agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 170 .



Proxima - Partea a treia: „Aventuri pe Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-11-12  |     | 



*61. Primul week-end al anului 2092, în compania Sonyei.

Prima săptămână a anului 2092 se apropia deja de sfârşit. Era sâmbătă, 05 ianuarie 2092. De când plecaseră colegii săi, Lucian rămăsese la bordul navei albastre, doar el, cei doi roboţi, Ema pe monitorul computerului şi brăduţul de iarnă, pe care nu-l desfăcuse încă şi nici nu avea intenţia de a-l desface atât de curând. Cât despre colegii săi, nici unul nu se obosise să vină prin navă, să-l viziteze, pentru a vedea ce face sau cum se simte. Oricum, în general, cu excepţia faptului că se plictisea, se simţea destul de bine.
Pentru a scăpa de plictiseală, hotărî să iasă din navă, să se plimbe prin oraşul artificial. Şi chiar părăsi interiorul „Pacifis”-ului în jurul orei 10.30. Afară fu întâmpinat de aerul alb, proaspăt şi curat, cât şi de solul alb, imaculat, deşertic. Nu mai exista aparatura electrică, nici mese, scaune sau alte urme ale distracţiei lor, ce avusese loc în urmă cu câteva zile, fiindcă Lucian, împreună cu ajutoarele sale de nădejde, cei doi roboţi, se ocupaseră temeinic de acest aspect al curăţeniei, atât în interiorul navei albastre, cât şi în exteriorul ei.
De aceea acum nu mai era decât acel imens pustiu alb. Şi deşi se aflau la sfârşitul primei săptămâni a lunii ianuarie, nu exista nici un indiciu că ar fi iarnă. Nici urmă de zăpadă, ger, gheaţă sau viscol. Ca de obicei, temperatura era mereu aceeaşi, constantă, în aşa fel încât să nu fie nici prea cald, nici prea frig, ci numai bine, iar vântul lipsea şi el cu desăvârşire. Razele astrului zilei, Alfa, străluceau puternic pe suprafaţa solului alb, reflectându-se, datorită prezenţei dantoniului în atmosferă, cu mai puţină intensitate.
Lucian se îndreptă însă spre marele oraş artificial fără a lua seama la aceste amănunte, care de altfel îi erau familiare. Ajuns în oraşul de sub cupolă nu o căută pe colega lui, Lia, fiind convins că nu o va găsi, pentru că, foarte probabil, era cu Sid pe undeva. În mare măsură, nu greşea, pentru că Lia era într-adevăr cu Sid, însă doar pentru a discuta cu acesta despre stadiul în care se afla în acel moment «Proiectul „Căţeluşul”», pe care ea îl demarase şi în realizarea căruia se implicase foarte mult. Sid îi spuse Liei că Dick şi colegii săi din laborator nu făcuseră mari progrese, erau încă în faza pregătitoare, de început, însă Lia păru mulţumită chiar şi de acest răspuns.
Cum însă Lucian nu se îndreptă spre camera colegei sale, Lia, porni spre apartamentul familiei Kelso, pentru a o vizita pe Sonya. Fără a şti dacă o va găsi acasă pe sora lui Sid, ciocăni totuşi la uşa apartamentului familiei Kelso, iar spre norocul său, Sonya era totuşi acasă, fiindcă ea apăru în prag, în momentul în care uşa se deschise.
- Salut, îi zâmbi Lucian când o zări.
- Luci, ce surpriză plăcută, îi răspunse ea, privindu-l mirată, însă bucurându-se de prezenţa lui. Intră, te rog!
La invitaţia ei, el intră, iar cum ajunse în interior, se aplecă, pentru a se descălţa, însă imediat îşi aminti că nu era necesar, aşa că renunţă la acest gest.
- Nu-i nevoie să mă descalţ, nu-i aşa?
- Sigur că nu, încuviinţă Sonya. Însă dacă doreşti să te descalţi, nu te opreşte nimeni. Nu e nici interzis.
- De data asta, cred că voi renunţa la acest obicei, spuse Lucian şi într-adevăr, nu se descălţă. Dar cine mai e pe la tine? Unul dintre colegii mei, din câte-mi dau seama, presupuse el, pentru că, în momentul în care se aplecase, zărise o pereche de încălţăminte sport, lăsate la intrare.
- Deci, ai observat, constată Sonya. Sigur, nu se putea să-ţi scape acest amănunt, evită Sonya intenţionat să-i spună cine ar fi persoana care se afla în vizită la ea.
Când intrară în cameră, Lucian îi văzu pe... Sid şi Lia! Când o zări acolo pe colega lui, care şedea pe unul dintre fotolii, Lucian rămase fără replică. Era ultimul loc în care s-ar fi aşteptat s-o găseas-că pe Lia! Îl găsise o dată pe Sid la ea în cameră, dar şi invers... Ce însemna oare acest lucru? Adică, îşi făceau vizite reciproce?! După câteva momente de tăcere, răstimp în care o fixase nedumerit cu privirea, îi salută totuşi pe cei doi.
