agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 319 .



Timpuri și destine
proză [ ]
Ariol*(rișcă). Capitolul 22

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cantemirdva ]

2021-02-06  |     | 



”Banul este ochiul dracului”, glăsuiește vechea zicală, spusă de un pățit cu numele pierdut în negura uitării.

Câștigurile de iarnă, dobândite fără mari eforturi de pe urma urăturilor, îndemnau posesorii lor la fapte mai mari. După sărbători, cum numai dispărea omătul și se învârtoșa glodul în locurile mai dosite, șmecherii aruncau pitacu (copeica).

Într-o zi de lecții, la repausul mare am coborât la closet. Făcând cale întoarsă, am dat cu ochii într-o roată de arioliști (jucători de ariol). Pățanii(băieții de cuvânt) jucau mărunt, mai la nimic. M-am băgat și eu.
Era prima dată când încercam norocul la avere. Până atunci avusem ceva tentative pe Rusca, la bunghi (nasturi).
Locul de ariol - o bucată bună de ogradă, separată de restul școlii prin atelierul de muncă - părea destul de ascuns.
Hazardul m-a prins cu ceva copeici galbene în buzunar. Eram dispus să câștig repede vreo 10 și să mă opresc. Nu reușii să intru ca lumea în cercul norocului, când cineva strigă: ”Învățătorii!”
Bravii aruncători, fără să mai vadă din ce parte venea pericolul, într-o secundă s-au risipit. Care a sărit în grădinile mahalei, care s-a strecurat între scândurile gardului de la drum, dispărând după saraiele de la depozit, care în closet...
Eu am rămas pe loc. La ce trebuia să fug, dacă nici nu dovedisem să învârt macar o dată capica în aer. Cu mine rămase un băiat din clasă. El reușise să facă o aruncătură-două, dar, aflându-se mai aproape de clădirea directoratului, nu mai avea cum să dispară, doi pedagogi de clase primare deja îi suflau în ceafă.
Ne-au arestat pe amândoi și ne-au escortat la cancelarie. Tabloul nu mi s-a părut deloc agreabil.
O gloată de învățătoare se uitau la noi ca la trădători de patrie. Slava domnului că Aurora Ivanovna nu se nimerise pe-acolo, de altfel s-ar fi spart podeaua sub mine de rușinea ce o trăgeam.
David Aurelovici cu Iscander Haralampovici (ce ne luaseră în primire) ne-au întors buzunarele pe dos, apoi, ne-au pus să ne descălțăm ciubotele și să le întoarcem cu tălpile în sus. Pe jos au zângănit copeicile noastre, cu cinste muncite în seara sfântului Vasile. Tot atunci a zbârnâit și soneria.
– Dați-i drumu la lecție, cu încălcarea o să ne lămurim pe urmă – a ordonat unul din pedagogi.
– Da banii? – a întrebat colegul, uitându-se cu jale la galbenii de pe masă, în mare parte căzuți din a lui cizmă.
– De copeici nu vă deranjați, o să le trimitem prin cineva la părinți.
– Poati li lăsați în fondu școlii... – Poate că o să le lăsăm, numai dacă o să vă purtați frumos, și mai mult n-o să mai jucați ariol.
– Am înțăles – răspuns-am amândoi odată, ne-am încălțat la repezeală și zburat-am din cancelarie, nu cumva să se râzgândească executorii și să ne dea pe mâna taților. Pentru infracțiunea dată, mardeala în casele noastre era mai mult decât garantată. După incident, o săptămână întreagă am trăit cu inima făcută purice.
Odată jarul din spinare slăbit, zvârlitură de pitac nu mi-a mai trebuit, că de fapt nu o cunoșteam, nici mă atrăgea. Prinsoarea de la școală fu doar o bizară întâmplare.

Pe atunci, jucătorul real în casă era fratele. Pitacul de 20 (adus de mine anume pentru el de la tanti Natalia) pierdut în hripcă, apoi găsit ruginit de însăși magma norocului, făcea misterii.
Meseria, fratele o cunoștea, avea și finturile* (trucurile) lui. Ce făcea, ce dregea, cum învârtea, cum arunca, numai unul el știa... nici odată nu pierdea: sau rămânea cu banii lui, sau îi înmulțea. Nu se arunca la câștig mare. Cum băga în buzunar 20-30 de copeici, nu mai juca sau făcea o pauză lungă. Banii de pleașcă, în aceeași zi îi și cheltuia, lăsând doar ceva de joc pentru apropiatul viitor. Ar fi fost un act totalmente paradoxal să-i fi dus acasă, ca dobândă familiară. În dialectul mamei întrebarea ”de unde ai bani” nu suna bine nici sub cel mai potrivit accent...

