agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 276 .



Timpuri și destine
proză [ ]
Iar veranda. Capitolul 24

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cantemirdva ]

2021-02-11  |     | 



Anii șaptezeci ai istoriei socialiste s-au evidențiat cu noi realizări. Societatea atinse nivel convingător de dezvoltare, notabil atât pe șantiere, dealuri, ape adânci, altitudini cerești... cât și în case particulare.
Oamenii, în marea lor parte, credeau că altă cale de viață, mai bună decât cea aleasă de prorocii revoluțiilor proletare, nu avea cum exista pe tot globul.
Prospera Uniunea, republica, colhozul, satul... prospera și familia noastră cu casa mare, cuhnișoara, podurile, beciul, grădina, ograda plină de băieți îndrăzneți și fete cucuiete.

Noi, ucenicii casei, deja patru la număr, rozând coatele pe băncile școlii, acaparam noi teritorii ale cunoașterii elementare. Mama ținea casa, masa, grădina, educația... Tata măsura dealurile. Din primăvară până-n toamna târzie era greu de prins ziua pe lângă casă. Vara, când începea cultivatul la răsărite, popușoaie... fetițele care se culcau devreme și se trezeau după soare-răsare, nu-l vedeau zile la rând.

După un an cu mult belșug, colhozul a cumpărat două tractoare ”Belarus”, nou-nouțe, de ultimul model, arătate mai mult la televizoare decât pe la gările feroviare. Una din acele mașini modernizate îi revenise tatii, nu pentru ochi frumoși sau (ferească sfântul) lingușie, ci din merite profesionale, răspundere și profundă simțire de sufluri ale pământului.
Cât de mândru se vedea el pe tractorul cela... Lucrând singur, nu voia să-l împartă cu nimeni, așa de drag îi era. Se ținea de el mai ceva ca de flagul hegemonului. Nici conducerea gospodăriei nu se greșise cu alegerea. Pe unde-i trecea cultivatorul, rândurile rămâneau ca pe fotografie, femeile și școlarii le prășeau de-o plăcere.

Într-o zi de vară, pe la chindii, când dealurile încă forfoteau de lume prășitoare, o ploaie rapidă a scurtat ziua de muncă a colhozului. Cârduri de femei și școlari cu sapele pe umăr și-au dat drumul în sat din dealul Baimacliei, pe jos, pe de-a dreptul...
De regulă, în așa ore norocoase, eu cu fratele neapărat treceam pe la iaz. În ziua ceia, ca înadins, nu luasem undițele. În circumstanța dată a trebuit să procedăm ca toată lumea. Ca să nu plecăm acasă cu geanta goală, am intrat ușurel într-un capăt de grădinărie și am adunat din mers doi-trei pumn de patlagele încă rozioare, tare bune la salată.
Cum am intrat în ogradă, la colț la Țicău s-a auzit huruit de motor cunoscut. Tot atunci am și deschis porțile, intrându-i în voie jupânului, căruia în astfel de momente îi plăcea să fie servit fără întârziere. După ce a dat tractorul în ogradă, tata a coborât din cabină, s-a uitat la motor, a dat jos un braț de lucernă, apoi a urcat pe prispa de la cuhne. Fața-i colbăită, însemnată cu câțiva stropi mărunți de glod și o dungă de unsoare neagră pe barbă, îl arăta mai deosebit decât îl știam.

În seara ceia, văzându-ne pe toți mai devreme, mama a pus mâna pe secure, a întrat în coștereață și a sacrificat doi pui mari. I-a penit, i-a cenătuit la repezeală și le-a făcut vânt în ceaun.
La o jumate de oră, ihneluța și mămăliga erau pe masă. Târziu nu părea, dar familia se arăta flămândă, probabil de la răcoarea ploii.
În timp ce mama punea în farfurii, băieții înghițeau mămăligă goală și se uitau cu ochi de prădători la polonic, să-l înghită cu tot cu coadă, nu alta. Împărțeala cărnii, știută și recunoscută mai demult, nu prezenta complicații. Tatii îi revenea șoldul și încă ceva, fratelui mai mare – peptul, mie – aripa cu rânza sau cu un scurmuș. Andrușelu se alegea cu alt șold și ce-i mai pica, Costa primea coșolina, fetele – ce rămânea de la noi, mama – ce rămânea de la toți: ba gâtul, ba capul, un scurmuș, un vârf de aripă...

