agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 397 .



Timpuri și destine
proză [ ]
Școala. Capitolul 17

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cantemirdva ]

2021-01-28  |     | 



Alte însemnate peripeții în vara ceia nu s-au mai petrecut. În luna august mama deja avea cumpărate atributele de școală. Învățătoarea ne făcuse o vizită acasă, mă înregistrase în caietul ei, vorbise cu părinta, cu mine, mi se uitase în ochi, în obraz... Au mai discutat ele și la poartă, s-au înțeles în toate, fără ca niciuna să mă întrebe și pe mine, dacă mă interesa măcar cât negreața sub unghie școala lor obligatorie. Învățătoarea ca învățătoarea, da mama?.. Așa o ciudă aveam atuncea pe dânsa, că-mi venea să fug de acasă, să trăiesc în vale, cu moșii, tot restul vieții.

Când rămase o jumate de lună până la școală, mi s-au schimbat ochii, fața, pielea de pe mâini... m-au apucat și grețurile – gălbenările dăduse peste mine. A doua zi am și plecat la Leova la spital, tot cu mama, săraca. Ea săracă, da eu...
Am stat și acolo o lună întreagă, zilnic alintat cu bunghi și injecții de tot felul, nemaivorbind de picurătorile scurse în mine până în ultima zi de spitalizare. Spurcăciunea de hepatită, chipurile intrase în sânge prin seringă contaminată încă la spitalul din capitală.
Tot în luna ceia mă săturasem și de dulce, pe ani înainte. Țața Natalia, vizitându-mă în fiecare zi (de parcă n-avea ce face pe acasă), mă ținea la control cu mare stricteță. Nu pleca de la capătul patului, până nu-mi vedea golit păhăruțul cu miere. O înghițeam cu de-a sila, așa cerea medicina și nu numai.

Am ajuns la școală cu două săptămâni ma târziu de întâi septembrie. Clasa deja învârtea cu penița litera ”a” și ”u”, eu doar învățam a lua cu tocul cerneala din călimară. Învățătoarea m-a prezentat. Aruncând sfiiții ochi în încăperea spațioasă, m-am prins că toată clasa era plină de mutrișoare cunoscute de pe șleah, de pe rusca, de la mine din mahala, și de peste râpa de la bunica până dincolo de alde Roșca. Așa se arăta a întăia ”A”, cu 32 de fete și băieți. Mai era a întâia ”Б”- încărcată cu râvnitori de carte din Butuceni, Rotundu si careva de pe Șleah, și ”В”, adunată dintr-un pumn de băieței cuminciori și o droaie de fetițe zbânțuite din Valea Lărgii, Măcrești și vatra Butucenilor.

Aurora Ivanovna m-a primit cu bunătate și înțelegere. Era o femeie înaltă, prezentabilă, frumoasă, cu vorba dulceagă plăcută, mereu însoțită de un ”ce” ascuțit sunător, categoric deosebit de ”și”-ul nostru de limbă lată. Învățătoarea purta haină bună, pantofi negri ascuțiți în bot, cu tocuri nu prea înalte. Avea fața blândă, zâmbitoare, cu nasul drept, sprâncene subțiri arcuite, părul negru strâns în coc rotund. De sub buzele-i vopsite subțirel într-un roșu aprins se iveau două șiraguri de dinți albi sclipitori. După ale mele viziuni, dumneaei era cea mai frumoasă femeie din sat, după mama.

Întârzierea mea a costat-o pe biata profesoare o grămazia nervi. În fiecare zi stătea aplecată deasupra mea, purtându-mi ușurel degetele încleștate de tocul cu peniță, încurajându-mă să scot la capăt rânduri de bețișoare, liniuțe, oușoare... Tare greoi și neglijent mai eram la scris. La o săptămână de studii, săracul caietul meu de caligrafie suferea ca după bătălie. Tot era în pete de cerneală din călimară zburate, ca bombele din avion împrăștiate, mâzgâleli cu linii îngrășate, câmpuri albe devastate, rânduri călare unul peste altul claie adunate...

Două lunișoare bune s-a muncit diriginta cu mine, până m-a scos la malul scrierii. La citit și la socotit nu i-am făcut dureri de cap. În acele materii mă simțeam liber, doar cu o mică paranteză – mă sufocau poeziile, mai ales când trebuiau învățate pe de rost. În săptămâni numărate, i-am ajuns din urmă pe ceilalți cărturari, pe unii i-am și întrecut.
Clasa s-a dovedit a fi tare. Pe când alții de teapa noastră încă numărau degete, noi ne jucam cu sutele, miile... De exemplu, eu ajungeam la milion, Ionel de pe șleah se ridica ”tucma la acardion*, numa că nu putea da din clape”.

Văzut de mine, lăcașul cunoștințelor se demonstra o clădire imponentă, lungă și lată, cu un singur etaj, veche, dar în stare bună: curată văruită podită, cu clase spațioase, tavane înalte, uși groase și ferestre luminoase. Înăuntru se aflau șase clase, cabinetul botanic împreunat cu chimic și fizic, cancelaria și biroul directoarei.
Aparte de clădirea principală, mai erau câteva corpuri adiționale situate în apropiere, plus încă unul ce se construia în curtea școlii, alături de atelierul de muncă. În coasta zisului atelier se înșirau depozitele de cărbune, lemne, bănci stricate, maculatură, lighene, căldări sparte și alte ruginituri adunate ca fier vechi.
Școala toată se mărginea cu două drumuri, unul mai mic ducând spre Butuceni, altul mai mare constituind strada centrală a satului, venită din șleah cu continuare spre Valea Lărgii.
Viz-a-vi de corpul directorial, de-a lungul drumului principal se afla spațiul sportiv cu teren de fotbal voleibol baschetbol, groapa cu nisip pentru sărituri, un par înalt de cățărat și alte simple dispozitive ale culturii fizice.

Viața de elev nu părea atât de închisă, cum eu o imaginasem în floarea libertății. Fără îndoială, la început mă simțeam încătușat. Îmi venea nespus de ostenitor să stau neclintit în bancă, aproape ceasul întreg. Pe divali nu mai dădeam târcoale ca înainte. Toată ziulica eram ocupat cu știința. Colea cu Teodor învățau în primul schimb, eu cu fratele – în al doilea. Ne vedeam rar, de departe...

