agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 216 .



Proxima - Partea a treia: „Aventuri pe Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-11-27  |     | 



*120. Sfârşit de săptămână, la bordul „Vulturului”.

Noaptea întunecată nu avea nimic în comun cu o noapte obişnuită dintr-un oraş de pe Terra, poate doar cu excepţia întunericului, foarte asemănător, în ambele cazuri. Aici, oraşul nu era puternic iluminat, nu din lipsă de energie sau pentru a face în vreun fel economie de curent electric, ci doar pentru a nu strica farmecul nocturn, ce consta din întunericul caracteristic nopţilor, cât şi pentru a nu-i deranja cu ceva pe localnicii adormiţi. Totuşi, întuneric beznă nu era pe nicăieri, lumini blajine, odihnitoare, palide, pătrunzând până şi în cel mai ascuns locşor, dezvăluind astfel vederii tainele pe care ar fi încercat să şi le păstreze oraşul. Era frumos, era plăcut, curat, îmbietor. Liniştea trona peste tot, ca şi nemişcarea. Chiar şi firele de iarbă stăteau întinse ca nişte ţepi, fără a efectua nici cea mai inobservabilă mişcare. Poate că şi de aceea totul părea oarecum ireal, desprins dintr-un tablou. Dar Lucian nu luă seama la nimic din ce-l înconjura; se obişnuise cu ciudăţeniile locale, măcar într-o mică măsură. Era însă prea preocupat de cu totul alte probleme chinuitoare, pentru a se putea concentra şi asupra aspectului nocturn al oraşului. Ajunse destul de târziu în camera sa şi adormi cu gândul la înaltul său coleg, Nis şi la prietena acestuia, Adela cea bălaie, dar, bineînţeles, inevitabil şi la frumoasa lui logodnică, Lia, de care, îndrăgostit fiind, nu putea lipsi din gândurile lui.
Primul sfârşit de săptămână al verii anului 2092 debută odată cu sosirea zilei de sâmbătă, 7 iunie 2092. Evident că Lucian plănuise să-şi petreacă aceste două zile, sâmbătă şi duminică, în compania logodnicei sale, cât mai mult, dacă se putea. Din nefericire pentru el, nu putea s-o deranjeze atât de dimineaţă cum şi-ar fi dorit; nici pleca de la ea atât de târziu cum şi-ar fi propus. Deci, nu putea rămâne alături de ea atât cât ar fi vrut el, adică, bineînţeles, cât mai mult posibil. Ea însă nu avea obiceiul de a se trezi devreme dimineaţa, aşa, ca el... Prin urmare, lui nu-i rămânea decât să se conformeze situaţiei şi să n-o deranjeze prea devreme, pentru a nu o supăra. Ca de obicei, ora 10.00 părea a fi cea mai indicată pentru a o căuta. La ora aceea, cu siguranţă că o va găsi trează şi nici nu va avea motiv de supărare că ar fi deranjat-o prea devreme. Deci, la ora 10.00 era prezent, negreşit, la uşa camerei logodnicei sale, care-l întâmpina zâmbitoare. Un prim sărut de dimineaţă, însoţit, din partea lui, de cuvintele „Te iubesc”, chiar în cadrul uşii, încă deschise, îl făcea să se simtă cu adevărat bine şi considera că, după acel moment, pe care-l savura cu plăcere, totul va merge strună, în favoarea lui, indiferent de ce s-ar întâmpla în restul zilei; nu putea fi altfel, decât bine. Spre deosebire de ea, îi plăcea la nebunie să se afle în preajma ei, s-o simtă aproape de el, sau cel puţin s-o ştie în apropierea lui. Nu se putea abţine să nu-i amintească, aproape neîncetat, cât de mult o iubeşte... Pentru el, ea reprezenta tot, tot ce putea fi mai important în viaţa lui. Şi nu se prefăcea deloc; chiar era îndrăgostit, până peste cap, de logodnica lui, a cărei prezenţă, de altfel absolut necesară lui, îl încânta şi-l ameţea deopotrivă. Încerca să-i facă mereu pe plac, totul, doar aşa cum îşi dorea ea şi se străduia să n-o supere cu ceva, câtuşi de puţin, indiferent cu ce. Iar sâmbătă, 7 iunie 2092, trecu parcă fără ştire pentru comandant, alături de ea, într-un mod cât mai plăcut, cel puţin după părerea lui. Cât de mult şi-ar fi dorit să poată opri timpul în loc când se afla lângă ea, pentru a sta cât mai mult astfel, aproape de ea... Ah, dragostea asta! Simţea că-l înnebuneşte, îl zăpăceşte complet, fără ca el să se poată împotrivi; deşi, fiind totuşi comandantul misiunii, era conştient că trebuie să-şi păstreze luciditatea, foarte necesară în anumite cazuri. Reuşea oare?! Dar nu era vina lui; era ceva ce-l depăşea, peste puterea lui de înţelegere. Pur şi simplu, era îndrăgostit, asta i se întâmpla! Şi nu era deloc ceva rău sau neplăcut; poate doar, dificil de înţeles.
