agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 477 .



Timpuri și destine
proză [ ]
Eu

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cantemirdva ]

2021-01-15  |     | 



Cred că Ego este numele meu adevărat, cel de botez fiindu-mi destinat mai mult pentru a fi evidențiat în tumultul uman. Mă țin minte un băiat trecut de patru ani, tăcut, liniștit, parcă și satisfăcut de oferirile casei în care trăiam. În realitate, nu eram deloc simplu. Mă vedeam mare, tare, deși nu aveam năravul să-mi admir mușchii în oglindă. Mă simțeam și eu un pui de bărbat nărăvaș, puternic și bun de alergat, aflat la un început de cale libertină, când propriile observări de la gard strâmtorau ograda.

La timpul cela reușisem să văd lucruri și fenomene. Țin minte casa noastră mare, prispa lată cu un rând de trube groase din fer, duse în sus până sub streașină; cei doi aguzi din ogradă, puși într-un rând cu trei copaci lunguieți cu crengile înalte, încărcate de mere verzui rotunde, lătăușe, acre, încă necoapte; grădina cu patlagele, castraveți, bostănei, păstări, vie cu poamă, vișine, bărdace... ocolul cu cârlănași, la care le aduceam buruiene smulse din pământul moale; cotlonul, cuptorul...

Cea mai veche amintire a mea relaționată cu înfățișarea tatii, s-a petrecut tot în anul cela. După cum deja accentuasem, eu atunci mă purtam ca un băiețel exemplar. Fratele mai mare alerga, striga, povestea, recita... eu - nu. Nu-mi plăcea să fiu văzut, nici auzit. Când rămâneam singur în casă, sau mă refugiam în fundul grădinii, numai dacă strănutam se afla pe unde eram.

Așadar, într-o zi de ploaie, neavând ce face pe afară, hai să mai trec cu vederea lucrurile de prin odăi, mai mult din plictiseală, că până atunci dovedisem să le observ de nenumărate ori. Când ajung eu cu controlul la camera de lângă chiler, vastă, cu două geamuri, două uși... îl văd pe teteia, așezat la masă, ocupat cu un oarecare lucru. Radiola noastră, jupuită, cu mațele afară... ședea necăjită în mijlocul mesei. Așa muzică frumoasă ieșea duminicile și pe la sărbători dintr-însa... da cum mama o asculta... cât de tare-i plăcea ei lada ceia cântătoare...
Înțepenit de curiozitate, stăteam retras într-o parte a mesei și mă uitam cu interes la aparat, căutând totodată un punct de viziune mai bun. Tare vroiam eu să-i văd și partea de deasupra.
Tata, fluierând încet, își căuta de treabă. La mine nu s-a uitat măcar odată, parcă nu eram acolo. Și eu stăteam cuminte. La un moment dat teteica se ridică și se apucă de trebăluit pe radiolă, ascultându-și lungul fluierat. Eu am mai stat puțin nemișcat, apoi am împins scaunul eliberat mai într-o parte, m-am cățărat pe el, dar nu m-am așezat. M-am ridicat în picioare, cu ideea să văd ce se petrecea sus.
Atunci tata m-a observat, m-a și atins odată cu cotul, cel puțin așa am înțeles eu. A asudat el binișor deasupra radiolei, și eu alături, uitându-mă. Mai mult retrăiam când îl vedeam încruntat, cu șuruburi mărunte între degete, încercând să le prindă în locul lor. Terminând de învârtit, răsuflând ușurat printre dinți, fără a-și opri cântul, tata si-a îndreptat spinarea și s-a lăsat cu totul în urmă. Eu, cu ochii pierduți în radiolă, nu i-am atras atenție. L-am văzut doar după se auzisem o pocnitură înnădușită venită de la podea.
”Nouru, soarili, soarili...” -- teteica nostru, cât era el de mare, stătea răsturnat pe o coastă, cu o mână la ceafă și alta la șele, uitându-se urât la scaunul meu, care de fapt era a lui. Ciuda a durat puțin, până el a înțeles că scaunul era al nostru, mai ales că la momentul dat altul nu se vedea în toată odaia. S-a oprit și din suduit, în schimb l-a apucat râsul. S-a pus pe râs și fratele Ukil, taman atunci intrat pe ușă.

Trânta ca trânta, scaunu ca scaunu... radiola dreasă conta, că pentru tata ea făcea cât o juma de casă. Asemenea aparat nu veselea oricare ogradă, nu din considerente bănești, deși pentru acel timp avea prețul destul de înalt. Radiola era cadou a statului pentru merite în muncă. Nu-i era unica mențiune. Mai înainte fusese premiat cu ceas mare de mână, de-a întregul din aur, cu tot cu detalii, numele și familia lui încrustate pe partea dorsală. Acela chiar să era scump, precis costa o groază de bani, da el ținea mai mult la radiolă. Așa tare-i plăcea lui muzica? – Nu. Radiola-i plăcea mamei, mama-i plăcea lui. Îi cumpăra și plastinci*. Anume de-atâta și corcolea teteica radiola ceia. Când se încurca întrînsa, uita de toate. Fără ea nici aterizarea ceia nu se mai întâmpla.