În primele săptămâni, la ora de plecat, încă din ogradă nu mă ascultau picioarele. Țineam, rezistam... uneori mă sufocam. La lecții mă presiona învățătoarea cu caligrafia, acasă – mama cu mustrările ei educative, mai punându-l și pe fratele în drepturi de revizor. Nu mi-a fost ușor deloc, dar...
Deprinderea îl îndoaie pe om, așa a procedat și cu mine. Aparte de asta, școala m-a interesat: cu științe nemaiauzite, mutre până atunci nemaivăzute, băieți, fetițe, distracții, competiții, ce nu lipseau nici în clasă, nici afară. Îmi trecuse urâtul, mai ales că eram cu fratele alături. El îmi ținea steagul și la școală, și acasă. Unul tata nu se amesteca în studii, rar când intervenea și el cu ușurele adausuri disciplinare.


Într-o zi de lecții, după pregătirea lucrului pe-acasă, am ieșit cu fratele la drum. Nu plouase o grămada vreme. Pe urmele de tractoare stătea colbul adânc de-o palmă. Eram singuri. Plictisiți de învățătură, ne-am apucat de alergat, lăsând în urmă interesanți nourași de praf. Intrigați de fenomen, făceam grămezi de țărână și băteam în ele ca-n minge. Ceva n-a mers pe dreptate... Atunci a fost, când ne-am apucat noi de aruncat cu pumni de colb unul în altul, de ne-am făcut suri ca dracii.

La colț la Țicău s-a auzit tractor. Cu tractorul cela n-aveam treabă, la ora dată teteia nu nărăvea să treacă pe-acasă. În amiaza ceia s-a întâmplat invers, numai că mecanizația s-a oprit la poartă la țața Ioana. Ocupați cu bombardările, noi asta n-am observat. În schimb l-am văzut pe tata la doi pași în toată statura lui, cătrănit de tot, cu o bucată lungă de hripcă în mână. ”Nouru ...” – doar atâta am auzit. Când ne-a luat la măsurat de-a lungul și de-a curmezișul, zbura praful de pe noi mai dihai ca din harbujeii de țărnă.

După ce ne făcu parte dreaptă la amândoi, teteica urcă în tractor și plecă în drumul lui, fiind doar în trecere pe lângă casă. La ce-i trebuise lui să meargă anume pe lângă noi, când spre Rusca duceau atâtea drumuri?
Numai se îndepărtă tractorul cu tata, mama apăru în poartă, cu o mătură în mână, dispusă și ea să ne croiască. S-a uitat la noi, apoi din urma tractorului. A înțeles. Ne-a băgat în ogradă. Într-o oră am dovedit să ne scăldăm, să ne îmbrăcăm, să mâncăm, și pe poartă să zburăm. La școală fratele a povestit cazul. Toată băiețăraia de pe stadion se uita cu admirație la noi – dezbrăcați la jumătate, cu spinările însemnate de crucile armatei roșii.

Întinsa toamnă a primului an de carte a dat direct în omăturile așteptate. Iarna îmi plăcea la nebunie. Încălțam ciobotele cu ciorapi și obiele, îmbrăcam paltonul, înfundam căciula pe cap, legam fularul sub gulerul îmblănit și ieșeam la rupt troiene. Mănuși nu aveam năravul să port încă de mic, să fiu ca tata bărbătos. Situată nu chiar în mijlocul satului, școala, ca distanță, avantaja mai mult Valea Lărgii și baza Butucenilor, decât Rusca, respectând prioritățile centrului. Una era să ajungi la ea din hatul Lărganei sau din fundul Măcreștilor, altceva – din mijlocul satului. Casa noastră, situată mai aproape de șleah decât de Rusca, se afla cam la un kilometru jumate de școală. În timp uscat un asemenea interval nu cerea mare efort. Mai complicat era după ploaie, iarna pe viscol, apoi la topirea zăpezilor. Mă plâng eu... Ce-ar spune Vasica, care frământa zilnic drumurile de două ori mai mult?

De obicei, după zăpezile frumoase veneau glodurile urâte. Într-o seară, venind de la școală, la colț la Țicău i-am dat mâna la o fată din clasă. Ideea-mi era să înconjurăm împreună o băltoacă adâncă. Mare ajutor n-am făcut. Fată m-a înșfăcat de braț și m-a tras după dânsa, pe altă parte a drumului – mai riscantă, dar cu mai puțin glod.
Aproape de casă, lângă altă băltoacă, iar am încercat, dar și atunci ea m-a apucat prima. (Puștioaica era cea mai sportivă din fetele și băieții de sama noastră – juca și fotbal dacă trebuia, numai nu se trântea...)
Apoi eu am intrat pe poartă, dânsa a plecat mai departe, că trăia pe Rusca. Din urmă a pâșit în ogradă și țața Finica, cu două căldări de apă. În casă mătușa imediat a intrat în vorbă cu mama.
– Ai văzut șeva pi fereastră, Cati? – L-am obsărvat pe băiet cu o fată, da n-am văzut precis...
– ... Mai în scurt, eram eu la fântână, scoteam apă. Fata-i Maria lu Badea Neculai Lavruc. Să vezi numa, cum îl ducea pi Ego de mână, cum îi purta de grijă pe muchia bulhacului... păn lângă poartă. Mergeam din urma lor înșetișor și-i urmăream. – Cum di ti-ai ținut și nu ti-o apucat vesălia? – a zis mama râzând. –Dacă ne uităm mai ghine, fata ari tot dreptu...
– Așa-i, dragă! Badea Neculai lu Andrii îi vine moș di la mămuța Tecla. Fata îi vine lu Andrii verișoară, da băietu-i vine fetii ca nepot.
– Așa-i, așa-i... Ai dreptate! Asta se întâmplă în familii mari... Și Ukil are mătușă di sama lui, tot fată de-a lu badea Neculai, Clemența are altele două, din care una – a lu badea Zaharia, Andrușelu are doi moși: și de la badea Neculai, și de la badea Zaharia. – Numa Mișulică n-are, da niși nu-i trebuie. Poate l-a strânge Dumnezeu, că tare se mai chinuie... O rămas numa chelea și osu dintr-însu... și tu, Cati, ești tari năcăjită, mai râzi tu, mai mult în silă...