Deci, tot din cauză că era îndrăgostit, se afla din nou, nerăbdător să o revadă, la uşa camerei logodnicei sale şi duminică, 8 iunie 2092, la aceeaşi oră 10.00, deşi el se trezise de la 05.00, pentru că parcă nu mai avea nici somn. Nu stătuse totuşi degeaba timp de cinci ore, pe care şi le petrecuse, ca şi în ziua precedentă, la bordul navei albastre, împreună cu dalmaţianul său, pe care nu-l neglija deloc, doar era cadoul primit de ziua lui. Pregătise câteva delicatese, pentru că dorea să-şi impresioneze logodnica, prin tot ceea ce făcea, să nu-i dea motive să-i reproşeze vreodată ceva. La 10.00 fix, Lia apăru în cadrul uşii, cea mai frumoasă imagine ce i se putea înfăţişa ochilor lui, logodnica lui, deşi ea nu era pieptenată şi încă era îmbrăcată în cămăşuţa ei de noapte, aceea roz. Bineînţeles că el nu renunţă la sărutul de dimineaţă şi la cele câteva cuvinte dulci pe care i le rostea destul de des în ultimul timp, deşi parcă mereu altfel formulate; sau poate chiar la fel, dar ce importanţă avea cum anume i le rostea?! Parcă el reţinea exact tot ceea ce-i spunea, mereu?! Oricum, cuvintele erau lipsite de importanţă şi păleau în faţa ei; importantă era doar ea, pentru el! Şi avea cu ea o răbdare, de care uneori se mira chiar şi el.
Se părea însă că degeaba pregătise tot felul de delicatese la bordul navei, pentru că Lia preferă să servească masa la un restaurant din oraş, iar cum el n-o putea refuza, la un restaurant ajunseră. După ce serviră acest mic-dejun, pe care numai Lia îl savurase în întregime, se plimbară puţin prin oraş, pe aleile unui parc, apoi, evident, la sugestia ei, se îndreptară cu un avion în afara oraşului, nu spre „Pacifis”, ci spre „Vulturul”, căreia ea dorea să-i facă o nouă vizită, iar dorinţa îi fusese pe dată împlinită, că doar nu avea cine să i se împotrivească. Ea remarcase de mult faptul că logodnicul ei îi îndeplinea fără să comenteze aproape toate voile, dar nu-i cerea niciodată ceva imposibil, irealizabil. Deci, nu profita prea mult de influenţa pe care o exercita asupra lui, cu toate că ar fi putut profita, dat fiind că el era comandantul misiunii, după cum încă sugerau cele şase bulinuţe aurii ce sclipeau pe reverul hainei lui. Se aflau, deci, pe puntea principală a „Vulturului”.
- Luci, îmi poţi arăta acum pasajele secrete ale „Vulturului”?
- Nu ştiu sigur dacă am să pot, păru el nu foarte convins de acest amănunt.
- De ce?! se miră Lia. Parcă ai zis că ştii poziţia lor exactă. Deci, ce te-ar împiedica?
- Adevărat, poziţia lor o ştiu cu exactitate, recunoscu el. Dar nu ştiu cum am putea intra acolo.
- Păi, domnul director nu ţi-a spus parola de la intrare?
- Ba da, normal că mi-a spus-o.
- Şi atunci? De ce nu putem intra? Ai uitat cumva parola? insistă Lia.
