agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 285 .



Timpuri și destine
proză [ ]
Capitolul 27.Transport și confort

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cantemirdva ]

2021-02-21  |     | 



După cum s-a înregistrat mai sus, la început de brigadirie tata s-a făcut cu transport personal. Motocicleta, la care el visa mai demult, s-a dovedit a fi de mare trebuință la gospodărie. Cu dânsa căra tătuca tot ce se putea, și dedesubt încă ceva, ce altora nici prin cap nu le trecea. Eu personal nu l-am văzut măcar o dată să intre pe poartă cu caleașca deșartă. Când venea momentul de o descărcat (mai ales, toamna), tot scoteam și scoteam, nu-i mai dădeam de fund, așa de încăpătoare era. Tatii anume asta la ea mai mult îi plăcea, desigur, în afară de motor, ce semeni în tot satul nu avea.

Pe vremea ceia, motoțicla* cu calească (ataș) era tehnică întrebată, nu pe toate drumurile văzută, nici în vânzare liberă expusă. Cine vroia să procure așa mecanizm, trebuia să o solicite din timp la uzina producătoare. Astfel procedase și tata, un an înainte de a o procura pe cea de mâna a doua.
Într-o zi, când deja uitase de cererea trimisă, s-a trezit el cu o înștiințare. Îi venise rândul la fabrică, rămânea doar să plătească la poștă aparatul nou, timp de o lună să-l și primească. Se trata de un « IJ Planeta», model nou, cu faimă bună de început. Mare era ispita părintelui, dar situația bănească nu-l lăsa să se alinte, trebuia să o vândă pe cea veche, sau să se dezică de cea nouă.
Și dacă Planeta îl dădea de sminteală, unde găsea el alt KA-700? – Acolo era dilema. S-a sfătuit el cu mama, cu moș Nechita, cu alte minți luminate din sat... Ieșirea dreaptă a fost să o ia pe cea nouă, păstrând-o și pe vechea. În caz de nu-i convenea Planeta, o vindea, mai câștiga și parale pe ea, iar de se demonstra bună – se dezbăiera de vechea și ieșea cu cheltuielile la zero. A împrumutat el bani și asta a făcut.

Într-o seară, la poartă s-a oprit camion cu două lăzi mari în remorcă. Era Planeta, venită la Cania cu trenul tocmai din inima Siberiei. Imediat a apărut tata cu doi cumătri și badea Vitea.
Tuspatru, împreună cu șoferul și pomoșnicul lui, au dat jos marfa și au băgat-o în ogradă.
După cum cerea instrucția, tata a mers cu motocicleta singură (fără ataș) cam o lună. Aparatul lucra ca ceasul: pe drum drept zbura, ridica ușor povârnișurile, frâna la timp…
Cum numai a fost aninată caleasca* (atașul), părintele s-a încruntat. În drum spre brigadă, pe la mijlocul dealului de la Baimaclia, Planeta cu a întâia abea se târâia, goală cum era. A mai folosit-o el o lună (mai mult din stimă pentru motoare) și a măritat-o. Alegându-se cu un surplus de 200 de rublișoare, s-a întors la KA-700, l-a înnoit cu roți, i-a mai schimbat ceva detalii... și alt transport nu i-a mai trebuit.
Ce dragoste avea el față de motocicleta ceia... parcă avea suflet într-însa... până și pe mama (cu toată răbdarea ei) uneori o aducea la invidie, poate chiar și la gelozie.
Cum numai câștiga ceva timp duminicile, și pe la sărbători, numaidecât o trăgea mai aproape de pragul mare și se băga la dânsa. Îi spăla farele, motorul, îi curățea carburatorul, controla frânele, schimba uleiul, spițele... Drept răspuns, ea îl asculta, cu credință îl servea. Puține consoarte călcau pe unde trecea ea, cât de încărcată nu era, stăpânul de gol nu și-l dădea, totdeauna acasă ajungea. Tatii asta-i plăcea, pentru asta și o dezmierda ca pe vacă înainte de a făta.

Motocicleta ceia, lăudată în sat și după hotare, pe noi ne făcea încă mai mari și mai tari decât eram, fără să abuzam de ea. Nu stăteam (ca alții) pe capul tatii: du-ne acolo, dincolo, adă-ne...
Unicul lucru, ce mai tare ne interesa, era să ne răpadă vara pe la iazurile de la Țolica, Vișineovca... pe unde se prindea pește mai mare și mai mult. Ne ducea și la iazul nostru, dacă se întâmpla să aibă drum în aceeași direcție.


