îl dădea și de-a dura pe tot patul, odată – mai să-l scape...

Într-o zi, părinta m-a lăsat să-i păzesc fructul, iar singură a ieșit pe-afară, să dea apă la pui. Șezând pe marginea patului ca unu mare, l-am văzut pe puradel schimbat la față. Dintr-o săritură, am deschis ușa la chiler și am strigat.
Scăpând mătura din mână, mama s-a aruncat înăuntru, ca pajura. L-a mutat în mijlocu patului, l-a ascultat, l-a desfășat și l-a lăsat gol. El s-a luminat la înfățișare, a tras o târtâită, a dat din picioare și s-a oprit. Mama a răsuflat ușor și – hai să-l înfășoare la loc. Băietu s-a împotrivit, învinețindu-se mai dihai ca înainte. Atunci ea l-a luat în brațe, l-a hrănit și – hai iar să-l pună la loc. El, nu se dădea desprins, parcă făcea a foame, i s-a agățat cu mâinile de păr, i-a înfipt nasul in piept și nu-i dădea drumul. Mama, nu-l putea corcoli toată ziua, mai avea și treabă femeia.
Când a înțeles băiatul că se terminase plăcerea, a deschis un guroi mare și s-a apucat de țipat, de crapa varul în pod. Mama ,n-a avut ce-i face, i-a mai dat. I-a dat, până l-a săturat. ” Aista băiet îi smecher… Niși la o beșînă nu-i dă drumu să pleși dijeaba…” – a zis ea fără a se uita la mine, l-a pupat, i-a tras două palme la bucă și l-a prins în strânsoare. Tot atunci, am atacat cu întrebări întoarse pe dos, chipurile să aflu și eu – ce greșise el, de-l nădușea în atâta pelincăraie.

Băiatu creștea…, pe an ce trecea, nume noi acapara: Andrușa, Andușelu, Andruță, Dliuță, Dliuță Brigadiru… Îi plăceau călătoriile. Pe la 5 ani vizita râpi și coclauri de lângă sat – când cu noi, când fără. Ceva mai târziu, a cunoscut Hășcănaua, Bărăneasa și alte domenii sătești mai depărtate. Înainte de clasa treia, a trecut în lat iazul Haragâj – rezultat ne ordinar, autentică probă de potență și curaj la anii care-i avea.
Acasă, Dliuță ajuta, treabă făcea, pe mari îi asculta, la școală învăța, la poezii nu se arunca, note bune înjgheba... Cam-cam, pe ale mele urme el călca, mai era și trântaci.
Nu țin minte, măcar o dată, din a lui cauză, să trag eu cu obrazu pe Rusca, pe la Rotundu... La nunta noastră de nănași, puștani de veleatu lui (chiar și mai mărișori) din Butucenii cu tot cu Măcrești, au tot suferit repetate înfrângeri. Îi dobora (cu piedica mea) din picioare, să nu-și colbăiască pantalonu de nuntă. Nici la pumni, bătut nu se lăsa – nu-i sufla nimeni în borș, și care încerca, vai și amar de el era. Ce mai... puștanu era mândria familiei, ș-în primul rând a mea. Când îl vedeam lângă mine: neclintit, mușchios, cu pumnii strânși, ochii în curaj scăldați, barba de pățan... umflam nara mai tare ca tata.
Pe an ce trecea, Andriuha în sport se adâncea. Alerga bine, bine arunca granata, sărea capra, lungimi, lățimi, călărea turnicul* (bara) pe la repausuri, făcând ce făceau pățanii la școală și încă ceva.