Ia la delicatese, ce mai cumpăra fratele pe la bufetul satului. Singur mânca numai când era singur. Dacă mă nimeream alături (asta petrecăndu-se mai în fiecere zi de ariol), mă ghiftuia fără milă și pe mine cu bumbonele, plăcințele de tot felul... Când se făcea cu chilipir mai bun, dintr-o cumpărătură procura 10 prăjituri cu povidlă (magiun) odată. Le înghițeam aproape nemestecate, până mi se întorcea de la dânsele, pe o zi-două.
Perzătorii, de obicei mai mari ca fratele, învinețiți la mutre, înghițind noduri de oftigă, urmăreau dintr-o parte cum le păpam gologanii. Așteptau să mai joace, dar maestrul în ziua ceia nu mai arunca, nu din principiu, ci din propria-i presimțire, mai având și secretele lui. Poate anume de-atâta îi și mergea.
De partea lui era norocul, eu, mulți din pățani, trecători de pe drum, numai nu tata. Ferească sfântul ce urât făcea când auzea de ocupația băiatului mai mare. Nu o dată-l miluise cu varga, cureaua, cu zdulapii* lui cioturoși... Degeaba, Ukilașu mamii ținea linia lui.
Poate tata nu dădea din toată inima... Asta era de înțeles, el însuși, ca băiat la părinți, sfânt de pus la icoane n-a fost.

Nu degeaba marii înțelepți spun că istoria lumii se repetă. Care bărbat în sat, la timpul lui, nu aruncase pitacul în sus măcar o dată, și din cauza asta să nu ia de la tat-so măcar un bobărnac? Pentru ariol tata luase bătaie de la bunelu Grigoriță, bunelu Grigoriță - de la străbunelul Andrei, care, la rândul lui, probabil primise vreun bici în spinare de la tat-so Vasile...
Tot pentru ariol, aparte de alte bazaconii săvârșite, erau struniți și uncheșii din vale. Ce suferea fratele părea curată alintare, față de nerezultativa chelfăneala de ei încasată.

În cariera sa de ariolist, fratele se mândrea cu moșii noștri, mai ales cu Colea, căruia în sat îi mergea vestea de jucător cu înalt grad de risc. După cum se șopteau amicii lui de nădejde, cică avea pitac fermecat, datorită căruia banii de țigări nu-i lipseau nici în zile negre. Lucra la o mână cu un coleg a lui de clasă, și prieten la cataramă.
Activau pe la sărbători și la leafă. Se băgau unde roata era mai mare. Mai tare Colea juca. Juca și tovarășul, mai slab, mai mult pe-alături învârtindu-se.
Conform tainicelor mărturii, amândoi aveau câte un buzunar rupt și pantalon cu dorseală specială, de picior, jur-împrejur, prinsă cu gumă înăuntru, mai jos de genunchi. Făcătorul de minuni era un pitac cu ariol pe o parte și ariol pe alta, compus din două monede de două copeici pilite și lipite între ele.
Duplicatul intra în joc o singură dată, când în mijlocul roatei se vedea grămada mare de copeici albe amestecate cu ruble. De unde, când, cum se scotea la lumină, unde, când și cum dispărea pitacul câștigător, nu știa nimeni. Altfel nici nu se putea, pentru așa marafet flăcăii și însurățeii dădeau tare la măsele, indiferent de care și ce spete avea șmecherul.
În curând Colea plecase departe-departe, dar faima-i rămase. Fratele, pe undeva, îi semăna, dar nu se risca... El tunuri nu dădea, din baftă câte puțin ciugulea, în schimb, năravul mai des și-l arăta.
Mama auzea, ofta, pe bărbățel nu-l informa, se temea să nu-i îndoaie eminentul cu vreo nuia mai groasă, că tare plăpând i se mai arăta. Bineînțeles, îl mustra, îl ocăra, mai dădea și cu coada măturii într-însul, dacă o avea pe aproape... Făcea și ea ce putea, ca o mamă, deși, mare lucru nu realiza. Viciul se ținea de el ca sârma ghimpată de fufaica ferfenițată.