Desigur, el nu ştia ce căuta Lia acolo, nici nu-şi putea imagina, iar în acel moment, nici nu dorea să-şi imagineze, absolut nimic! Evident, Lia era acolo doar pentru a discuta cu cei doi fraţi Kelso despre căţeluş, fiindcă o pusese şi pe Sonya în temă, iar în acel moment, Lia, împreună cu Sid, tocmai se pregăteau să plece spre laboratorul în care-şi desfăşura activitatea Dick Torn. Cei doi se gândiseră însă să meargă şi Sonya cu ei, de aceea Lia se aşezase pe fotoliu, pentru a aştepta până ce Sonya se va îmbrăca de plecare, cum însă sosise Lucian pe neaştepate, Sonya nu-i mai putea însoţi la laborator, fiindcă ea trebuia să rămână cu Lucian, doar nu era să-l lase pe acesta singur în apartamentul familiei Kelso. Prin urmare, Lia se ridică de pe fotoliu:
- Bine, atunci eu şi Sid plecăm, îi anunţă Lia de intenţia lor, pregătindu-se de plecare.
- Unde anume plecaţi? se interesă Lucian.
- Nicăieri. Prin oraş, răspunse Lia, fără a preciza unde anume intenţionau să ajungă, sau de ce.
- Prin oraş?! Bine. Puteţi pleca, îi asigură Lucian, deşi, evident, nu-i conenea deloc. Eu voi rămâne aici, cu Sonya.
- Sigur, rămâi cu sora mea, spuse Sid. Vei veni luni, la ora 14.00?
- Nu ştiu, nu m-am hotărât încă, replică Lucian. Însă, dacă nu voi veni, te poţi întâlni cu Lia, doar nu-i nici o problemă.
- Poate... rosti Sid încurcat, apoi ei doi ieşiră, luându-şi rămas bun de la Sonya şi Lucian.
- Deci, vine des pe la voi în ultima vreme... constată Lucian, după plecarea celor doi.
- Cine? Colega ta?! Nu, deloc! Nu prea des, negă Sonya.
- Dar se întâlneşte cu fratele tău destul de des, continuă Lucian.
- Ah, nu... Nici cu el nu se întâlneşte foarte des, negă din nou Sonya. Uneori doar... De ce? Te deranjează că ai găsit-o aici?
- Într-un fel, poate că da, deşi n-ar trebui, dar...
- Nu-ţi face griji, fratele meu ştie că o iubeşti!
- Însă ea nu ştie, replică el, îngândurat. În fine, nu contează... Tot ea mi-a transmis mesajul tău, schimbă el subiectul. Deci, consideri că am uitat definitiv de existenţa ta?!
- Vrei să spui că nu-i aşa?
- Bineînţeles că nu! Cum aş putea să te uit?!
- Atunci, de ce mă eviţi?
- Nu te evit, doar că, în ultima vreme am fost ocupat, deşi asta nu-i o motivaţie tocmai potrivită... Ai dreptate, te-am neglijat, dar sper că nu eşti supărată pe mine din cauza asta. Nu foarte mult, măcar.
- N-aş putea fi, spuse Sonya.
- Eşti tare drăguţă, zâmbi el. Aşa că, hai să reparăm puţin din greşeala asta pe care am făcut-o în ultimul timp. Ce zici?
- De acord, acceptă ea.
- Minunat, aprecie el. Şi uite cum vom face: Ne vom petrece acest weekend împreună.
- Sună interesant, zâmbi Sonya.
- Grozav! Crezi că astfel voi îndrepta ceva din modul în care te-am tratat în ultima vreme?
- Sigur, puţin...
- Puţin?! repetă el. Ai dreptate, puţin!
- Ştii, am văzut focurile de artificii. Au fost grozave!
- Ah, deci, s-au văzut şi din oraş?
- Da, le-a văzut şi Sid, chiar şi părinţii mei. Presupun că mulţi dintre locuitorii oraşului le-au urmărit, însă nu chiar toţi.
- Sper că n-au deranjat prea mult. Ştii tu, din cauza zgomotului produs.
- N-au deranjat deloc.
- Deci, nu s-a auzit nimic. Ca să vezi, nava noastră e destul de departe de oraş...
- Nu din cauza distanţei nu s-a auzit nimic, ci datorită cupolei, care protejează fonic oraşul de zgomotele din afară, deşi aici nu se produc des zgomote, nici pe suprafaţa planetei. Deci, oricum, chiar dacă trăgeaţi acele focuri de artificii mai aproape de oraş, zgomotul produs n-ar fi putut răzbate dincolo de cupolă, altfel spus, nu s-ar fi auzit nimic! Însă de văzut, s-au văzut perfect şi au fost cu adevărat splendide!