După masă, noi mai marii ne-am retras în casa mare, la televizor. Fetițele cu mama au rămas în cuhne. Tot acolo s-a întins pe pat și tata.
Câteva minute mai târziu, m-am întors după ceva la bucătărie. Din odaia cu ușa închisă se auzea vorbă, mama cu tata stăteau la taifas. La ecran mergea un film bunișor, dar nu m-am grăbit să plec, mai ales că intrasem neobservat. Îmi plăcea să ascult discuții confidențiale ale părinților, nu tot ce ne spuneau nouă își spuneau și lor. M-am tolănit pe patul din bucătărie și am închis ochii, chipurile doborât de somn.
– Ploaia o fost bună, chiar trebuia, că să îndoaie frunza la popușoi...
– Ploaie trebuie tot timpul – a susținut mama – da sărașili fimei, și școlerii, frământă glodurile... De-ar hi numa ploaia, da colbăraia pi vremi di uscășiune, da omătu... Ferișit di fimeili di la Hășcăna, că-s aduse cu mașina. Finica di mult îi acasă... iaca și însamnă un drum mai bun. – Cania-i Cania. Acolo-s bazele, scladurile* (depozitele), trenurile, drumuri mari...
– Asta-i înțăles, da chiar nu să poati di făcut o șușauă măcar păn în valea Haragâjului?
– Da și-ți bați capu așa di tari, parcă alergi văruța cu sapa-n mână?
– Chiar m-aș diși măcar v-o două-trii luni la lucru, să mai scăp di casă, că m-am săturat, da întrebarea nu-i asta. La și mai trebuie atâta laudă la tilivizor, la radiu, în gazeti, pi la adunări... că avem țară mari, tari, bogată... că trăim ghini, avem di toati... da nu sântem în stari să pornim un capăt di drum, măcar din chiatră cu năsâp. – Șini s-apucă di bătut șușauă pi dealu ista a nostru? O rupe apa într-o iarnă, da prundușu... - îl mătură ca pi coaja di răsărită.
– Di și în alti locuri nu să spală?.. Ia amintești-ți de dealurile de la Leova: și drumuri frumoase au – pe dealuri, nu pe loc drept. Toată lauda asta n-a să aducă la ghini. Lumea tași, da pi di ascuns să jăluie, nu mai vra să trăiască pe vechi. Tinerii pleacă la oraș. Acolo-i di trăit în zâua di azi. Omu o împlinit ceasurili di lucru și-i liber. Nu-l ține vaca, porcu... nu știe de glod, mângal, zgură, șenușă, băligaruri... Acolo el răsuflă în voia lui, cu apă în casă trasă, căldură... Lucrează, fași bani, cumpără tot di la magazin... trăiește ca un boier, nu-și bati capu di ploi, omături... stă în colțu lui și niși vânt răși nu-l treși. În afară di asta, și pi părinții di la sat îi ajiută. Pi mulți din plecați, tot timpu-i văd vinind cu gențili plini di cârnățuri... – Dacă o ții așa, mai ai oleacă și ajiunji și tu la oraș. – Da și crezi?... Dacă nu eram legată di mâini, di chișioari... dimult și plecam... poati altfel era... – Ti fășeai și tu cucoană... – Așa-i la voi: Cum vedeți o fimeie mai gătită, mai arinjată... răpidi o treșiți în cucoane, bună numa di dus în pat. Nu-i așa... Oricari parti fimeiască vre să hie îmbrăcată, îngrijită, atrăgătoare, luată în samă di bărbați, di alti fimei... Și popa din biserică șetești slujba mai altfel, când își vede credinșioasele gătite mai cu gust. Așa-i, sau nu?
– Așa-i, așa-i. N-am și fași. Răbd și ascult, poati în noaptea asta am să am și eu ocazâia să dorm alăturia de o orășancă...
– Ti văd tari vesăl, cătranu din frunti ți-o cherut, parcă niși odată nu l-ai avut. Șinstit nu ti văd. Oari să hie asta din cauza tractorului?
– Îi bun rău! Motoru... din cabină de-aghe îl aud, da trage de rupe, lucrează ca ceasu. Înăuntru am și ventileator Vara asta am să scot bani frumoși. Și ca și... tractoari rusu poati fași.
– Di undi putem ști asta, dacă altele din alte țări niși la tilivizor nu le-am văzut? Oari americanii li fac mai răle? Știm noi și să fași în lume?
– La așa țară, ne mai trebuie să aflăm și fac alții? – Ar hi ghine... di știință omu nu moare, niși grețurili nu-l apucă, da eu altșeva am vurut să spun. Mă uitam azi la a noștri, cât de mari și mulți s-o făcut, fără o sîngură cumătrie pitrecută în casa asta. N-ar hi timpu oari acu, când am prins și noi la oleacă di gospodărie, să ni fașim datoria față di cumătri? Copchiii ni i-o botezat, noi colașii nu li-am mai dat, tășem chitic, di parcă am uitat. Mă gândesc să-i adunăm într-o sâmbătă... tot atunși aduși un popă di la Șilipeni să ni sfințască viranda, casa...
– Cu părintili-i complicat. Tre să alerg după dânsu, să-l rog, să-i sărut mâna, să-l aduc, să-l duc... Da și ti curmă sfințâtu anumi acu? Așa tari să zghihuiesc drașii pin poduri... sau dintr-o tunătură vrei să te slobozi di toati datoriili odată?
– Vreu să hie și la noi ca la toată lumea. – Tari multi sfințâturi ai văzut tu ultimu timp... – Di undi, dacă partenii* o închis biserica, pi urmă o pustiit-o, n-o lăsat o candelă... Acu intră într-însa toți chișorcoșii și-i putrezăsc păreții, da oamenii di credință nu să potrijesc la dânșii, merg cu Dumnezău înainti, sâ duc pi la alti biseriși, caută, să interesază... – Zi mai ghini că toamna asta vrei să jioși o polcă în ogradă.
– Di și nu?.. - Înainti era săracu Mișa, sî chinuia, noi ne chinuiam cu dânsu, șiilalți erau mărunței, era casa, lichitu... Popa de-acu, Dumnezău cu dânsu, da hai să fașim oleacă de vesălie, că nu ne-a mai costa chelea di pi noi. Poama s-arată bună, hin la toamnă poate-am avea. Cuptiori mare avem, lemne, șiauni avem, mai găsim; a să tăiem un godac, gâște, găini... Ehe-e..! Avem producti și di-o nuntă... avem trii odăi mari în casă, fără chiler... da viranda... numa într-însa încap 30 di părechi așezați pi scauni, cu mesele dinainte, rămâne loc și la muzicanți. Fașim o cumătrie mare, dăm toți colașii odată... și ne-am spălat obrazu. – O fașim! Puțin am făcut păn acu, ca să n-o fașim și pe asta?
–Hai s-o plănuim pintru noiembrie.