Într-o toamnă, în familie s-a înștiințat eveniment însemnat. Badea Ivan se însura, în vale nuntă mare se aștepta.
Unchiul deja venise de la armata marină, se stabilise cu traiul și munca în capitală. Era un flăcău chipos, mare și mult, îndrăzneț, voinic, trântaci, campion... îndrăgostit la nebunie de țața Aurica de la Țolica – o fată mare de statura mamei, blondă, frumoasă, dulce... cu părul bogat ondulat dus pe spate în jos.

În ziua ceremoniei, mama ne-a gătit ca pe stimate rude apropiate, încă din vară -n lista de onoare integrate. Pe atunci eu rodeam mințile pedagogilor în clasa patra, Ukil rupea cărțile într-a șasea. Mari tare nu eram, dar Țața Finica, dirijând legătorile, insista ca nepoții mirelui să fie însemnați ca vornicei. În ajunul serbării, mama a lăit fetele, i-a ghilosit în covata mare pe băieții ma mărunței, ne-a pus și pe noi să ne scăldăm acasă, să nu-i mai aducem păduchi de la baia satului. Pe tata în seara ceia nu l-am văzut, monta cortul fără de care petrecerea era de nerealizat.

A doua zi de dimineață mama ne-a hrănit, ne-a îmbrăcat, pe fete le-a pieptănat, le-a împopoțonat... - ne-a făcut pe toți ca de pe cartincă (tablou). Văzându-ne aranjați în stilul zilei, și-a luat-o pe Marișa în brațe și s-a dus divali mai devreme, ca oricare cumnată de ajutor.
Noi trebuia să plecăm puțin mai târziu, să nu fim chiar primii poftiți.
Cum numai o soră a terminat de numărat până la o sută (de când mama ieșise pe poartă), toți împreună am luat-o cătinel spre casa bunicii. Ispita așteptării ne împingea la vale, dar ne mișcam prea încet, sau mie așa mi se părea. Fratele mai mare, eu și Clemența ne aflam în decolare. Andrușa cu Costa se opinteau, se întindeau, în urmă nu rămâneau.
Care ne strica din ritmul zilei, era Luminența – un șpingalet de genul feminin cu părul scurtat ca-n jurnale, bluzuță albă, rochiță în culoarea feței, pantof la modă... cam mititică pentru a zburda pe la veselii, și ea cu drepturi favorabile la visata petrecere.
Părând un pic obijduită prin recenta anulare a avantajelor de mezină, fata se arăta avană la călcat, dovedind să depene pașii după noi. Se vedea frumușică, chitită, știa să facă din ochi, muci n-avea, grea nu era, dar nimeni din grupă în brațe n-o lua, nici ea nu se cerea, singurică se descurca.
După o bucată bună de drum, prințesa a rămas în urmă cu totul. Ne-am oprit, să lămurim, care din noi era mai obligat să-i poarte de grijă, doar mama în ultimul ei ordin nu numise un răspunzător în concret.
Până la urmă, fratele mai mare a luat povara asupra lui: a trecut-o râpa, a dus-o până la destinație și a aterizat-o pe pământ drept înaintea muzicanților. Taman atunci și mama ieșea din casa mare cu un braț de ștergare floroase. Văzându-și odorurile în atenția altor neveste ajutătoare, s-a apropiat ea de feciorul mai mare și i-a tras o pupă de recunoștință între ochi.