Într-o primăvară, după plecarea mea la învățătură, fratele a înnoit alergările de dimineață. Conducerea sportivă de la Cantemir anunțase mari competiții raionale. El s-a pregătit serios – pretindea la loc de frunte în lista campionilor, ce urmau a fi premiați.
Într-o dimineață cu soare, și mulți copaci în floare, mașină cu butcă a colhozului, ticsită cu fete și băieți, luă drumul raionului.
Pe stadionul Caniei, destinat procedării așteptatelor întreceri, sute de figuri se agitau , săreau, se îndoiau, se dezdoiau... – crosuri, aruncări, ștafete imitau.
La ora cuvenită, juriul opri zbuciumările, apoi anunță desfășurarea probelor, succesiunea, repartizarea pe scara școlară...
În diviziunea lui Andrușa, concurenți erau de-ajuns și de rămas. Pe el asta nu-l descuraja, era dispus să fărâme toată iarba pe stadion, numai să pună mâna pe trofeu.
După alergări și sărituri, rezultatele fratelui oscilau între primele, cu prioritate spre numărul unu. La turnic (bară), și la aruncarea granatei, el a fost cel mai bun. Calcule prealabile îi garantau titlul de campion, în a lui categorie,, dar n-a fost așa. Juriul l-a calificat al doilea, primul fiind numit concurentul principal – băiat din sat, cu tată arbitru, membru de juriu... Evidenta nedreptate n-a plăcut la mulți. Băieți de la Tartaul, Lărgana, Cociulia... (chiar și de ai noștri) strigau, șuierau...
Imediat după anunțare, Andrușa s-a apropiat de arbitri și a protestat. N-a fost ascultat, doar un învățător din sat (om corect și sincer de felul lui) l-a susținut, cu privirea. Băiatul a înghițit obida, dar la față tot cătrănit a rămas. Zărindu-l pe numitul campion cu zâmbetul până la urechi, și o pereche de adidași noi agățați în gât ca în loc de medalie, amăgitul a scos pară din ochi, i-a arătat și pumnul.
Concurenții s-au revăzut în butca mașinii. Pe la jumatea drumului spre casă, Andriuha s-a repezit la campion, i-a tras două palme apăsate, apoi și-a întors premiul, ce ,după legea sportivă, îi aparținea numai lui și mai mult nimănui.
La colțul șleahului, mașina s-a oprit, să coboare o parte din băieți. Campionul a sărit jos primul și s-a aruncat la cabină, să-l anunțe pe tăticu. Andrușa, n-avea de gând să fugă – justețea era de partea lui. Enervat la culme, Renat Alexeievici s-a apropiat, s-a înfipt cu amândouă mâinile în brațele fratelui, i-a zmuls încălțămintea, apoi i-a dat o palmă ușoară, că știa el ce știa.
Acasă, fratele nu s-a plâns, asta la noi nu era primit. Obida i-a trecut greu. Când campionu-i pica la umbre îndosite, nu-l slăbea, nu-l jelea... numai așa el se răcorea. I-au mai ticnit oare adidașii premiatului? – În tot cazul, tata lui, de întâlnirile lor n-a mai aflat. Băieții creșteau, se formau, cum puteau își căleau propriile demnități.

După a mea plecare, Andriuha rămase mai marele în ogradă. Numai funcția dată demonstra că el poseda calități organizatorice, fără de care mama nu încredința posturi.
Școala-i mergea bine. Avea aptitudini în calcule, tâlc la vorbă. Era bun de anecdote, cu dar la spus pătăranii coapte pe loc, la fața râsului. Îl ascultau puștanii, fetele, pățanii, bobocii, Vulturica, cârlanii... Îi ținea hazul teteia, mama, brigadirii, învățătorii. Da urător, de care el era... Trei ierni la rând, alt băietan mai bun în mahale nu s-a găsit. Cuvinte vechi, de înțeles adânc el singur compunea, în noaptea cu noroc pe la ferestre le zvonea.
Într-un ajun de Sfântu Vasile, terminându-și lucrul pe-afară, tata s-a bărbierit, s-a îmbrăcat mai acătării și s-a așezat lângă sobă, să-și mai încălzească spinarea, mulțămit de ce avea și cum trăia la ora ceia. Stătea în voie și urmărea după mama cum trebăluia pe lângă plită. La un moment, a încrețit el fruntea, s-a ridicat, s-a dat la ușă, a crăpat-o puțin, să asculte ceva afară.
– La și ti mai gândești, și-ai mai uitat?.. – l-a luat mama la întrebări, observându-l preocupat.
– Ia, ia... ia tași oleacă! Da, el îi, Andrușa, el ură.
– A-a-a! Iaca, cari-i treaba. Ți-ai cunoscut odoru, îți râd și urechili...
– Și vrei tu, dacă tot satu-l laudă cum ură... – La și ca la și, da la așa șeva cu tini precis că nu samănă. Nu știu și fășei în așa sară, da nu te-am auzît o dată să uri, niși capra nu te-am văzut jiucând, di valaret n-ari rost niși să pominesc.
– Trăjeam di buhai, căram colașii, păzeam casiru... – Asta da, da băietu la vorbă-i aruncat în a noastră parte.
– Las-să sămini cui a sămăna, numa să facă treabă. – Tăman că azi n-o făcut ñica, o stat numa la oglindă. – Lasă, că niși Costa nu și-o rupt schinarea... Azi și mâini li dăm crezari. Ia numa ascultă, ascultă numa oleacă... eu di-aiși îl aud.
– Pi undi crezi c-ar hi acu? – Îi în partea șeia di râpă, la băța Gheorghi Donaluki. – Dacă auzi tucma acolo, spuni macar două cuvinti din și strigă el.
– Acuș îți spun... Gata, o terminat di urat. Acu intră în casă, e colacu, banii, iesă din casă, din ogradă...
– Îi șetești fișticari pas, poati ti râpezi și tu cu dânsu, oleacă...
– Gata, nu-i și o fost, îi târzâu.
– Cum târzâu? – Costachi Munteanu și acu sâ duși... – Cu Costachi m-aș duși... Da am ura noi măcar v-o trii gospodari? – Dacă vă înfundați la careva neam a vostru, nu mai ieșiți păn dimineață... vă prind copchiii cu sămănatu.
Adevărul era că bunii urători se răreau pe an ce trecea, în schimb, de capre erau pline drumurile. O urătură bună trebuia găsită, învățată, recitată cu duh, cu putere în glas, să fie auzită și din fundul beciului – numai atunci stăpânul se răsplătea din toată inima. Andriuha de asta știa. Companion îi era Îlușcă, un mahalagiu de anii lui – și el din neamuri multe, văzute... și bune la daruri.
În noaptea cu pricina, băieții erau gătiți cu urături alese, tălancă sunătoare, buhai-buhai: găleată de lemn cu fund de piele, căluș lung din păr de armăsar, și sticla de borș la buzunar.
De la buhaiu lor, geamurile tremurau, becurile se stingeau și iar se aprindeau. Tras de pe Rusca, răsuna la șleah, tras din Măcrești, străbătea Butucenii și Valea lărgii, și de sufla vântu din sus, vuietu-i ajungea la Satu Nou.
După plan, acțiunea lor începea odată cu întunericul și se termina la crăpatul zilei. Mergeau numai roată, colacii îi lăsau pe la neamuri, în timpul săptămânii să-i care acasă. Nu s-au oprit din urat până n-au adunat 40 de ruble în doi, câte 20 de căciulă, exact cum plănuiseră în iarna ceia. A douăza n-aveau de dus la școală, era duminică.
Dimineață, după urături, colinde, capre și valaret cu mult tineret, mama nu mai putea alinta semănătorii. A trebuit să se adreseze la cineva.
– Andrușălu, vra mama să ti întrebi șeva, cât încă nu te-ai culcat. Ai di schimbat niști rubli în capiși mărunțăli?
– Di care-ți trebuie? – se bucură el, poate scapă de metal.
– Vreu și galbini, vreu și albi, di 10-15-20, numa di 50 nu da.
– Galbene am puțîne, albe-ți schimb câte vrei. – Socoati trii rubli di capeiși, și mama întoarși o rublă di trii, bătută.
– Da când a s-o văd? – se interesă bancherul, bănuind că schimbul venea cu împrumut. – Cum vine pensia pi copchii, imidiat îți și întorc banii. – Bun, da-i întorși numadicât, îs câșligați cu uratu, nu cu prășitu.
– Numadicât. Aista-i împrumut, nu-mi plași să umblu cu darorii în schinari. Anțărț am luat di la Ego două rubli, i-am întors tot, păn într-o capică, poți să-l întreghi... – Când a să-l văd acasă, sau să-i scriu scrisoare?. . Bun, mamă, ti cred, numa să nu uiți.
– Nu, niși într-un caz, dar, dacă, cumva… la câti ari mama în cap… să-mi aduși aminti.
După tranzacție, părinta se purta frumos cu creditorul, dar câte odată îl mai apăsa... – treaba era treabă. Odată, el s-a supărat, și, printre altele, i-a spus și de bani: ” Să întorși datoria, nu mâine, și niși poimâne – azi, acu, în minuta asta!
– Mamă dragă, cum să zburlești?!.. Numa pi mâna copchiilor să nu ajiunji... Da și eu, proastă... Tari o trebuit să-l ascult pi tat-so?
– Încă și el îi amestecat în asta?
– Disigur! Șini-i glavnâi* în casă? – N-am știut eu de-odată... vă puneam la procent, ca la americani.
– Andrușelu mamii, supărarea urâțăști omu...