Zile înainte de sâmbăta festivă, gospodăria toată era în pregătiri. Tata încă mai lucra pe deal, dar avea bază în noi, ne vedea și simțitori față de așteptata ceremonie. El dădea ordine, noi le îndeplineam la vreme, fără pretexte. Tot el căra acasă materialul de grădinărie necesar: zarzavaturi, patlagele, vinete, chiperi, curechi, sfeclă, restul rămânănd în seama noastră, a mamei și a magazinului.
În scurt timp ne-am lămurit cu grădină, ogradă, saraiele... Am ieșit și în drum cu măturile, mai să ne scăpăm și pe hudiță la țața Zoia, din propria inițiativă. Mama ne-a întors, lucrul făcut înăuntru nu i-a plăcut. – Închipuiți-vă că vine un nan de-a cuiva la closet, și dă cu papucu într-o baligă, sau calcă o greblă pe dinți. Șine ar trage rușine pintru asta, țas-ta Zâna, țas-ta Ioana, țas-ta Dochia?... – ne povățuia dânsa cu exemple vii. – Niși într-un caz, rușinea toată a s-o trajem numa noi. De atăta, oricare șiurșica din gospodărie trebuie să-și aibă rostu, locu ... Așa pi mini m-o învățat teteia Neculai, anume așa vă învăț și eu pe voi, tot așa să-i învățați și voi pe copchiii voștri. Hai, dați-i drumu afară, mai controlați odată tot de lalolaltă, apoi viniți la spălat strochii di var din virandă, numa dacă vreți, la lucru fimeiesc n-am dreptu să vă oblig. – Da Clemența nu poate? – s-a interesat fratele, mereu căutând respectare a liniei dintre fete și băieți.
–Asta fași, tăman acu șterge ușile, ferestrele... podeaua n-o dovidești, mititica.
– Ei bun, dacă-i așa, acuș vinim să vă ajiutăm, numa că la primăvară să iasă cu noi la săpat grădina.
– Da ar hi oari ea bună di hârleț? – Da, mamă – a strigat sora, ieșind dintr-o odaie cu un batic în frunte, un spălător într-o mână și o lamă de bărbierit în alta. – Dacă vreți, chiar acu mergem în grădină, șă vă arăt că pot săpa. – Mai înșet, ”Finică”, nu ti arunca afară, avem treabă-n casă... Bănuiam eu că ai apucături de-a mătuș-ta, acu chiar că le văd ... Dacă-i așa vorba, poftim la pământ, fetiță dragă... numa după și am să văd casa curată. Cum terminăm cumătria, ti lasă mama la săpat jiișoara cu băieții. Poate păn dau glodurile, o și terminați. Tari s-ar bucura tat-to să vadă făcută lucrarea asta anumi din toamnă.
Ajutorul nostru ceva a însemnat în avansarea lucrărilor de interier. Ce-i drept, după noi mama a mai avut de chiompănit, a mai împins-o păcatul să ne pună și la întins perdele în toată veranda. Rapida montare ieșea mai strâmbă ca pișatul boului. Atunci ea ne-a fugărit afară și mai mult înăuntru nu ne-a chemat.

Cu o zi înainte de cumătrie, a venit mama Olimpia de la Tartaul. Zărind-o intrând pe poartă, mama și-a făcut cruce de șapte ori, parcă i s-a ivit Maica Domnului, în loc de prunc ducând în brațe o legătură cu lucruri de mare trebuință. După dânsa a intrat și țața Catinca, o vară de prima linie a mamei, tare pricepută la mâncăruri de mese mari. Când a mai văzut-o și pe ea, mama a intrat în virajuri de polcă... – cu acele două ajutoare era gată să facă măcar și o nuntă.
În seară, cuhnea s-a încărcat de lighene, oale și ceaune. O droaie de neveste învârteau găluște, umpleau chiperi, tăiau cărtoafe în patru... mâinile și gurile nu li se mai opreau. Noi nu ne-am mai băgat peste ele, ne-am retras prin camere. Nici teteia nu s-a mai reținut să le asculte secretele, a coborât în beci și s-a apucat de petrocit murăturile.

Sâmbătă, de dimineață, a poposit și Natalia Nicolaievna. A controlat-o repede pe Clemența la caligrafie (eu cu fratele-i ieșisem de sub tutelă) apoi și-a agățat baticul în frunte, pestelca la brâu și s-a dat în stihia salatelor modernizate. Ca ajutoare, dumneaei le avea pe nepoatele Natalița și Anișoara – fete mari, de răspundere, amatoare și ele la tot felul de delicii. A luat-o în grupă și pe a noastră soră, să curățe ceapă, usturoi, cărtoafele fierte... să și vadă cum se deschid secretele culinare. În ziua ceia îngrelată de treburi, fratele și eu aveam ordin să nu părăsim ograda fără folos. Eu controlam focul de afară. Cuptorul a întrat în funcțiune de dimineață. Mama a separat porția de lemne necesară pentru prima ardere și m-a lăsat singur. După ce s-a copt pâinea, am încins focul de plăcinte. Am scăpat de cuptor sara, când au fost puse ciaunele de găluște, cărtoafele, chiperii și carnea de friptură. Pentru treaba făcută mi s-a juruit un palton nou cu guler de blană fabricată.

Odată cu venirea nopții pregătirile de bază s-au sfârșit. Mesele aranjate în camere și în toată verandă, încărcate cu bucate reci, dulciuri, băuturi, deja stăteau în așteptarea oaspeților. Tot atunci și în cuptor sarmalele în voia căldurii forfoteau.
Toți vinovații petrcerii, de la fratele mai mare până la mezina Marișa, pe o singură noapte am fost stabiliți în chiler, unica odaie liberă. Ca să nu ne zgâim pe la mesele pline, situate la un pas-doi de locul pomenit, mama ne-a adus mâncare.
La o juma de ceas, pofticiosul frate a ieșit în verandă și a agățat dintr-o farfurie două felioare de cârnaț, una cu roticele de slănină, alta fără. Eu la mezeluri n-am îndrăznit, m-am ales doar cu o mână de bumboane și o coadă de scrumbie afumată. La puradeii care tot au văzut, atâta le-a trebuit. S-au pornit plimbările... Ușile din casă nu mai aveau răgaz... Băieții băteau un drum, felele – altul, strecurându-se printre scaune, se lipeau de mese și se întindeau spre centru cât puteau, să apuce ce era mai greu de ajuns. Băieții se trăgeau la carne, fetele – la fructiere, numai mezina, mititica, se vârcolea singurică pe pat, căutând un loc mai ușor de sărit cu tălpile înaine. Fratele, simțindu-se vinovat de invaziune, a strigat la răpitori. Numai pereții îl auzeau... și de-afară ca înadins nu venea nimeni.
Într-un sfert bun de oră doar teteica intrase o dată. El cartina n-a înțeles-o. A înșirat gărăfile pe mese și a ieșit, mărunțișurile educative niciodată nu-l interesau. Natalia Nicolaievna (autoarea aranjamentului), trecând ceva mai târziu mesele cu vederea, s-a apucat de tâmple. După ce s-a liniștit, a completat lipsurile, s-a uitat urât în partea chilerului, apoi a dat de fratele și l-a numit răspunzător de toată cumătria. El, îmbujorat de rușine, a încleștat maxilarul exact când afară s-a auzit sunet muzical.