Într-o primăvară, cam la jumătatea lunii mai, când noile frunzișuri trăgeau afară lumea din case, am hotărât să începem mai devreme sezonul de pescuit. Fratele era într-a noua, eu – în a șaptea, iar ceilalți ai noștri – conform ordinii cronologice.
Eu nu prea mă rupeam la iaz în duminica ceia, mi se părea cam devreme pentru caras. Mă stârnise fratele, mai mult pentru un prieten al lui din clasa paralelă, care nu avea idee de pescuit, dar ardea de nerăbdare să-i afle secretele. Băiatul venea la iaz cu transport – o căruță de a colhozului, dată în custodie la taică-său. Asta însemna că înapoi eram asigurați cu confort.

Ne-am ridicat din paturi pe întuneric. Pe tata nu l-am deranjat, l-am lăsat să se odihnească omenește, mai ales că în duminica ceia era mare sărbătoare, nu se aprindeau nici focurile la cotloane.
Ne-am pornit pe jos, ca totdeauna. Eram cinci la număr: fratele, eu, fratele mai mic (fără mezin), Serioja și Hărăluță, amăndoi din măhală. Drept de la poartă până la ultima casă de la Rotundu, ne-au tot lătrat câinii într-una. Care legați, care slobozi, se aruncau la noi de prin ogrăzi ca la dușmani. Mutre înăcrite se iveau pe la geamurile de lângă drum.
Nu-mi ticnea deloc începutul cela gălăgios, îmi venea să mă întorc înapoi acasă, dar am mers înainte. N -aveam eu năravul să mă abat de la un plan făcut, mai ales că mama încă nu gustase pește de baltă în primăvara ceia. Sosit-am la destinație când soarele se vedea pe jumătate de după dealul Șamaliei.
Lângă dambă pescarii stăteau în rând. Am trecut pe malul opus, acolo ne-am și instalat.

La zece dimineața a poposit drujbanul (amicul) fratelui, cu căruța și doi pățani din partea lui. Băietanul, slăbuț la trup, cu un centimetru mai jos ca fratele (cam mărunt pentru anii lui, da tare la învățătură), fără frică s-a băgat între cai, i-a slobozit din hamuri și le-a dat drumul, să pască iarbă verde, de care se vedea multă printre salcâmii de lângă mal.
Fratele l-a întâlnit, i-a dat mâna, l-a bătut pe umăr... i-a pus în brațe o undiță pregătită și l-a luat lângă dânsul. Cât mergea instructajul, mai scoteam câte un caras, cum numai învățăcelul a prins la șmecherie, n-a mai tras.
Prietenii au lăsat sculele, s-au dat de-o parte și s-au apucat de teme, apoi au pășit fără grabă spre coada iazului. Amândoi buni de vorbă, tot luându-se cu ale lor secrete, s-au dus hăt-hăt. Din siluetele lor încețoșate au rămas două puncte întunecate, de muchia Haragâjului apropiate.
Eu, rămas mai mare pe grupă, am dat libertate distracțiilor, începând cu trânta și aruncăturile în iaz. Între veniții cu carul era unul Vitea, neam al nostru de pe linia Zvârleanu, cu un an de școală mai jos ca mine: simpatic, tăcut, la corp nu prea arătos, da vârtos, iute, vânjos. M-am trântit mult cu dânsul. Ne zbura iarba din călcâie, de pe sub coate...
Cât nu m-am zbătut eu să-l arunc dintr-o parte, din alta, să-l încleșt de mijloc... nu se lăsa și gata. Cum se sucea, cum se învârtea, tot pe brânci rămânea. O singură dată am reușit să-l pun pe spate. De s-ar fi făcut atunci bunel-so la fața locului, să-l vadă, să-l laude măcar cu ochii... De la o vreme bătrânul haiduc nu mai călca imașul, plecase și el în lumea drepților, să se alăture la vechea ceată.

Pe la amiază ne-am astâmpărat. N-am mai stat să așteptăm flăcăii mânați de vânturile junelor cutezanțe, am pus mâna pe genți. Ne-am dat la salcămi și am înșirat o masă boierească, cu ouă roșii, plăcinte, carne de miel... Eu am dat și de-o sticlă cu vin, chiar aveam poftă să trag vre-o două gâturi.
Degeaba m-am bucurat, era compot de vișine. De unde naiba nimerise el acolo, dacă pe rafturile din pivniță încă din iarnă se vedeau numai borcane goale? – Poate fratele găsise ceva ascuns de vreun strângător pe sub butoaie? La ce-i trebuia lui să care surplus de greutate ? – Oare chiar avea de gând să-și cinstească drugu* (pretinul) cu compot pe malul iazului?
În fine, nu era gărafa ceia așa de vajnică, ca să-mi macin creieru. Am apucat-o strâns cu o mână de mijloc, cu alta de fund, și am ars două gâturi lungi. Fratele mai mic se uita cu jale, i-am oferit și lui.