În primăvară, fratele Mișa a decedat. Tata a retezat crengi de pomi din grădină, a făcut mese în ogradă... La cimitir a plâns și a bocit o singură femeie. După înmormântare părinții s-au înviorat. La praznicul de patruzeci de zile mama s-a luminat la față, s-a luminat și casa, și colțul de chiler a răposatului, pe locul căruia s-a ridicat o sobă cât jumate de perete.


Clasa întâia am terminat-o cu note pozitive, doar cu un trei la caligrafie, unul la desen și altul la citire (din cauza poeziilor). Mama m-a criticat o săptămână, zi la zi. Fratele era pe cal alb, numai cu patru și cinci. Fericit cum se vedea, a pus mâna pe săpușoara lui și a plecat la brigada școlărească.

Se părea că rămasem liber, dar nu era așa. Am fost însărcinat să am grijă de capră. De două ori pe zi trebuia să o scot la râpă, la păscut. Ia chin, ce-am avut cu cornorata. De acasă păn divali se cățăra pe toate gardurile, se băga în grădini după ce-i poftea inima ei. Nu cruța un lăstăraș, o crenguță mai finuță în cale... făcea ce voia, mai și împungea. Avea niște coarne lungi, ascuțite... Ferească Dumnezeu să i se bage cineva înainte, când îi intrau dracii în frunte, și asta se întâmpla odată-n juma de ceas. Numai după ce o văzusem dată la rînd* (la păscut), m-am dispus și eu să profit de ceva libertate.
Nici atunci n-a fost cazul, mama dovedise să umple ograda cu boboci.
Fratele făcea bani cu ciocanu, eu trebuia să mă țin din urma gâștelor. Nu aveam când da o fugă la livadă. Ce mai... Începutul verii s-a arătat urât tare, și asta mă oftiga. Unica alinare era iazul de la râpă, făcut de curând pentru a-i scădea din adâncimea înfricoșătoare a hăului de lângă bunica. Acolo am învățat a înota, să rămân cu măcar ceva folos de la vacanța încărcată de obligații. Și totuși, concluziile au fost grăbite.

La sfârșit de iunie, brigada școlărească a trecut la cules vișine, în a noastră livadă. La așa lucrare s-a găsit loc și pentru mine, sub răspunderea fratelui. El m-a solicitat în calitate de ajutor, tot el m-a recomandat șefului de brigadă ca elev harnic și disciplinat. Am fost acceptat, ca roada adunată de mine să fie scrisă pe numele fratelui. De asta nu retrăiam, banii oricum îi primea tata.
Culesul dura de dimineață până la două. Lucrarea nu era așa de romantică, cum suna. Adunau kilograme băieții ușurei, iuți și cu mâinile crescute drept din umeri. Cât lunganii se hlizeau pe sub poalele copacilor, eu cu fratele puneam vârfurile. Acolo era capica. În șapte zile de cules, în doi am câștigat 28 de ruble, bani buni in acea epocă de avânt socialist.

În continuare, Ukil a rămas să lucreze la brigada școlărească, eu am fost trimis pe două săptămâni la Leova, cu misiune specială. Țața Natalia avea nevoie de o persoană de încredere. Nu m-am decepționat. Eram curios să văd orașul cela mai de aproape, fără grabă, deși nu înțelegeam un lucru. De ce draga mătușă m-a ales anume pe mine, cu atâtea nepoate de înaltă confidență în jurul ei? Era Anișoara, Natalița... – fete mari, disciplinate, grijulii... vorbeau frumos, aproape românește, știau și rusește... În fine, m-am dus – la teteica Andrii în casă ordinele nu se discutau, nici când el personal n-avea atribuție la unele din ele.

Leova, fiind centru districtual (raional), obștesc și statal, în ochii mei se prezenta ca un sat mare-mare, cu câteva clădiri de două-trei etaje și multe sute de case obișnuite, în mare parte construite după stilul vechi nemțesc. Populația (o amestecătură de oameni de toate națiile) vorbea moldovenește, rusește, bulgărește, evreiește... și un dialect indian. Țața Natalia trăia cu badea Gheorghe în casă cu prispă, lângă o stradă mare. Tot cu ei trăia și odorul lor Igor, care încă se învăța a merge pe brânci. Anume el era motivul mutării mele la oraș, temporale. În timp ce mătușa se afla cu lucru pe la școală, iar miliționerul se fugărea după bandiți în toată adunătura de mahale, eu aveam împuternicirea să-i port de grijă vărului, să-l legăn... să nu-i audă gura vecinii. Înainte de a-și da odrasla pe mâna mea, mătușa mi-a arătat, m-a instruit, de trei ori la rând m-a pus de am repetat...
Totul se arăta simplu și ușor. Într-un fel mă și bucuram – scăpasem de bobocii de acasă.

Programul de lucru a mătușii dura câteva ore de dimineață. După doisprezece era acasă. Restul zilei se ocupa ea de verișor, pe mine deranjându-mă doar în caz de avea multă treabă. Câte odată mergeam în centru, la promenadă. Ea cu badea Gheorghe intrau la film, eu rămâneam afară, cu vărul în calească. Igoriok era un băiețaș rotunjit la obraji, hrănaci, greoi ca un pietroi, serios la înfățișare, supărat – de parcă nimeni nu-i dădea mâncare. Îl hrăneam, când flămânzeam eu. Cum numai vedea sticla cu biberon în mâna mea, imediat se înveselea, înșfăca vasul și singur îl golea. Asta pe mine, ca dădacă, mă aranja. Cât el mânca, eu făceam o roată în grădină. Mă uitam pe la copaci, aruncam ochii și pe la mahalagii. Sărăcie de fructe, ca acolo, nu văzusem la viața mea... Pomii din zonă sau erau culeși, sau încărcați cu verzături.
Pe lângă dorul de mâncare, vărul mai avea un nărav. Tare-i plăcea plimbat în calească. Și asta îmi convenea. Cum se sătura de învârtiturile din ogradă, îndată-l apuca vânzoleala. Adică, se cerea la drum. Deschideam larg portița, o înțepeneam jos cu piatră, îmi făceam viteză și – cu tot cu văru-n calească – zburam printr-însa ca vântul. Manevra ne interesa pe amândoi. La dâmbul de la poartă, Igoriok a meu icnea de satisfacție. Atunci îl vedeam și eu că știe a râde.