- Da, chiar o uitasem. Dar între timp, mi-am amintit-o. Însă mă îndoiesc că Pavel n-ar fi modificat codul de acces în aceste pasaje secrete. Nu l-ar fi lăsat pe acelaşi, adică pe cel pus de dom’ director.
- Ce-ar fi să încercăm, totuşi? propuse Lia. Poate avem puţin noroc şi nu l-a schimbat.
- Foarte puţin probabil să nu-l fi schimbat. Dar putem încerca, doar n-avem nimic de pierdut.
- Atunci, să mergem până acolo, decise Lia. Iar dacă l-ar fi schimbat totuşi, nu poţi afla noul cod?
- Din nefericire, nu, recunoscu Lucian. Poate, dar mi-ar lua o grămadă de timp, mai ales că nu sunt şi roboţii aici, să mă ajute. Mihăiţă s-ar descurca rapid, mult mai bine decât oricine, ar sparge codul în doar câteva clipe. Dar pe el nu-l putem aduce aici, la bordul navei „Vulturul”, ca să ne ajute.
- Nu, nu putem, spuse Lia, îngândurată. Să încercăm să ne descurcăm singuri, cu ce avem la dispoziţie.
Lucian porni înainte, iar Lia îl urmă îndeaproape. De data asta îşi conducea el logodnica, pentru că, chiar dacă nu intrase de prea multe ori în nava aceasta, o cunoştea destul de bine, doar dom’ director i-o prezentase detaliat. Ajunse în locul în care ştia că se aflau pasajele secrete ale navei „Vulturul”. Intrarea în aceste pasaje nu putea fi nici aici percepută, uşa fiind foarte bine camuflată, dar Lucian ştia exact locul în care se afla aceasta. Într-un aparat micuţ, aflat în apropiere, foarte asemănător celui din nava albastră, care deschidea intrarea în pasajele secrete de la bordul „Pacifis”-ului, Lucian introduse codul pe care şi-l amintea perfect, cod pe care i-l spusese dom’ director, tatăl lui. Aşteptară câtva timp, însă, din nefericire, nu se întâmplă nimic; nici gând să se deschidă vreo uşă secretă, care să le permită accesul spre pasajele secrete ale navei „Vulturul”.
- Eşti sigur că ăsta-i codul de acces? îl întrebă Lia.
- Da, sunt foarte sigur, afirmă Lucian, convins că nu greşise.
- De unde ştii?! Poate că l-ai uitat totuşi, doar a trecut atât de mult timp de când ţi l-a spus tatăl tău.
- Tatăl meu?! Ah, vrei să spui dom’ director, se dumiri el, încruntându-se uşor. Da, a trecut mult timp de atunci, dar mi-l amintesc exact, perfect. Sunt sigur că acesta este; n-am greşit nimic. Ceea ce presupune că Pavel l-a schimbat, după cum era de aşteptat.
- Dar dânsul, adică domnul Pavel, de unde ştia codul pus de domnul director?! se miră Lia. Presupun că nu i l-ar fi spus tatăl tău.
- Aşa e. Nu cred că i l-ar fi spus. Având în vedere însă faptul că Pavel e tatăl lui Mihai... Dacă-i tot atât de priceput în informatică, probabil că nu i-a fost deloc greu să afle codul de acces. Deşi nu-i exclus să-l fi văzut chiar pe schiţele navei „Vulturul”. Oricum, cert este că l-a aflat şi l-a modificat, iar datorită acestui fapt, noi nu putem intra acum în pasajele secrete. Păcat. Ar fi fost interesant.
- Chiar foarte interesant, adăugă Lia. Nu poţi încerca şi alte combinaţii?!
- Ba da, dar... Mă-ndoiesc că aş reuşi. Doar nu-s Mihai, mare expert în informatică, Lia, ca să sparg coduri de acces... replică el, încercând totuşi, ca să-i facă pe plac logodnicei lui, alte câteva combinaţii codificate asemănătoare cu codul ştiut de el.
- Are şi „Vulturul” navete de salvare?
- Normal că are; 15, din câte-mi amintesc, aşa mi-a spus dom’ director.
- Tot pentru două persoane? continuă Lia cu întrebările.
- Nu, replică el îngândurat, în timp ce încă introducea alte coduri de acces, care se dovediră incorecte. Aceste navete chiar erau mai micuţe, de mărimea unui elicopter, iar din câte ştiu, erau pentru o singură persoană.