După mâncare, am dat iar în baltă, cu undițele. Mare lucru n-am realizat, doi pumni de carași făceau a sărăcie la fundul căldării. Nu era ziua noastră, asta eu o simțisem încă de dimineață. Pretinii au apărut pe la chindii. Flămânzi, însetați nu arătau. După cum s-au lăudat, ajunseră până la Haragâj, intraseră și pe la magazin... ”Degeaba le-am lăsat mâncare” – m-am gândit eu cu părere de rău, dar m-am greșit, că fratele, flămângios de la natură, imediat s-a repezit la geantă.
Peștele nu se prindea, n-am mai stat. Curajosul căruțaș a înhămat animalele, apoi, cu un ajutor a lui le-a mânat într-un lan de verdeață din apropiere.
Între timp noi am strâns sculele și ne-am pregătit de plecare. Văzându-se îndestulat cu hrană proaspătă, amicul a băgat coasa cu furca la fundul carului, s-a așezat pe capră și a îndemnat caii. Tot atunci și noi ne-am urnit din loc. Pășeam alături fluierând, cu mâinile în buzunare, că bagajele ni le ducea iapa și hărmăsaru. După trecerea dambei, ne-am separat. Caii, obligați să facă o mică înconjură, au cârnit la stânga pe drum. Pedeștrii am rupt-o de-a dreptul pe cărarea dintre salcâmi, dirijându-ne spre punctul de reîntrunire. Ajungând înaintea transportului la colțul sudic a grădinăriei, l-am așteptat, ca toți odată să luăm calea satului.

Carul a ridicat dealul fără pasageri. Puștanii mai fragezi, cărora li se oferise loc sus, au renunțat la confort în favoarea animalelor, conștiința școlară demostrându-se de nivel respectabil. Însuși conductorul s-a dat jos cu hamurile în mână, dirijând echipajul la un pas de coada femelei.
La drum drept am urcat cu toții în căruța încărcată gospodărește cu lucernă fină, mirositoare... – comoditate nesimțită nici la tata în calească.
La ferma nouă, situată pe partea mai înaltă din toată creasta Baimacliei, am cotit la dreapta, am mai mers vreo trei sute de metri și ne-am oprit. Am coborât, ne-am dezmorțit spinările, picioarele... i-am ajutat prietenului să împiedice cu lanțuri două roți (cum cerea tehnica securității), apoi ne-am înghesuit din nou în căruță și am prins a ne da drumul încet la vale. Jos ne aștepta satul cu întinsele-i mahale.

În mijlocul prelungului coborâș, caii au mărit pasul, fără comandă. Viteza s-a schimbat, noi ne-am înviorat, ne-am dat în râs, strigate și șuieraturi haiducești.
Animalele agitate, cu boturile rânjite, cu copitele în țărână se propteau, mai lunecau, gaze de sub cozi slobozeau. Băieții hohoteau, adrenalină-n vine-și propulsau.
Din toată ceata de voinici, unul mânuitorul nu se veselea. Stătea ghemuit în locul lui, la maxim încordat, cu hățurile întinse strună... Doar el la cai mai pricepea ceva, doar lui pericolul îi mirosea. Atunci, de ce căruța înfierbântată nu oprea? – Tăria de flăcău nu-i permitea, nici pân la șesul larg mult tare nu era, deja ne aflam la poalele dealului.

Am ajuns în preajma Măcreștilor, de unde mai că se deslușeau vopselele primelor garduri de gospodari. Stadionul satului, situat pe partea opusă a râpii, se vedea ca-n palmă cu tot cu aprigii fotbaliști alergând ca stricații după minge tăman în ziua morților.
Suporteri, adunați în gloate după liniile de marcare, strigau ca mușcații, șuierau, se precipitau. Jucau ai noștri cu Baimaclia.
Mai marele pe trăsură, năucit și el de vâlva hazardului sportiv, slăbind hamurile, nu-și mai rupea ochii de la figurile mobile. Și-a revenit doar atunci, când între noi și marginea șesului mai rămânea o azvârlitură de băț. Albit nițel la față, vizitiul a încleștat barba și a tras iar hățurile la dânsul. Nu distanța-l trivojea, ci costița abruptă în capătul de sus a căreia ne aflam – ultima scară de jos a dealului.

