agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 371 .



Timpuri și destine
proză [ ]
Greșuri. Capitolul 18

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cantemirdva ]

2021-01-30  |     | 




GREȘURI (produse agricole, rămase după recoltare)
...Colhozul ” Puti c communizmu” ( CAP Calea comunizmului) deja poseda proprietăți considerabile. Aparte de fermele de la Bărăneasa, se construise una mare de vaci de lapte în vârful dealului Baimacliei.
Ca ceasul funcționau două brigăzi de tractoare și una de camioane. Afară de grâne și popușoaiele strategice, bani buni aduceau livezile, grădinile... dar nu mai mult decât viile și plantațiile de tutun, ce se măreau din an în an.

Giganții industriei alimentare, aflați în mare avânt economic, cumpărau cu banul jos produsele colhozului toate laolaltă, fără mofturi sau șmecherii.
Imensa patrie-mamă înghițea tot ce era de mâncat, băut, fumat... Colhozul avea de făcut doar una – să îngrijească bine dealurile satului. Asta și făcea. Roadele răsplăteau munca, acopereau cheltuielile, mai dădeau și beneficii, din care se plăteau premii și al 13-lea salariu.

Generosul pământ basarabean îndestula planul, statul, hoții dinăuntru, din afară... cât și nevoiașii din mahale, care nu se rușinau să iasă la străns de-a mâncării din urma culesului

***

Nevoiași eram și noi, chiar de aveam două case cu antenă mare, radiolă și televizor. Până la urmă, cred că alergam dealurile în căutare de dobândă mai mult din instinct. Pe de altă parte, activitatea dată avea importanța ei juridică.

Câte-o dată, toamna, tătuca se mai scăpa la de-a întregu, mai ales la popușoi – hrană esențială, tare întrebată de oricare orătanie din gospodărie.
Popușoii ceia aveau istorioara lor. Câmpurile întinse ale colhozului nu erau cum se arătau pe harta hotarelor, mai aveau gropi, lăsături, văgăune. Începând cu aratul, tractoriștii nu se mai băgau cu plugul într-însele – unii nu vroiau, alții nu puteau.
Tatii îi era milă să lase fără atenție postatele celea înnegrite de humus. Le ara, le boronea, le semăna, tot el le și cultiva.
Toamna, combainerul nu mai ajungea pe-acolo. Cineva trebuia să rupă știuleții cu mâna, să-i care la remorcă... Așa operație nu făcea nimeni. La popușoieraia nestrânsă de pe dealuri, nimeni nu mai ducea contu la câteva coșuri de ciocălăi lăsați prin borțile lui Zuralău (porecla de tractorist a tatii).
Ca să nu cadă pradă la gospodarii din sate limitrofe, tata îi aduna și-i aducea cu tractorul acasă, fără să audă de la cineva un cuvânt de împotrivire. Bineînțeles, nici el nu se băga cu sacu plin în ochii șefilor.

De facto*, știuleții ceia nu proveneau din furat, de iure*– da. De-atâta, după ce se termina de recoltat un lan mare de porumb, teteica ne ducea să ne arăte la lume, chipurile – adunam și noi din urmă. Ne scotea de două ori în toamnă, ne rupea și de la școală, să știe și învățătorii de operațiunea în cauză. Mama bănuia, se învinețea... apoi repede-i trecea.
Mare treabă nu făceam noi pe-acolo. Dacă adunam doi-trei saci de babe*(știuleți mărunți, cu boabe rare), boieri eram. Eu personal nu simțeam răspundere față de însărcinarea dată. Ce rost avea să măsor dealu de-a lungu și de-a curmezișu, când podurile la case se lăsau de știuleți cât cotul?

Ne mai duceam și la răsărită, din voia noastră. Acolo era altă gâscă, mai ales dacă ne nimeream pe urme proaspete de combaine. Alergam după roate mari cu limba scoasă, să adunăm semințe mășcate, de prăjit la tigaie.

Cea mai bună treabă o făceam la vie. Din urma culesului rămânea o grămada poamă. Din greșuri adunate de noi teteia mai făcea un butoieș de vin tare, de care-i plăcea lui. La Hășcăna* (zona cu vii a CAP) aveam omul nostru – țața Finica, care lucra acolo demult și știa cum răsufla fiecare tufă. Într-o sară, trecu ea pe la noi, să o înștiințeze pe mama de terminarea culesului.

