agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 276 .



Timpuri și destine
proză [ ]
Sabantui*. Capitolul 26

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cantemirdva ]

2021-02-15  |     | 




Sabantui* (sărbătoarea recoltei)

După cum a stabilit istoria proletară, anii șaptezeci s-au evidențiat prin distinse realizări politico-economice. Dezvoltarea agro-industrială a atins noi culmi, dar nu era cazul de oprit din calea viitorului.
”Nici un pas înapoi! Numai înainte! Noi vom învinge!..” – pretutindeni răsunau lozincile epocii.
Valurile crescânde ale avansării socialiste au generat mari ecouri în mijloacele de comunicare. Gazetele, ecranele, gramofoanele Uniunii scăldau în laude și furtunoase aplauze sufletele răbdătoare ale claselor făuritoare.
Încântătorul rai comunist nu mai era așa îndepărtat ca înainte, ci de aproape sufla în fețele luminate de razele Aurorei cu briza-i magică liniștitoare, capabilă de a satisface marile speranțe din lunga așteptare.
Imperiul Binelui fierbea cu clocote în văpaia progresului economico-social ce necesita tot mai multe resurse materiale. Noile planuri și proiecte cincinale, decimale... marcau căile dezvoltării...


БAM! БAM! (Majistrala Baikal-Amur)... - răsuna de la înaltele tribune grandiosul traseu unional, recent inaugurat să asigure luminosul viitor cu materii prime. Eșaloane de tineri înflăcărați țineau drumul noilor exploatări din necuprinsa Taiga.
Într-acolo plecase și unchiul Ivan – constructor, specialist în betonări, fundații și alte lucrări edificatoare. Ceva mai târziu, în aceeași direcție s-a îndreptat și tanti Aurica și fiică-sa Angelica de mânuță, văru Serioga în brațe... și bărdița la brâu, să împartă frigul cu iubitu-i bărbat, să-l și ferească de prădătoarele lupoaice siberiene.

S-a stabilit tânăra familie în nordul regiunii Amur, în orășelul Iuctali, chemat astfel în cinstea unui afluent a râului Niucja – brațul drept a râului Oleokma (parte componentă a bazinului marelui fluviu Lena).
Construit în ultimii câțiva ani (cu nemijlocita participare a unchiului), Iuctali constituia parte integrantă a marii magistrale.
Planul orășelului includea înalte clădiri moderne, grădinițe, magazine, casă de cultură, școală mare, clinică, spital... Mai în scurt, unchiul Ivan avea de lucru și de lucru... Lui asta-i plăcea, îi și convenea. Coeficientul de plată suplimentară mărea salariul de bază: cu cât mai frig era afară, cu atât mai multe parale se câștigau.

În numita regiune temperat - continentală clima făcea fenomene, deși până la urșii albi rămânea multă Taiga de străbătut. Toamna venea la mijloc de septembrie, odată cu primele înghețuri. Ziua termometrul se menținea la plus, noaptea cobora la minus. Ziua ploua - noaptea îngheța, ningea. Toamna dura maxim o lună. La 7 noiembrie temperatura aerului cobora și la -40.
Iarna era bogată în zăpezi. Temperaturile normale oscilau între -35 și -45 de grade, uneori coborau la -58, -60. La -55 copii nu mai mergeau la școală, nici la grădiniță, se jucau încotoșmănați pe lângă blocurile locative. Constructorii lucrau până la -50. Pe șantier betonul se aducea cald, se turna și se menținea cald, cofrajele fiind încălzite din timp. În materialul de clădit se punea mult ciment și adausuri speciale.
Când dădeau căldurile, mortarul se dezgheța și se întărea, făcându-se mai rezistent ca cel de vară. La înalta disciplină de muncă, retribuțiile meritate, buna înțelegere între oameni, familii... friguroasa iarnă nu avea cum baricada marea magistrală, gerurile siberiene fiind suportate mai ușor decât cele europene.

Primăvara se aștepta în aprilie și ținea până la sfârșit de mai. Atunci pionierii BAM-ului dădeau jos cojoacele și se apucau de trăit ca la sud. Orășelul în creștere, scăldat în razele noului soare, profita de autentica blândețe a extremei orientale.
Dealurile muntoase din jur, îmbrăcate în păduri de pini, brazi, mesteceni... ascundeau tot felul de ciuperci, tufari de bogohulnik (liliac), lalele de Amur și altă floră nevăzută de avansatele civilizații. Odată cu prima căldură porneau și lucrările în grădinile din preajma localității, amenajate pe bază de pământuri potente cărate dintr-o zonă bogată în humus. La 30-40cm. Deasupra solului local înțepenit (ce nu se dezgheață nici vara) creșteau cartofi, ridiche, ceapă, castraveți, patlagele, floricele...
Acolo nu era așa de rău cum se povestea în depărtările dens populate, și magazinele erau pline cu de toate. Măsurând pădurile, unchiul dobândea vânaturi, luând în samă și apele curgătoare. La răpitor se ducea doar de două ori (cu elicopter, barcă...) – odată toamna și odată primăvara, pește la ghețărie având anul împrejur. Așa și se trăia pe acolo în anii de avansare spre luminosul viitor.


Spre marea izbândă înainta și Moldova, Bugeacul... satul nostru cu fermele-i amenajate, brigăzile motorizate, dealurile mereu roditoare, nou-i selsovet încercuit de trotuare.
Doar unul tata stagna, piciorul iar îl supăra. Durerile i s-au întețit, s-au înăsprit de nu mai putea lucra cu tractorul. Într-o dimineață a trebuit să urce într-o mașină a colhozului și să plece drept la Chișinău, la văru-său Andrei Cabac – doctor onorat în rândurile medicilor din capitală, care imediat l-a și internat în spital. Tot atunci a fost și operat.
La câteva zile de la intervenția chirurgicală, a fost urcat într-o mașină medicală și transportat la spitalul de la Leova, acolo să urmeze tratamentul de reabilitare.

