agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 379 .



Timpuri și destine
proză [ ]
Pescari. Capitolul 19

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cantemirdva ]

2021-01-31  |     | 





Mama noastră mereu era posedată de un capriciu mocănesc: îi plăcea peștele, la nebunie. Iarna-l cumpăra la magazin în sat (lăzi întregi), înghețat, adus din fundul Rusiei. După dezghețare, o parte din pește mergea la prăjit, alta se săra bine într-un vas mare și era dusă în beci, la păstrare.
Când gurile din casă se săturau de fasole și cărtoafe, mamica le alinta cu peștică. Delicatețea dată se pregătea repede și simplu. După ce se punea mămăliga la foc, se înveleau câțiva pești întregi în hârtie udă de carton și se aruncau drept în plita plină cu jăratic de cărbune. La vreo zece minute, erau scoși și puși într-o tavă. Odată răsturnată mămăliga pe masă, flămânzii năvăleau asupra ei. În acel moment, mama dezvelea peștii din hârtia aproape arsă, îi punea pe o farfurie mare și-i scălda în mujdei subțire. Toți întingeam acolo mămăliguța cu mânuța, apucând bucăți de pește sărățel...


Vara peștele înghețat dispărea. Mama se frământa pe la tâmple, nu mult, până venea cel viu, cam o dată la două săptămâni. Cisterna încă se descărca, da magazinul era înconjurat de un codălău gros de cumpărători nerăbdători, printre care și cineva din noi. Uneori cisterna uita drumul, peștele în baltă se termina... Atunci începea criza. Pentru doi pumni de chitici mama era gata să dea și o rublă, dar n-avea cui.
De fapt, satul avea iaz cu pește, în valea Haragâjului. Amatori de stat cu undița în mână se găseau mulți, numai nu teteia. Pentru dânsul peștele prins cu bățul mirosea a sărăcie, poate din astă cauză și nu se omora după el. Din frații lui mai mici pescari erau badea Ivan și badea Ilii, – cu bicicletă, instrumente... Când se aflau pe-acasă, și mama își mai împlinea pofta cu o coadă - două de caras, in caz de baftă.

Odată, m-am oferit și eu să merg la pește, cu badea Ilii. Aveam șase ani. S-a uitat el lung la mine, răscolindu-mă cu ochii de laolaltă. Găsindu-mă potrivit, m-a cerut de la mama. Ea m-a dat, demult aștepta un pescar în casă.
În ziua ocaziei, pe la amiază, badea Ilii m-a suit pe rama bicicletei și s-a pornit la iaz. La capătul Butucenilor am ajuns ca vântul. Acolo am descălecat. Odată luată înălțimea Baimacliei, badea iar m-a suit pe ramă și a dat în pedale, satisfăcut de reușita primei mele încercări.

La iaz ne-a întâlnit o droaie de prieteni a unchiului, cu chiștoace între dinți.
– Da și pățan o vinit la noi... da și lisapetă*(bicicletă) drăcoasă ari el, da și nepot... – s-a dat în glume un lungan slăbănog.
– Tu lasă șuguiala... Ați tras șeva? – Am tras mai mult de-o su... – Luați sama cum vorghiți și cum vă purtați! Azi uitați di prostii! Nu stricați nepotu din drumu lui! – Te-am înțăles, nu ti aprindi... Da spuni măcar, di cînd te-ai făcut așa di cultural? Șă știm și noi și avem di făcut mai diparti.
– Di când popa cî... și tu mî... – Ai văzut?... Da tu: ” ...nu suduiți, vorghiți frumos...” Rămâi pi noapti?
– Nu pot! Cât di târziu, plec azi, trebuie să duc nepotu acasă.
– Cum vrei... Coliba-i lungă, lată... încăpem toți.

S-a pornit pescuitul. Badea a aruncat un pripon, l-a fixat într-un capăt de băț înfipt în mal lângă apă, apoi a agățat de fir un boț de glod. După aceia, a mai aruncat unul. Pe mine m-a pus să le păzesc, să-l strig în caz de se cutremură glodul la vreo unul. El s-a dat mai într-o parte, să prindă la undiță. Eu, cu mare simț de răspundere, m-am lipit cu ochii în bulgării de glod și am uitat de toate. Tare voiam să văd un pește viu în ziua ceia.

Am tot stat eu pe șezute, neclintit... până m-am plictisit. Pripoanele parcă erau înghețate. M-am ridicat în picioare. Când să înlătur privirea de la scule, un boț de glod s-a urnit din loc: a tremurat, apoi s-a pornit domol în sus.
Am încremenit, dar repede mi-am revenit și tot atunci l-am strigat pe badea. El a alergat imediat. S-a aplecat asupra priponului, a pus o palmă sub fir, l-a apucat cu repezeală și l-a smuncit la dânsul. ”Este!”– a strigat badea bucuros și s-a apucat de tras firul la mal. Eu m-am dat într-o parte, nu de frică, doar să-i văd mai bine mișcările.
A tras el de linie până când, la suprafață, la câțiva pași de mal, s-a văzut peștele aninat, la răbdătoarea mea așteptare – nu prea mare, dar bun de luat în samă. Unchiul a încetinit trasul. Când să-l scoată la iarbă, s-a zbătut odată tare, a sărit în sus, s-a înfipt cu botu-n apă și... dus a fost. Badea nu s-a încruntat deloc. Mi-a zâmbit, a pus râme în cârlige și iar a aruncat.

După amiază pripoanele n-au mai tras. Badea m-a chemat la undiță. Am vrut să o arunc și eu odată. Mi-a dat-o. Am înșfăcat prăștina cu amândouă mâinile, m-am crăcănat cât m-au ținut pantalonii, am săltat-o în sus și am dat în iaz. Bățul a plioscăit cu putere în apă. Pescarii de-alături au pufnit în râs. A râs și badea, mai ușurel.

Când a pornit tragerea la undiță, iazul s-a întunecat, soarele a dispărut, cerul s-a învelit cu negreață. O ploaie văratică venea cu zgomot dinspre coadă. Badea Ilii a scos undița, a înșfăcat torba, pe mine de o mână, și – tiva la colibă, lăsând în apă câțiva pești mărunți, proaspăt prinși, înșirați pe un fir subțire de cablu. N-am dovedit, până a ajunge la dos ploaia ne-a udat leoarcă pe amândoi.

Coliba – mare, făcută după toate regulile, acoperită cu paie deasupra unui strat gros de papură... – se afla aproape de coada iazului. Era plină cu băieți de toate leaturile, între care eu mă vedeam cel mai mic. Unii stăteau lungiți pe fânul de la pământ, alții ședeau la gura colibei. Ploaia o ținea într-una. Șuvoaiele veneau și veneau. Pâraiele tulburi se pierdeau cu viteză în albia iazului.
– I-a să vedeți voi, trăsătură di pești după atâta apăraie... - a spus unul din pescari. – La noapte-l rupem, numa că Ilii asta n-a să vadă. El să duși acasă, omu... Tare a-ș vrea să-l văd cum suie dealu: cu nepotu-n schinari, traista întri chișioari și lisapetu subțioară. – Da chiar... – intră în vorbă altul. – Cum ai să ti pornești tu pi glodu ista? Eu unu n-aș fași-o, m-aș astâmpăra pi noapti la colibă.
– Și dacă apa n-o ajiuns păn în deal?
– Dacă, dacă... Tu di-acu ti pornești, da ploaia nu s-o terminat.
Între timp, s-a ivit o figură nouă – pescar venit din sat. Îl apucase ploaia deasupra grădinii. El știa situația mai bine ca toți. În fin, unchiul a decis să înnoptăm la iaz. Coliba s-a înviorat, și eu am rămas mulțumit de întorsătură, că mă îmbărbăta.

Odată cu sfârșitul ploii, pescarii s-au dus să-și vadă pripoanele, să mai dea și la undiță. Eu am rămas la colibă. Unchiul m-a instruit să n-o părăsesc sub nici un motiv, doar la pișat, la zece pași. Îi era în grijă să nu alunec în iaz. Am găsit un loc mai moale și m-am întins în toată lungimea. Mirozna de fân m-a adormit.

M-au trezit vocile pescarilor întorși de la locurile de prins. Am ieșit afară. Se întunecase, dar înaintea mea se vedea aproape ca ziua. În fața colibei pălălăia rugul. Ramuri groase, amestecate cu bușteni subțiri, ardeau în puterea jarului. Limbi lungi zvăpăiate... și scânteiate, se înălțau spre bolta încărcată de stele deasupra lunii luminoase, cu precizie rotunjite în a ei întreagă mărime. Biumac de somn, mă uitam afară ca la televizor. Îmi plăcea anapoda focul cela mare, și noaptea, și iazul... Badea Ilii s-a apropiat și m-a bătut pe umăr. Atunci a fost, când mintea mi-a aterizat pe Pământ.

Pescarii stăteau în jurul rugului și ascultau pătăranii. Mai într-o parte, lunganul făcea ceva. M-am apropiat și l-am prins cu un cuțit în mână, tăind gâtul la o găină. Acolo am și rămas. El mi-a zâmbit, și-a răsuflecat pantalonii, a intrat în iaz până la genunchi și a scufundat pasărea în apă. Am înțeles că voia s-o penească, m-am greșit. A scos-o la mal, i-a tăiat scurmușurile, a despintecat-o, i-a scos mațele, apoi a învelit-o toată într-un strat gros de glod. După ce a rotunjit-o ca mingea, a dus-o la foc și a aruncat-o drept în mijlocul rugului, alături de altele două.

Cât eu dormii, băieții dovediră să prindă pește, să aducă lemne uscate din pădure, ceapă, usturoi, patlagele de la grădinărie... Noaptea era înainte. Careva făcuse și o vizită la ferma de păsări... Găinile se coceau în timp. Băieții, înflămânziți, au scos din genți mâncarea de acasă. Am înfulecat și eu din ce era, ba am tras și un gât bun de vin. Mult n-am mâncat, mingile de la fundu rugului mă obligau la conștientă răbdare.
Târziu de tot lunganul a scos cu o nuia bombele din foc, sluțite și înnegrite de arsuri. După pălituri de ghioagă, de pe bombe s-au început a desprinde bucăți de glod uscat, cu tot cu pene. Păsările au fost dezbrăcate până la piele, apoi așezate pe jăratec, cu bețe lungi înfipte în ele. Tot atunci s-au adunat și pescarii. Întoarse pe o parte și pe alta, găinile rumenite au fost scoase de pe foc, bucățite, apoi împărțite. Eu m-am ales cu o aripă tăiată cu tot cu umăr.
Mare amator de carne nu eram, dar atunci am mâncat cu poftă și am mai vrut. Badea Ilii m-a servit cu un șold și un gât de vin, că apa se terminase, și nimeni nu voia să vadă izvorul de lângă iezătură.