Trotuarul din drum deschidea perspective. Acolo ne aflam în largul nostru. La viteză mare, nemaiavând loc în calească, Igoriok strângea pumnii și se avânta cu putere înainte... Precis că voia să zboare. Odată, l-am scăpat... Noroc că aterizase pe iarbă, alături de trotuar... S-ar fi speriat el puțin, dar n-a plâns. Asta mi-a plăcut. Vărul se arăta pățan de-a nostru... De știa mamică-sa, de care școală trecea el la mine???... În ziua ceia am consemnat curajul vărului cu înghețată, pe banii mei cumpărată. I-am dat și lui, pierzând, în rușinoasa neglijare, strictețea onoratei profesoare.
Nu-i exclus că ultima mea afirmație ar părea dubioasă. O morojnă costa cât o pâine. De unde, mă rog, aveam eu așa parale? – Le găsisem, pe un pervaz, în casă. Mai observasem pitace* albe și în alte locuri. Oare chiar mătușa nu mai avea loc în portofel, de le împrăștia în toată casa? – Delicata Fortună mă păștea mai dinainte.
Odată, fiind numai eu cu vărul, am dat o roată prin odăi – o procedură nevinovată, lipsită de careva idee abuzivă. Interiorul se vedea curat, cu gust mocănesc îmbrăcat, aranjat, cu toate obiectele și lucrușoarele așezate pe la locurile lor...
Tot apreciind plăcutul anturaj prin colțurile mai vizibile, am dat de bani, din nimereală. A doua oară norocul dădea peste mine, în aceiași casă, în mai multe locuri odată. Pe-o măsuță am găsit două copeici de 10, pe un dulăpaș - una de 15. M-am uitat și pe pervazul de altă dată.
Acolo lucea în umbră una de 20. Am luat-o între degete, m-am dat la lumină, am ridicat-o deasupra ochilor... și nu m-am ogoit, până n-am studiat-o de-a măruntul.
De morojnă* (înghețată) uitasem, altceva îmi flutura mintea. La vederea mea, copeica – mare și strălucitoare – se arăta bună de pitac, pentru Colea. La ariol el cu dânsa avea de câștigat buzunare de bani. Sacrificând-o în favoarea celorlalte, rămase la locurile lor, am ascuns-o sub un dulap, să n-o cheltui până la așteptata plecare.

Într-o seară, cam la două zile după comoara găsită, Natalia Nicolaevna, nitam-nisam, m-a luat la întrebări. – Săptămâna trecută lăsasem pe pervaz 15 copeici. Acum, nu-s!...
– Eu le-am găsit... – Așa ceva nu există!.. Poți găsi pe trotuar, pe stradă... numai nu în casă la cineva. Chiar și pe drum, un lucru găsit nu-i al tău, trebuie întors persoanei care l-a pierdut. Unde-s copeicile? – se răsti mătușa, uitându-se la mine ca la un boseac* (huligan) de pe marginea râpei, poate și mai urât.
– Am cumpărat morojnă... – răspunsei, cu ochii în podea. – Bine că așa... și nu le-ai pierdut la ariol. – Eu nu jioc ariolu! – Poate... Dar mult nu ai până la moșii din vale. Te duci pe la dânșii?
– Da, și am să mă mai duc! – Păi vezi?!.. Ei la așa ceva îs meșteri. La lucruri bune capul nu-i duce, dar la nebunii – poftim, cât încape... Altă dată, să nu mai pui mâna! Cere de la mine, o să-ți dau... – Nu umblu cu cerutu... – Cum să nu?!.. Ce să mai vorbim?!.. – ...Mândrețe de-a lui bunelu Grigoriță. Auzi Gheorghi, ce spune băiatul?! – a exclamat mătușa, văzându-și bărbatul intrând pe ușă. – Ce spune, Natalia Nicolaievna? – ...Că-i e rușine să ceară de pomană. – Maladeț!(bravo!) Așa trebuie să fie un bărbat!.. Auzindu-l, mătușa, revenind la autentica-i blândețe, a dat în râs. Badea Gheorghe, pictat de întrebări, se uita ba la soție, ba la mine, ba la Igoraș a lui, pe care precis că-l durea la fes de hohotele mamicăi. Ar mai fi aflat oare (pe urmă) omul legii, de motivul veseliei?.. În tot cazul, atunci, soție-sa, de mine nu i-a mai spus nimic.

Fortuna (ursita) banului mi-a întors spatele, în schimb mătușa, descoperind sfiala zăcând în mine, în fiecare zi mă întreba de înghețată, dacă o voiam sau nu. În caz de ”da”, îmi dădea bani să o cumpăr. Buna înțelegere a dominat anturajul până la sfârșitul slujbei. Într-o sâmbătă, badea Gheorghe, fără să-mi arăte măcar o dată pește de la Prut, m-a adus cu motocicleta lui la a noastră casă.

P.s. Zătritul pitac, sub dulap uitat n-a fost, nici La Colea n-a ajuns. I l-am împrumutat fratelui, să-și dea mâna cu azvârlitu. Tot antrenându-se cu el prin grădină, l-a scăpat într-o grămadă de hripcă putredă. Am răscolit-o în doi toată, și nu odată. De copeica albă n-am mai dat, a înghițit-o pământul. Numai în anul următor a găsit-o fratele, din întâmplare, săpând în grădină, asta fiind cu totul altă istorie.