După lecuire, tata s-a întors acasă, cu baston, ochii trădându-i ascunsa frământare. Piciorul i se curase, dar nu mai servea ca înainte. La ultimul control, chirurgul de la raion a insistat categoric să nu mai urce pe tractor, să uite de saci cu grâu, trunchiuri, țuhali cu popușoaie...
Respectând instrucțiunile, operatul înghițea noduri și trăgea mâța de coadă pe lângă casă. Mama îl ținea la control, nu-l lăsa să aducă o căldare de apă de la fântână, nu să ia ceva pe umăr. O lună întreagă s-a plimbat el oțărât cu mătura în ogradă. Într-o zi n-a mai răbdat, s-a gătit ca de nariad* (scurtă întrunire (matinală) instructivă la CAP) și a ieșit pe poartă. Veterinarul colhozului îi oferise post de paznic la găinăria din valea Haragâjului, la cârmuire același post îi propuse și președintele.
Întors acasă înciudat pe doctor, nacialnic* (șef) și toți fonțonarii (funcționarii) de pe fața pământului, tata a dat tare cu cârja într-un stâlp de fer din ogradă, a rupt-o în două și a aruncat-o în arzânda plită de la cotlon. Asta însemna că s-a hotărât să meargă împotriva curentului.
Ce a făcut el mai departe? – La câteva zile după vizitarea șefului major, s-a întâlnit cu inginerul, om cumsecade, inimos și cu mare arțag de mecanizator. Anume la dânsul a îndrăznit tata să se ceară înapoi pe tractor. Acela nu l-a refuzat, după cum ”Belarus”-ul (marcă de tractor) era ocupat, i-a dat alt tractor și un flăcăuan din sat, ca ajutor.

Încetul cu încetul, treaba s-a pornit. Rezultatele nu erau din cele mai bune, dar ceva însemnau. Într-o dimineață, brigadirul de tractoare, om din garda veche, n-a apărut la lucru. După cum s-a aflat, durerile de spate l-au priponit la pat pe mai multă vreme. În aceeași zi, inginerul-șef în persoană a venit pe deal cu mașina și l-a luat pe tata cu el, a lăsat și un tractorist în loc.
Graba neașteptată se explica prin faptul că în toiul secerișului brigada necesita om de încredere, bun cunoscător de tehnică, în stare să asigure o funcționare stabilă a mijloacelor motorizate implicate.

Odată terminat cutreieratul, tata nu s-a mai întors la tractor, a rămas la sediul brigăzii, conform unei rapide hotărâri a cârmuirii. În ziua instituirii în post a întrat el vioi pe poartă. Mama îndată s-a și interesat:
– Da cu și ocazîe ti-ai înveselit, Andrii? Nu cumva ai găsit o rublă?..
– Îți spun, numa țini-ti di șeva, să nu ti duși de-a dura pin ogradă.
– Hai zi-i, poati nu s-a mai întoarși pământu cu fundu-n sus.
– Am fost pus brigadir di tractoari.
– Ei da?.. Șini te-o numit, moș Costachi cu iapa sau lupu din păduri?
– Glavnâi injiner* (inginerul-șef) cu prisâdatili* (președintele) di colhoz. Am iscălit și zaivlenia* (cererea).
– Da cum ai însămnat-o, tot cu crușea?
– Tot cu dânsa...
– Să hiu oari eu amețită di la căldură?.. – bată precis că nu-s, am o săptămână di când n-am pus chicătură di hin în gură. Undi s-o mai văzut în zâua di azi năcialnic să nu știe a scri, niși a șeti?
– N-ari șini conduși mecanizația, brigadiru s-o îmbolnăjit, îi și bătrân, chiar dacă sâ lecuiești, înapoi nu să mai întoarși...
– Din tineri nu-i chiar nimenea cu școală? – Esti un băiet bun, mai ari di învățat un an. Poati el a să vină, dacă s-a întoarși-n sat sau nu s-a însura cu v-o cucoană di oraș.
– Păn a vini el, cât de puțin, m-oi fudulu și eu ca fimeie di fonțonar (funcționar).

După o lună de conducere a brigăzii, tata și-a dat seama că dracul nu era așa de negru... Cunoscând cu ochii închiși toate drumurile, câmpurile și tehnica din colhoz, el fără complicații dirija lucrările sezoniere. Tractoriștii îi dădeau ascultare, agronomii, inginerii, chiar și președintele, îi căutau hatârul. Mai greu cu hârtiile se descurca, de n-ar avea parte de baftă învățatul care le-a născocit. Considerându-le hârtii în adevăratul sens al cuvântului, noul brigadir le clădea la nimereală una peste alta și, odată la două săptămâni, le ducea la cârmuire. Dând cu ochii de el, contabilul se întuneca la față, de dragă ce-i era să descâlcească zile întregi actele brigăzii numărul doi.

În baza noilor condiții, în casă s-au produs schimbări. Tata nu mai venea de la lucru pe întuneric, aproape de opt seara îl vedeam acasă. Spre toamnă s-a făcut cu motocicletă, așa cum i se cuvenea unui mecanizator de rang.
Aparatul îl cumpărase de la un sătean, tot din mecanici. Nou nu era, deși costa o groază de bani. Valoarea-i provenea de la rezistența metalică, potența motorului și caleasca* încăpătoare. Era un ”KA-700” rusesc, fabricat după model nemțesc, folosit și în lupte, încă în anii ultimului război.