A doua zi am plecat acasă. Pescuitul cela nu mi-a dat nici o știință, eram prea mic ca să prind meseria, în schimb a fost un început de nouă activitate, ce mai continuă și astăzi pe lângă apele plioscăinde.


Într-un sfârșit de primăvară fratele a hotărât să facem o vizită la Tartaul -- sat vecin, situat la vreo cinci kilometri mai în jos de Valea Lărgii. Acolo trăia mătușa Olimpia cu tetica Vanea (bărbatul ei) și o bandă de verișori ai noștri. Mama ne-a lăsat să plecăm, cu condiția să fim cuminți pe drum și să nu ne abatem de la ruta explicată. Era prima noastră ieșire independentă. Pe atunci fratele termina clasa doua.

Ne-am pornit dimineață, să ajungem, să ne vedem neamurile, până-n sară să ne și întoarcem înapoi, nu cumva să rămânem pe luni. Pus tare pe carte, fratele n-avea dreptul să lipsească de la lecții nici o minută, nu că o zi de școală.
Ieșind pe poartă gătiți ca de ospeție, am luat-o la stânga spre șleah, ca apoi să ținem mijlocul satului până în capătul de jos. Drumul se arăta pustiu. Era duminică. Numai câinii de asta nu știau, poate de-atâta și ne lătrau cu înfocare de prin ogrăzi. Intrigați de apropiatele senzații, nu-i vedeam, nici nu-i auzeam. Fluturând a grabă din mâini, dădeam fără încetare din picioare, întrecându-ne la pas.

Trecuți de Valea Lărgii, am ținut drumul înainte pe un șes drept, bătut cu lucernă crescută până sub genunchi. Am tot mers așa, până am lăsat marginea Lingurei și ne-am văzut în Satu Nou, o măhală mare de tartauleni amestecați cu lingureni. Apoi am traversat șoseaua Baimacliei și am intrat în satul vechi. Călătoria se desfășura după planul mamei, dar totuș am fost luați în samă.
La un colț de șosea doi boseci mușchioși – unul tuns chilug, altul pletos – descheiați la cămașe, cu pantalonii răsuflecați, aruncau după noi cu petre de pe marginea drumului. Una m-a atins la gleznă. Am luat-o, mi-am făcut vânt și am aruncat-o cu putere de unde venise.
Zădărâți de curajul neașteptat, băieții au întețit bombardarea. Fratele, fiind mai departe de primejdie, m-a chemat la el. Din câteva sărituri l-am ajuns din urmă și, împreună, am mărit pasul. Bosecii au rămas, nu s-au mai luat după noi.

Respectând traseul, am ajuns aproape la capătul satului și am numărat a patra casă de pe stânga șoselei – acolo trăia mătușa. La poartă stăteau două fete de sama mea, glojdind răsărită. Una – veselă buzățică, frumușică, îmbujorată la față... – ne-a recunoscut. Era Nina, verișoara de sama mea. Ce s-a mai bucurat!.. Îi venea să ne sară în brațe. Neștiind ce să ne spună, a deschis larg poarta și a alergat în ogradă, să anunțe noutatea.
Din cuhnișoară, din casă și din grădină au dat busna verișorii: Ion, Mitea, Gheorghiță, verișoara Marusa... A apărut și mama Olimbița, cu o găină penită pe jumătate în mână. A râs cu suflet, s-a dat mai aproape de noi, ne-a pupat, s-a mai uitat o dată atent la fratele, mâncându-l cu ochii:
– Măi Ukilaș dragă, tari mai samini cu teteia Neculai, Dumnezău să-l ierte. Cap tăiet, alti cuvinti n-am! – a exclamat ea, ștergându-și o lacrimă cu colțul broboadei. – Și Ego-i frumos, mamă! – m-a lăudat Marusa, privindu-mă din diferite puncte de vedere, în timp ce Ion cu Mitea mă controlau la mușchi.
– Îi frumos și el, samănă tari cu badea Grigoriță, Dumnezău să-l ieri și pi dânsu. De un an nu v-am văzut. Tari ghini ați făcut că ați vinit. Di mult v-ați pornit? Nu v-ați rătășit? Nu v-o obijduit nimeni pi drum?..
– Am ajiuns răpidi, numa că o azvârlit niști bandiți cu chetri...
– Doamni ferești! Da pi undi, Ukilaș, de-a cui ar hi oari? Nu v-o pălit?
– După șușaua(șoseaua0 di la Baimaclia, la o cotitură – doi, mai mari ca noi...
– Nebunii di-aldi Manoli, mamă – s-a răstit Ion, cu ochii în scântei. – Numa ii când văd băieți străini, îi bat cu chetri. Și bătai li sâ cuvuni!.. Când a să vă întoarșiți acasă, a să merg eu, să vă pitrec păn la Satu Nou.
– Lăsați-i, nu vă puni-ți mintea cu dânșii, mai ghini să-i încunjiurați.
– Așa și a să fașim, mamă! A să-i incujiurăm și a să li dăm la măsăli, dintr-o parte... – a răspuns vărul Ion înciudat, tot atunci gata să iasă la șosea.
– Bătaia nu aduși la bine... Păn fac eu mâncarea, poati vă dușiți și prindiți pintru țas-ta Catea o leacă di pești... Auzind asta, m-am aprins, și fratele la fel. Verii imediat ne-au înțeles și, împreună cu noi, au ieșit pe poartă, cu două coșuri la subțioară.
– Da undiță? – a întrebat fratele mirat, într-un gând cu mine.
– Nu trebuie... prindim la coș. Îi mai interesant – ne-a calmat Mitea. Iazul nu era departe. După traversarea șoselei am trecut un șes de vre-o 100 de pași și ne-am oprit la marginea unei râpi.

Iazul era un canal lat de vreo patru metri, lung de nu-i vedeam capetele, cu mult stuf. De pe malul unde ne aflam, cam la doi metri în jos se vedea o apă verzuie necurgătoare, cu pene mărunte plutind la suprafață. Mai într-o parte un cârd de rațe plutea alene. Ceva mai departe se scăldau niște găște gălăgioase, împrăștiind în toate părțile apa tulburată. Dezamăgit de înfățișarea iazului, stăteam în așteptare. Vărul Mitea, care se obligase să dirijeze pescuiala, a intrat în funcție:
– Acu ne dizbrăcăm în chiloți, ne dăm drumu în apă și prindem.
– Da nu-i adânc? – am întrebat eu, care încă nu știam a înota.
– Pân la genunci, poate o leacă mai sus. Dacă era mai adânc, prindeam cu undița. Hai să coborâm, nu-i greu di prins, a să vă placă.
Am intrat în apă, avea o jumate de metru, cu tot cu mâl. Mitea a luat în amândouă mânile un coș fără fund și fără toarte, l-a întors cu gura în jos, s-a dat mai aproape de stuf, l-a lăsat până aproape deasupra apei și l-a dat cu putere la fund, apăsându-l repede până mai să dispară. – Este! – A strigat el agitat. – Cum ai aflat? – a întrebat fratele, interesat. – L-am sâmțât cum o bătut în coș, l-o zdrunșinat. – Da tu prindi-l și arată-l! – I-a strigat Ion de pe mal, arătându-ne și nouă care era mai marele din bandă. Mitea a băgat o mână până la cot în apă, câteva secunde a bâjbâit înăuntrul coșului și... A scos un pește, strâns în pumnul înnegrit de nămol, văzându-i-se numai botul și coada.
– Să vin cu căldarea ! – a strigat și Gheoghiță, gata să se arunce în canal cu tot cu haine. – Nu mai intra și tu, că sparii peștii. Dă-ti lângă stuh că ți-l aduși el, l-a sfătuit căpitanul. Mitea a clătit peștele, ni l-a arătat în toată mărimea (un caras lătișor, rotunjel, aproape cât palma lui), apoi s-a apropiat de mal și l-a slobozit în căldarea lui Gheorghiță, pe jumătate cu apă de fântână.

După primul pește, Mitea a mai prins doi și i-a dat coșul fratelui. Mi-a adus și mie unul, tot fără fund. L-am luat, l-am întors cu susul în jos și l-am izbit în apă din toată puterea. Stropi grei de zoaie s-au împrăștiat deasupra mea, lăsându-i pe vărul și pe fratele cu frunțile negre.
– Mai înșet, că nu ești la trântă! – s-a răstit Ukil scuipând un puf de gâscă. L-am auzit ca-n vis, tăman atunci am simțit o bâtaie scurtî, ca și curentul trecută prin amândouă mâinile încleștate în coș.
– Este! – am șoptit eu, băgând o mână în apă până mai sus de cot, conform instrucției. Căutând cu degetele în nămolul subțire, am atins ceva zburând pe sub apă. El era, carasul. Cu o mână nu-l puteam prinde, se zbătea, fugea și scăpa.
A trebuit să bag în apă și alt braț. Numai așa l-am înhățat și l-am scos la suprafață. Când am slăbit palmele să-l arăt, să-l văd și eu, s-a încordat, s-a îndoiat, s-a dezdoiat și a zburat în jos, alunecând printre degete ca o bucată de săpun înmuiat. Nu mi-a părut rău deloc, lecția vărului era aproape învățată.
Am înșfăcat coșul și m-am apucat de lucru. Cum numai simțeam zguduitul, mă înfibgeam cu mâinile în nămol. Pe al doilea nu l-am mai scăpat. A scos și fratele unul, apoi altul... toți la fel, ca măsurați și aruncați înaintea sculelor.