- Aşa, deci... şopti Lia. Când ai proiectat „Pacifis”, ai avut ca model nava domnului director, „Vulturul”?
- Nu, negă el. Chiar deloc. Când am proiectat „Pacifis”, habar n-aveam de existenţa „Vulturului”. Dom’ director mi-a povestit despre proiectul dumnealui de diplomă, nava „Vulturul” şi mi-a arătat schiţele acesteia de abia după ce am absolvit Institutul, cu nota maximă, deci, de abia după ce terminasem proiectul navei „Pacifis”.
- Deci, ai aflat după aceea, se lămuri Lia.
- Da. Şi am fost foarte surprins. Cât despre aceste, să le zicem coincidenţe, ele există poate şi datorită faptului că totuşi era un standard după care să se poată realiza proiectul unei astfel de nave. Altfel zis, nu am scos absolut totul doar din capul meu; exista totuşi un model. Nu era obligatoriu să-l urmez, însă, logic, era clar că nu puteam lipsi „Pacifis” de unele elemente esenţiale, printre acestea numărându-se chiar şi pasajele secrete, cât şi navetele de salvare; am studiat mult toate chestiile astea, ca să reuşesc. Bineînţeles, puteam alege locaţia lor, forma, dimensiunile, culoarea, altele...
- Înţeleg, Luci, replică Lia.
Timp de vreo câteva ore, comandantul încercă tot felul de combinaţii cifrate, parole sau coduri de acces, combinaţii de litere şi cifre, cuvinte, propoziţii, însă cu nici un rezultat. Uşa se încăpăţâna să rămână închisă şi invizibilă.
- Luci, ar trebui să plecăm acum. N-are sens să încerci degeaba, toată noaptea, zise Lia, observând că el nu reuşea să afle codul de acces, oricât se străduia.
- Îmi pare rău; am încercat... E mai dificil decât mi se părea. Dacă ar fi Mihai aici... replică el îngândurat.
- Nu-i nici o problemă, îl asigură ea. Văd că te-ai străduit, dar, dacă nu se poate, asta e. Poate altădată.
- Poate, acceptă el parţial.
- Poate vom avea mai mult noroc atunci, sau poate află Mihai adevărul între timp şi ne ajută el, zâmbi ea şi porni spre puntea principală a navei „Vulturul”.
Neavând încotro, Lucian făcu şi el cale-ntoarsă spre aceeaşi punte principală, unde ajunseră destul de repede. Hotărâră să mai întârzie puţin pe aici, deci, să nu părăsească chiar în acel moment nava „Vulturul”. Lia se aşeză pe un fotoliu şi îşi ridică privirea albastră, iscoditoare, spre logodnicul ei.
- Luci, având în vedere că suntem logodnici acum, dacă te-aş întreba ceva, ce probabil nu-ţi convine, mi-ai răspunde, la fel de sincer, ca de obicei?
- Depinde de întrebări, însă presupun că ţi-aş răspunde. În ceea ce priveşte sinceritatea mea, nu te-ai lămurit deja?
- Ba da, am remarcat că, de obicei eşti foarte sincer, mai ales când e vorba despre ceva serios. Atunci, spune-mi, când ai făcut acele gesturi necugetate şi ştii tu la ce anume mă refer, a fost mereu numai din cauza mea?
- Poftim?! tresări Lucian scurt, fără a-i răspunde în nici un fel la întrebare; doar o fixă cu privirea.
- Păi... începu Lia, nesigură pe ea. Prima oară ştiu sigur că a fost din cauza mea. Atunci când cu separarea aceea, de o jumătate de an, care s-a produs din cauza modului în care ţi-am vorbit. Însă acea greşeală am îndreptat-o, cât de cât, mi-am cerut chiar şi scuze de la tine, iar tu m-ai asigurat că m-ai iertat; ba mai mult chiar, că nici n-ai fost supărat pe mine, deşi am fost atât de dură şi nedreaptă cu tine...
- Lia, te rog, nu are rost să răscolim ce a fost...
- Dar a fost vina mea, ştiu sigur! Pentru că eu ţi-am reproşat, de faţă cu toţi ceilalţi...