– O rămas poamă, dragă... – îi povestea ea mamei agitată, din ochi scîpărând scântei. – Da trebue di dus râpidi, înainti de a tăbărâ străinii.
– Îi trimăt, Finică, chiar mâine de dimineață, tăman acu îs liberi di școală. Chiar mulțămăsc că ne-ai dat de veste. Da undi să ducă?
– Anu ista poamă o rămas peste tot, da ei să între la izobelă* (soi de struguri, numit și Lidia, și căpșună), lângă șușauă* (șosea), în capătu dinspri brigada di tractoari. Acolo am terminat azi culesu. La masă brigadiriu o adus un bac di jin dulci di la Cania și o șinstit fimeili, ca ultima zî. Le-o amețit pi toati ca pi găini... Rândurili di la urmă s-o cules a lehamite... – Da-a-a, așeia poamă!.. Tari bun hin esă dintr-însa... ca pintru cucoani. Numaidicât am să trumăt băieții, mâine, pi întuneric.
– M-aș duși și eu cu dânșii... Nu pot, lucrez.

După plecarea cumnatei, mama l-a trimis pe Ukil la frate-său Manole, să-și trimită și el fetele la greșuri.

A douăza, când se lumina, noi treceam pe lângă brigadă. Până la destinație mai rămânea o juma de kilometru. Eram mulți, din urmă veneau și alții. La marginea izobelei ne-am rășchirat printre rânduri. Poamă într-adevăr era multă. Verișoarele cu vecinele lor și-au umplut căldările și au plecat. Noi, cu încă băieți din măhală, am rămas. La ce se vedea pe butuci, nici tancul nu avea cum să ne împingă afară din vie. Nu venisem pentru doi struguri de fudulie. Aveam planuri, eram pregătiți cu saci de celofan, mușamale, mâncare pe la amiază... După ideea de acasă, urma să adunăm izobelă ziua întreagă, ca sară să treacă teteia cu transport, să ridice toată dobânda odată.
Ziua bună se cunoaște de dimineață... La sfert de oră, căldarea era plină și la fratele, și la mine. Mai tare ne depărtam de șosea, mai multe greșuri găseam. Unul din vecini a dat de tufe neculese. La câteva minute, am dat și eu de vreo două. Nu mai culegeam în căldare, puneam direct în sac.
Când să ajung la ultima coardă încărcată, m-a strigat fratele, urgent. Lăsând pe loc sacul aproape plin, am alergat la dânsul. Înaintea lui stătea un șirag lung de butuci mari doldora de struguri negri-albăstrii, mășcați, aromați, neatinși.
Înghițind noduri lacome, am alergat mai departe, poate-l văd necules până la capăt. Mai încolo am dat de altul, tot așa de încărcat. Nu-mi venea să cred ochilor... Tot atunci am și strigat la fratele. El - fuga la mine. La juma de cale s-a oprit și... acolo a înțepenit. Atunci m-am aruncat eu spre dânsul.
La câțiva pași, pe două rânduri culese, în iarba mare de sub butuci se zăreau coșuri învârfonate acoperite cu frunze, de cineva ascunse. Până-n sară rămânea o grămada timp, acel cineva putea să vină mai devreme.
Decizia a fost să le mutăm cu câteva rânduri mai la vale. Așa am și făcut, semnele de la capătul rândurilor (doi lăstari lungi, agățați în șpaleri (stâlpi)) mutându-le mai la deal. Apoi ne-am întors la rândurile noastre și ne-am căutat de treabă.