În săptămânile lipsite, acasă nu se schimbase mai nimic. Bobocii îi luase în primire Clemența, la o mână cu Andrușelu. Fratele rupea dealu cu sapa. Eu mă învârteam în ogradă, în grădină, cu treabă și fără, doar să omor plictiseala. Am trecut și pe divali.
Moșii lucrau la vie cu țața Finica. Acolo nu mai era ca înainte. Nici eu nu mai eram bazavenchiul verilor trecute. Poate crescusem, poate școala mă stricase, poate sejurul de la Leova mă influențase...
În tot cazul pierdusem interesul față de vechile năzbâtii, noile acte scurmându-mă la minte. Mai întâi de toate, voiam să fac bani, nu de dragul lor, ci din ambiția de a-i dobândi, deja înțelegându-le marea putere. Bani făcea tata, moșii, fratele... Satul întreg alerga dealurile după bani... Cu ce eram eu mai prejos ca alții, la mușchii care-i aveam?!..


În august, brigada școlărească a intrat în plantații de tutun. Acolo am poposit și eu, tot pe lângă fratele, că singur încă nu puteam figura în liste. Planta în sine avea formă de brad îngroșat, numai că, din tulpină, în loc de crengi îi creșteau frunze, și deasupra floare, în timpul ei de maturizare. Vârfurile n-aveau valoare – odată îmbobocite, se retezau, ca vlaga plantei să pătrundă în frunze...

Prima zi am fost la tăiat floarea. O armată de băieți (mai mari ca mine, și ca fratele) înarmați cu seceri, capete de coase și cuțite lungi, înșirați în formație liniară, căsăpeau din mers tot ce în a lor cale se înălța, ca mugur sau floare. Care pățan nu se vedea cazac în câmpul cela de bătaie... Cel puțin eu eram gata să alerg măcar și anul împrejur, și cuțitoiu-n pumn. Asta impulsa bravura, se mai și plătea.

Florile erau floare la ureche. Lucrul nostru de bază consta în a culege frunzele mature de tutun. Plantațiile se aflau în multe locuri, nu departe de sat. Ne ridicam din pat pe întuneric. Luam geanta cu mâncare și plecam, pe jos. Înainte de răsăritul soarelui eram pe câmp. După repartizarea parcelelor, ne apucam de lucru. Luam fiecare câte două rânduri. De la fiecare plantă rupeam primele 4-5 frunze din josul tulpinii, le așezam în ordine una peste alta și le lăsam grămăjoare între rânduri.

Culesul dura trei-patru ore, după care făceam pauză. Spălam cu săpun mâinile, fața, și – la mâncare. Acolo era problema. Planta emana o substanță cleioasă amară-amară. Amestecată cu colbul de pe frunze, se făcea lipicioasă de tot. Odată încleștată de piele, nici săpunul n-avea ce-i face. Așa și mâncam, în două cu amăreală. Între timp, se apropia camionul sau tractorul de cărat tutunul cules la uscătorie. Totul părea organizat, dar la apariția transportului întreaga brigadă școlărească zbura, dealul clocotea...
Trivoga (alarma) se datora sacilor de pus tutunul cules, aduși cu primul transport. În realitate, erau niște bucăți mari de câlț dezhocate și flocăite, după care tutunarii noștri își rupeau gâtul, numai să apuce ceva din ele. Se aruncau ca zăpăciții înaintea mașinii sau a tractorului, din mers se cățărau pe roți, săreau peste borduri... Odată văzuți sus, apucau cât le încăpea în brațe și aruncau jos, la companionii de echipă. Se brânceau, se poticneau, cădeau, se încâlceau în zdrențele celea... se și băteau. Primele două-trei zile alergam și eu cu fratele după gloată. Puține șanse aveam să ne măsurăm puterile cu hojmalăi din clasele mai mari. Cu moșii ar fi fost altfel, însă erau departe.
Cine ne-a ținut scutul dreptății, a fost Vasile Lavruc, un văr al tatii – simpatic, dezghețat, multilateral dezvoltat, cu mare înclinație asupra sportului. Atunci el trecea în clasa noua. Fiind ajutor a șefului de brigadă, împărțea rândurile de cules, cântărea sacii plini, ducea evidența la cantitățile adunate de fiecare...
– Voi, să nu alergați după alții! Culegeți! Culegeți cât puteți, că saci vă aduc eu – așa-i fu vorba lui Vasile într-o dimineață.
L-am ascultat. Cât ceilalți se îmbulzeau lângă mașina venită, noi culegeam în voie. După pauza de masă am mai cules. Între timp, a apărut și el cu ceva subțioară. – V-am adus doi saci, să aveți unde pune frunze, la început. Peste o oră vă mai aduc. Să nu-i legați, o să vi-i leg eu, să încapă mai mult.
– Da cum a să-i cărăm la cântar? – s-a îngrijorat fratele. Nu trebuie să-i cărați. Îi cântăresc eu la mână, tragem mașina mai aproape și-i încărcăm de-odată. – Să mai culegem? – Aveți destul, da mai rupeți, mai mult o să câștigați. Și tutunu-i mășcat. Azi avem zi bună de lucru, se compensează cu una de ploaie.
Lavrucul a plecat în treaba lui, noi ne-am înfipt iar în frunze. La lucrul plătit eram sprinteni, ambițioși, nu știam de oboseală. Când ne-am săturat de cules, ne-am pus pe cărat brațuri.
Grămezi de un metru creșteau la capăt de rânduri. Băieți mai mari se uitau la dânsele chiorâș, parcă nu le venea a crede că nu erau furate. A venit și Vasile, nu cu mâna goală. A ferecat vreo șapte saci, din care doi nici el nu-i putea ridica singur de la pământ.

În ziua cea culesem un total de 410 kile, de cântar cântărite, ce însemna patru norme de om matur – zece ruble bătute-n cap. Numai tata cu tractoru lui făcea atâta într-o singură diurnă. Așa s-a născut în noi gustul banului. Apoi au urmat alte zile, și bune, și mai slabe, dar eu cu fratele deja ședeam în șaua calului alb – compensația era de partea noastră.