Îngrijorat de ultimele cuvinte, Andriuha tot atunci a dispărut de la fața locului. S-a oprit la oglindă, în casa de la vale.
Văzându-și fizionomia cătrănită, imediat a și îndulcit-o cu excitantu-i zâmbet, care,pe la serate, băga fetele în deranj.
Băiatul se ridicase, avea aspect de tânăr serios: spătos, mușchios, tare la mandibulă; sprâncenat, ochios, fața toată în alunele; nasul, nu așa borcănos ca înainte, ca pe cartincă combinat cu restul chipului. S-a sucit, s-a rotit, s-a uitat la dânsul în profil, anface, a răsuflecat o mânecă până la umăr, a ridicat brațul, a încordat bicepsu...
Mulțumit de sine, s-a dezlipit el de chiposu-i dublor și a părăsit dulapul cu oglindă, fără să observe două perechi de ochișori lucitori, urmărindu-l sub o perdică a geamului de la verandă. Și dacă i-ar fi zărit, mare zarvă n-ar fi ridicat, nici datoria mamei nu-l mai oftiga. Trei ruble nu-i hotărau soarta financiară, avea el rezerve de bază, acumulate încă din vara lucrată la tractoare.

După a zecea clasă, Andriuha a pus mâna pe geamantan. Într-o zi, m-am trezit cu el la ușa căminului 9. A venit să intre la universitate, la economie, cum îl îndrumasem mai înainte.
Primul examen l-a dat pe trei. După așa notă alții plecau acasă, el – nu. La a doua probă a luat un patru, la a treia – încă unul, iar la ultima (compunerea) s-a ales cu un cinci hotărâtor, ce în final l-a înlesnit să figureze pe listă. În altă listă, la altă facultate, era pus și numele Clemenței.
Acasă era mare agiotaj. Unde s-a mai văzut, în sat, ogradă cu 4 studenți universitari odată? Mama zbura în nouri, tata trăgea pe poartă oameni de la drum... întristatele fetițe își alungeau ochii la șosea.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!