Sincer să fiu, începutul multașteptatei nunți nu m-a impresionat deloc. Ograda se vedea curată, aranjată, gătită... da-i lipsea duhul veseliei de la însurătoarea lui badea Vasile, lăutarii fiind aceiași.
Probabil venisem prea devreme. Eram noi, verișoarele - fete de-a lui badea Vitea, una a lui badea Vasile, figurând și ele în listă, mai era muzica și vornicelu mare cu trei domnișoare. La fete le-au cusut floricele în piept, pe noi ne-au însemnat cu căte două lente lungi colorate, legate în cruce ca la flăcăi.
Muzicanții, cinci la număr, mustecioși, smoliți, cu dinți de aur în gură, dirijați de o tânără acordeonistă (smolițică și ea, frumoasă foc), au tras câteva cântări și au plecat cu vornicelu mare la Butuceni, să aducă nunii. Ograda a rămas goală.
Am dat o roată prin grădină, apoi ne-am băgat în cort și l-am luat la măsurat cu ochii, de la un capăt.
Încăperea spațioasă, proptită cu pari sănătoși, întărită cu scânduri, leațuri... simplă nu era.
Frații mirelui bocăniseră în cortul cela aproape o săptămână. Patru rânduri lungi de mese cu tot cu scaune, montate din scânduri late, fixate cu cuie în părușteni bătuți în pământ, se întindeau din gura sălii până-n capăt, unindu-se toate cu cea de frunte pregătită pentru mire, mireasă, părinți și onorații nănași. De moment, cortul nu presenta mare interes, încă nici fructierele cu bomboane nu se vedeau pe mese.

Am ieșit pe poartă. De-a lungu drumului nu se vedea țipenie. Spre mijlocul râpei, pe un părtal neted și uscat doi lungani se uitau în sus ca după avioane. Cine ca cine... Ukil îndată a priceput care era treaba. Apucând-o pe o cărărușă observată în desimea bozului de pe mal, am străbătut păduricea de cucută și am poposit la fața locului.
Pățanii în cauză erau vechi competitori ai fratelui. Unul provenea de pe Rusca, altul din Butuceni. Ce căutau ei pe teritoriu străin, duminica, la ora când nici rățile din ogrăzi nu ieșeau la apă? – Asta nu conta, ariolu mergea într-o veselie.
Băieții păreau satisfăcuți amândoi: sau mergeau la egal, sau jucau la mărunțiș, sau, poate dovediseră să-l jupoaie pe careva altul, de dimineață.
Fratele s-a salutat, a conversat, la buzunar nu s-a precipitat. Mai întâi a studiat locul, s-a uitat spre casa bunicii din jos în sus.
Din fundacul dosit nu se vedea deloc cortul, nici ograda. Excesiva vigilență a fratelui se datora ultimei lui juruințe, în care, față de mama, se obliga pe totdeauna să-și scoată din creier jocurile de noroc. Nu-i venea ușor. Acasă nu suferea, pe hudițe-l apucau mâncărimile. În cazul dat era nimai cu uitatul, dar...

Muzica, nănașii cu oamenii lor și o coadă de tineret din urmă, treceau podul, când fratele încă mai arunca pitacul. Jocul se lungea ca niciodată. Începutul nu-i fusese cu noroc. Încerca să-și recupereze pierderea... Ca înadins, nu-i mergea. Aparte de asta, cineva de la drum strigase și șuierase de câteva ori la noi. Fratele s-a speriat. A trebuit să trecem la râpă la Moș Marin (mai departe de nuntă).
E de menționat că în timpul mutării am auzit foșnet în urmă. M-am întors să mă uit. Nu era nimeni, mi se păruse. În tot râpăul de la Moș Marin s-a găsit un singur loc de aruncat, pe care stătea priponit un țap cornorat cu tălancă de buhai agățată de gât. Ne-am întors înapoi. Într-o desime de cucută rămasă în spate iar a foșnit ceva. Locul vechi era ocupat, dar am încăput și noi. După o aruncătură bună, fratelui i-a râs Fortuna, în sfârșit s-a apucat de treabă. Și la nuntă muzicanții întrau în rolul lor.
Trâmbița cu doba răsunau în tot satul, numai noi nu le auzeam, nici nu le ascultam, parcă cântau în ogradă la om străin.
După câteva mâini câștigate la rând, fratele a prins la glas. I-au pierit ridurile de pe frunte, roșața de pe față, tremurul din sprâncene... și eu m-am înviorat.