- Nu, n-a fost vina ta, se împotrivi el, întrerupând-o. Şi n-are rost să ne pierdem timpul acum încercând să stabilim a cui a fost totuşi vina. Cât despre partea cu supărarea, evident că nu puteam fi supărat pe tine, pentru că eram la fel de îndrăgostit de tine ca şi acum. Iar despre iertare, am mai vorbit şi despre asta.
- Da, ştiu că am vorbit, îl aprobă Lia. A doua oară, când te-ai îmbătat, tot din cauza mea s-a întâmplat astfel?!
- A doua oară?! repetă el îngândurat, plecându-şi privirea de obicei trufaşă, de parcă în acel moment îi era ruşine de el însuşi. Păi, da, m-am îmbătat, ca niciodată... Nu, n-a fost vina ta; n-ar fi putut fi!
- Luci, te rog, nu-mi căuta scuze, doar pentru că eşti îndrăgostit de mine! Spune-mi adevărul, oricare ar fi acela! Pentru că, ştiu bine că într-un fel, tot vina mea a fost, pentru că doar eu am stârnit-o pe Ly împotriva ta. În plus, dacă, după cum reiese din spusele tale, erai şi atunci îndrăgostit de mine, faptul că te-am surprins sărutând-o pe Ly, te-a afectat atât de mult încât... spuse ea, însă, neputându-şi continua ideea, se opri.
- Nu, Lia, n-a fost vina ta şi nu spun asta doar pentru că sunt îndrăgostit de tine şi încerc să-ţi caut scuze, o completă el. Nimic nu poate justifica în vreun fel comportamentul meu de atunci. Am greşit! Şi am fost un idiot! Nu astfel trebuia să-mi rezolv problemele, înecându-le în băutură. Şi... La naiba! Am sărutat-o pe sora ta, replică el, de parcă nu-i venea să creadă că într-adevăr se petrecuse acest lucru şi de abia în acel moment îşi ridică privirea vinovată spre ea, oftând.
Umbra de nemulţumire faţă de el însuşi deja îi întunecase privirea vioaie.
- Atunci nu ştiai că Ly ar fi sora mea, îi găsi ea o scuză.
- Nu căuta să-mi iei apărarea, ţi-am spus că nimic nu justifică în nici un fel ceea ce am făcut atunci. E adevărat, nu ştiam că ar fi sora ta, nici nu era soţia campionului, dar era colega ta de cameră şi cel puţin iubita lui Mihai, iar el prietenul meu... Iar aceste amănunte, care-mi erau cunoscute în acel moment, ar fi trebuit să fie suficiente pentru a mă opri de la gestul meu necugetat. Şi totuşi, am sărutat-o atunci! Ce-am obţinut?! Se pare că nimic, decât dispreţul ei, pe care îl merit! Sora ta... Ce neghiob am putut fi! Acum îmi dau seama că, de fapt, nu merit dragostea ta; nici măcar înţelegerea ta...
- Luci, eu nu ţi-am reproşat nimic, îi aminti ea. Mai mult chiar, reproşurile mi le fac mie însămi. Mai ales că... A treia oară, când cu pastilele acelea, e clar că tot din cauza mea le-ai luat. Pentru că m-ai văzut cu Sid în seara aceea, la restaurant şi eu te-am provocat.
- Nu, se împotrivi el categoric. La naiba! Am greşit din nou şi de data aceea, tot eu, chiar enorm, dar n-a fost vina ta! E adevărat, nu mi-a convenit să te văd cu Sid, doream să uit, să nu mă gândesc, dar, ca şi în cazul băuturii, nu pastilele erau soluţia potrivită. Nu m-am gândit nici o clipă la consecinţele acţiunii mele. Mi se păreau doar nişte pastile banale, inofensive... Cu siguranţă însă, n-a fost vina ta!
- Ba da, a fost a mea, într-o foarte mare măsură! Nu trebuia să te provoc, nu trebuia să-l sărut pe Sid...