Tot atacând cu coșurile apa de pe lângă stuhuri, am luat-o într-o parte, de-a lungul canalului, lăsând în spate gâgâitoarele stârnite pe propriul lor teritoriu. Malul abrupt nu-l mai lăsa pe Gheorghiță să se apropie cu căldarea. Ce făceam cu peștii prinși? – Îi puneam sub rezina de la chiloți, învârtită odată îndărăt ca să formeze un buzunar închis. Mitea nu mai pescuia ca la început, mai mult stătea pe lângă noi. Ne ajuta, ne îndruma, mai arunca și el cât ne răsuflam.

Ne-am bălăcit cu coșurile în mâini vreo două ore bune. Dacă nu ne chema verișoara Nina la mâncare, nu mai ieșeam din canal până-n sară, așa de tare ne plăcuse prinderea ceia de pește. Eu persoanăl m-am rupt greu de la zoile gârlei. Hai să mai dau cu coșul o dată, apoi o ultimă dată... si apoi înc-o dată ultima dată... Căldarea se vedea jumătate cu carași, de întârzia masa măcar un ceas, precis că o umpleam.

Acasă la mătușa, în grădină, la loc ferit ne aștepta o albie mare cu apă de ploaie încălzită la soare. Ne-am spălat omenește cu săpun, ne-am clătit cu altă apă, ne-am șters, ne-am pus straiele de gală și ne-am dus la mâncare. Un ceaunoi ochi de zamă cu tăieței ne aștepta pe o masă mare afară.
Verișoara Marusa, cu un batic subțire în frunte, și un zâmbet blănd pe obrajii bronzați, descărca polonice în farfuriile adânci. La masă au mai venit doi veri – badea Ilii și Ștefan. Alții doi din mai mari, (badea Costea și deadea Volodea) erau în armată: unul plecase, altul încă nu venise.

Nu eram noi singurii musafiri. Mai venise cu căruța o pereche de oameni de la noi din sat –neamuri drepte a capului de familie. Eu, mereu curios la luptători de pe fronturi, am prins momentul și m-am apropiat de Tetica Vanea. M-am uitat bine la fața lui bărbătoasă, la piciorul rănit, l-am atins, i-am atins și pumnul zdravăn (cam ca a tatii) cu care dăduse în nemți pe timpul războiului. El mi-a râs, m-a întrebat de teteia, a turnat o gură de vin într-un păhăruț și a ciocnit cu mine ca și cu unul mare.

După zamă, maturii au rămas la vorbă, noi, în frunte cu vărul Ion am ieșit la plimbare. Pe drum, la gloata noastră s-au alipit doi mahalagii de-ai verilor, cu o minge mare de gumă. După capătul satului, pe un șes verde întins se vedeau păscând vaci, cai, cârlani de toată măsura, gâște –cârduri ... Pe o bucată de pământ cu iarbă joasă, câțiva băieți alergau pe îndelete după o minge de petică îngrelată de curnuți. Ion ne-a prezentat, apoi a format două echipe. Eu am rămas în rezervă, nu-mi plăcea să fug după minge. Neavând ce face, mă uitam în jur. Șesul dădea într-o întindere mare de verdeață ce ducea spre Ciobalaccia, partea de răsărit mărginindu-i-se cu poalele dealului Baimacliei, văzut tot așa de mare și arătos ca din satul nostru. Vârful împădurit a colinei dădea în imașuri și imașuri, întinse în sus spre a noastră parte, la mijlocul căreia, în limpezimea orizontului se zărea fântâna lui Musteață.

La un ceas de goane, mingea de gumă, nimerind într-un ciot de boroscai, a bufnit și s-a făcut ca baliga. Meciul s-a terminat. Și atunci puștanii au trecut la trântă. Acolo m-am băgat și eu. Verilor le râdeau și adânciturile din bărbi când vedeau piedicile unchiului Colea. Unul din băieți, zdrăvior, mușchios, smolit de soare ca indienii, m-a obosit de tot, dar pus pe spate nu s-a dat, lăsând întrecerea fără campion.

Plăcerile ospeției se apropiau de sfârșit. După chindii am urcat în căruța sătenilor și am plecat spre Satu Nou. Verii se uitau cu tângă din urma noastră, de parcă ne petreceau la armată. Eu îi vedeam pe toți, da mai bine pe Ion. Ce m-aș fi bucurat... să meargă și el cu noi păn la cotitura cu pricina, să vadă și alde Manoli ce spete aveam cu fratele în satul lor.

Acasă am ajuns pe-noptate, osteniți da împliniți, și cu o geantă de pești amestecați cu iarbă. Când a văzut mama cărășeii, mai nu i-a plesnit inima de bucurie. I-a pus imediat într-un lighean cu apă, i-a spălat, i-a curățit de solzi, de mațe, i-a mai clătit o dată, i-a îndulcit cu sare și s-a pus pe prăjit. A dovedit să învârtă și o mămăligă, și mujdeiul era gata...
Ia la pește de canal ce-am mai sfâșiat în noaptea ceia... mai bun și decât cumpăratul. Mama ne-a lăudat, dorindu-ne să mai prindem și altă dată. Nouă atâta ne-a trebuit să auzim. I-am promis să ne facem pescari. – Ia uite la dânșii – a zis tata, auzind ultimele noastre cuvinte. – Acu, când să-i am și eu de folos la casă... – Ei lasă și tu, nu mai hi așa di harnic – ne-a apărat mama. – S-or duși și ii duminica, când să hodinești toată lumea. Poati, v-o dată, te-ai lua și tu cu dânșii... Ia să ti uiți la cumătru Alioșa lu Slobodiniuc... Totă vara îl văd vinind cu băieții di la Haragâj, cu geanta plină. Cumătra nu mai știe și însamnă coadă la magazin... – Și vulpi ești tu, tari-ți mai plac chitișii. Di când ti știu nu ti mai saturi di dânșii. Acu stârnești băieții să-ți aducă pești... E sama... Dacă le întră năravu, n-ai să-i mai vezi pe-acasă. Iazu a să știe di dânșii.

Cum a spus tata, așa a fost. Într-o zi a trecut el pe-acasă cu un mecanic, să-l cinstească. Omul nu era simplu, ci pescar-pescar, încă și vânător, deținător de motocicletă cu calească, mare cunoscător de iazuri depărtate. Cât ei stăteau la vorbă, noi, așezați pe un prag în ogradă, ne chinuiam să descâlcim un boț de fir găsit în pod la bunica, chipurile să montăm o undiță. Deja aveam pregătită pana de gâscă, o mutelcuță și un cârlig mare ruginit, încă și cu vârful știrbit. Observându-ne intenția, omul s-a uitat la atribute, apoi ne-a chemat la dânsul. Eu m-am sfiit, fratele a fost care s-a apropiat cu îndrăzneală, și cu asta n-a făcut rău deloc.

Tovarășul tatii s-a dovedit a fi sfătos, omănos și de mare folos. Văzând în ochii fratelui afecțiune pescărească, s-a dus la motoțicla lui de la poartă și s-a întors cu o ladă drăcoasă. A deschis-o. Atunci m-am dat și eu mai aproape. Numai ce nu era într-însa: patroane de pușcă, cuțite, instrumente de prins pește... Înfipt cu cătătura într-o plută rotunjică, vopsită frumos în alb și roșu, răsuflam cu tângă. Fratele făcea încă mai urât, învârtind roată ochii obraznici de la om la instrumente, și invers.
Ca urmare, ne-am ales cu zece cârlige de fabrică, albe, ascuțite la vârf ca acul; un val de jilcă*, pluta ochită de mine, o undiță (fără băț) înnădită în ochii noștri, plus o serie de sfaturi și șmecherii.
În aceiași vară a luat pornire nesfârșita noastră istorie pescărească.


Iazul de la Haragâj nu prezenta mare noutate, deja-i călcasem cu fratele malurile, ca spectatori. În calitate de pescari, prima dată am plecat acolo Într-o duminică. Am ieșit pe poartă odată cu ivirea zorilor.
Drumul nu-l știam așa de bine, ca să-l ținem la control pe întuneric. Ridicând dealul Baimacliei, ne conduceam de fântâna lui Musteață, ce trebuia tot timpul să o avem în față și puțin în dreapta. Așa ne sfătuise un pescar mai înainte, tot așa ne instruise și mama încă decusară, anume ea fiind persoana numărul unu interesată în reușita operației. Zărind înainte cârduri de băieți mai mari, cu bețe lungi pe umeri atârnate, atacam cu repezeală povârnișurile abrupte, cu idea de a-i ajunge și a-i întrece. Fratele dirija marșul, cu pasul lui.

În vârful dealului, într-un colț de pădure ne-am oprit să ne tragem răsuflarea. După socoteala fratelui, mai rămâneau vreo doi kilometri.
În depărtare s-a arătat coada iazului. Hodina nu ne-a mai ticnit, am rupt-o din loc. Fratele a lărgit pasul de tot, obligăndu-mă să fug.
Cu toată graba, m-am întors o dată cu ochii spre sat. A fost prima dată în toată dimineața, când m-am uitat în urmă. La ce am văzut, m-am oprit, altfel nu se putea. Satul se întindea la picioarele mele, în toate mărimile. Ca-n televizor se vedea șoseaua, garajul de mașini, livada, viile de la deal de garaj, toloaca aproape toată. Se vedea o margine a Lărganei, o bucată de Lingura, Satu Nou... Mai departe, în ceața orizontului se zăreau dealuri și dealuri.

Respectând direcția, am luat-o pe marginea grădinii colhozului ce-și lua începutul imediat după un drum de când lumea, întins pe toată culmea Baimacliei. Grădinăria, în partea ei de nord (pe care mergeam noi), dădea într-o lăsătură adâncă dusă spre coada iazului, unde se pierdea în alta mare-mare, numită Valea Haragâjului.

Coborând spre iaz, țineam marginea grădinii. În stânga, pe altă parte a văii, o dumbravă liniștită se arăta soarelui în toată văratica ei vigoare. Stejari bătrâni rari, groși, rotunjiți din poale până-n vârfuri cu ramuri dese, se-nălțau în voie pe tot capătul pădurii. Pe fonul lor verde întunecat, valea fără nume, cu tot cu marginile-i abrupte se arăta ca imaș din poveste. Măcieși singuratici, împrăștiați în dezordine pe toată pășunea, încă de departe se vedeau destoinici de locul pe care-și petreceau nenumărații ani.
De sub muchia dealului până-n coada lacului, o linie lată încovoiată despărțea pășunea în două. Iarba deasă și înaltă, pe alocuri amestecată cu stuhuri mărunte de un verde închis, ascundea cu grijă un râuleț domol ieșit din izvoarele lui Musteață. De-abea în jos de tot, se observa lucind la soare o dungă șerpuitoare cu vărsare în lac.