În faza frumoasă a jocului, exact când fratele plânuia să facă ultimele trei aruncături câștigătoare, în urma lui, ca din cer câzută s-a arâtat mama cu o vargă în mână. Mare lucru n-a făcut, o singură dată a reușit să-i măsoare spinarea.
Ariolistul nostru într-o secundă s-a topit în cucută, unde nici dracul nu se mai descurca. Mama nu s-a aruncat după el, s-a apropiat de mine, care stăteam locului fără motiv de fugă.
– Și tu ești aiși, vrasăzică! Da eu, proasta, credeam că după kinău cu nemții ai hi prins la minti... Ai jiucat și tu, spuni drept!
– Nu, mama, am jiucat numa o dată la bunghi în clasa întăia.
– Cum să nu, și să mai grăim... Șiurșica nu sari diparti di trunchi, șine o spus vorba asta, prost om n-o fost. Da di și n-ai pominit macar o sângură dată de frati-to, că jioacă? – Nu mai am puteri să lupt cu voi, am să vă dau pi mâna lu tat-to... Di și eu trebuie să mă rup din treburili mele, dacă-i datoria lui să vă dee la brazdă ... Mai în scurt, așa: eu acu n-am când să mă bag pin toți boroscaii, niși n-am pintru și. Găsăște-l, viniți la nuntă și mai mult aiși nu vă mai întoarșiți! – Da n-a să-l bateți? – În fața lumii nu, acasă a să ni lămurim – mi-a spus mama sever și s-a întors să plece.
Abia atunci am observat-o pe sora Clemența. S-a uitat la mine cu ochi biruitori, s-a învârtit în călcâi și a alergat voioasă pe urmele mamei.
Am înțeles-o, eram sigur că anume ea mai înainte făcuse să freamăte tufarii după noi. Ea ne urmărise... și tot ea ne dase în primire. În asta, pe undeva, era și vina mea.
Fata ca fata, avea și apucături băiețești. Vroia și ea să știe un loc mai ascuns, un secret, să fumeze și ea un chiștoc... dar așa ceva nu era posibil.
Voința ei mergea împotriva măsurilor conspirative. Nu o vedeam în stare de ași ține limba după dinți. Ei asta nu i-a convenit, și a luat calea râzbunării.

L-am găsit pe fratele și i-am transmis spusele mamei. Era tulburat, dar nu cu totul descurajat. Avea în plan să fugă la Tartaul, să treacă acolo cu traiul, cu școala...
Mie ideea nu mi-a plăcut deloc, veranda era împărțită, grădina, via... În caz de el pleca, tot lucrul de acasă rămânea pe spinărușa mea. L-am convins să rămână. Ce era fundacul de Tartaul, față de satul nostru mare, bogat, interesant?...

La nuntă veselia lua amploare. Ograda de la vale, plină cu tineret, toată cuprinsă de valurile jocului, clocotea în ritmul trâmbiței. Trei cercuri mari, intrate unu-n altul, strânse de flăcăi și fete din sat, Tătărășeni, Flămânda și Țolica, învârteau în tactul dobei roata horei.
Dintr-o parte a ogrăzii, câțeva persoane îmbrăcațe în gustul modei priveau cu admirație bătuta de la Prut, dar nu îndrăzneau să intre în joc, dansul sâltăreț părea prea rapid ca să-l urmeze. Ființele menționate simple nu erau, ci prezentau noua pleadă de profesori a școlii: tineri, frumoși, cutezători, cu studiile superioare recent duse la capăt.
Printre noile învățătoare am zărit-o pe Zinovia Stefanovna – a mea dirigint, expertă în limba și literatura moldovenească, simpatică, plăcută și deșteaptă. Din cauza dumneaei, încă la începutul anului școlar mă înamorasem de gramatică.
După horă, muzica a pornit polca. Cercurile s-au dezbinat. Pe locul lor au pornit ușor perechile. Învățătorii, cu o mică reținere de timp, și-au invitat colegele la dans. Apoi a urmat valsul primăverii, după care – neuitata riorită.

Cortul nu mai pustia. Neveste țanțoșe, alergătoare, blânde, zâmbitoare, cărau înăuntru farfurii cu îndemânare, fără să uite de linguri, furculițe și pahare.
Bărbați, tot din neamuri, duceau fără încetare lăzi cu vinuri, limonade, ape minerale... În tumultul mulțimii, aci - colea, din când în când teteia se ivea.
Nu odată am zărit-o și pe mama. Era veselă și mulțumită de mersul ceremoniei. Doar când dădea cu ochii de noi, se acrea la obraji – fenomen înțeles de mine, fratele și de martora necontrolată, mai periculoasă ca bomba atomică. Ce n-ar fi dat atunci Ukil, să-și vadă sora măcar două-trei zile cusută la gură...