- Lia, chiar dacă sărutându-l, m-ai provocat, într-un fel, tot nu trebuie să te consideri vinovată de tâmpeniile mele! Şi tu m-ai văzut sărutând-o pe sora lui, Sonya, ştim amândoi în ce împrejurări... Apoi m-ai văzut sărutând-o chiar şi pe Ly, care e sora ta, iar tu nici nu te-ai îmbătat, nici n-ai luat pastile, nici la altă măsură extremă n-ai recurs, ca mine. Decât m-ai îndepărtat din preajma ta, ceea ce era normal. Deci, nu-mi căuta scuze, pentru că acestea nu există! Singurul vinovat de acţiunile mele am fost doar eu, mereu!
- Ne-ai speriat atât de mult, când cu pastilele acelea; dacă ai ştii... Mai ales eu, am fost îngrozită.
- Îmi închipui... Dar te asigur că n-am încercat să mă sinucid, e singurul lucru care nu mi-a trecut nici o clipă prin minte. Pur şi simplu nu m-am gândit la implicaţiile pe care le-ar putea avea acţiunile mele necugetate. Dar, te rog, să nu mai amintim de acele momente neplăcute, îi ceru Lucian, ridicându-se de pe scaunul pe care se aşezase între timp. Toate acelea aparţin trecutului.
- Aparţin trecutului, însă nu le putem neglija. Nu-mi place, însă toate acestea s-au întâmplat cu adevărat, nu le putem trece cu vederea. Şi... Nici nu ştiu, dar cred că am greşit. Poate că nu trebuia să... Să accept să devin logodnica ta.
- Cum?! făcu el ochii mari, îndreptându-se îngrijorat spre ea. Nu spune aşa ceva, îi ceru el, iar ajungând în dreptul fotoliului pe care se aşezase Lia, îngenunche în faţa ei (şi nu era pentru prima oară când proceda astfel), apoi îi cuprinse mâna mică (cea cu inelul de logodnă) într-a lui, sărutându-i-o uşor şi-şi ridică rugător privirea spre ea: Nu spune niciodată aşa ceva! Pentru că n-aş putea suporta!
- Tocmai asta e, replică ea, îngândurată. Dacă atunci ai reacţionat astfel, nu ştiu cum ai reacţiona acum, dacă, spre exemplu, te-aş refuza din nou şi aş rupe logodna dintre noi.
- Cum?! tresări el, ridicându-se brusc în picioare, nevenindu-i să creadă că ar fi auzit bine. Doar nu mi-ai face una ca asta! Te rog, nu! Nu mă chinui!
- Presupuneam doar, Luci, îl linişti Lia, observând starea de agitaţie ce-l cuprinsese. Deci, presupunând că ar putea fi totuşi posibil, ce-ai face într-o asemenea situaţie?
- Nu ştiu. Nici nu vreau să-mi imaginez, recunoscu el.
- Păi, vezi, tocmai de asta mă temeam şi eu!
- Cum aşa?! se încruntă el. Adică, regreţi deja decizia luată?! Regreţi că ai acceptat să fii logodnica mea? o întrebă el temător, întinzându-i sugestiv mâna, ca pentru a o ajuta să se ridice de pe fotoliu.
- Nu, nu regret decizia luată; n-aş avea motive, recunoscu ea, acceptând ajutorul oferit de el, deşi ea nu i-l solicitase în nici un fel.
Se ridică deci în picioare, iar el o cuprinse de îndată în braţe, privind-o fix, admirativ.
- Bun... Mă bucur că nu regreţi decizia luată! Am să încerc să nici nu-ţi dau motive să regreţi vreodată. Pentru că... Te iubesc! Din ce în ce mai mult, îi şopti el, evident, sărutând-o, ca pentru a-i dovedi dragostea lui, sinceră. În ceea ce priveşte trecutul, să-l lăsăm în urmă. Nu zic să-l neglijăm complet, ca şi cum n-ar fi existat, dar e mai bine să nu ne gândim la ce a fost. Hai să încercăm să ne imaginăm ce va fi de acum încolo şi să ne gândim doar la lucruri bune. În plus, să ne bucurăm de prezent şi de ceea ce avem în clipa de faţă. Nu e foarte mult, dar... E mai bine decât nimic!
- Da, acceptă ea, cu jumătate de glas. Iar pentru că tot e vorba despre prezent, cred că ar trebui să plecăm totuşi.
Cum propunerea venea din partea Liei, evident că el se supuse imediat, deci, în curând părăsiră nava „Vulturul”, fără a-i fi descoperit secretele...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!