Primii au sosit tartaulenii – tetica Vanea cu feciorii, tot ei fiind și muzicanții în frunte cu badea Ilii, întovărășiți de însuși Maestrul.
Formația artistică, un total de cinci persoane, încludea două acordeoane, trompetă, clarinet și o dobuliță mâniută de vărul Mitea.
După câteva cântece, interpretate pe prispa mare, a venit primul cumătru – nanul Ego cu nana Jenea la subțioară, însoțiți de perechile lor. Unchiul Manole, anunțând marșul, primul a înfoiat acordeonul. Tot atunci și mama m-a strigat, să ies căt mai repede afară, ca nanii să-și vadă finul. Tot atunci, alt marș a răsunat. Cumătrii cu oamenii lor veneau unul după altul. În afară de ei mai erau surori, frați și alți invitați din apropiați. Timp de o oră s-a umplut ograda. – Cătișoară, tari mă tem că n-a să încapă atâta norod. Ați socotit ghini? – s-a îngrijorat tanti Olimbița, venind în casă cu mama, să arunce o ultimă vedere la mese. – A să încapă, leliță. Di trii ori am numărat cu Clemența părechili, le-am și scris, am însămnat și scaunili pe hârtie... și fata-i tari la artimetică.
– Da mai rămâni șineva di vinit? – Nanii Marișei cu părechili lor, și încă v-o trii de-a noastre. Poati la înșeput a să li hie oleacă strâmtișor, până s-or deprindi... Pi urmă a să mai iasă, cari la jioc, cari la fumat... n-or mai sta toată noaptea lichiți di scauni.
– Tari bună-i la o treabă viranda asta. Am văzut și la alții, da a voastră parcă-i mai lungă, mai lată, di la scauni păn la păreți rămâni o grămada loc di trecut, și muzicanții încap.
– Andrii, el o vurut-o mare, da eu, proasta, am fost contra, din cauza asta m-am și sfădit cu dânsu... aghe acu înțeleg că n-am fost dreaptă. S-o auzât marșu... Văleu, îi cumătra Maruța, o sâmt. Dacă-i așa, acuș strigăm oaminii la masă. Și păreri ai, leliță? – Mai bună oară ca asta nu-i. Mâncarea caldă-i gata, nu tre să mai stăm cu grijă, dischidim cuptioriu când vrem noi, măcar și acu. Da nu-i nevoie, la tot, și di moment esti pi masă, digrabă gălușili n-a să hie întrebati, poati piști două ciasuri... masa a să ne arăte. –Tari chibzuită ești, țață, la mâncăruri di nuntă... Iaca eu nu-s așa. Mă apuc, am îndrăzneală să înșep... când ajiung la socotit mâncarea, mă perd, mă tem să nu rămână oaminii flămânzi. – La cuptioriu care-l ai, Cătișoară, n-ari di și să-ți hie frică. Dacă ai să-l umpli plin, n-ai să ti greșăști niși odată.
– Îi mari. Eu l-am făcut, l-am nimerit ghini. Andrii, di câti ori îl vedi, mă laudă, că-i fix ca așiala di divali, poati oleacă și mai încăpător. Cum îți pari masa, leliță, a să li placă la oamini? – Eh-e-e, asta-i mâncare boierească, Cătișoară, și la un minisrtu i-ar conveni, d-apoi la năcăjiții di-aldi noi.

Afară cânta marșul. Ultimii invitați intrau direct pe ușile verandei. Cumătrii mari cu frunțile în poduri, cu tot cu alaiurile lor s-au îndreptat spre mesele corespunzătoare.
Nana mezinei, auzind un strigăt insistent, s-a aruncat la ușa chilerului. Văzându-și fina lăsată fără atenție într-un colț de crivat, obijduită, cu gurița căscată învinețită, a luat-o fuguța în brațe, a pupat-o de două ori pe obraji, odată-n frunte, a strâns-o la piept ca pe un boț de aur și a cărat-o în casa mare, să o arate și la cumătrele venite cu dânsa. Fata imediat a tăcut, ba a și răs, apoi s-a apucat de gângănit cu râvnă. Nană-sa, pricepută, inimoasă de felul ei, a scos iute din geantă un pachet lucios și i l-a întins cu tot sufletul. Marișca a închis ochii de plăcere, a înșfăcat cadoul și, într-o secundă, l-a făcut ferfeniță. Caramele colorate, amestecate cu lucitoare ciocolate, s-au împrăștiat în cădere pe farfurii, pe masă, pe sub scaune...
Rămasă cu hărtia în pumni, mezina s-a schimbat la față, a tras aer cu toată gura și s-a apucat de țipat. Țața Maruța nu s-a fâstâcit, a amăgit-o cu un săpunel mirositor, o hăinuță și o păpușică bălaie, de care numai hinele ei aveau parte.
Între timp, și alte cumătre s-au grăbit să-și împlinească datoria față de fini și fine, în chiler nu mai aveau pe unde păși.
Eu cu fratele, cam sfiiți de procedura trecută de anii noștri, am ieșit afară, dar nici acolo n-am scăpat. Nanele ne-au prins și nu ne-au iertat.
Eu m-am ales cu o cămașă de iarnă, un săpun bărbătesc și trei caiete groase: două în linii și unu-n pătrățele. Nana Jenea, ca și mama, dădea multă crezare științelor de școală.
Nici ceilalți n-au rămas obijduiți. Numai una Luminența avea pe dânsa o grămada cheltuială: rochie de baică colorată în dungile curcubeului, strânsă la brâu cu colan gros, ștergărele albe legate mai sus de coate, fruntea în batic roz de mătasă, bluză de lână pe umeri... Îngrelată cum era, a țâșnit din chiler în verandă, aproape neobservată. Strecurându-se pe lângă perete, a întrat ea pe o ușă, apoi pe alta, până a călcat țoalele camerei de la deal. Oglinda lungă de la dulap se afla în spatele musafirilor, doar o parte i se vedea de sub capătul de sus al dulapului încărcat cu șapte perechi de colaci mari rumeniți, împletiți în nemărginita imaginație artizanală. Cu colacii fata n-avea treabă, oglinda o interesa. A tras aer adânc și a dispărut sub o față de masă lungă. Una din nevestele așezate, simțind mișcare pe lângă picioare, s-a uitat sub masă.
– Avem o partizancă – a anunțat femeia, ridicându-se să-și dea scaunul la o parte. – Ia s-o ajiut să iasă din ascunzătoare, poate nu știe că s-o terminat războiu. Aha-a-a, aiși avem o fetiță gătită di jiucat polca, oari de-a cui să hie? Parcă ar sămăna cu jupănu, pot să mă greșăsc?
Înălțată la suprafață, Luminența s-a răsucit în brațele femeei și s-a pomenit față-n față cu oglinda. Cum numai și-a găsit mutrișoara în rama fermecată, fata și-a așezat rochia, baticul, părul din frunte, s-a netezit cu palmele pe obraji... Tot atunci a intrat și tata cu un talger de păhăruțe și grafinul plin. Văzându-și odoru cu mâinile îndreptate anume spre el, stolnicul a luminat casa cu un zâmbet de-a lui și – hai s-o ia în brațe, dar a întârziat. Podoaba s-a dus la nană-sa, care dovedise să-i bage și o rublă în baticu din cap.