După strânsul ultimului popușoi, tătuca nostru, foarte conștient de avantajele cultei luminății (față de întunecimea analfabetică), s-a apucat de învățătură. Profesor îi era fratele mai mare. La prima lecție au trecut direct la litera ”Б”, că ”A” ucenicul o avea demult controlată. A reușit să o și scrie, mare și mică, copiind-o pe o pagină întreagă în rânduri și rânduri... Orele de studii durau ca la școală.
Tot ca la școală se respecta și disciplina. În timpul lecției, cât și la repaus, nimeni din familie nu avea voie să intre în auditoriu - camera de la deal din casa de la vale.
Domnul maestru, obligat să mențină confidențialitatea absolută a învățământului, ieșea asudat de la lecții și-și căuta de treburile lui, pe noi ceilalți ținându-ne în mreaja crescândelor ispite.

Și totuși, într-o noapte ne-a mers – Un nacialnic (șef) din colhoz îl scoase pe ucenic din casă, la o treabă urgentă. Rămas liber, fluierând ușor printre dinți, s-a dus și fratele afară, nici mama nu se zărea în apropiere. Atunci am și intrat în clasă.
Masa de scris era încărcată cu caiete, foi rupte din caiete, și documente de la tractoare – boțite, mototolite... Bine că tocurile cu peniță ieșeau din modă, că nu mai era și călimară cu cerneală pe masa ceia...
M-am așezat în voie pe scaun, am ridicat un caiet la nimereală, l-am deschis și - hai să văd caligrafia.
Din spate îmi suflau în ceafă o soră cu doi frați, pe urmele mele tăbărâți peste cabinet.
Pe prima pagină se desfășura o cartină rară. Rânduri de semne necunoscute, asemenea unor ghiare de păsări nevăzute, labe de balauri, ieroglife din lumea ochilor înguști... fără mărginire se înălțau de la stânga la dreapta (și invers) spre colțurile de sus ale caietului. Următoarele pagini, prezentându-se cu alte caractere, aspectual erau la fel. Stoluri de năstrușnice caragațe, acompaniate de râsuri necontrolate, se avântau de pe chinuitele câmpuri spre bojica din biroul șefului întârziat.

Două lunișoare de zile a asudat teteica asupra mesei de scris, până a prins a lega litere în cuvințele scurte, pentru început înțelese numai de ochii lui. Totodată a reușit să avanseze și cu citirea. Se pricepea la cărți, gazete, jurnale, în special la titluri cu litere mari. Când ajungea la documente de lucru (scrise de mâini mereu grăbite), se încâlcea, la învățător fuguța se adresa.
– Cati, Cati... – de câteva ori la rând o strigă într-o zi tata pe mama, intrând iute pe poartă.
– Îs la cotlon, nu mai răcni, omule, că nu ardi satu, i-a răspuns ea, trebăluind pe-afară. – Băietu-i acasă?
– Cari, că ai v-o patru, sau nu mai ți-i minti... – ...Cari, că cari... șial mai mari, nu vezi că-s cu documentili-n mână.
– Ti văd, cum să nu, mai ai puțin și ti dai cu tătu-n cărturari. Da di și anumi el, alții în casă n-ai?
– El să prișepi la dânsîli, li șetești mai răpidi, da eu acu n-am timp...
– Nu cumva pintru asta ai vinit tucma di la brigadă? – Ei da... am fost la Hășcăna și am trecut pe-acasă, îi în drum... nu mă țini di vorbă, chiamă băietu. – Îi în grădină, vezi, poati-l sui pi motoțâclă și-l ei cu tini la cabinet...
– Hai lasă, că și tu nu mai ești tari învățată, de-aghe buchești literili – a parat tata critica, îndreptându-se spre grădină.
– Ukilică, vină păn în casă di la vali... am oleacă di treabă, l-a chemat el pe fratele. – Și, teteică, iar bucsui* (te înglozi) la citire? – Ia vezi, și puni în nacladnaia* (document justificant) asta, că-i scrisă urât. Am și două nariaduri* (ordine), uită-ti de-acu și la dânsăli. Dacă tot sântem aișia, mai vezi-l și pi aista, că-l port cu mini de-o săptămână, să aflăm di undi-i vinit...
De n-ar fi fost implicate acte în lucrul tatii, ar fi întins-o el în postul cela până la pensie, poate și mai, dar nu i-a fost dat. El însuși cu răspunderea de hârțoage nu s-a mai împăcat, s-a cerut înapoi pe tractor. Inginerul nu s-a împotrivit, dar avea de gând să-l elibereze din post doar spre iarnă, după strânsul roadei.

În toamna anului următor, absolventul școlii de brigadiri, așteptat mai mult de tata decât de inginer, în sat să lucreze n-a mai venit.
S-a întors altul, fecior a lui Costache Bulgaru, băiat serios, cu studii, mecanizator maturizat, încă și însurat cu fată din sat. Tânărul a fost numit brigadir, iar tata – pomoșnic* (adjunct). Noul post n-avea mare atribuție cu actele, probabil pentru asta a și fost acceptat de părintele nostru. Leafa-i era cam slabă, în schimb avea condiții de a-și păzi piciorul de greutăți. Cu motocicleta mereu la dispoziție, și o grămada timp liber, tata n-avea de gând să dea în sărăcie. Și apoi, dealurile cu popușoaie nu erau numai ale colhozului... nici de coasă el nu uitase... și țara avea nevoie de carne. Niște bani luați grămadă pe un buhăieș crescut și vândut la un an de zile, rezolvau multe în casă.