Până în capătul văii mai rămase de mers cam 300 de pași. Atunci a apărut întreaga vale a Haragâjului cu iazul în toată plinătatea și splendoarea, în mare măsură cauzate de razele chizâșe ale soarelui, o șchioapă ridicat deasupra orizontului.

Satul Haragâj, mult mai mic decât al nostru, se situa mai la nord de iaz (la vreo doi kilometri) pe o coastă de colină la capătul pădurii. Din locul unde ajunsem noi, cu ochiul liber i se vedea marginea cu un rând de case noi. Valea venită de dincolo de sat cuprindea coada iazului cu părtaluri mari de stuhuri, papuri și tufari groși de țipirig. Lacul, fiind o rezervație artificială de apă, adunată din izvoarele văii și de la ploi, servea la udatul grădinăriei și a câmpurilor de lucernă din apropiere.
Peștele, ani în urmă venit din alte iazuri rupte de ploi, se înmulțea și creștea de la sine. Îl prindea cine vroia și cât putea, cu undiță sau pripon. Domina carasul, mărunt, destul de mult la apa adâncă, cu o juma de kilometru lungime și aproape 200 metri de lățime.

Iazul era întrebat și ca loc de odihnă, având apa curată, malurile înverzite de iarbă frumoasă și rânduri de salcămi tineri pe ambele maluri. Duminicile de vară, și pe la sărbători, lumea din apropieri venea la scăldat.
În dreapta noastră se vedea iezătura, plină cu pescari așezați pe brațuri de hripcă, special pusă împotriva vântului, în caz de valuri mari să nu i se răzmoaie partea de sus. Dincolo de dig, valea continua cu șesuri râpoase, apoi netede ierboase, trecând pe lângă o găinărie a colhozului , ajungând la porțile Enichioilor și tot dusă până-n inima Bugeacului.

În sfârșit, ne-am văzut pe malul de apus al iazului, împânzit cu amatori înțepeniți cu undițele în mâini. Primul lucru era să găsim un bâț lung, subțire și mlădios la vârf. Ne-am învârtit tot malul, dând de o ghioagă lungușoară, grea, că fratele abia o ținea cu două mâini. A trebuit să ne băgăm în salcâmărie, să rupem o prăjină mai acătării. Nici acolo treabă mare n-am făcut.
Crengi erau destule, dar nu se încadrau în măsuri. Cele subțiri păreau scurte, cele lungi – groase, încă și strâmbe...
Fratele a salvat situația, ca totdeauna. Anume el, sărind o tufă de holeră, s-a împiedicat într-un băț de undiță – lungușor, jupuiat de coajă, uscat, subțire... ascuns, uitat sau pierdut.
N-am mai căutat altul pentru a doua undiță, imediat ne-am dat la mal, să prindem cu una. Făcându-și loc între doi băieți mari, Ukil a încărcat acul și a aruncat undița. Pana într-o secundă s-a ridicat dreaptă, ca la comandă. Așezat pe o muchie de mal, cu tălpile duse în apă și capul înclinat spre iaz, fratele urmărea cu răbdare după sculă, fără să piardă din vedere nici zburătorul țânțar.
Eu, localizat la o jumate de metru mai în spate, șezând ca pe arcuri, gata în orice secundă să-i sar în ajutor, frământam în palmă un boț de pâine udată, cu osârdie aducându-l la stare de momeală.

La ora ceia de dimineață, pescarii nu prea scoteau plutele din apă, se uitau după ele a lehamete, împăcați cu tragerile din zori.
Vânt – nici adiere. Suprafața lacului părea toată prinsă ca răcitura în farfurie. Doar pe alocuri, departe de mal, din când în când mai sărea în ciuda pripoanelor un crap nebunatic, poate speriat de adâncime.

Primul nostru pește s-a agățat când nimeni nu-l mai aștepta. După o habă de răbdare, obosit de oglinda apei, fratele se uita în toate părțile, numai nu unde trebuia. Odată întors cu ochii la locul urmărit, de plută n-a mai dat. Tot atunci a înșfăcat prăștina de capăt și a ridicat-o în sus. Firul întins strună venea singur. Lângă mal, drept înaintea noastră s-a arătat un caras. A pleoscăit din coadă și s-a scufundat, luând-o invers. Fratele s-a ridicat brusc, a făcut doi pași înapoi și a tras undița la dânsul, ridicând-o cu putere îndărăt. Firul, pana și peștele agățat i-au zburat deasupra capului și au aterizat pe mal la câțiva metri de el. Un pălmaci durduliu, cu solzii sclipitori pe burta-i albicioasă, sărea fără încetare pe iarba scurtă, trăgându-se înapoi la apă. Lăsând să-i cadă bățul din mâini, fratele s-a aruncat asupra peștelui și l-a prins în palme. Într-o secundă și eu am fost acolo. L-a dezninat din cârlig, l-a măsurat cu șchioapa, l-a privit fără jale din toate părțile, mi l-a încredințat mie. Apoi s-a întors la locul de dobândă, a pus un gogoloș mic de aluat în ac și a trimis undița după altul.
Eu m-am retras încă trei pași de la mal, am pus prada pe iarbă, am luat căldărușa mamei, am umplut-o aproape ochi cu apă de iaz, i-am găsit loc la umbră... și numai atunci am luat carasul din iarbă, să-i dau drumu la ultima lui lăfăială.

După prima tragere, Fratele s-a apucat de treabă. Nu s-a mai așezat, stătea în picioare ca statuia, cu fruntea încrețită, sprâncenele ghem și ochii neclintiți îndreptați asupra plutei, menținând nuiaua în stare de alertă. Simțea el ceva, da poate vedea un metru sub apă... În tot cazul, pana s-a mișcat, am văzut-o și eu. Mai întâi s-a clătinat domol, s-a lăsat pe o coastă, pe alta, apoi s-a pornit încet-încet într-o parte. Fratele a numărat în șoaptă 1-2-3 și a tras... tot un caras, ca și primul de frumos. M-am aruncat la el, i-am scos acul din buză și l-am dus repede la căldărușă. Când m-am întors, undița era în apă, pluta iar se clătina...

În următoarele minute, am dus la umbră încă patru carași, unul după altul – lătăuși, bățoși, săltăreți și lunecoși. Atunci fratele s-a boierit, nu mai punea el aluatul în ac, astă operație o lăsă tot în sama mea. Îi veneam lui ca un fel de ajutor. Când el arunca peștele pe mal, drept lângă căldare, eu eram acolo, și cu doi gogoloși de pâine între buze.

Trecu un ceas. Fratele nu se mai oprea din tras. Pescarii din apropiere, care la apariția noastră nu voiau să știe nici de-a cui tată eram, uitaseră de sculele lor. Se bunghiau nemulțumiți la Ukil, de parcă scotea pește din iazul lor de acasă. Vecinul din stânga, un băiat de pe Rusca (așezat la vreo patru pași de noi), nu mai arunca undița drept înaintea lui, ci de fiecare dată o apropia de noi. Când nu i-a mai ajuns fir, s-a mutat. Pluta-i era la o șchioapă de a noastră, și tot degeaba. A noastră pana făcea figurile de pe lume, a lui stătea ca-n fântână. Fratele trăgea carași unu după altu, el – zero cu virgulă.
Odată vecinul a aruncat scula lui peste a noastră. Ukil a tras, să arunce mai în dreapta. De unde? – pescarul din dreapta, mutat și el, dovedise să-și lanseze undița încă mai spre noi, lăsându-ne fără loc. Asta era jaf curat, ziua-n amiaza mare. Mă uitam urât la amândoi... altceva nu le puteam face. De s-ar fi arătat atuncea băța Ilii pe malu cela, măcar pe-o minută... precis că altă treabă era. Fratele n-a reclamat, n-a protestat, doar a aruncat undița mai aproape de mal. Atunci a fost, când s-a petrecut minunea: Pluta ajunsă în apă, n-a mai dovedit să se ridice dreaptă, de-odată s-a dus la fund. Fratele a tras.
Un crap cât două palme ale mele, roșcat, cu musteață, a zburat la mal ca racheta.

Ziua noastră de pește s-a terminat pe la amiază. Carasul nu mai trăgea, pescarii mai în ani plecau acasă. Pe ambele maluri se vedeau mulți băieți și fete. Care înota la adânc, care se bălăcea pe la margină, alerga pe iarbă sau stătea tolănit pe sub salcâmi. Noi am mâncat, ne-am scăldat, apoi ne-am strâns catrafusele și am plecat. Bățul de la undiță fratele nu l-a lăsat, l-a luat să-l ascundă mai departe de mal. De la iaz până în sat s-a oferit să ne țină companie un drujban* din Butuceni. Mergând după el, am schimbat puțin drumul, dar nu și direcția.
La coada iazului nu ne-am mai întors, am mers înainte până la iezătură și am cotit la dreapta. O cărare măluroasă ne-a dus la deal printre rânduri de copaci. La capătul salcâmăriei am intrat într-un câmp de usturoi de la marginea grădinăriei. Am luat căte ceva în buzunare. Mai departe am dat de patlagele, încă verzi. Pe sub tufele mai mari, aproape de rădăcini se zărea câte una mai înrozită, bună de sete.

Ieșind la un drum bătut de mașini, am pornit tare spre vârful dealului. Partea stângă a traiectului se mărginea cu o pădure, numită tot a Haragâjului, dreapta - cu grădina colhozului încărcată cu rânduri lungi de legume și zarzavaturi, duse hăt în capătul imașului de dimineață. Începutul de cale întoarsă s-a arătat cam anevoios, bătea arșița verii.