Când bafta ne era mai dragă, a apărut un paznic, nu din cei de pe la livezi, ci tânăr, mușchios, cu mutră de pădurar și cuțit bandițesc încolăcit de șarpe, cu acul împuns pe o jumate de mână. Era el cu încă unul, și un căruțaș de la vie. Exact atunci ieșisem cu fratele la mușama, să răsturnăm la grămadă căldările pline. – Stați pe loc! – A strigat paznicul, de a răsunat în toată Hășcănaua.
– Căldărili jios, mâinili sus! Și căutați voi aiși? – Greșuri – a răspuns fratele, fără teamă. – Mâinili sus am spus, că acuș vă leg pi toți și vă duc la selsovet!
– N-aveți dreptu. Poama-i culeasă. Avem voie...
– M-ați întrebat pi mini dacă să poati sau nu? – Pintru și?.. Culesu-i terminat încă di eri... – Ești jinovat, și încă ti sporești? Acuș vă dau eu vouă dreptati. Ioani, ia adă frânghia din căruță! – Aaacu mă duc!.. Da șineva tre să-i ducă din urmă. Poati...
– La cum să poartă, am să-i duc drept la Leova la miliție. Îi legăm, îi dușim la podnaves*(șopron, depozitul brigăzii de vie) și de-acolo, cu mașina colhozului – drept la raion*(district administrativ în R. Moldova)!
– Da i-ai mai prins v-o dată pi-aiși? – Norocu lor!.. Dacă mai era și asta – îi rupem în bătaie, aiși pi loc...
Auzind de bătaie, trântași cum mă țineam, de frică, mai nu m-am udat în pantaloni. Fratele, înroșit la față, tăcea pitic, precis că-i zburaseră drepturile din cap. Tăceau și vecinii, de alt paznic aduși la grămadă.
– Da poati-i ierți, ca prima dată. Li scrii frumos familiile și li dai drumu, mai diparti selsovetu s-a lămuri. – Auziți și spuni omu ista? – a strigat paznicul înrăit, scoțind din buzunar un creionaș și o foaie boțită de hârtie îngălbenită.
Eram șase-șapte arestați. După ce ne-a înregistrat pe toți, Colea (străjerul) ne-a pus să cărăm poama adunată pe o singură mușama lungă și lată, adusă de la căruță de unul din companioni.
– Aveți noroc di izdavoi* (căruțaș), altfel nu știu și fășeam din voi – a zis paznicul la urmă. – Acu, dați-i drumu, pi șușa!* (șosea). Să nu vă mai văd pi-aiși niși când îi poama verdi... Am pus noi căldările goale la braț și am luat-o ușurel spre sat, aruncând în urmă priviri scârbite asupra grămezii arestate. Aproape de brigada de tractoare am intrat în fetească (tot culeasă), să adunăm ceva poamă, măcar de mâncare.


Vremea bătea în amiază. Am mâncat, apoi ne-am înșirat pe rânduri. Față de izobela noastră, feteasca n-avea mai nimica. Unde și unde zăream un cârcel-doi de bobițe mărunțele, și aceia trebuia de căutat, de aplecat pe sub butuci... Ce-i drept, erau galbeni, ba chiar băteau în roziu, copți-copți... și la căldare nu mai ajungeau. Tot căutând ”ziua de ieri”, ne-am dat drumul sub pisc. Vizavi, coasta de izobelă se vedea c-an palmă. Paznicii erau cam pe unde-i lăsasem.Văzându-ne, s-au apucat de urlat ca stricații. Suduieli rusești de-a lui Colea storoju* (paznicul) zburau până-n Hârtoape* (sat învecinat cu viile din zona Hășcăna)

Ne-am ascuns, retrăgându-ne spre brigadă. Careva din băieți au adunat ceva fetească și au plecat. Am rămas eu cu fratele și un vecin a nostru, tot cu frate și el. Nu ne dădeam duși acasă, parcă ne ținea ceva, deși nu aveam un plan concret. Eu personal vroiam doar să intru în ogradă cu o căldare de izobelă (și fratele cu alta), să o bucur măcar oleacă pe mama, că tare-i mai plăcea, cu tot cu coajă. – Diștepti o fost fetili... – a dedus unul din băieți. – O umplut în 10 minuti căldările și s-o dus. Acu stau cucoanili pi paturi și să uită concerte la tilivizor. Da noi, aldi haplea... ni dușim cu buzîli umflati acasă. Și-ar mai râde ele, să ne vadă cu căldările goali, pi sară... încă și scriși.
– Lista șeia, niși di closet nu-i bună – a subliniat fratele, apelând iar la drepturi. – Ca să dovidească șineva că ești hoț, trebuie măcar să cântărească poama șeia, ca să știe și jiudecata și-ai furat, cât ai furat... altfel, îți pune sare pe coadă. Poama șeia nu mai ajiunji la scladu* (depozitul) colhozului, cum nu-s eu popă. O lăsat-o pintru brigadir și pintru dânșii. Mai ghini nu mai dădeam di rîndurili șelea. Dacă ne dădeam mai într-o parti, acu aveam adunate o grămadea greșuri... Zâua nu cred să ducă ei poama în sat, numa la noapti. Nu mai pleacă de-acolo, a s-o păzască păn disară.
– Însamnă că stăm dijeaba a dedus vecinul Mitea.