Spre vara primului an de pomoșnic* (adjunct) s-a mai înregistrat o activitate. Cineva din cunoștințele de încredere ale tatii îi insuflase ideea desfacerii cu amănuntul.
Miezul afacerii consista în a organiza un bufet în sediul brigăzii de tractoare și a vinde băuturi răcoritoare, caramele, ciocolate, biscuiți... și ceva conserve. Care bărbat înfierbântat de soare n-ar fi tras o sticlă de bere răcorită la ora mesei...
La blatul tatii cu moș-so Nechita (vânzător cu vechime în comerțul alimentar) și magazinele satelor apropiate de brigadă, cu marfă se vedea asigurat până deasupra capului. Afară de permisul colhozului (întrebare hotărâtă încă înainte de a fi pusă în discuție), îi rămânea doar să aducă produsele la magazinașul lui, să le ridice oleacă prețul și să le vândă șuierând, iar adausul comercial, sub formă de beneficiu curat, să-l bage frumos în adâncul buzunar, cu pieptul descheiat și obrazul curat.

Imediat după deschidere, negustorul s-a apucat de treabă. Bufetu-i lucra ca ceasul – nu avea atâta băutură, câtă-i cerea norodul truditor, mai ales adusă la locul de muncă, la picioare, pe căldura cea mare.
La un moment dat, motocicleta cu tot cu calească nu mai făcea față cerințelor. Într-o amiază, tătuca s-a trezit cu o mașină întreagă de băuturi, la solicitarea lui venită direct de la fabrică.
Marfa (deja achitată) încă nu era descărcată, da la ușa bufetului se făcuse coadă ca la pește viu. Aparte de mecanizatorii cu ochii sticliți din nerăbdare, a mai dat busna și o brigadă de femei prășitoare.
– I-a să facim oleacă mai altfel – a anunțat comersantul, simțindu-se presionat în timp și spațiu. – N-am cum să vă servesc pi toți odată. Vă aprochieți fiecari, luați singuri băutura cari vă trebui, plătiți fără rest și vă dați repejior la o parti. Bumboani și piceni* (biscuiți) azi nu vând, numa băutură...

După prima lună de cumpărări-vânzări-cumpărări, a venit timpul de tras și o linie mai groasă. Neguțătorul nostru, în poporație deja poreclit ”chiaburu”, a bătut bilele două nopți la rând. În rezultat, cifrele-i arătau un neajuns de 25 de ruble. Toată ziua următoare a umblat ca văruit, nici mâncarea nu i-a trebuit. Nu prea vroia el să-i dezvăluie mamei breșa, dar într-o seară i s-a deschis. Cui mai putea el să i se jăliue?..
– Ehe-e... măi jupâne, negustoria-i treabă delicată, l-a luat mama la instruit cu încetișorul, de departe. – Banu fără socoteală-i ca și glodu din țârfuială, acu esti, acu nu-i. – Ei cum, zâderea măsâi, am rămas eu în minus cu atâta vânzare? –Numa pivă* și limonată am dat v-o două mii di stecli: la două capiși adăugati la fiecari, iaca să fac 40 di rubli, da bumboani, ciocălati... ei undi-s eli, undi o cherut, doar nu le-am băut, nu le-am mâncat... – Poati le-ai perdut pi jios, la degețălili cari li ai, tot bani să numeri. Numa eu câti capișeli albi găsăsc din urma ta, da copchiii... Crezi că întoarși v-o unu? Numa Luminența, mititica, aduși tot și găsăști... tari șinstită a să hie când s-a fași mari. – După socoteli, trebuia să iasă v-o 60 di rubli, câșlig curat. Chiar pi toati le-am perdut? – Da pi datorie ai dat?
– Am dat, da parcă oaminii s-o răsplătit toți...
– Parcă, să pari, să năzari... da precis nu știi. Cu așa lucru n-ai dreptu să ti bazezi în sovistea* (conștiința) omului. Am auzit eu di pomenili cu băutura...
– Când o fost asta? – Nu mai ții minti, ai uitat... Asta s-o întâmplat când ți-o vinit mașina di la Comoratu* ( or. Comrat). Jiumătati din brigada di fimei o băut limonată și pivă* (bere) pi dijeaba, cariva o băgat stecli pi sub pestelși, di o luat și acasă, și-acu încă râd... Ia s-o întreghi pi soră-ta Finica, e a să-ți povistească mai multi.
– Zâderia mami lor! Dacă așa-i vorba, am să dau milităria jios din pod... Gata, înșep tot di la înșeput. Toți datorii am să-i scriu la caiet.
– Asta să poati, fă și tu ca moș-to Nechita: scrii-i pi toți – frați, soră, neam, cumătri... – și nu da pi datorie la toati râsurile, dă la oamini cumsâcadi. Hai, că am spus-o și eu... un om cumsâcadi nu rămâni fără ban în buzunar. Ghini că am pominit vorba di buzunar, să controlezi tot timpu, să nu-ți hie v-o unu rupt. Să hii atent și pi undi ei marfa, să nu ti amăjească la șeva. Numără fiecari steclă, pachet, uită-ti ghini la cântar, socoati fiecari capică... banu-i ochiu lu sarsailă.

Înarmat cu sfaturile mamei, teteica s-a apucat serios de comerț. Spre sfârșitul verii, bufetul de la brigadă a fost recunoscut și pe dealurile alăturate. Tractoriști de pe la Șamalia, Enichioi... se opreau din treacăt, intrau după țigări... da acolo mergea și o pivă răcită într-o căldare cu apă de fântână. Pățitul n-a mai fost amăgit, recuperând pierderea, a intrat în toamnă satisfăcut. Profitul, mare nu era, dar îl apropia cu venitul lunar de tractoriști, pe unii poate îi și depășea.