La o bună bucată de oră, am ajuns pe culmea dealului. În dreapta se vedea fântâna lui Musteață și colțul Băzardei* (sector de pădure), în stânga – noua fermă de vaci, situată la începutul altei păduri, numită a Baimacliei. În față se deschidea panorama satului. Chiar sub noi se vedeau construcțiile părăsite ale vechiului corovnic* (fermă de vite), pe lângă care urma să trecem în continuare, ca să respectăm linia cea mai scurtă în drumul spre casă.
Ca distanță, noul traseu nu se deosebea de cel de dimineață, dispunând de două mici avantaje. Primul era drumul direct spre iezătură și pădurea cu nuiele de undiță. Al doilea era un izvor de lângă ferma veche. Exact într-acolo țineam noi calea cu limbile afară.

Izvorul se afla sub creasta colinei, săpat de cineva demult-demult într-un mal tare, îngălbenit de lut amestecat cu petriș și nisip. Albia-i adâncă de o pană de hârleț, poate ceva mai mult, cu suprafața unei guri de butoi, se vedea toată ca pe fotografie. Izvorul propriu zis, ocupând tot mijlocul ei, bătea cu putere în afară, făcând să clocotească nisipul de pe fund. Un pârâiaș rapid de apă străvezie curgea voios pe locul aproape drept, alimentând un iezuleț de mai la vale. La marginea izvorului, pe o piatră lătăușă cineva lăsase un borcan. Fratele l-a luat, l-a cufundat ușurel, l-a scos plin și s-a apucat de băut. Fundul nu s-a tulburat deloc, rămânând să forfotească în tactul lui. Eu n-am mai așteptat vasul, m-am pus în genunchi și, sprijinindu-mă cu palmele în pământul uscat, am băgat fața în izvor și m-am apucat de tras apa dătătoare de viață. Am băut, am tot băut, până ne-am umplut, apoi ne-am dat mai la vale, am spălat peștii cu apă curată, i-am învelit cu iarbă proaspătă și am pornit în jos fără ocolișuri. În vale am trecut râpa de la Rătundu.
Tovarășul a cotit spre casa lui, noi am ținut drumul înainte. Ridicând dealul din sat, am trecut pe lângă stadion, apoi am traversat ograda garajului vechi de mașini și am ajuns la șleah, de la care pân-acasă rămânea o azvârlitură de băț.

La colț la Țicău am fost observați de cineva din ai noștri. Era Clemența. Dezlipindu-se de ceata de fete de lângă poarta vecinei, a rupt-o de fugă acasă, să o înștiințeze pe mama de a noastră sosire, că de mititică o încânta răspândirea ultimelor știri. În ogradă ne aștepta familia, cu excepția tatei. Mama, bucuroasă să ne vadă pe amândoi nezgâriați, a vrut să spună o vorbă, dar sora i-a luat-o înainte: – Ați prins măcar un pești? – D-apoi cum! – a răspuns fratele tare, să-l audă și un trecător nevinovat de pe Rusca.
Eu am pus vasul pe pragul mare, am dat jos iarba de deasupra și m-am dat într-o parte. Soarele, lăsat în asfințitul zilei, a dat în puzderia de carași ajunși la prima dungă a căldărușei cu tot cu iarbă. – Asta da-a-a! Brava, pescarii! – a exclamat mama radiată. – Hai să-i punem într-un lighean cu apă, poate mai înoată. Răsturnați în apa de fântână, peștii noștri stăteau neclintiți. Și totuși, câțiva s-au înviorat și au pornit a da din coadă, mărind viteza de la o secundă la alta. Asta a fost de-ajuns. Frații mai mici, în frunte cu Clemența, s-au aruncat asupra ligheanului. – Auleu, am lăsat fata sângură în casă. M-am luat cu peștili ș-am uitat di dânsa, mititica... – s-a prins mama.
– Mă duc s-o scot afară, s-a oferit sora, intrată cu coatele în zama peștilor.
– Lasă că o aduc eu, între ieri și azi ai scăpat-o jios di două ori, asta, numa și eu am văzut – a spus mama și a intrat în cuhnișoară, să-și aducă odorul. N-a lipsit decât o minută, a coborât pragul cu fata în brațe.
Luminența – o păpușică zâmbăreață cu ochii mari, deja conștientă de statutul ei de mezină – stătea ca prințesa în tronul reginei, uitându-se de sus în jos la lume. Degeaba se deranjase mama, pe fața odorului nu se zăreau semnale de bosumflare.
Învârtind ochii jur-împrejur, fata a dat cu ei în lighean. Zărind carașii înviorați, a bătut din picioare și tot atunci a întins pumnii înainte – ba desfăcându-i, ba strângându-i. Pretindea și ea la parte din trofeu. Soră-sa Clemența, pricepând-o din prima, a prins repede un caras și i l-a întins zbătându-se și dând din coadă. Mezina nu sa fâstâcit, l-a înșfăcat în pumni și l-a strâns la piept, vrând să arăte că era al ei și nu a altcuiva. Carasul s-a încordat, s-a îndoiat odată tare, a lunecat și a zburat la pâmânt.
Ea s-a pus pe zvărcoleală. Căuta dată jos, să-și întoarcă a ei cotă parte. Mama nu i-a dat drumul de tot, a pus-o popușor la marginea vasului, ținând-o de spate. Fetei atâta i-a trebuit: A atacat cu putere și greutate, mai să intre în lighean cu tot cu urechi. Bătea cu pumnii în apă, fără oprire. Odată l-a pocnit în frunte pe Costa (fratele mai mic), deja dându-i de înțeles că toată prada era numai a ei. Prinsă în centrul atenției, tot mai sus ridica pumnii, tot mai tare-i trântea în apa peștilor...

Cam asta a fost cartina de acasă, după prima prindere de la Haragâj. În vara ceia, procesul s-a repetat, și nu odată. Până la întăi septembrie n-am lipsit de la iaz măcar o duminică. Prindeam doi, fiecare cu undița lui. Nu era caz să ne întoarcem acasă fără pește. Când mai mult, când mai puțin, mereu aduceam. Frații mai mici suspinau a tângă, voiau și ei la pește. Încă le era devreme – dealul Baimacliei nu credea în jalobe.


În primăvara următorului an, colhozul cumpărase de la un incubator piscicol o cisternă de crap mărunt, pentru a înmulți peștele în iaz, planul fiind înaintat de noul cârmuitor, venit după cel care ridicase unitatea colectivă.
Gospodăria se angaja să crească crapii la un kil și mai... să-i prindă cu năvodul și să-i vândă. Pe de o parte, proiectul nu părea deloc rău. De ce oamenii din sat să fie la mâna străinilor, când propriul iaz era în stare să le ogoaie poftele?..
Din punctul de vedere pescăresc afacerea nu părea deloc îmbucurătoare. Încă din primăvară, imediat după ce s-a dat drumul la puiet, iazul a fost dat pe mâna paznicilor de la grădinărie – înarmați cu câini, puști, patroane cu sare mășcată, și multe instricții. În afară de dânșii, oricare curugiu sau funcționar din colhoz, trecând pe alături, avea ordin să controleze malurile apei.
Pe mine personal inaugurația dată m-a amărât, m-a făcut să mă simt furat în drepturi. Dacă aveam atunci la îndemână măcar o bombuliță, găsită din urma nemților pe la Rotundu...
În vară, prinsul a fost strict interzis. Amatorii din sat alergau la alte iazuri. Mamei nu i-a plăcut să hoinărim prin sate străine. Astfel am fost nevoiți să renunțăm la nărav. Undițele nici n-au fost atinse.

În sezonul ulterior meseria a prosperat. Și de nu o practicasem o vară întreagă, nu mai eram începătorii dinainte. Știam a face undițe, a desface, a rupe, a tăia... Doar un singur lucru nu ne reușea – nodul marinăresc, deși nu ne dădeau de sminteală nici cele băbești. Traseul îl posedam cu ochii închiși, iazul îl cunoșteam ca pe ograda noastră. Cele mai bune nuiele din pădure ne aparțineau. Ne mai trebuia ceva piese de rezervă la scule. Încă înaintea noului avânt fratele cumpărase de la Leova cârlige noi, plute de fabrică, greutăți, un val de fir... Cheltuise două ruble și... în schimb aduse aport arsenalului.