Tutunul aducea colhozului profit însemnat. Respectiv, și munca la tutun se plătea mai bine ca la alte culturi. Unde mergea vorba de mai mari bani, și concurența era mai mare. Școlarii se furau, se băgau să culeagă peste rândurile altora, în mijlocul sacilor băgau tulpini, să tragă mai mult la cântar...
Noi la cântar nu trucam, aveam rușine de Vasile. În schimb, la cules ne-am făcut răzbunători. Era de-ajuns o dată să se bage unul pe rândurile noastre -- făceam fârfală din ale lui și a neamurilor lui teritorii, fără mustrare de obraz, urme, martori. Și dacă ceva... la fața locului se arăta tovarășul Lavruc -- nu acel știut de pașnic și cuminte pe lângă pereții școlii.


Vara si-a rărit serbările, toamna și-a întețit semnalele, și noi ne-am trezit cu prima zi de școala în prag. Eu treceam în clasa doua, fratele – în a patra, unchiul Teodor – în a șasea, Colea – într-a opta. În anul cela școala noastră trecuse la zece ani de studii.

În dimineața de întâi septembrie drumurile satului clocoteau. Toată lumea se dirija grăbită spre cuibul cunoașterii, să apuce primul semnal al noului an de învățământ.
Școala se afla într-o stare de curățenie exemplară: de la closetele din vale proaspăt văruite, până la pragurile centrale din vară smălțuite.
Deasupra intrării corpului principal atârna în toată măsura un placat mare, atenționând participanții serbării cu un convingător ”Бине аць венит!” (Bine ați venit), cu grijă scris pe fonul purpuriu cu un amestec galben-auriu-portocaliu. Pe stadion, puzderie de pioneri și octombrei se fugăreau fără-ncetare, între ei. De aceleași ranguri, fete și fetițe se avântau în cârduri, pe lângă profesoarele cu zâmbet strict pe buzele boite.

Eu mă țineam la o parte, nu mă atrăgea hărmălaia. Eram gătit cu haine cumpărate la Leova, de țața Natalia, drept recompensă la grija purtată vărului Igariok. Ieftine nu erau, costum ca al meu, în toată clasa, avea unul Fedea – fiul primului om de colhoz. Băieții din a doua ”A” s-au adunat roată. Înnegriți de soare, păreau mai mari, mai tari, mai curajoși... Interesați de premeditata întălnire, dominați de ispitele îndelungatei despărțiri, gesticulau din mâini, picioare, vorbeau grăbiți, gata să-și spună dintr-o răsuflare toate întâmplările văratice.
Când povestirile erau mai aprinse, s-au dat semnale de organizare. Clasele, vegheate de diriginți și diriginte, își ocupau locurile în careu, după ordinea numerică și alfabetică.

La un capăt de teren se afla compania întâia cu trei plutoane, încă neatinse de adierile cunoașterii. În flancul ei stâng se situa a doua companie, a noastră – tot cu trei plutoane (eu figurând în primul). După a doua urma a treia, a patra, a cincea... Două mari batalioane, alineate în formațiune de gală, stăteau la dispoziția directoriei.

În partea liberă a careului, la o masă lungă cu scaune, s-a instalat prezidiul serbării. Învățătorul organizator a calmat rândurile, apoi a oferit cuvânt directoarei. Ana Panteleievna, o femeie de vârstă respectabilă, a ținut o cuvântare frumoasă, plină de înțelepciune și suflet pedagogic.
Viitorii ziditori a raiului comunar ascultau cu fruntea ridicată. După dumneaei a vorbit șefa comitetului părintesc... cineva de la selsovet... și cineva de la raion.
Apoi s-a anunțat primul sunet. Vasile Lavruc, cu un elev de clasa întâi pe umăr, s-a apucat de alergat la trap interiorul careului, luându-l de la un capăt. Puradelul agita cu forță clopoțelul auriu legat de toartă cu o panglică roșie, cam măricel pentru măna lui. Un sunet limpede pătrunzător, scăpat din limitele careului, zbura deasupra școlii, pierzându-și farmecul îmbietor în veșnicul văzduh nepăsător...

Clasele superioare (de la a patra în sus) au intrat la lecții, cele inferioare s-au dizolvat pe ulițele satului, să revină după masă. Plimbările în vânt nu mă încântau deloc, mai ales în acea zi obositoare. Mă uitam cu invidie la fratele Ukil, urmărindu-l cum se îndrepta spre praguri înconjurat de pățani din a patra clasă.

Ajuns acasă, în restul dimineții n-am făcut nimic. De ce nu mă apucam, nu reușeam. Părea că toată lumea (în afară de mine) mergea cu fundu-n sus. Obligația școlii iar mă apăsa. La ora unu jumate am pus, a lehamite, ghiozdanul gol în spate și m-am îndreptat spre poartă.
– Înjiorează-te oleacă, macar când ieși pi poartă, că nu ti duși la pușcărie, m-a atenționat mama, ieșind tăman atunci din cuhne, cu un lighean de rufe spălate.
– Anu ista, nu ti împingă păcatu să aduși v-on trii la casă, m-ai înțăles?!
– Te-am înțăles, mamă... – i-am răspuns stingherit.
La două și un sfert a sunat clopotul școlii. Am intrat în clasa din anul trecut, prima din aripa dreaptă a blocului principal. Totul rămase neschimbat: aceleași geamuri, bănci, scaune, aceiași ușă, tablă, sobă... Aurora Ivanovna ne-a repartizat câte doi în bancă (fată cu băiat), apoi ne-a împărțit cărțile de citire și aritmetică. Aparte de acele discipline, mai aveam de studiat educația fizică, cântul, munca și desenul.

Prima săptămână de lecții s-a întins până aproape de lună. A doua s-a petrecut mai ușor, iar a treia s-a încadrat în rutinarul calendar școlar. Într-o seară, l-am zărit pe tata intrând vesel pe ușă. În ziua ceia primise banii, nu numai ai lui. În august câștigasem cu fratele 57 de ruble. Tatii î-i râdeau și sprâncenele. Împreunând leafa lui cu a noastră, își puse în gând să achite o datorie ce-i curma ceafa de o grămada timp. Cam un an în urmă împrumutase ruble de la un moș a lui, să cumpere material de învelit o cuhnișoară* (căsuță), începută mai înainte.