La finele sezonului de toamnă, ca pomoșnic (adjunct) de brigadir, tata a fost atenționat din partea cârmuirii cu o importantă însărcinare. Conferita-i confidență consista în a pregăti acasă la noi o masă, drept celebrare a strânsului de roade.
Mama, mereu bucuroasă de atenția rangurilor de sus, împreună cu alte neveste de tractoriști aleși, a pus șorțu-n brâu și s-a apucat de găteală. Bineînțeles, ea n-a atins pasăre din ogradă, totul venea de undeva.
O parte din materia primă, aranjată în lăzi de carton, deja a fost adusă și depozitată sub răspunderea tatii. Mama a agățat un lăcătoi de două kile în belciugii de la beci, a învârtit cheia de patru ori și a pus-o demonstrativ în buzunarul de la pestelcă.
Eu personal, trei nopți la rând n-am avut somn din cauza pivniței încuiate, tot vârcolindu-mă să ghicesc ce putea fi în cartoanele păzite cu grijă. Unicul lucru priceput a fost că bunătățile cu pricina nicidecum nu erau covrigi de ascunzători demult descoperite.
Cu o zi înainte de sabantui (sărbătoarea recoltei), o mașinică de colhoz a adus ultimele materiale: patru cucoși vii, șase broileri (tot vii, legați perechi de labe), trei purcei sacrificați și doi curcani peniți.

Simbolica masă a fost întinsă într-o joe, pe la amiază. Noi toți ne nimerisem pe-acasă, eram în vacanța. Mama ne-a hrănit din timp cu fasole prăjite, ne-a turnat câte un păhăruț de vin (pentru putere) și ne-a trimis la muncă în grădină, săpatul de toamnă fiind foarte apreciat la ziua ceia. Eram patru, al cincilea (tot bun de săpat) fuse trimis pe Rusca, cu cârlanii, până-n seară. Sărbătoarea ceia răsunătoare deloc nu era a noastră. Am întors noi pământul cu hârlețul vreo două ore bune, până ne-am obosit și ne-am dat drumul spre ogradă. După ale noastre socoteli, festivitatea trebuia să fie în punctul ei, dar încă nici nu începuse.
– Hodiniți-vă oleacă și dușeți-vă iar – a comandat mama, văzându-ne pe pragul mare de la casă.
Taman atunci și Costa, trudit de la imaș, băga cârlanii în ogradă.
– Le ajiunji pi azi – ne-a apărat tata. – Lasă-i să intri la tilivizor...
– Ei hai, treșiți înșetișor viranda și opriți-vă în chiler, luați câte o carti în mână și șetiți. Tilivizoru lăsați-l, un șias-două nu i-ați muri di dor. Să stați chitic, să nu vă băgați în ochii oaminilor, să nu vă zgâiți la mese cu gâturile întinse ca pi vreme di foami, doamni mă iartă di așa cuvinti...
Cum a spus mama, așa a fost. În verandă era lume. Vreo zece bărbați bine îmbrăcați – care cunoscuți, care nu – stăteau grămadă, fumau și povesteau. Mai într-o parte, soțiile lor, unite câte trei-patru în cercuri înguste, toate împopoțonate, stăteau lipite între ele și deschideau secrete.
După cum se subînțelegea, trebuia să mai vină cineva. Văzându-ne în verandă, ca să ajungem în chiler la modul obișnuit, trebuia să o luăm la stânga, da fratele mai mare, mereu primul, a mers pe înconjurate. Camera de la deal cu încă o odaie, amenajate cu mese încărcate de bucate și băuturi fabricate, pustiau în tihna așteptării.
Fratele s-a oprit cu gura căscată, eu – la fel. Coniac, vodcă, lichior, farfurii cu șprote, ficați de pește, scrumbii murate, afumate, cârnațuri uscate, cașcavaluri asortate, salate... – curnuți umpluți mai trebuiau acolo. Fratele, înghițind la noduri ca și mine, a vrut să întindă mâna după ceva, dar s-a oprit, taman când intra o ajutoare cu un teanc de farfurii.
N-am mai stat, ne-am retras la chilerul strâmt și întunecat... dar și cu trecere liberă în camera cu televizorul, din care interesații puteau urmări mersul serbării.

Când în verandă s-a notat agiotaj, ne-am dat la geamuri. Printre perdele s-au ivit figurile așteptate. Era președintele de colhoz și soția. Cu ei era și o prezentabilă pereche de la raion:
El, un bărbătoi mai înalt ca tata, îmbrăcat în costum, la cravată, cu un mantou de piele până la genunchi, numai după înfățișare părea a fi om cu greutate.
Nevastă-sa, o mamă de femeie, aproape cât dânsul, de constituție rotunjită în măsura atractivă și cocul din cap cât borcanul de 5 kile, fața în boieli colorată toată... ținându-l strâns de braț, saluta adunarea de sus în jos cu privirea-i prețuitoare. Văzându-se în centrul atenției, cu un gest îndemânatic tovarășa a dat la o parte poalele paltonului descheiat. De sub fusta-i strânsă pe corp până mai sus de genunchi, viziunii publice i-au fost oferite o pereche de picioare lungi, rotunde, cărnoase.. Masculii companiei se uitau pierduți la ele cu ochii lăcomoși stârniți de sub sprâncene. Tata, nimerit atunci la doi pași de ea în poziție frontală, a rămas portret. În starea în care se afla înlemnit, tare semăna cu un actor vestit, da poate invers... În tot cazul, femela imediat l-a apreciat ca bărbat. Înroșindu-se încă mai tare decât era, cucoana s-a întors spre soț, șă-i zâmbească. Tot atunci și mama, apărută în coasta tatii cu un blid mare într-o mână, pe neobservate l-a îmboldit în spate.