Ne-am pornit noi acasă. Soarele se cam înclina spre asfințit. Când să ieșim din fetească, la șosea se auzi huruit de căruță. Ne-am tupilat. Paznicii amândoi, cu tot cu izdavoi, goneau caii spre sat. Asta momentan a schimbat situația. Făcând roată împrejur, ne-am întors la izobelă, unde nu se zărea figură de om. Poama noastră stătea grămadă, neatinsă. N-am rămas, ne-am dus mai departe, să adunăm de mâncare. Greșuri erau destule și pe-acolo. Am umplut căldările. Normal, trebuia să plecăm, dar nici unul nu se dădea urnit. Picioarele trăgeau la grămadă... La urma urmei, ce mare om mai era și Colea cela, cu brigadiru lui? – Stele-n frunte n-aveau, garantat... Ne-am mai ivit la mușama dintr-o parte, din alta...– țipenie și tăcere. Poate au uitat... poate aveau oamenii alte chestii, poate poama nu le mai trebuia?.. Speranța a prins la curaj. Ca să nu ne oftigăm în așteptare, am găsit niște coșuri destrămate, le-am prins cu sârmă cum s-a putut, le-am pus lăstari cu frunze la fund și – hai să le umplem.

Pornind într-o glumă, până-n sară am adunat binișor, da nu cum i-ar fi plăcut tatii. Idea de bază tot la grămada de dimineață rămânea. Se îngâna ziua cu noaptea. – Și fașim? – întrebă un mahalagiu. – Îi noapte, mutăm grămada mai diparte. N-o mai găsăști niși dracu...
– Colea ne-o luat sacii, și mușămălili, niși coșuri ca lumea n-avem...
– Asta-i izobelă, îi moali la coajă. De-acu-i bătută, dacă o mai mutăm odată, curge tot socu dintr-însa. O lăsăm așa cum esti. Dacă vin s-o ia storojii, norocu lor, dacă nu – a nostru. În grămada asta esti poamă di-ajiuns. O împărțim în două. Șineva trebuie să pleși în sat după tractor. – Mă duc eu, a zis unul din vecini. Tot atunci s-a și pornit.
Ceilalți, întrecare și eu, rămași pe deal în așteptare, stăteam cu ochii sticliți la șosea, urmărind cu îngrijorare după luminile ce apăreau și dispăreau de-a lungul viei mărginite cu drumul nou al Caniei. Oricare far putea fi al nostru, a brigadirului, sau a altcuiva fără atribuție la movila de izobelă.

Spre a noastră bucurie, paznicii nu s-au mai arătat. Pe la zece noaptea două lumini lungi au trecut de pe șosea pe drumulețul de alături. Era teteia cu vecinul și un frate mai mare a lui, tot din tractoriști.
Au tras teleșca* (remorca) lângă grămadă, au înșirat o mușama pe tot fundul, au împărțit-o în două cu o scândură lată pusă de-a curmezișul și – la treabă. Eu i-am șoptit tatii de coșurile ascunse. – Da unde să le mai punem și pe-așelea – a răspuns el încetișor, cam cu grijă. Eu am oftat. – Nu putem învîrfona teleșca. Dacă dă miliția di noi cu atîta pomăraie, ni închidi pi toți. – S-o lăsăm, la alții?
– Ei bun. Hai că vinim să le luăm mîine. Numa du-ti și vezi dacă mai sînt eli acolo, poate o dat șineva dî dînsîli.
Făcându-mi drum într-o parte, chipurile pentru nevoile mele, m-am strecurat la coșuri. Erau la loc.
Odată încărcată grămada, tatii i s-a părut puțină poamă. Atunci am cărat și coșurile învârtite, vreo șase la număr...

În acea toamna cu baftă, beciul nostru a primit în custodie un butoi plin ochi de isobelă curată – o bogăție rară în satul nostru. Pe la sărbători, după un păhăruț-două de roz parfumat, pe mama o apucau cântările...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!