Construcția data avea o istorie de doi anișori. Ideea inițială a fost, ca în locul hrubei vechi, ce mereu se măcina și se dărâma, să fie făcut un beci ca lumea...
Și azi mai țin minte groapă mare, adâncă, săpată cu hârlețul în capătul de sus a ogrăzii. ... Cum, de pe malurile înălțate cu grămezi de țărână lutoasă, Colea sărea cu viteză într-însa. Săream și eu după dânsul, aruncându-mă cu picioarele înainte, ca soldatul la tranșee.
Odată, cucerit de lauda celor mai mari, am aterizat la fundul gropii cu gura deschisă, și limba între dinți. Ia durere ce-am tras eu de la limba jumătate mușcată...

După ce se făcuse beciul, oameni cu cap l-au îndrumat pe tata să ridice deasupra o căsuță. Astfel se proteja de ploi și omături construcția subterană, ograda rămânea dosită de vânturi... și avuția creștea. Un sătean cu statut de gospodar avea două case: una de trăit și alta de musafirii.
Mama cu tata, întărâtați amândoi la făcut copii, s-au pus de acord să-și mărească suprafața locativă. Planul era o odaie și două tinde – o nimica toată pe lângă căsoaia gata, la care până și podurile de la verandă se vedeau finisate. O tindă, proiectată într-un capăt al căsuței, urma să servească de bucătărie cu plită și sobă montată, alta (din capătul opus) – ca depozit de făinoase și bucătărie de vară, cu plită de gaz.

Lucrarea a fost începută după toate regulile. Ajungând la pereți, tata a hotărât să-i clădească mai subțiri decât la casă, cu nădejdea că pământul lutos din groapa beciului, făcut ceamur, ar fi fost mai tare ca cel obișnuit. În câteva duminici i-a ridicat, singur, doar careva din frații mai mici l-a ajutat. Pereții se arătau drepți, uscați, rezistenți. Se cereau înveliți, dar atunci nu erau bani de material, înainte de friguri tata i-a înfășurat cu polietilenă lungă, cumpărată special.
În primăvară, cu toată protecția de pe ei, pereții au dat crăpături.
Într-o zi, întors supărat de la lucru, tata a hotărât să-i încerce la rezistența în locurile mai slabe. Rezultatul nu l-a bucurat deloc. Două spărturi groase rămaseră în peretele de la deal. Intrând în suduielile lui, tata nu s-a mai apropiat de zideală. Mama, decisă să meargă mai departe, s-a apucat și a astupat breșele, cu ajutorul nostru. Asta n-a salvat situația.

După o lună de ploi, pereții iar au dat semne de îngrijorare. Tata a suduit cât a suduit, dar planul din cap nu i-a ieșit. După ce-i trecuse supărarea, a adus două remorci învârfonate cu nuiele verzi și pari subțiri. Ideea era să dărâme pereții, să ridice alții din nuiele înnădite bătute cu ciamur. Sarcina noastră era să curățim nuielele de crenguțe și să le punem la uscat. O săptămână întreagă am stat cu securicea în mână.
I-a împleteală de bețe, ce făcuse teteia în jurații pereți, da lutăraie, ce bătusem și noi într-înșii... În schimb, a ieșit o lucrare bună. Nuielele celea nu s-au lăsat îndoiate nici azi, încă mai țin căsuța pe picioare, nici mâine nimeni din ai noștri nu v-a ști, când anii ei de slujbă s-ar sfârși.

Cuhnea (astfel numită casa cea mică în familie) avea prispă bună, lată, servind ca adăpost temporar - pentru saci de grâu, grăunțe... Acolo se făcea și vinul. Cam la început de octombrie, pe marginea prispei de lângă gura beciului, tata instala o cadă mare de lemn. Asta însemna că era venit timpul poamei. Via ocupa partea mare a grădinii. Mai aproape de casă erau câteva rânduri de albă moldovenească. Mai sus pornea neagra: tireaza, cudrica și umărata, apoi – țuguieta și crasca. Se termina via cu alte câțeva rânduri de albă. Aveam și trei butuci de izobelă albă: gustoasă, parfumată, până la cules ciupită aproape toată.

Culesul se întindea două-trei zile. Toti din casă, care ne țineam pe picoare, eram în grădină, cu râvnă trăgând din struguri. Mama ne venea ca brigadir, tot ea dirijând și întregul proces tehnologic. Lucrul începea din buna dimineață. Ce vânzoleală era acolo... Eu cu fratele culegeam în coșuri, Clemența aduna în poală, Andrușa făcea treabă cu căldărușa. Toți vream să adunăm mult și repede. Mama, culegea și ea, da gura nu-i mai tăcea, numai de lăudat se ținea, că știa cum să ne ia. Poama culeasă o căram la prispă și o răsturnam pe o mușama lată, alături de cadă.
Spre sară umpleam toate coșurile mari și le lăsam la marginea viei. Când tata venea de la lucru, le lua la umăr unul câte unul și le aducea la locul cuvenit. Tot el trăgea strugurii la zdrobilcă * (zdrobitor), operație interesantă, de ale noastre aptitudini încă necontrolată. Fratele, odată, o încercase. Punând o taburetă lângă cadă, și deasupra un scăunel, s-a cățărat și s-a apucat de manivelă. La a treia învârtitură scăunelul s-a răsturnat pe-o coastă. Curajosul a zburat lângă prispă... În toamna ceia, zdrobilcă nu i-a mai trebuit.

Roada din vie, mustuită gata, făcea o cadă aproape plină și un butoi fără fund mai mult de jumătate.
Materialul destinat fermentării era lăsat în voie câtva timp, doar mestecat cu un băț gros sau cu furca. Asta treabă o făcea tata dimineața și sara. Roiuri de musculițe se adunau la gura butoaielor, ca la pomană.
La două-trei zile după aterizarea bețivelor, mustul se pornea pe fiert, împingând în sus ciorchini și bobițe fărmate pe jumătate.
O pălărie groasă de un roșu întunecat se ridica deasupra, să dea afară din cadă. Atunci era momentul cel mai potrivit de amestecat materialul, de scufundat pălăria, ca mustul întrat de-a binelea în fermentare să tragă puterea din coaja poamei.
Cu cât mai repede se ridica pălăria, cu atât mai tare fierbea mustul ce trebuia gustat mai des. Mai întâi se făcea dulce-acriu, apoi dulce-acru, apoi acru-dulce, repede trecând în acru-dulciu. Când pișca tare de limbă, se separa de cadă, și nicidecum mai târziu, să nu fie scăpat în acreală. Odată turnat în butoi, mustul fierbea pe puțin o lună, în răcoarea beciului, în tihnă, fără grabă. Atunci el se dregea, se așeza și se limpezea până se forma.