Cheful s-a început fără mare pompă. Prin camere și în verandă se auzeau ciocnete de pahare și cuvinte scurte, între care mai des răsunau ”sănătate și încă o sănătate”. Musafirii, înfruptându-se fără grabă din bucate, glumeau, râdeau, cu rachiuaș se întăreau, a lor bunăvoința pe fețele deschise demonstrau. Nici noi nu stăteam degeaba, masa din chiler fiindu-ne încărcată cu aceleași mâncăruri. După prima masă lumea a ieșit afară.
Muzicanții s-au instalat pe pragul mare de la verandă. Dirijorul a dat în clape, după el s-a luat badea Ilii, tot atunci a răsunat trompeta cu clarinetul, doar doba a întârziat nițel. Bărbații au făcut roata, veselia a intrat în ritmul ei.
La miezul nopții s-a pus mâncarea caldă. Oaspeții au fost invitați la masa mare. După ce ne făcusem butie de găluște și alte bunătăți de cuptor, am mai ieșit pe-afară, ne-am mai învârtit pe prispă, în ogradă, dar patosul se afla înăuntru.
Începuse înmânatul colacilor – momentul de bază a tradiției, în sensul căreia se învârtea roata cumătriei, importantă pentru maturi, numai nu pentru mine. M-a apucat somnul.
Când să mă întind și eu pe un pat din chiler, m-am prins că întârziasem. Totul era ocupat. Pe un crivat dormeau întinse de-a curmezișul surorile cu două verișoare, pe-al doilea stăteau lungiți Ukil, Costa și doi puradei. Andrușa, frecându-și ochii a somn, se uita disperat la podea. I-am făcut semn să meargă după mine. Am intrat în cuhne. Acolo totul era plin de ceaune, lighene, farfurii... Pe unicul pat rămas liber stăteau întinse vreo cinci cocuțe înfășate. Era prima dată, când ne aflam într-o astfel de situație – noi, care totdeauna huzuream în casa plină cu paturi.
Până la urmă, cineva trebuia să ne îndrumeze pe calea soluționării. La ieșirea din cuhne, l-am zărit pe tata, se ducea grăbit în grădină. Ne-am luat din urma lui. – Teteie, ni-i somn. În casă n-avem loc, undi să ne culcăm?
– Băgați-vă și voi în șiocanili șelea – a răspuns el într-o clipă, arătând cu mâna spre o glugă mare de hlujeni.
Tot atunci, o rază de lumină venită dinspre ogradă i-a descoperit fața înveselită. Când a mai și râs cu glas (rarisim fenomen) am înțeles că, la ora ceia, teteica în absolut nu se deranja de ale noastre comodități.
Pe mama n-am mai căutat-o, l-am împins pe Andrieș în spate și am ieșit pe poartă. Din urmă a răsunat ”du-mă, du-mă, măi tramvai” a unchiului Manole. N-am îndrăznit să ne îndepărtăm, ne-am întors înapoi, șă-i ascultăm interpretarea până la capăt. Cucerit de pasiunea creativă, Maestro știa să însuflețească o petrecere...
Cum s-a terminat cântarea, am coborât pe hudiță la vale, cu direcția spre casa bunicii. Acolo totdeauna era loc de adăpost, nu numai pentru nepoții fugari, ci și pentru băieți cumsecade, răsfățați, aduși la culmea saturației de cheful propriilor cumătrii.


După marea festivitate, veranda noastră a intrat în uzul ei adevărat. Următoarea petrecere legată de istoria casei a fost o cununie, procesată cam la un an de la datul colacilor. Sorocul a dispus ca, în următoarea vară, pe scena evenimentelor familiare să apară Vasile Zvârleanu – unchi al tatii, demn de respect din partea lui, a rudelor, satului și a localităților înconjurătoare.
Omul în cauză, cunoscut la vremea lui ca unul din ultimii haiduci a sudului basarabean, abea ieșise dintr-o mare casă de stat, în care se aflase ani și ani la rând.
În norod se auzea că motivul acelei privațiuni se datora unei operațiuni disciplinare a anilor 50, organizate în așezările rurale din preajma Roșiei. Ca urmare, cetele de câștiguri ușoare s-au destrămat. O parte din haiduci au încăput pe mâna legii, alta s-a lăsat la fund. Ar fi lăudabil de menționat că mulți din tâlhari s-au dat în ciobănie.
Din vechea bandă a zonei, doar autoritarul Pârlog nu s-a rupt de hoție. Ani de zile a huzurit în brațele libertății, până la urmă, căzând și el odată pentru totdeauna. După cum se mai aude și astăzi, capii organelor anti criminale, osteniți de alergături după umbrele banditului, au apelat la un șiretlic neoficiat. Un cumătru fidel a haiducului, ademenindu-l la el în beci, la cinstit cu vinuri bune, l-a hrănit cu bucate rare, apoi l-a răpus mișelește, descărcându-i în piept o magazie de cartușe trase dintr-un nagan neînregistrat. După acea lichidare, cărările adânci ale pădurii s-au pierdut sub frunza scuturată. Rămas-au în grija neștirii și vizuinele haiducești cu ale lor taine seculare.

Întors la baștină, Zvârleanu s-a dezis de vechea îndeletnicire. Profitând de meseria-i civilă, a adunat o turmă de oi a sătenilor și s-a apucat să le pască. Avea casa în capătul Butucenilor, tot acolo avea tărla cu ocoluri și coliba. Ca ajutor îl avea pe Toader – unicul fecior, numit astfel în cinstea unui neam apropiat din partea lavrucilor. Mai avea și fete, care măritate, care încă nu. O avea și pe țața Maria, consoarta lui – o femeie de vre-o 60 de anișori, mărunțică la trup, încă frumoasă, vioaie, îmbujorată la față, cu ochi străpungători. Anume ea, și nu altcineva, ținuse gospodăria și steagul familiei în anii de lipsă a bărbatului, pentru binele căruia totdeauna a fost gata să se arunce în foc, apă și prăpastia morții.