Odată sosiți ultimii așteptați, musafirii au luat loc la mese. În camera de la deal (cea mai mare, din care dulapul cu oglindă și patul fuseseră scoase în verandă), drept în centru s-a așezat președintele cu omul de la raion și femeile lor, apoi, prin părți: inginerul-șef, agronomul-șef, contabilul-șef, zootehnicul, inginerii cu agronomii de rând... iar la urmă – brigadirii de tractoare, între care avea scaun și tata.
Restul invitaților: doi combaineri, operatorul de la cântar și vreo patru tractoriști fruntași (fără femei) s-au amplasat în odaia a doua, separată de a treia (în care ne aflam noi) cu perete și ușă cu perdeluțe-n horboțele, prin ale căror găurele ca-n binoclu se vedeau pozițiile cuvioșilor socialiști, intrați cu bibliile lor în mânăstire străină.
Trapeza s-a început cu o cuvântare scurtă a președintelui: – Tovarăși! Ne-am adunat să însemnăm strânsu ultimelor roade din anu ista. Rezultatele sânt foarte bune, asta o dovedește și masa la care ne aflăm. Să ridicăm cu toții pentru partid, pentru noi, pentru Uniune... Odată cu ultimul cuvânt glăsuit, păhăruțele cu tărie au fost date peste cap, furculițele și cuțitele au intrat în funcțiune. Un molfăit ușor s-a strecurat spre partea noastră, atunci m-am dat și eu la geam. Oamenii mâncau cultural, în liniște, fără grabă, tăind cu instrumente ascuțite bucatele în bucățele... A doua cuvântare (o amestecătură de rusească și moldovenească), spusă de omul de la raion, s-a încununat cu altă ciocnire. Tot cu închinări se terminau și următoarele discursuri similare. Mesele s-au înviorat. Au prins la curaj și fruntașii rămași în voia lor, față-n față cu o sticlă de coniac și alta de vodcă.

Cam la o oră de la primul toast, partea întâia a ospățului a dat în pauză. Lumea a ieșit pe-afară: la o vorbă, la o țigară... Între timp, mama și o ajutoare desfundau cuptorul, altele două pregăteau mesele pentru faza decisivă.
La vederea camerelor golite de lume, ai noștri mai mici (în frunte cu Clemența) au deschis vraiște ușa ascunzișului și s-au dat la farfurii. Ajutoarele repede le-au pus dinainte pahare cu limonadă și mâncare neatinsă. Eu la mese nu m-am băgat. Stăteam calm în camera televizorului, cu fratele alături. El noduri adânci înghițea șiraguri, suferea... doar făcea parte din mocanii care băgă capul unde este de mâncare...
Până la urmă, Ukil și-a luat inima-n dinți și a pășit pragul ospățului. Nu s-a oprit în odaia tractoriștilor, a înaintat la masa principală. Când să puna mâna și el pe o feliuță de afumătură, s-a trezit cu mama-n flanc. – Nu ți-i rușine la obraz, cogemete băiet de clasa 7-a... Numa și am fugărit o haită întreagă, o rămas să mai dau și di tini... Hai că așiia-s mititei, li mai dau crezare, da tu?.. – Merji di-aișia chiar acu, nu mă fă di râs în tot satu, încă și pi la Leova, s-audă țas-ta Nătalia Nicolaievna. Mergi chiar acu la cuhni, acolo-i mâncarea voastră. – Azi cu fasoli di-acu ne-ai hrănit odată, și eri di două ori. Ia uită-ti și mătali, câtă mâncari rămâne. Șineva să îndoapă cu carni, da șineva...
– Închidi gura, nu căta acu dreptati... Știi distul di ghini că mâncarea nu-i a noastră. Odată și oaminii n-o dat voie, n-aveți și puni mâna...
– Macar i-ai întrebat?
– Atâta o rămas, să șer di pomană... diloc n-ai minti. Ieși odată afară, că mă înnegrești di năduh. Îs supărată tari pi tini. Tu, ca șial mai mari...
Fratele a bătut în retragere, mama împreună cu pomoșnițele* (ajutoarele) s-a apucat de cărat restul meniului. Îndată și-au făcut apariția pui rumeniți, purcei întregi prăjiți, lucind la lumina becului cu spinările aurii-maronii, curcani despicați în două, încă aburind de la puterea cuptorului, două farfurele de cărtoafe înnădușite... Fratele, la mese nu s-a mai uitat, dar tot una n-a rezistat. Miroznele l-au scos afară, făcându-l să plece de la casă. Ceilalți (sub căpitănia mea) s-au astâmpărat la punctul de urmărire.