Apa iazului am văzut-o doar la sfârșit de iunie, după nerest*. Pescari erau, nu așa mulți ca înainte – plăcerea prinsului deja costa bani. Fiind pregătiți, nu ne-am grăbit să căutăm paznicul. El avea nevoie de noi, și nici într-un caz noi de dânsul. Ne-am băgat între pescari, am desfăcut două undițe și am aruncat, poate rămânem neobservați.
La o juma de ceas, când peștele trăgea ca nebunul, între undițari s-a auzit ”Storoju!” (păzitorul). Eu am scos repede scula din apă și am pus-o alături.
Controlorul cu pușcă în spate trecu de noi și se opri la zece pași, să ia plata de la cineva. Nici nu răsuflam. Înainte de a pleca mai departe, a rotit el capul în urmă și a dat cu ochii în noi. S-a uitat lung la mine, cu îndoială, parcă-parcă să meargă în drumul lui, dar totuși s-a întors.
– A cui sânteți? – a întrebat el, scoțând dintr-o gentuță de părăsină o cărțulie groasă de bilete, cu ștampila colhozului pe copertă.
– A lu Andrii Donaluki – a răspuns fratele. – Da pintru și întrebați?
– Să știu cât aveți di plătit. Pintru străin razrișenia*(permisul) coastă o rublă, pintru om din sat, di două ori mai puțân. Ai di plătit o rublă în doi.
– Cum puteți pi dânsu să-l socotiți di pescar, dacă niși undița nu știe din care capăt s-o țină? – s-a indignat fratele, arătând cu ochii la mine.
– Lămuresc! – a strigat paznicul iritat. – O undiță di prins pești coastă 50 di capiși pi toată zâua. Crap nu-i voie di prins – ștraf* (amendă) o rublă di bucată. O undiță fără bilet în apă – ștraf 10 ruble. În coada iazului nu-i voie di prins – ștraf 10 ruble. M-ați auzit! Ați înțăles? – N-am înțăles, s-a încontrat fratele. – Di și trebuie să plătim pintru carasu înmulțit și crescut di la natură?
– Asta să-l întrebi tat-to pi prisâdati*(președinte), că eu n-am când sta la brașoavi. Sau plătiți, sau dați-i drumu acasă. Până la urmă Ukil a plătit un singur permis. La despărțire paznicul s-a uitat urât la mine, m-a și amenițat: – Dacă ti văd cu bățu-n apă, luna asta lu tat-to buhalteria*(contabilitatea) a să-i scoată 10 rubli din zarplată* (leafă). – Mai înșet, omule, că sparii peștili – i-a atras atenția paznicului un bărbat de lângă noi. – Ia și ti mai arunși cu cervonțurili altora, parcă li clempănești mătali cu șiocanu. Nu ti înfoie digeaba, băietu-i drept. El vrea să știe pintru și plătești, mătali ești obligat să-i răspunzi, cultural.
– Eu cu tini n-am treabă, cată-ți di undiți și nu ti amestica.
– N-ai dreptati. Iazu-i a satului! – Aiși s-o dat drumu la 5 toani di malioc* (pește mărunt, puiet), cari coastă... Așa că, ari chira socoteală, băieti.
– Șini o plănuit să scoată câșlig dintr-însu, o făcut o prostie. Nu li-i rușine, să se bucuri di banii jupuieți din oaminii cari o făcut colhozu milionar? Din și cauză eu, lucrând ca calu săptămâna întreagă, să plătesc ca să mă hodinesc pi malu iazului? Cui i-o trebuit maliocu șiala?.. Întreabă di oamini!..
– E-he-e! De-ar întreba cantora*(conducerea) fiecari cherdi-vară și să facă, cum...
– Noi n-avem nevoie de crap cât mâna, ni mulțămim cu carasu dinainte. Prisâdatili credi că dacă o aruncat puietu cumpărat pi banii colhozului, s-o făcut stăpânu iazului, fără adunare, fără să întrebi obștimea... A să scoată el bani din iazu ista cum a să scot eu balena... niși la năvod n-a să ajiungă. Tot crăpușoru lui a să fugă la Haragăj, la Enichioi, Florișica, Boboșica... Așa să-i spui din partea me, când ai să-l vezi pi aiși.
– Asta am să-i spun numadicât... Nu ti temi să rămâi fără tractor?
–Tari aș vre să văd, șini a să lucreză în locul meu pi hârbu șiala, cari dimult trebuia dus la șer vechi. Da poati el a s-o facă... că eu fără muncă n-a să rămân. Dimult orașu mă așteaptă, numa că nu știu, di și încă mai perd timpu pi-aiși.
– Asta-i la voia ta. Nu ti țini nimeni, și nu ești primu cari spune. Da di pești nu ti diranja, a să avem noi grijă – a zis omul cu arma și s-a pornit mai departe cu controlul.
– Voi a să-l păziți, voi a să-l și vindeți, i-a aruncat încet din urmă un pescar mai în vârstă.
– Voi, băieți, nu vă potrijiți la storoj. Prindiți tot di laolaltă, mărunțălu dați-l înapoi în apă să crească, mai marili ascundeți-l și luați-l acasă, numa să nu vă vadă...
Cum numai paznicul s-a îndepărtat, am pus eu mâna pe undiță și m-am apucat de treabă. Crapii îi puneam într-o plasă cu piatră înăuntru, dată la fund, legată cu ață lungă sub mal.

Paznicul a mai trecut. La noi nu s-a mai oprit, doar s-a uitat rău la mine. Simțea el că cineva-i fura peștele din iaz. Degeaba... – nu avea probe, nici timp să le caute. Eu controlam malurile mai tare ca el, îi cunoșteam fiecare pas, nici când se pișa lângă coada iazului nu-l slăbeam din urmărire.
Cu toată stima față de pescarul protestant de alături, ce ne luase apărarea în dimineața ceia, nu întru totul solidarizam cu el. Degeaba spusese că nu aveam nevoie de peștele colhozului. Crăpușorii de o palmă jumate - două s-au arătat mai spornici decât carașii.

Pe la amiază, setca*(plasa) de sub apă s-a îngrelat. N-am mai stat, ne-am scăldat la repezeală și am plecat.
Am înconjurat iazul pe partea de răsărit și am luat-o spre Haragâj. În coadă am făcut stânga. N-am mers pe lângă grădinărie, am ținut marginea pădurii până în vârful dealului.
Acolo eram salvați, nici tata curugiilor nu mai putea dovedi delictul. Nici crapilor nimeni nu mai avea ce le face, în afară de mama, așteptând cu răbdare să le pună sare pe coadă.
Așa mult și frumos pește încă nu prinsesem niciodată. Mama, văzând căldarea (căldărușa nu mai făcea față) aproape plină (cu tot cu iarbă), pentru următoarea duminică ne-a oferit finanțe de două bilete. Cheltuitoarea inițiativă, de noi a fost denegată, altfel instinctul dobânditor pierdea valoare. Și apoi, în acea neuitată vară ni s-a mărit echipa.

Următorul undițar a fost Andrușa, pățan cu șase ani bătuți în cuie, pătrat în umeri, mușchios și dârz la trântă, în stilul fratelui cu care semăna mai tare decât cu tat-so. Ca atare, nu ne grăbeam să-l luăm, și mama ne sfătuia să-l mai lăsăm un sezon acasă, să mai crească, să nu ne dezbată din ritmul calculat la nivel de minute. Băiatul se simțea în putere, dar trebuia controlat, de facto. Adică, de-l luat odată, să se arate la distanță lungă, că la scurtă se potrivea tot puradelu din sat. Încercarea era pe cale de a se petrece, însă se amâna de la o duminică la alta. Ne îngrijoram să nu-l cărăm în spinare, în caz de subită astenie. El se supăra, deși răbda, actul dat pe față nu-l arăta. L-am tot hrănit cu promisiuni o habă bună de vreme, dar asta nu putea dura vara întreagă.


Într-o bună dimineață de pescuit ne-am trezit cu Andrușelu pe malu iazului, la spinările noastre, distanțat, fără semnale de prezență. Stătea mut pe chirostii, aștepta să-l vedem, să-i acceptăm fapta, poate să i-o și lăudăm. Nu venise de capul lui, ci cu voia mamei, însoțit de o ceată de băieți mai mari din măhală - ambițioși amatori de înotat la ape mari. Avea și ceva de mâncare cu el.
L-am primit și imediat l-am pus la treabă în calitate de ajutor, cu dreptul de a pune mâna pe vreo undiță numai în timpul nostru de pauză.
Nescrisa regulă glăsuia că un pățan netrecut de clasa întâia nu era în stare să dirijeze o sculă cu cârlige adevărate, din motive de securitate. În realitate, regula dată se arăta atribuibilă oricui, numai nu ucenicului nostru – băiet atent și cântărit la mișcări. Meseria a prins-o repede, mai greu i-a venit la început, până a agăța un crap cât trei palme ale lui. Când l-a tras, l-a aruncat peste dambă*(dig) într-un părtal de buruiene amestecate cu tufe de holeră. A trebuit să-l căutăm cu toții un sfert de oră... mai și fugea pe sub boroscaie, lunecând spre iarba deasă.

Către sfârșitul verii, pomoșnicu*(ajutorul) cunoștea toate grămezile de baligă și găinațuri din vale, știa a pune în ace orice momeală, până și râmele vii îi dădeau ascultare... iar carașii din iaz îi scotea mâncând răsărită.

La al patrulea an de pescărie s-a cerut cu noi și Costa – fratele mai mic, pe atunci cu statut de mezin pe linia bărbătească. Eu cu Ukil am fost împotrivă. În primăvară băiatul împlinise doar cinci ani. Îl vedeam prea plăpând pentru dealul Baimacliei, cu atât mai mult că deja aveam ajutor.
În acea vară, așteptată cu mare tângă (ca și oricare alta), am fost surprinși de o veste bună. Cărmuirea anulase taxele și interdicțiile. Din considerente nedeclarate, afacerea ”malioc”*(puiet) s-a terminat, dreptatea a triumfat.
Pe sama asta, în sat circula zvon că cineva din colhoz trase în ascuns năvodul și vânduse ilegal peștele prins -- în sate mai îndepărtate, să pună bani negri în buzunar... O altă versiune glăsuia că braconajul din primăvară fusese așa de mare, încât iazul rărit de crap nu mai prezenta interes material.
Ca scuză pentru nereușita operației, ce costase niște parale comune, președintele a permis libera pescărie. Pe noi șușotelile din măhale nu ne intrigau deloc. În vara ceia aveam în plan să prindem numai crap mășcat, în frunte cu matca* iazului.

Într-o duminică dimineață, încă pe întuneric am plecat la pește. Eram eu, Ukil, Andriuha, un văr a nostru și încă doi băieți din măhală. Aerul răcoros, drumul deschis și marile speranțe ne mânau ușor în valea Rotundului –parte componentă a traseului. După stadion, unul din tovarăși s-a oprit, s-a întors în urmă și s-a uitat lung în întuneric, i se păruse că cineva ne călca pe urme. Tot la asta mă gândisem și eu încă mai înapoi, când zărisem o umbră slabă lipindu-se de un stâlp a vechiului garaj. Da poate ni se năzărise la amândoi: cine nu iartă o halucinație nevinovată la patru dimineața, într-un cap plin de planuri prădătoare... Am mers mai departe, până când în spate s-a auzit un strănut clar. Atunci ne-am oprit brusc, toți odată, și ne-am întors la 180 de grade.
Fratele Costa stătea cu fruntea sus și brațele lăsate-n semn de așteptare, se mai și hlizea încetișor, să nu stârnească mânia căpitanilor. În actul dat câștigul era de partea lui. Știa precis că nimeni din noi n-avea de gând să se abată de la drum, să-l ducă acasă de mânuță, să-l dea mamei în primire... Lăsat pe locul unde apăruse... tot nu se putea. Soarta voinicului a fost hotărâtă momentan, timp nu era, dinspre răsărit venea roșața. Costa mergea cu noi. Condiția era să nu rămână de grupă, în caz contrar – în toată vara nu mai vedea iazul de la Garagâj. Băiatul s-a obligat să execute cu supunere toate ordinele de sus – fără jalobe, cerințe... fără drept de pescuit în perioada de stagiune.
Stopări pe drum din cauza mezinului n-am avut. Cum a obținut permisul de acces la grămadă, a și rupt-o de fugă înainte. Așa a procedat el până-n culmea dealului. Povârnișurile abrupte le asalta din alergare. Se oprea doar când ajungea la loc mai drept. Acolo se așeza, șă prindă iar la puteri... Asta ne convenea, ne și plăcea. Urmărindu-i tactica de dislocare, Andrușa părea mai mulțumit ca toți. Cu frate-său alături obligațiile de ajutor i se facilitau. Nu mai trebuia să alerge singur după râme, timp de undiță-i rămânea mai mult... Prea interesat îl vedeam eu în apariția mezinului pe coasta înălțimii. Prin asta aveam tot dreptul să-l suspectez de instigator, ba și organizator a cazului. Și... ce folos? – Dovada învinuirii lipsea – în mahală Costa era partizanul număru unu. Adevăratul motiv de acționare a mezinului în dimineața ceia n-a mai fost descoperit, dar asta atunci nu conta, nu mai contează nici azi.
Odată terminat urcușul, băiatul a răsuflat din plin. Mai departe picioarele îl purtau singure, iar valea lungă, dusă drept în malul iazului, promitea ușoara scăpare.