Prima dată l-am văzut pe Badea Vasile într-o duminică de vară, venit în ospeție la noi. Era un bărbat în vârstă, cărunt, de statură mijlocie, curajos la aspect, bine clădit, fără burtă, cu o ținută de om liber de datorii, impozite și obligațiuni. Mâinile-i vânjoase demonstrau virtute și iuțeală. Ochii scânteietori, care în secunde numărate reușiră să dea roate în toată ograda, îi trădau caracterul nestăvilit, încă devotat ambițiilor aventuriere. Oaspetele purta pălărie cu borduri scurte, decorată cu pană de codru. Cămașa-i albă de calitate, pantalonii negri călcați la dungă, strânși cu o curea lucioasă de piele, întruneau o reușită combinație cu pantofii din picioare, cremuiți nu mai rău ca la boierii împăratului Neculai. Fața-i palidă, aproape nemișcată, înviorată doar de privirile-i săltărețe și un surâs aproape neobservat, părea vopsită cu un strat subțire-subțire de ceară surie-gălbuie.

Tata și-a întâmpinat neamul cu mâinile întinse. S-au îmbrățișat, s-au uitat unul la altul, apoi s-au așezat la masa din verandă. Mama le-a pus de mâncare, le-a adus păhăruțe, o sticluță de rachiu (vinul se terminase) și s-a retras.
Rămași în doi, bărbații au stat la discuții. Vorbea mai mult eliberatul. Avea cuvântul chibzuit, glasul monoton, liniștit... Ce i-a povestit el tatii, între ei a rămas. Noi, mai marii, ne învârteam prin ogradă cu ochii spre tandica verandei. Mama s-a prins și ne-a trimis prin sat cu treabă și fără treabă, numai să nu ne vadă ciulind urechile pe sub geamuri. Eu am fost îndreptat la magazin pe Valea Lărgii (chipurile acolo untul era mai proaspăt ca în centru), fratele - în capătul șleahului cu o însărcinare, Clemența – la cumătra Frăsânica, cu o înștiințare.

Pe urmă, badea Vasile intra des pe la noi. Duminicile și pe la sărbători își vizita neamurile de pe Rusca, la întoarcere se oprea să-l vadă și pe tata.
Odată a venit cu fecioru-său Toader. Era un flăcău de statură medie, făcut, maturizat de-a binelea, aranjat la costum, blond, cu ochi albaștri, simpatic; păstor înnăscut, leal slujitor a libertății masculine, competent în politică, istorie și arhaice povestiri populare; posesor de versuri și mici nuvele nedeclarate, accesibile doar persoanelor de confidență și cu aptitudini filozofice. Eu, până atunci, știam de el mai mult din spuse. Auzindu-i vorba, îl ascultam cu gura căscată – gândire ca a lui pe la școală nu auzisem.

În toamna aceluiași an, badea Toader s-a logodit cu Veronica, o fată frumoasă de la Leova. Moș Vasile a trecut pe la noi, cu femei-sa și un grafin de vin pentru popi. Aveau nevoie de nănași, să le cunune feciorul. Fiind cam slab la portofel, tata i-a refuzat, dar mai bine n-o făcea. Cam supărată pe răspunsul negativ, țața Maria i-a făcut semn bărbatului să meargă acasă.
– Tu e lanterna și du-te înainte, eu rămân, să mai stau de vorbă cu nepotu – i-a spus el, petrecând-o până la poartă. Apoi, întorcându-se în casă, s-a pus pe capul tatii. – Andrii, sânt oamini cari vor să cunune, da eu nu-i vreu, ti vreu pi tini cu Catea. Sântem neamuri. În afară de asta, eu am crescut la bunel-to în casă... Știu din și oameni ești, știu din și oameni îi Cătișoara ta... – Badi Vasile, ne-o împânzit copchiii, nunia-i fudulie... trebui părale...
– Vă găsesc bani, vă dau cât vă trebuie, fără să-i întoarșiți înapoi, la nuntă n-am nevoie de dare... Eu nu mai sânt ca înainte, Andrii. Mult n-am s-o mai întind... de-atâta, tare vreu ca băietu să aibă îndrumători buni în viață. Știu, îi rușine pintru și fac eu acu, da nu pot pleca din casa ta, păn nu ti hotărăști să cununi singuru băiet pi cari-l am în inimă și-n suflet... – Badi Vasile...
La primul cântat a cucoșilor Zvârleanu a ieșit pe poartă. Tata s-a lăsat îndoiat, omul cu ochi zburători avea putere de convingere. Bineînțeles, oferta lui de bani n-a intrat în vigoare. Bogat tata nu era, dar fruntea o ținea la nivel.

S-a celebrat a noastră nănășie într-o duminică de toamnă, înainte de ploi. Pe la 11 dimineața, muzicanții însoțiți de vornicelu mare și vreo doi mai mici, s-au prezentat la poarta noastră. I-a întâlnit mama, nunul numai venise de la o treabă urgentă.
– Hai, dischidiți poarta mare, că înșepi nunta – a strigat mama la noi înviorată, mai să tragă și ea o chiuială de fată mare, ca răspuns la insistenta chemare a trâmbiței. Înstalat între aguzii din fața casei, taraful s-a pus pe cântat, dând de știre pe șleah, peste râpa din vale și în toată Rusca, că în ziua ceia Andrii Donaluki era bun de cununie.
Odată adunate perechile invitate, au fost puse la masă în casa mare. Veranda a fost ocupată de tineret, noi, fete și băieți din neamuri și măhală.