Demnitarii musafiri au luat loc pe scaune și s-au apucat de treabă. Urările continuau, dar instrumentele nu mai sunau ca în primul act. La câteva minute de degustări moderate, a fost descoperit primul gurman – zootehnicul, iar după el încă doi, burdănoși și flămângioși. Pe când alții se munceau cu furculițe în stânga și cuțitele în dreapta, ei tustei mâncau cu mâna, cum era lăsat de la natură. Care cu bucată de pui, care cu picior de purcel... ca-n clește prinse între degețelele rotunjite, eroii noștri încleștau dinții în cărniță, trăgeau și băgau înăuntru tot ce apucau. Frunțile le asudau, urechile înroșite le creșteau, fălcile în unison cu gușele tremurau, măselele clănțăneau, râșnițele nu se mai opreau.
După ce se răfuise cu prima porție, zootehnicul a aruncat văzul la o juma de curcan încă neatinsă, situată înaintea prisâdatelui. Omul de la Leova, observându-l îngândurat, a înfipt furculița toată în pulpa păsării, cu un cuțit mare a separat-o de restul trupului (cu tot cu șold) și i-a oferit-o.
Gestul a fost luat în seamă de toată masa. Careva a râs, careva a zâmbit, careva a bătut și din palme. Zootehnicul a luat darul, a aplecat fruntea ca semn de mulțumire, dar tare bucuros nu se vedea - prea mare era bucata, dădea de bănuit. Nu cumva mai marele se amuza? Cine știe cât ar mai fi stat el în confuzie, dacă nu-l înlesnea un hohot izbucnit din odaia fruntașilor. Unul din combaineri, cam hlizit de felul lui, râdea tare de o șotie spusă de unul din tractoristi. Cei de la masa mare, profitând de semnal, au intrat și ei într-un râs civilizat, la primul auz destul de controlat.

A doua fază a ținut cam un ceas. Membrii adunării ar fi mai stat (numai intraseră în vârtejul veseliei), dar soția tovarășului de la raion s-a ridicat. Tot atunci s-a pus pe picioare și el, apoi președintele, inginerul... Pirul s-a terminat.
La ieșirea musafirilor, la poartă deja așteptau mașinile cu șoferi. Mama, îngrijorată, în felul ei și speriată, s-a aruncat la femeia prisâdatelui și i-a șoptit ceva. – Noi încă nu plecăm, petrecem oamenii de la Leova și revenim.
– Numadicât! Încă este multă mâncare... Mai stați... sânteți di pi loc.
– De stat nu mai stăm, dar cu masa ne lămurim.
După plecarea oaspeților (de departe), soțiile funcționarilor au întrat în casă și au ales ce-au vrut din bucatele neatinse, împărțindu-le ca între surori, cu grijă învelindu-le în hârtii de magazin. Au luat destul, dar mesele tot încărcate rămâneau: cu farfurii goale, sălături bălăhurdite, oase dezvelite, felii de pâine începute, sticle goale de limonadă (și pe jumătate), aripi fripte mușcate... Din cărnuri au dispărut în genți doar jumătățile de purcei salvate și păsările neconsumate, din care pe o masă se mai reliefau doi broileri mozoliți.
– Catea, o rămas mâncare... împărțiți-o între voi, că noi n-avem nevoie, a zis una din femei, ieșind ultima din casă cu o mâna lungită.
– Mulțămăsc și bodaprosti Aliftina Feodorovna, da luați-o dumnevoastră cu nevestili toată... macar la un cățel, la un purcel...
– Ei, Catea, ci spui tu? Așa mâncare... – mă supăr pentru refuz.
– Dacă vreți tare să ne serviți cu șeva, lăsați o conservă-două cu maiură di pești, sau o chișcătură di afumătură.
– Ci n-ai spus la început, Catea, vă opream și vouă, dar acuma...
– Ei, lăsați... am zâs așa... iaca v-am sfiit, de-acu eu mă sâmt oaricum față di dumnevoastre, mai bini nu spuneam...

La retragerea imponenților agricultori, mama și ajutoarele au eliberat mesele, apoi au adus altă mâncare, nu prea asemănătoare cu cea dinainte.
În ce consista secretul surprizei? – Mama (încă dominată de orgoliul mocănesc) nu s-a lăsat în baza bucatelor de pleașcă: cu o zi înainte de ceremonie avuse grijă să taie un cârlan de toamnă. Nici ajutoarele n-au venit cu mâna goală, una aduse doi pui mari, alta – două rațe mute, iar a treia – o gâscă leșească. După ce cuptorul fusese eliberat de mâncarea oficială, imediat a fost încins încă odată cu hripcă, nuiele subțiri, apoi încărcat cu altă tranșă.
Numai atunci am fost chemați și noi să ne înfruptăm cu delicatesele meritatului banchet. Taman și fratele apăruse, încă mai flămând ca înainte de ultima lui eșuare. Farfurii cu murături, salată proaspătă de varză, patlagele... castroane mari cu bucăți de carne amestecate cu cărtoafe ne așteptau la masa din odaia mică.
În sfârșit, și mama cu pomoșnițele s-au astâmpărat pe scaune în camera mare, unde tata cu fruntașii și combainerii nimiceau o sticlă de coniac, parcă înadins rămasă întreagă după cele din urmă furtunoase cuvântări.
Mama, ca voinica descălecată de pe calul victoriei, turna ajutoarelor în păhăruțe, nici de dânsa nu uita. Au stat, au băut, au mâncat, s-au distrat, au mai povestit, au criticat, au râs... Autentica veselie a fruntașilor s-a întins până a înnoptat și încă a mai durat, apoi s-a terminat.