Ziua de pește a fost bună, nici ajutorii nu ne-au dat de sminteală. Andriuha a cam tras chiulu, în schimb Costa s-a arătat devotat trebuințelor, n-a provocat disperare pe malul iazului, nici pe drumul de cale întoarsă, prin asta dobândindu-și meritatul loc între frații pescari. Acasă mama ne aștepta pe toți, dar mai mult pe dânsul, cu o vărguță mlădioasă ascunsă la spate.
Văzându-și mezinul încărcat de senzații, și cu un zâmbet nevinovat întins până sub urechi, n-a mai îndrăznit ea să ridice mâna asupra bunelor duhuri. A aruncat rușinosul instrument educativ, de trei ori l-a pupat pe băiat și greșala dimineții i-a iertat. Drept recunoștință, mezinul a înșfăcat o căldărușă pe jumătate cu apă, a adăpat cârlanii, câinele... a umplut și treucă la găini. Apoi a luat o mătură de turiță și s-a apucat de dat cu dânsa în ogradă.

În vara ceia pescuitul a mers la ”Ura-a-a!” Crapul rămas de după braconajuri se făcuse de două-trei palme, și mai... Nu mai prindeam cu două undițe, ci cu trei. Andrușa intrase în funcția de pescar, menținând-o și pe cea veche.
Aparte de duminici, eu vedeam iazul și în zile de lucru. Avantajul se datora unei ocazii neordinare: În vară trebuia să lucrez în locul mamei, să-i fac trudozile* (zile de muncă). Atunci colhozul dispunea de mai multe brigăzi de femei lucrătoare: două de tutun, două de vie... Mama se număra în listă la grădinărie, deși nu-i vedea legumele ani de-a rândul, din simplul motiv că odraslele-i poposeau pe lume una după alta, cu mici pauze.
La sfârșitul primăverii s-a arătat și ea pe deal. În vară i-a venit curajul să lutuiască podurile la cuhnișoară, să zidească o sobă... În locul ei m-a trimis pe mine – așa vorbă avuse ea cu adjuncta responsabilă de la grădină, o tânără nevastă cu școala de agronomie absolvită. Auzind noutatea, am chiuit în mine. Mai întâi am băgat în geanta de deal vechea undița, pusă la punct, învălătucită cu toate atributele-i pe o scândurică specială.

La lucru mă duceam cu mașina, împreună cu femeile din brigadă. Țața Pașa (șefa) mă conducea la locul meu de muncă, îmi arăta cum și ce aveam de făcut, apoi pleca în treburile ei. Rămânea doar să treacă seara, să controleze volumul și calitatea. Așa a fost primele zile, că pe urmă i-am întrat în confidență. Lucrările difereau de la o zi la altă. Ba prășeam, ba zmilgeam buruianul mare din patlagele... ba culegeam gândacii americani în rândurile de cărtoafe.
Lucram singur, aparte de brigadă. Asta-mi convenea. Mă simțeam stăpân pe mine și țineam la control îndeplinirea normei. De dimineață lucram apăsat, să-mi rămână cât mai puțin de făcut după masă. De la postul de muncă, iazu-l aveam ca-n palmă.
Oglinda apei făcea din ochi, chema... mă tulbura, de-atâta mă stăruiam să nu mă uit în vale. La ora de prânz, stabilită după soare, însemnam în grabă locul de muncă, ascundeam instrumentul zilei, luam geanta cu mâncare și – tulea în vale. La iaz mâncam în grabă, mă scăldam în grabă, apoi mă dădeam pe lângă pescari și căscam gura la plute, tot în grabă. Undița din geantă, destinată zilelor de ploaie, rămânea neatinsă. În timpul dispus mă mulțumeam cu ce prindeau alții. Când soarele se înclina spre apus, plecam să-i fac capătul zilei de muncă.

Într-o amiază am dat de doi pescari străini, serioși, cu multe pripoane înșirate pe o bucată bună de mal. Cât m-am aflat pe lângă ei au scos trei carași la aproape kilul fiecare, groși, lați, mășcați la solzi. Așa exemplare se vedeau rar. Sculele aruncate la mijlocul iazului m-au impresionat la culme.

În aceeași seară l-am înștiințat pe fratele. Ne-am aprins la planuri mari, dar chestia era că nu ne pricepeam la pripoane. Certamente, aveam nevoie de un diriginte. Tot atunci fratele a rupt-o divali. În zămislirea dată cineva mai bun ca Deadea Teodor nu se găsea. El era tare la aruncat, asta nu odată văzusem cu ochii noștri.
Moșului proiectul i-a plăcut. El s-a angajat să pregătească noile scule cu propriul material, nouă rămânându-ne doar să-l susținem în niscai lucrări neînsemnate.
Cu timpul era mai complicat. În vara ceia noi încă umblam cu paiele-n cap, pe când unchiul se făcuse mare, în afară de pescărit avea și alte treburi.

Proiectul s-a întins o juma de vară. Cu trei zile înainte de întâi septembrie, când școlarii terminaseră lucrul pe dealuri, Deadea ne-a chemat la ajutor. A fost asta într-o sâmbătă.
Planul era de făcut pripoanele, ca într-o zi apropiată să plecăm tustrei la aruncat, fără cozi din urmă, adică lăsând acasă frații mai mici, din greșală să nu-i scapere careva cuiva vreo greutate-n frunte.

Ograda din vale, vremelnic prefăcută în atelier de pescărie, se afla ocupată în toată lungimea și lățimea. Din bordei până-n poarta de la șosea se vedeau strune și strune albicioase de nailon. Țața finica, trecând pe acolo să iasă la drum, mai că nu avea pe unde trece. ” Doamne, de Sus... O mai fost pescari în casa asta... da atâta jilcăraie* înșirată încă n-am văzut. Preșis că vreți să scoateți tot peștili din iaz. Luați sama să nu dați și de v-o balenă” – a spus ea cu haz și s-a dus în calea ei, aplecându-se pe sub linii.
Spre sară, trei pripoane noi nouțe, învărtite pe scândurele speciale, stăteau așezate în rând pe masa de sub agud, fiecare cu 70 de metri măsurați, câte trei ace mari legate, și câte o mutelcă de la tractoare prinsă cu fir gros în capât. Tradiționala zi de pește era duminica, dar... la ce ne așteptam, nu ne-am mai trivojit, lovitura fiind plănuită pe luni.

Conform înțelegerii, trebuia să ne adunăm dimineață la garajul vechi, de acolo să plecăm spre iaz cu mașina lucrătoarelor de la grădină. Nu știu din ce cauză, eu cu fratele am întârziat. Mai rămânea o șansă: să ne ducem repede în Butuceni la moara, să prindem acolo un transport de urcat dealul.
La moară n-am apucat nimic, în schimb pe noi ne-a prins badea Vitea, fratele tatii. Era el cu mașina, urgent avea nevoie de Teodor, taman în ziua ceia săpa beciul acasă.
Comandantul (tot el și instructorul) a urcat în camion și a plecat la treabă, lăsându-ne torba cu instrumente în folosință. Mie întorsătura nu mi-a plăcut. Fratele, îmbujorat la față din motive necunoscute, se uita cu interes la bunurile unchiului. – Și a să fașim noi fără Deadea?– am întrebat eu scârbit. – Șini a să ni arunși pripoanili? – Di ne-am vedea mai repidi pe mal, că le azvârl eu pân la ñijlocu iazului. I-a să vezi, și pești scoatim noi azi... Uiti că vini și o mașinică, hai s-o oprim, poati ni rîdică măcar păn în deal la fermă. Simplă, mașina nu era, că-l slujea pe președintele colhozului, dar, pe undeva ne aparținea și nouă.
Șoferul, parcă ne citise, s-a oprit și ne-a luat. Era singur. Norocul ne-a surâs, omul fiind dispus să ne ducă aproape de găinărie. De acolo, de mers, aveam cât s-ar tăvăli o iapă.

Iazul, ca niciodată pustiu, mi s-a părut posomorât, neobișnuit pentru înfiripatu-i aspect văratic. Locul de prins fratele l-a ales unde se aflaseră străinii cu multe pripoane. Odată stabilit punctul de lansare, Ukil s-a uitat atent în părți. Numărând pași în dreapta, pași în stânga și în spate, a făcut socotelile geometrice necesare. Apoi a desfăcut primul pripon în toată lungimea firului și i-a înfipt capătul scândurii speciale în mal, să nu zboare în apă, în caz de prea mare aruncare.
Eu mă uitam curios la acțiunile lui stimulative, întrebându-mă în gând, de unde știa el toate mișcările celea făcute prima dată. Îndrăzneala lui congenitală mă înviora, mă și îngrijora. Făcând uz de un sfat a unchiului Teodor, m-am îndepărtat de aruncător, m-am și tupilat.
Între timp, fratele apucase în mâna dreaptă firul priponului, cam la un metru mai sus de greutate și cârligele încărcate cu râme groase în plină mișcare. Anume în poziția dată a pornit el să învârtă scula deasupra capului, să-i facă viteză cât mai mare, ca apoi, slobozind la moment firul dintre degete, capătul cu cârlige să plece cât mai departe de mal. A fluturat el mult instrumentul în aer, dar n-a dovedit să-l arunce. Mutelca singură a zburat în apă, la vreo zece metri, lăsând pescarul cu capătul de fir rupt în mână, plus un șumuiag de jilcă* încâlcită alături. Normal era să căutăm în apă priponul rupt, să-l legăm de restul firului, să-l descâlcim, apoi fratele să-l mai arunce o dată. Dar... soarele se înălța, timpul peștelui trecea.