După mâncare, am purces la drum. Muzicanții mergeau în față, respectând solemnitatea alaiului cu marșuri care mai de care, și cântece vestite de fanfare. După ei, în primul rând de nuntași pășeau nunul, nuna și rudele mai apropiațe, în spate – restul invitaților.
Tata, proaspăt tuns, cu frezura pieptănată în dreapta, bărbierit la învinețire, îmbrăcat în costum nou și cămașă albă descheiată la gât, semăna a om de artă, părând gemănarul artistului din ”Tractorist”*.
Mama, cu o bluză roșie la braț, în cămașă brodată, fustă neagră luxoasă, din timp cusută la comandă, încălțată în pantofi negri de sezon, cu buzele nevopsite și părul negru-negru, împletit în două cozi strânse colac deasupra cefei... amintea faimoasă actriță din anii crizei americane.
Nici noi nu rămâneam neobservați de sat. Tunși cu ciupcic la voia tatii, gătiți în costume, cămașe albe, (tot descheiate la primul bumb), ne țineam în primul rând. Tot acolo se aflau și fetele, toate trei cu părul retezat ”a
la Natalie” și ele împopoțonate cu haine de ieșire. Mezina, purtată din brațe în brațe, întindea mâinile la nuntași. Până în capătul Butucenilor, fetița a reuțit să fie plimbată de toate neamurile.

La casa mirelui, însuși Zvârleanu radiat de năvalnica bucurie, însoțit de tinerii căsătoriți și devotata lui consoartă, a ieșit în drum la întâmpinarea nunului. După o serie de strângeri de mâini, pupături și binecuvântate îmbrățișări, toată suita nănășească a intrat pe teritoriul petrecerii, deja aglomerat de musafiri sosiți din mahale și sate.
Într-o parte a grădinii se înălța cortul cât lumea de mare, dar încă nu era ceasul de mâncare. În mijlocul ogrăzii a apărut o masă încărcată cu teancuri de ștergare, basmale și tot felu de haine ușoare ambalate de fabrică.
Soacra mare, cea mică, mireasa și o soră a mirelui s-au apucat de însemnat invitații cu legători. Conform regulii, primii au fost chemați nunii. Ei au fost legați în cruce cu câte două prosoape, pe la margini și la capete brodate cu flori colorate. Ne-au strigat și pe noi. Eu cu fratele am fost legați cu cămașe albe de nailon, tare la modă în anii de avânt. Menționați au fost și ceilalți ai noștri. Până și mezina, care încă se arunca la tot ce strălucea, s-a ales cu o rochiță de sărbătoare. După noi, legatul a pornit mai repede. Sora mirelui citea lista, mireasa lega... Apoi lăutarii au pornit cântările.

Pe înserate, nuntașii au fost invitați la rândurile de mese. Cortul s-a umplut de lume. Lucreția (sora mai mică a mirelui) ne-a adunat pe toți ai noștri și ne-a așezat în rând cu tineretul. Bucatele dinaintea noastră nu se mai terminau. De se golea o farfurie, o sticlă cu limonadă... soacra mare, în propria-i persoană, imediat le schimba cu altele pline... Luat în seamă ca la nunta ceia, eu unul nu m-am simțit niciodată. După masă, veselia a intrat în toiurile ei, dar eu nu mă găseam în apele mele. Fetișcane ochioase din clasa paralelă (cu lăcașurile în mahalele apropiate) încă de cu zi mă ținteau cu privirile, hlizindu-se, șușotindu-se între ele, făcându-mă încă mai sfios decât eram de la naștere. Așa de tare mă pierdeam, că nu mă vedeam în stare nici măcar să ghicesc motivul atenției date: să fi fost oare din cauza chipului, a cămașei șic ce mă distingea de restul băieților...

Pe la nouă noaptea, mama ne-a adunat cum a putut și, însărcinându-ne să nu pierdem pe careva în drum, ne-a trimis acasă pe toți odată. Trecând podul de la moară, am urcat spre șleah. Dinspre râpa Lărgii, muzica încă se auzea. Cântările se țineau lanț, ci riorita de altă dată n-a mai răsunat, masele muncitoare avansau în abundenta emancipare.
Acasă am adormit buștean. Spre dimineață m-a trezit muzica. Alaiul de zi călăuzea nunii acasă. În verandă s-au auzit pași grăbiți, cineva aranja masa, banchetul încă nu se terminase. O mulțime de glasuri zgomotoase au invadat casa. Lăutarii au mai tras ceva cântece solicitate și au plecat în drumul lor, apoi, încetul cu încetul, s-au împrăștiat și nuntașii.
Când am ieșit să plec la școală, doar tata cu doi cumătri mahmuri (ca și el de tari la băutură), așezați la masă în capătul verandei, din pură tovărășie chinuiau un cobușor de vin.


După nuntă, moș Vasile s-a schimbat. De câte ori trecea pe la noi, părea tot mai vesel. Fără regret îi povestea tatii istorii ale lui, dând de înțeles că, de i s-ar fi întors anii de tinerețe, i-ar fi trăit la fel. Ideea-i era că fiecare om are soarta prescrisă și nu are scăpare de ea, unde n-ar fugi, cum nu s-ar păzi...
Moșul nu mai tușea, s-a iuțit la mișcări, călca pământul ușurel, de-abea-l atingea, parcă zbura... ”Andrii, patlagica-i aur, da mâncată acasă - asta să ții minti di la mini”, a zis el odată, ridicând o roșie frumoasă de pe masă. Cu toate convingerile înăscute, se părea că libertatea îi pria mai tare ca leacurile doctorești, ce de la o vreme nu le mai recunoștea, nici le mai purta.