În anul de prime memorii s-au petrecut și alte cazualități. Până și astăzi obosita minte mai păstrează nunta lui badea Vasile -- prima veselie, la care luasem parte și eu. S-a întâmplat asta într-o călduroasă duminică de vară.
Ograda de la bunica Lucheria era încărcată de lume. Brâurile îndesite de fete mari și flăcăi păreau de nepătruns. Muzica se afla pe prispa de la casa cea nouă. Tot acolo stăteam și eu, cu cămeșuică albă, pantalonași negri și curălușă, sandale și colțuni ca la unul mare. Aveam și batistă cu floricică, prinse cu acul de buzunarul cămașei, doar nu eram niscai lăturaș, ci nepot a mirelui. Cei mari cunoscuți de mine, și alții, necunoscuți, alergau cu treabă în toate părțile. Foială mare era și-n casă, și la gura pivniței, și la cuptor, da mai ales în ograda de jos. Acolo, între copaci, se așezau mesele. Pe teteia îl vedeam numai cu sticle în mâini, ba goale, ba pline, ba amestecate.
Ce făcea el cu ele, de le tot căra în mulțime? Mama, gătită frumos, cu pestelcă dinainte, nu se mai oprea de cărat farfurii. De câte ori trecea pe lângă prispa muzicanților, mă atenționa cu privirea. Dacă se nimerea cu vreo mână liberă, mă lua în samă și cu o bomboană-două, să mă deschidă la față. Îl căuta și pe Ukil să-l îndulcească, dar nu trebuia. El era mare, știa unde să intre, la care ușă să bată, știa să și ceară. Unde mirosea a bun, acolo și el băga capul... mai lua și cu dânsul. Umbla fudul, cu buzunarele umflate și o droaie de prieteni din urmă.


Pe la amiază, când se usca gâtul de colb și mințile de căldură, dintr-o dată s-a întunecat cerul. A tunat, a fulgerat, apoi a plouat cu șuvoaie. Nuntașii s-au dat la dos. Tinerii rămași în mijlocul ogrăzii s-au apucat de chiuit, frământând cu picioarele pământul lunecos. Eu m-am dat la marginea prispei și de-acolo urmăream jocul ploii. Amuzați de curajul flăcăiesc, muzicanții s-au pus tare pe cântat. Până i-au obosit pe voinici, s-a terminat și ploaia.
De sus nu mai turna, dar nuntașii nu îndrăzneau să iasă. Pe neașteptate, dinspre grădină au răsunat strigăte. O babă zdravănă, neagră la față, îmbrobodită ca zgripțuroaica, cu o cufaică îmbrăcată pe dos, o rochie largă lungă până la genunchi și un măturoi de turiță în mâini, se învârtea în mulțime, stârnind-o din înțepeneala de după ploaie. La început m-am speriat, căutam loc pe unde s-o șparlesc de pe prispă. Văzând muzicanții cântând fără încetare, n-am mai fugit, doar m-am retras cu o juma de pas.
Gândul mi-a venit că baba trebuia să fie numai bunica, și nu altcineva, gătită să alunge nourul de ploaie ce încă mai plutea de-asupra nunții. N-am ghicit, mămuța Lucheria se afla în casă, își căuta de treburile ei.
Băboaica a măturat mai întâi toată prispa, fără să atingă un singur muzicant, apoi a trecut la casa de la deal. De acolo s-a băgat pe sub șoproane, le a golit de lume și a dispărut. Ceva mai târziu, când lăutarii făceau răgaz, dinspre grădină s-a auzit altă muzică. M-am dat iar la marginea prispei. Un bărbătoi cu urme de funigină pe obraz pășea agale, înfoind fără măsură o armonică boită în multe culori. Costache, ”Costache Munteanu... el o fost” - se șoșoteau niște fete mari, nu departe de mine. Acolo a fost secretul baborniței. Badea Costache, om de mare umor, mahalagiu, neam și prieten a familiei, se mascase cât mai năstrușnic... să scoată tineretul la veselie.

Muzicanții au stat la masă, apoi s-au pornit și nu s-au mai oprit, cel puțin cât am mai fost eu pe lângă dânșii. Ograda se zvânta, iar la bătute se cerea. Iar au pornit brâurile, și s-au tot ținut, unul după altul. Mirele cu mireasa, ieșiți din casa mare, au intrat și ei în roata jocului. Veselia abea începea. Badea Vasile, cu zâmbetu-i fidel pornit din barbă și tot în sus crescând, de la pământ, din când în când, pantoful lui de mire ridicând, i se uita miresei drept în ochi, fără să ceară voie de la popi.


În acea vară mama îl avea mic pe Andrușelu, aterizat pe lume încă la sfârșitul primăverii. El venea după Clemența - fata mamii și a tatii, unica noastră soră de atunci, alintată și în toate privilegiată. Ea venea după fratele Mișa, care, la rândul lui, venea după mine. Ea și mezinul se lăfăiau, făceau ce roiau în casă, pe când noi, mai marii, eram struniți ca soldații, cel puțin așa vedeam eu lucrurile, de-atâta mă trăgea în vale, în vale, și iar la vale. Acolo simțeam eu tăria pământului, acolo și țărâna era dulce... acolo era de mine.



.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!