Pe la jumătatea clinei, viteza trăsurei s-a mărit simțitor. Roțile nu mai frânau, lunecau pe pământul uscat, bătătorit de tractoare. Caii nu se mai opuneau ca înainte, se lăsau împinși.
Înspumați, îmbălați, răsuflând puternic cu nările mărite, nu mai țineau mijlocul drumului, alergau pe unde le venea mai ușor.
Pe la hopuri căruța dădea în salturi, îi trosneau încheieturile, roțile-i scrâșneau. Noi săream ca mingile, dar tot distrați rămâneam. Până la loc drept mai rămase o nimica toată, când o roată din față a dat într-un dâmb. O zdruncinătură puternică ne-a aruncat în toate părțile. Căruța s-a săltat sus, s-a întors pe o parte și s-a prăbușit.

Șocul izbiturii a fost scurt. Băieții repede s-au pus pe picioare. Eu m-am ales cu două zgârieturi lungi pe obrazul drept, provenite de la o tufă de boroscai uscat din raza căderii.
Mai aveam și nasul turtit, năsădit. De sub barbă picura încet o tăietură subțire. La un pas de mine coasa de la căruță lucea cu tăișul în sus, pe vârfu-i ascuțit se observa o bucățică subțire de piele. Mi-am dat sama că năfurica de membrană era a mea, dar n-am avut când îngheța de frică, vizitiul trebuia scos urgent de sub căruță.

După cădere, veselia s-a oprit. Vaiete nu s-au semnalat. Pipăind pământul solid, ne uitam tulburați la fizionomii. Toți am rămas întregi, doar cu răni lejere: care de ochiul liber observate, care pe sub haine camuflate.
Mai însemnați eram eu și fratele. El aterizase într-o grămadă de bolovani. Drept dovadă îi servea o rană sângerândă de sub nas, apucând și ceva din buza de sus. Caii n-au suferit, și căruța a rămas fără stricăciuni, i s-au rupt doar două curelușe de la hamuri.
Vizitiul, șchiopătând ușor, părea destul de calmant, dar nu pe mult timp. Martorii de la stadion l-au îngrijorat cu șuierături luătoare în râs. Ca să trecem satul mai puțin observați, a trebuit să înconjurăm șleahul prin hudițe neumblate.

Acasă aveam oaspeți. Asta ne convenea, tata la chefuri nu avea năravul să scoată cureaua. După plecarea cumătrilor, a intrat el în chiler și s-a uitat mai atent la fratele. Ca înadins era treaz- trezuț, sau poate vinul consumat în ziua blajinilor încă nu-l aduse la blândeță... L-a studiat pe Ukil dintr-o parte, din alta, la chemat mai aproape să-l vadă și la față.
– Da și-i cu belitura asta sub nas, pi undi ai umblat, pi undi te-ai băgat... Andrușa di și șchiopătează? – Ne dădeam drumu în vali, pi lângă ferma vechi. Ego s-o închedicat într-o buruiană, o chicat pisti mini... am chicat și eu...
– Minșiuni! – s-a răstit tata și i-a plesnit două palme la ceafă.
Fratele a țâșnit din chiler roșu ca racul, uitându-se cu ciudă la mine. Fabula mai tare a complicat situația. Aparte de asta, el mereu lua papara primul, când mă ajungea rândul și pe mine, tatii îi trecea mânia, nu totdeauna, da anume atunci - așa a fost. A ieșit el din chiler, m-a căutat cu ochii, m-a găsit. Nu m-a mai chemat, a intrat tăcut în verandă.

A doua zi toată școala huia de istoria confortului. Pe la repausuri băieții din clasele mari ne înconjurau, se uitau la mutrele julite, ni se hlizeau în față, mai născocind și anecdote pe sama noastră.
De-ar fi fost numai asta... Fete măricele îmbrăcate frumos, cu cozi împletite, fustițe scurtate până mai sus de genunchi... grupate la distanță ne atacau cu ocheade, se șușoteau, apoi în gura mare râdeau.
Marea rușine o trăgeam eu, că pe fratele îl durea la guler de partea morală a peripeției. ”Hai Hitler, hai fiurer!” – îl strigau băieții din toate părțile, cu mâinile ridicate la 45 de grade, așa de mustecios se arăta el cu rana de sub nas. El nu se supăra, basme noi inventa, gloata tot mai tare o înveselea. Așa de glumeț și deschis la firea lui se demonstra fratele spre finalul clasei a noua.

Ultimul sunet al anului de învățământ ne-a apucat pe toți pățiții teferi, predispuși la noi aventuri. Șchiopătații avariei s-au îndreptat, degetele strâmbate s-au mai nivelat, juliturile s-au uscat. Doar eu am rămas cu semnul de sub barbă, și acum îl mai port. Dacă nu-l aveam, poate demult uitam de trăsura cu confort.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!