Moșul prinse la viață, era dispus să ajungă la o sută de ani, și vechile apucături parcă-l părăsiseră... Doar câte-odată mai ieșea și el cu turma departe de sat, mai mult din interes păstoresc decât tâlhăresc. Și dacă se întâmpla de-i intrau două-trei mioare colhozene în cârd, nu le ignora. Și dacă ceva... el cu afacerea nu avea nimica, toată vina o purtau afurisiții de câini, care demult trebuiau dați la lege.
Mai avea badea Vasile și un măgar dat dracului, cu spurcatul nărav de a hoinări nopțile pe dealuri, mai ales toamna. Din cauza lui, stăpânul trăgea rușune.
Odată i-a bătut miliția la poartă și l-a chemat urgent la selsovet, să constate o identitate. Omul s-a supus.
La cârmuire îl așteptau doi președinți, o grupă de paznici voluntari, mașina legii și o gloată de guri căscate. Împelițatul de măgar, înhămat la o cotigă plină cu știuleți, cu hățurile-i agățate de un par, stătea tăcut cu botul îndreptat spre o tufă de știr, habar n-avea, ce în lume se petrecea.
Observându-și patronul, măgarul a ras o dată, a învârtit coada, a dat drumul la gaze și a bătut cu copita-n pământ, iar miliționerii au întrat în slujbă.
– Știm șine ești, da fașim protocol, de-atâta vreu să aud din gura mătale: familia, numili, numili după tată...
– Vă spun, băieți, da mai întâi lămuriți-mă, di și am fost chemat.
– Măgaru-i a matale? – Înțeles lucru... l-ați văzut doar, cât di tari s-o trivojit după și m-o văzut.
– Telega-i tot a matale?
– Cotiga nu, a me-i acasă, stă sub șopron încărcată cu gunoi di dus la râpă. Chiar ieri am făcut oleacă de curățănie...
– Adică, vrei să spui că la popușoii din căruța asta n-ai atribuție?
– Drept ați înțăles.
– Atuncia, a cui îi transportu plin cu popușoi furați? – Cotigi în sat îs multe, măgaru-i prost... îl poate înhăma la târâit orișine, cu o făliuță di pâine. Di undi să știu eu, pi undi să plimbă el noaptea scapat din ogradă: și fași, cu șini prietenește... Întrebați-l pi dânsul, fașiți-i protocol, jiudecați-l... Să răspundă di furturile lui, că eu a mele demult le-am achitat. Oamenii statului și-au băgat fundurile în mașină și au plecat la raion. Nacialnicii din sat, zdruncinați și ei de întorsătura învinuirii, au dat a lehamete din mâini și s-au îndreptat la cabinete.
S-au răzlețit și nedormiții drujinari* (paznici voluntari), care în decursul nopții precedente reținuseră măgarul. Doar gloata nu se împrăștia, râdea cu hohote, uitând de unde în ziua ceia pornise și încotro ținea calea.
Badea Vasile, cu înfățișarea lui de inculpat justificat, s-a apropiat de infractor, l-a alintat cu o bucățică de zahăr, l-a slobozit din legătoare, i-a șoptit ceva la ureche, a făcut stânga – mprejur și a părăsit teritoriul selsovetului. Animalul nu l-a urmat, doar după ce stăpânu-i dispăruse cu totul din vedere, a luat-o aiurea pe o hudiță cu cotiga plină, ce la moment nu mai prezenta dovadă a flagrantului delict.

Asupra nopții, măgărușul hoțoman a dat cu capul în poartă. Cine putea să știe, pe unde umblase el toată ziulica? Stăpânul a ieșit, l-a lăudat, l-a premiat cu dulcețuri, i-a tras o palmă la bucă și l-a trimis la târlă, cu tot cu telegă.
Lupul păru schimbă, da năravul ba. Badea Vasile a rămas același, doar nu se mai arunca în văpaia mare. Ultimul ”curort” îl înarmase cu destulă înțelepciune, ca să-i uite drumul. Zacoanele le știa pe de rost, în jurisprudență nici procuratoru de la Leova nu mai avea ce-i demonstra. După pătărania cu măgarul, satul a ținut o săptămână de veselie. Râdeam și noi, și mama, râdea și tata de se prăpădea.


În zile de ospeții, badea Vasile continua să treacă pe la noi. Nu mai venea pe jos ca înainte, ci suit în cotiga trasă de animalu-i legendar, însoțit și de un dulău roșcovan. Căt el mai vorbea cu tata, noi ne aruncam la drum, să-i vedem eroii.
Măgarul ca măgarul, poate că era el deștept și bine instruit, dar la vedere nu se deosebea cu nimic față de semenii lui. În chimb, câinele ne-a impresionat de-odată. Lung, înalt, mușchios, botos, lăbos, cu un codălău gros îmbârligat, Colțatu insufla curaj, putere și izbândă. Interesul față de lighioană nu era întâmplător.

Câinele nostru se trecuse cu anii, nu mai lătra, de la pământ greu se ridica, abea răsufla... zilele-i erau numărate.
Badea Vasile, cu spiritu-i observativ mereu în funcțiune, ne-a citit gândurile, dar nu s-a grăbit să le dezlănțuie până la capăt, știind că tata ținea mult la bătrânul slujitor și nu avea de gând să se dezbaiere de el nici în acea stare. Doar după moartea lui Grivei unchiul l-a oferit pe Colțatul în loc. Așa s-a ales gospodăria noastră cu câine ciobănesc din vițe haiducești.

Ca păzitor, Colțatu s-a arătat bun tare. Cu dânsul, fluturii nu ne treceau gardul, nu că o mâță fugărită. Era autoritar între semeși, când se apuca el de mârâit, muțeau toți dulăii de măhală, cu un lătrat mai apăsat îi acoperea și pe cei de peste râpă.
Ca disciplină, conduita-i lăsa mult de dorit, nu se dădea la legătoare. Tata alerga toată ograda să-l prindă. Când să-i pună mâna pe gât, distinsul păzitor făcea un salt, sărea gardul și alerga la Butuceni.
Badea Vasile nu odată l-a adus înapoi, i-a pus și zgardă lată... Cât nu s-a chinuit el cu tata să-l pună la punct – degeaba.
Colțatu trăia după regulile lui: ziua dormea pe sub butuci, noaptea ieșea la randevuuri în mahala plină de cucoane. Afară de astea, a luat năravul de a se băga și la cuibare în coștereață, tare i s-au pus pe plac ouăle, fie de găină, găscă, curcă sau pichiriță. Astfel a intrat el în mare conflict cu mama, care nu-și făcea cruce înaintea animalelor dăunătoare.

Momentul despărțirii a sosit într-o dimineață, când dulăul a fost depistat în ocolul pustiu cu un puișor între colți. Atunci mămica a pus mâna pe o sapă și a dat în el, dar nu l-a nimerit. Juvina s-a ferit, a mârâit, colții și i-a rânjit, puișorul din gură nu l-a slobozit, doar a sărit lejer gardul de la ocol. Ajuns în vie, doar din două salturi fugarul a dispărut în grădinile de la șleah. ”Foarte ghine! - s-a bucurat mama în fața noastră. – Îs gata să rămân fără câine la casă, da niși așa dihanie nu mai vreu. Am să-i spun lu tat-to să nu-l mai aducă. Să-l lase să trăiască la târlă, acolo-i di dânsu, să alerje după lupchi, vrăghii și oușoari di coțofană”

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!