Rămasă doar cu tata, mama l-a strigat pe fratele. M-am dus și eu, simțeam că ea avea chef de vorbă. Îi ardeau obrajii, era în curaj. În așa cazuri rare, dumneaei se exprima mai altfel decât în zile rutinare.
– Ukilaș, nu ti supăra, mamii... ia vezi, ti rog, și scrii pi hârtia asta.
– A hi v-o nacladnaie* (docum. justificant) vechi de-a me, s-a implicat tata, uitându-se cu ochii închiși la document. Undi-ai găsât-o?
– Nu-i treaba ta. Di și nu te-ai duși să ti culci oleacă? Chiar nu sâmțăști cum ți să încleie pleoapele? – Sâmțăsc, da vreu să stau cu tini... oleacă. – Așa... – s-a apucat fratele de descifrat – indiuc*, sortu trei, 47 înmulțit cu 26 este egal cu 12 ruble și... Am înțăles: doi curcani de a treilea sort*, cu 47 de copeici kilul, împreună o cântărit 26 de kile și o costat 12 ruble și 22 de copeici. – O-o! Cu așa bani aș lua și eu macar unu la paști, și altu la crășiun...
– Vraghia mălai ghisază... da șini ți-l dă ție?
– Asta-i. Lor – da, nouă – ba! De-atâta și ursu n-ari coadă... Păn la comanizm a să ni mânânși șioarili din traistă. Două zâlișoari la rând am alergat cu alti trii proasti... să li intrăm ân voie la cucoanili satului, da la urmă niși la masă nu ni-o chemat, macar față să-și facă, în casa me... O vinit în păreții munșiți di mini să mă controleză, să mă facă di râs... Sâ hi făzut tu cum Aliftina disfășe inainti di masă lăzili lichiti, pecetluiti, cum număra fiecari conservuță pusă pi masă, cum se holba la mâinili noastri, să n-o furăm... Da di și, p... mamii ii, nu și li disfășea sângură, să și li așeze pin farfurii, să și li ducă la mese... Di și n-o făcut sabantuiu în casa ii?
– Da n-o lăsat mâncare, băutură?.. – O lăsat... Acu sara nu, da mâne dimineață numadicât am să-ți pun șeva la lucru... Ți-aș spuni eu acu, și treabă aș fași pi delicatețili lor, da-s băieții iștea aiși. Cum am trăit fără delicateți păn acu, tot așa a să o întindem și mai diparti. Nu-i di ajiuns că o vinit ii, și-o târâit și muierili. Trebuia undeva să-și arăti cocurili, buzîli boiti... să-și crăcăneză chișioroaișili înaintea bărbaților străini. Și tu ti zgâiei ca hărmăsariu... – Nu m-am uitat anumi la dânsa, așa s-o nimerit. Și trebuia să fac, să astup ochii cu palmili, să-i leg cu batistă?..
– Nu spuni povești! Am auzât eu și fași pi la brigadă, cum ti învârtești pi lângă bâcătăreasă... Și proastă am fost că m-am învoit să li cat hatâru... Mai mult nu mai fac treaba asta, să li facă a lor cucoani di crăpăt, să li pună eli pi masă ca la boieri... M-am greșit, ca la boieri nu... – Da cum fără fonțonari, nu tu spuneai că... – Spuneam, da asta nu însamnă că trebuie să li hiu dădacă și în casa me. A să ni discurcăm și fără dânșii. Digrabă a să-i avem pi a noștri, mult tari n-o mai rămas. Da nu asta-i întrebarea. Întrebarea-i, cum a să trăiască a noștri copchii întri golani, hoți și potlogari cu carneti în buzunare?
– S-or da și ii după curent... Sau or avea încotro?.. Mama n-a ripostat, a ridicat în sus ochii îngândurați, și-a făcut cruce, apoi a tras adânc aer, știind doar ea la ce-i trebuia atâta oxigen anume atunci, și nu cu o minută mai devreme sau mai târziu.

P.S. – Era a doua oară, când o vedeam pe mama băută. Prima dată se întâmplase mai demult, să fi fost eu atunci prin clasa a treia. Într-o seară de primăvară, când în afară de urzică fiartă, alte vitamine în casă nu se găseau, întorcându-mă flămând de la școală, am prins-o pe mama prăjind ghiozomele* cu brânză – mâncare așteptată, după care eram gata să mă arunc și-n fântână.
Odată intrat în cuhne, am aruncat ghiozdanul, am înșfăcat o ghiozomea întreagă, încă fierbinte, și am zbughit-o în drum la halcă.
Când să ies pe poartă, mai să dau cu capul în Anastasia Gheorghievna – o vecină a noastră dinspre Rusca, învățătoare de clase primare, intimă prietenă a mamei. Venea femeia de la lucru. Zărind-o lângă poartă, mama a strigat-o și a chemat-o. Profesoara s-a uitat la ceas, a stat puțin la îndoială, apoi a intrat, pe o minută-două, nu mai mult, că avea bărbatul flămând acasă.
După ce s-a terminat ghiozomica, m-am repezit în cuhne după alta. Fără să vreau, le-am prins pe amândouă ciocnind păhăruțe. Mama s-a uitat urât la mine, a luat două ghiozomele mai mari, mi le-a pus în palme și mi-a arătat ușa cu ochii.
M-am mai zghihuit eu prin drum, am mai alergat... și iar am flămânzit. Cu marea mea sființa, iar am trecut pragul. În casă totul era pe vechi, numai că mama nu mai păzea tigăile la plită, stătea așezată, tot cu păhăruțul în mână, ca și învățătoarea. În afară de asta, pe lângă teancurile cu ghiozomele se învârteau câteva odoruri ale familiei, încă inapte de școală. Mama nu m-a mai luat în seamă, aprinsă la obraji vorbea deschis cu prietena. Am luat ce am vrut și am șparlit-o iar la drum. Ultima dată când am intrat, mama stătea la un capăt de masă cu barba sprijinită în palme și lăcrăma tăcută slăbiciunile, fără să-și atingă ochii cu vreo batistă. Acelaș lucru îl făcea și Anastasia Gheorghievna la alt capăt de masă. Prin geamul ușii de la dormitor se mai zărea o inimoasă cu obrajii uzi, și ea cu sufletul atins de mărturisitele jalobe

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!