Culesul poamei nu era unica lucrare a sezonului. Viile, livezile, grădinăriile și dealurile colhozului mișunau de lume, camioane și tractoare. Strânsul roadelor era în toi, toamna de aur – în plina ei vigoare.

În paralel cu lucrările de pe câmpuri, tata pregătea beciul de iarnă. Benevola lui misiune era să pună legumele la murat. Începea cu harbujii. Îi aducea cu tractorul de la o mare harbuzărie de pe la Gotești, cu un cumătru al lui. Nu-i cumpărau, nu-i furau, îi adunau din urma culesului.

Trebuie de recunoscut că tata, tăcut cum îl știa lumea, avea darul de a găsi limbă comună cu paznicii (apropiați și depărtați), înarmat doar cu o sticlă de rachiu tare și ceva zacuscă. Se duceau spre sară și se întorceau spre dimineață cu remorca plină, învelită cu câteva brațuri de buruiene. O împărțeau în două. La descărcat aveam de lucru și noi. Harbujii, la două-trei kilișoare, crăpau înaintea cuțitului, de copți și zăhăroși ce erau. Dintr-însul punea tata și la murat, într-un butoiaș de 300. Tare-i plăcea porăiala cu murăturile, mai ales cu harbujii. Îi alegea buni, să nu fie năsădiți, zgâriați sau arși de soare. Apoi îi spăla și-i așeza unul câte unul pe un strat de frunze de stejar și hrean, din timp aranjat pe fundul butoiului. În golurile dintre harbuji punea mere, special aduse de pe undeva. După ce umplea butoiul, turna apa cu doza lui de sare. La urmă, când mai rămânea de adăugat două căldări de sălămură, punea înăuntrul butoiului capac de lemn și piatră deasupra. Cam asta... rămânea doar periodic de vânturat moarea, mai târziu.


După harbuji venea rândul de murat alte legume. Pentru patlagele tata avea o balercă* de două sute. La murat se întrebau mai mult verzi și rozii, rămase din cele mai târzii, adunate din grădina noastră, cumpărate ieftin sau strânse de pe urma culesului în grădina colhozului. Se murau cu apă, sare, țelină și mărar uscat. Ultima se punea la murat varza, cumpărată sau de pe undeva adunată, Asta treabă tata o făcea în ultima lună de toamnă, când curechiul era în punctul de dulceață. Pentru varză avea el pregătită o altă balercă, tot la 200 de kile. Mai întâi de toate, ca să-i intre în voie mamei, tăia felii două-trei sfecle mari și le arunca la fund. Apoi așeza în rânduri căpăținele mari tăiate în două, cele mici fiind lăsate întregi.

În pragul iernii beciul nostru era plin cu balerci, butoaie, bacuri cu brânză, jumare, povidlă (magiun), oloi (ulei)... polițe cu borcane de compoturi, dulcețuri... Podurile ne erau îngrelate de popușoi, răsărită, fasole... tinda bătută cu saci de făini, tărâțe, țuhali de grâu gata de dus la moară.
La esle era vaca, vițelul de aproape anul, în ocol – duzina de oițe cu berbec; doi godaci hrănaci în gogeneață; găini de ouă în coteață; afară – scârta de fân, glugi de ciocane* (ciocleji), trei-patru tone de cărbune, date la dos cu teancuri de lemne despicate...
Toată avuția ceia, pe tata îl calma, îl îmbuna, îl făcea să râdă cu ochii, obrajii, și cu barba. Când ne mai vedea și pe noi adunați la masă, pe mama deasupra plitei, chiar că râdea ca un nevinovat, cu toată fața. Ce-i mai trebuia lui atunci? – Poate doar niște ruble mai colorate, să țină până dincolo de leafă? În tot cazul, cu un castronel de murăturele pe masă, o tigaie de fasulele prăjite, o mămăligă ferbinte gata răsturnată, o farfurie cu brânză și un cob de ”sânge de buhai” de la butoi, teteica nostru ar fi stat la vorbă și cu primul ministru.

Atunci gospodăria colectivă, aflată în aprigă dezvoltare, ciocănea bani cu sacul. În doi-trei ani a achitat toate datoriile și s-a făcut milionară – fapt datorat în mare parte ultimului președinte, care s-a dovedit a fi om dezghețat la minte, apt de a scoate din dealuri mari randamente. Așa spunea tata, mama, și satul întreg, iar eu cu fratele îi credeam pe toți.

Colhozul (ceape)” Puti c communizmu” deja poseda proprietăți considerabile. Aparte de fermele de la Bărăneasa, se construise una mare de vaci de lapte în vârful dealului Baimacliei.
Ca ceasul funcționau două brigăzi de tractoare și una de camioane.
Afară de grâne și popușoaiele strategice, bani buni aduceau livezile, grădinile... dar nu mai mult decât viile și plantațiile de tutun, ce se măreau din an în an. Giganții industriei alimentare, aflați în mare avânt economic, cumpărau cu banul jos produsele colhozului toate laolaltă, fără mofturi sau șmecherii.

Imensa patrie-mamă înghițea tot ce era de mâncat, băut, fumat... Colhozul avea de făcut doar una – să îngrijească bine de dealurile satului. Asta și făcea.
Roadele răsplăteau munca, acopereau cheltuielile, mai dădeau și beneficii, din care se plăteau premii și al 13-lea salariu.
Generosul pământ îndestula planul, statul, hoții dinăuntru, din afară, cât și nevoiașii din mahale, care nu se rușinau să iasă la străns de-a mâncării din urma culesului.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!