Veselia nunții s-a mai întins două zile, într-un cerc mai strâns de neamuri. La o săptămână, Badea Ivan a luat-o pe țața Aurica de o aripă și aplecat cu ea la capitală. De ariol tata n-a mai aflat.
În învălmășeala petrecerii mama n-a vrut să-i strice inima, iar mai târziu, după ce-i trecuse supărarea, nu s-a mai încumetat să stârnească zarvă în casă. Din fericire, nu s-a scăpat cu vorba nici sora, prin asta poreclită santa* Clemența.

O habă de vreme, ariolistul* nostru n-a jucat deloc. Fenomenu-i venise de la sine, fără jurământuri. Trecând pe lângă bufet, eu savuram aerul de la perojoace*(prăjituri), scuipam saliva, oftam și plecam mai departe. La fel proceda și el, venindu-i mult mai greu să se împace cu situația. Când vedea roate de bâieți pe la dos, se zgâria pe față, dar nu se apropia.
Într-o zi, totuși, i-a crăpat răbdarea și s-a alăturat. I-a dat tare cu pitacul, până când la drum s-a oprit un tractor. Din cabină s-a arătat teteica. Fratele a ars-o de fugă. Sărind garduri și pârlazuri, s-a rupt de la șleah și s-a pierdut în adâncimea Butucenilor. Tata a urcat și a plecat, n-avea de gând să-l pedepsească pe loc, vruse numai să vadă că era anume el, și nu altul. Ukil s-a arătat acasă spre seară, zgâriat, rupt de osteneală, lihnit de foame, cu greu ținându-se pe picioare. Urechile, sprâncenele și pleoapele-i tremurau, ochii spre poartă-i alergau...
Arăta abandonat, speriat ca un arestant scăpat de la împușcare.
N-aveam cu ce-l ajuta. Exact în ziua ceia, în timpul jocului lipsisem de lângă dânsul. De eram pe-acolo, poate altfel se așezau cărțile... la urma urmelor, împărțeam bâtaia între noi. Dar... mulți eroi, după război. Mama, ca niciodată mai aproape de cruda realitate, s-a îngălbenit.

– Tat-to numa o plecat, di două ori azi ti-o căutat. Fășea urăt tare. De data asta nu știu cum ai să scăchi. Acu... și să fac eu cu tini? Mânâncă răpidi, ea-ți cărțili, caietili și dă-i drumu divali. În noaptea asta ai să dormi acolo, mâine a să vedem... Di la școală să nu lipsăști, m-ai înțăles? Acasă mâine nu vii, ti duși iar divali...
– Da mămuța cu țața Finica n-a să mă pârască? – Di asta nu-ți hi frică, ele nu-s pintru bâtaie, a să te ascundă, a să-ți ia și apărarea, dacă a să trebuiască. Și dacă nu ti bazezi într-însele, poți să ti culci în pod, afară nu-i frig, cu o păturică ti lămurești. Poate mâncarea n-a să hie ca acasă... Plășinti, anumi ție, ele precis că n-au să-ți facă.
Fugarul a făcut cum i s-a spus, deși alte gânduri îi sfredeleau mintea. A doua zi, de dimineață, avea în plan s-o șparlească la Leova, pe totdeauna.
N-a mai plecat, poate s-a dezis în ultima clipă, poate n-avea bani de bilet, poate întârziase la autobus...
În tot cazul, după două zile de ascundere s-a întors el acasă. Tata s-a ogoit, dar i-a juruit că, de mai aude o dată de ariol alături de numele lui, sau îl vede azvârlind în sus capica...

De atunci, fratele ariol n-a mai căutat, năravul din cap i s-a vânturat. Delicatețele de pleașca s-au terminat, drumul la bufet a fost uitat.
Firește, în reușita faptului dat cuvintele tatii și-au avut efectul hotărâtor, dar nici școlarul nu mai era de pierdut timpul pe la dos de garduri și pereți părăsiți. Caietele-i groase și cărțile de clasa a opta cereau atenție, sârguință... iar el nu avea în plan să schimbe științele pe bumbonele, mai ales că-l așteptau examenele primei trepte de cunoaștere.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!