Aruncătorul, acționând la propria-i intuiție, a scos din torbă al doilea instrument. Procedând în ordinea inițială, a desfășurat în grabă firul de pe scândurică, a ascuns acele în râmele cărnoase încovoioase, a avântat greutătea cu câteva învârteli puternice, și a lansat. Ne uitam amândoi cu ochi mari în mijlocul iazului. Au trecut secunde, alte secunde... Oglinda apei a rămas neatinsă. Ceva se petrecuse... Pricina îndată a fost depistată. De la locul de aruncat, linia priponului al doilea, întinsă strună în mare lungime, nu era îndreptată spre apă, ci în sens opus, conducând la un arbor a salcâmăriei.
Luându-ne după fir, am ajuns la copac. Cu toată spinăraia văzută pe crengile dese din coroană, eram gata să mă cațăr să salvez greutatea și cârligele, dar nu le-am zărit. Nu erau în copacul cela, zburaseră în altul de mai la deal, imposibil de asaltat.
Așa și a rămas priponașul lui Deadea, să spânzure încălcit pe o creangă de sus a mândrului salcâm din al patrulea rând. Între altele, aruncătura fuse destul de puternică: de se încadra în direcția cuvenită, precis că mutelca atingea jumătatea lacului.

După primele două încercări eu m-am dezis de noul proiect și m-am întors cu mintea la undiță. Fratele nu s-a dat bătut. Îi mai rămase de încărcat o ultimă ghuilea în tunul norocului.
După ce pregătise al treilea pripon, nu s-a grăbit să-l arunce imediat. A măsurat încă o dată distanțele importante în paralel și diagonală, a numărat, iar a calculat, din nou a măsurat și, la urmă, a lansat cu șuier greutatea în seninătatea cerului.
Din păcate ultima probă a fost repetarea celei de a doua. Linia, slăbită puțin față de antecedenta, ducea tot în salcâmi, nu în direcția iezăturii, ci mai mult spre coada iazului. Greutatea cu ace n-am găsit-o, nici n-am căutat-o, numărând-o și pe ea pierdere naturală.

În sfârșit aruncătorul s-a ogoit, nu din convingere, ci din lipsa de scule, că de mai erau în torbă, precis le nimicea pe toate. Ca să recuperăm măcar o parte din material, am tras din răsputeri firele agățate în copaci. Odată rupte, le-am depănat cum am putut. Din pripoanele unchiului au rămas trei scândurele învălătucite cu bărbi de jilcă încâlcită.

Acasă n-am plecat, încă nu era nici amiaza. Am trecut damba* și ne-am dus pe malul opus. Acolo am găsit loc bunișor lângă niște băieți (veniți de curând) și ne-am apucat să dăm la undiță. Nu aveam decât una, alta o lăsasem ca fraierii acasă, lăsându-ne în baza pripoanelor.
Trăgea ceva carasul. Băiatul de alături îi scotea la rând, avea și nuiaua mai lungă.
Pricepând treaba care era, fratele a slobozit din fir, s-a ridicat în picioare, s-a apropiat la maxim de apă, a ridicat prăjina sus de tot, a învârtit-o cu vânt în urmă și a aruncat, să ajungă cu acele cât mai departe. A ajuns, nu unde trebuia.
Dând cu undița înapoi, un cârlig s-a înfipt din zbor în frunte la un băiețel de pe mal. Puștiul n-a strigat, n-a țipat, panică n-a ridicat, doar s-a uitat nedumerit la frate-său mai mare, care pescuia alături. Acela s-a ridicat de la locul lui, s-a uitat la fruntea băiatului, l-a atenționat pe vinovat cu o privire urâtă, a apucat de fir cu amândouă mâinile și l-a rupt, apoi a tras forțat de cârlig, zmulgându-l din loc cu o bucățică de piele. O șuviță roșie întunecată s-a prelins pe nasul puștiului. Frate-său i-a pus la rană o bucată de pâine, i-a dezbrăcat cămașă, a împăturit-o, apoi i-a înfășurat-o strâns pe frunte. – Mai uite în urmă, când arunși undița – a strigat pescarul supărat. – Nu știu, și noroc o avut băietu ista, că nu i-ai scos v-un ochi.

Odată cumpăna întâmplată, am plecat acasă. Ziua ceia de pește nu era a noastră, mergea rău de dimineață. Văzându-mă urnit de pe malul iazului, m-am bucurat. Tare vroiam să cred că terminasem cu ghinioanele, dar ora nopții încă era departe, ca și casa.
Simțeam cu lăuntrul că ne mai aștepta o belea, numai nu știam care anume. În zona noastră de deplasare nici natura nu ne ținea parte. Totul se vedea altfel, până și copacii din pădure mi se arătau cu rădăcinile în sus. Trecând pe lângă coliba paznicului de la grădină, nici câinele de la legătoare nu ne-a lătrat.
Amăreala înfrângerii mă apăsa, mă și ostenea. Doar fratele alături, măsurând drumul în totală nepăsare, mă încuraja să mă uit numai înainte.

Pe drum, coborând pe lângă o târlă de oi, am dat peste o haită de câini mari și gălăgioși. Mai văzusem noi dulăi avani la lătrat... aceia erau puși serios pe goană. S-au luat după noi mai ceva ca după lupi. Ne-am speriat și am luat-o la fugă, să scăpăm de urmărire. Mai tare i-am stârnit. Nu știu cum a făcut fratele, dar a reușit să mărească distanța între noi. Dihăniile au rămas în apropierea mea. Pe deal nu se vedea zare de om, de parcă turma n-avea cioban.
Câinii, vreo cinci la număr, m-au înconjurat și s-au apucat de îngustat cercul, mârâind urât, clănțănind a foame. M-am pierdut, mai rămânea puțin și udam pantalonii.
Ca-n negură am deslușit figura fratelui, înarmat cu ciomag. ”La pămînt!”– a strigat el tare, de i s-a dus ecoul în fundul Rotundului. Eu m-am aruncat în jos pe burtă, am întins picioarele drepte și am lipit mâinile în jurul capului, ascunzându-mi fața în iarbă. Câinii nu s-au ogoit, nici n-au atacat, au rămas să latre pe aceleași poziții. Am stat întins un minut, poate două, poate zece secunde...
În tot cazul, puțin m-am calmat. Încurajat de speranța că mai aveam de trăit, am urnit o mână, să pot vedea ceva. Juvinele s-au apucat de lătrat încă mai tare. Intrându-le în voie, nu m-am mai mișcat, am stat lipit pămîntului, până i-a chemat stăpânul, apărut ca din nouri. Cioban era un flăcăuan mai mare ca fratele, cu ochii umflați de somn.
– Bujor, Pârlog, Roșcatu... la mine! – a răcnit el de departe, după câteva șuierături scurte, înțelese nimai de el și lighioane. Câinii, încetinind mârâiala, au dat din cozi și i-au răspuns cu diferite urlete, fără retragere. Doar când baciul s-a dat aproape și i-a lăudat, au jucat din cozi și s-au împrăștiat mulțumiți care încotro, să-și îndeplinească mai departe slugarnicele misiuni.
– Ați pățit șeva? – a întrebat baciul, uitându-se ba la mine, ba la fratele, care se apropia cu bâta-n mână. – Nu, da niși mult nu mai era – a răspuns Ukil pentru amândoi. – Îs răi tari câinii iștea a voștri.
– Asta-i drept. Aiștea niși di lupchi n-au frică. Să trag din sămânță...
– Te-am auzit cum îi strigai... V-o unu Zvărleanu n-ai? – Nuuu! Tu și?.. Am un țîncușor... Bun tari, foc, nu altșeva!.. Nu îndrăznesc. Ñi-i și rușini, moș Vasîle încă-i jiu ... ari ani di trăit. Chiar și mort să șie, nu pot să numesc un câine ca dânsu. Eu îl uvajăsc* tari pi omu șiala.
– Pi undi erai, de-ai apărut tucma acu? – Adorñisîm sub niști tufari, dacă nu treșeți voi pe-aișea, nu mă mai trezeam păn disară. Astă noapti am făcut o chileală cu fratele... Da tu, ai vrut cu ghioaga s-alungi câinii? – Da, să-i împrăștii măcar oleacă, că tari urât fășeau... – Tot voi i-ați stărnit, cu fuga. Trebuia să vă opriți, să așteptați o leacă, și ii sânguri se îndepărtau. Frati-to o făcut ghini că s-o culcat cu fața-n jios, altfel putea să-l muște v-o unu. Câți trec pi aișea, toți fac o sîngură greșală, o dată, că pi urmă prind la minti. Digeaba mânânși cartea la școală, dacă nu știi să ti păzăști di-un cîine. – Dacă era numa unu, îl mâncam în doi di jiu, fără sare... Da fără învățătură omu diparti n-ajiunji – s-a apărat fratele, pricepând unde bătea flăcăuanul care demult nu mai călca pragul școlii. Atunci nu știam eu, care din ei avea mai multă dreptate, eram epuizat. Voiam să ajung acasă, să scăp de stresuri. În noaptea ceia m-am culcat devreme. Am adormit momentan. M-am trezit pe la miezul nopții asudat, gâfâind, cu mintea încâlcită în coșmaruri cu lupi, zmei și zgripțuroaice cu cârlige-n nas și mutelci pe urechi. Am ieșit afară, am tras câteva guri de aer și m-am întors la pat. În restul nopții obsesiile nu s-au mai întors, până dimineață le-am și uitat.
A douăza alte gânduri mă preocupau. Cineva lustruia clopotul de întâi septembrie.

În fine, ziua ceia greoaie ne-a servit. În următoarele veri pripoanele noastre zburau ca rachetele spre mijlocul iazului, undițele aruncate cu atenție nu agățau nici firele de iarbă de pe mal, iar dulâii de pe dealuri se salutau cu noi ca și cu nepoții lui Buzdugan. Pe noi, frații, boala prinsului nu ne-a părăsit nici azi. Fiecare ține în casă o undiță, două... gata și la trei de noapte in largul dobândirii să fie aruncate.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!