- Deci, ţi-au plăcut. Mă bucur că ţi-au plăcut!
- Bineînţeles că mi-au plăcut. Cui nu i-ar fi plăcut?
- Nu pricep! Dacă vă plac şi nu vă afectează cu nimic zgomotul, de ce nu trageţi şi voi din când în când focuri de artificii, cu ocazia sărbătorilor voastre mai importante? Presupun că aveţi totuşi sărbători...
- Sigur, avem sărbători şi e adevărat că nu ne deranjează cu nimic zgomotul, dar nu ştiu de ce, însă nu obişnuim să procedăm astfel. Presupun că nu avem chef de sărbători. Şi nici nu avem ce sărbători, spuse Sonya.
- De ce? Din cauza acelui accident, petrecut în urmă cu 7-8 secole? Nu vă înţeleg! Nu puteţi lăsa un eveniment petrecut cu mult timp în urmă să vă controleze viaţa. Timpul nu s-a oprit în loc în acel moment; totul merge mai departe...
- Nu ştiu. Poate că ai dreptate, într-un fel. Pe de altă parte, noi nu suntem ca voi. Nu suntem atât de petrecăreţi.
- Petrecăreţi?! reţinu Lucian acest ultim cuvânt. Asta crezi tu despre noi?! Că am fi nişte petrecăreţi?!
- Îmi pare rău, nu asta am vrut să spun. Adică, n-am vrut să pară o jignire. Dar în ultimul timp aţi dat multe petreceri, la intervale scurte.
- Le-am dat, e adevărat, nu voi nega ceva destul de evident, pentru că asta-i realitatea. Însă de fiecare dată am avut motive întemeiate pentru a petrece. În plus, aceste petreceri sunt doar o formă de a evita plictiseala, monotonia, rutina zilnică în care ne înscriem în mod ireversibil altfel; ne place să fim împreună, ne simţim bine, e altceva... Nu înseamnă în mod obligatoriu că am fi nişte petrecăreţi incurabili! Adică, altfel spus, te asigur că putem rezista şi fără aceste petreceri!
- Ţi-am spus, Luci, n-am vrut să pară o jignire! Într-adevăr, nu e nimic rău să fiţi veseli, fericiţi, să vă distraţi împreună, să petreceţi din când în când, însă noi suntem puţin diferiţi. Nu ştiu dacă mă înţelegi, încercă Sonya să-i explice.
- Nici eu nu ştiu. Poate că e mai bine să nici nu încerc să înţeleg, presupuse Lucian. Deci, concluzia ar fi că, indiferent că noi am fi petrecăreţi sau nu, v-au plăcut totuşi artificiile?!
- Da. Sigur că ne-au plăcut, răspunse ea.
- Şi nu v-au afectat cu nimic?
- Absolut deloc, îl asigură Sonya.
- Deci, pe voi, nu! Dar animalele din pădurea artificială, pe ele le-o fi afectat cu ceva? se interesă Lucian.
- Nu-ţi face griji. Nici ele n-au fost afectate deloc, îi răspunse Sonya.
- Cum aşa? Şi ele sunt protejate fonic?
- Nu. Deşi, într-un fel, poate că sunt totuşi. Pădurea e foarte mare şi deasă, iar coroana copacilor e bogată, deci, orice sunet ar ajunge în pădure, va fi cu mult diminuat. Însă nu doar din cauza asta afirm că animalele nu puteau fi afectate de zgomot, ci şi datorită faptului că animalele sunt mai rezistente la zgomote. În plus, pădurea artificială se află la o distanţă apreciabilă faţă de nava voastră, deci, dacă s-ar fi auzit totuşi ceva acolo, cu siguranţă ar fi fost un sunet slab, abia perceptibil, care n-ar fi putut să deranjeze, explică Sonya.
- Deci, nici animalele n-au avut nimic de suferit de pe urma focurilor de artificii.
- Nu, deloc! Şi mă îndoiesc că ele ar fi putut vedea ceva, datorită distanţei prea mari, cât şi a faptului că pădurea e deasă, presupuse Sonya.
- Ai dreptate, o aprobă Lucian. Oricum, chiar dacă ar fi văzut ceva, animalele n-ar fi înţeles nimic din ceea ce se petrece.
- Nu le subestima doar pentru că sunt animale, sau pentru că sunt artificiale. Nu poţi să ştii ce anume înţeleg ele şi ce nu, protestă Sonya.
- Parcă ai fi blondina! Numai ea ar lua apărarea animalelor cu atâta îndârjire, fie ele artificiale sau nu.
- Păi, foarte bine face, replică Sonya.
- Bine, bine... se apără Lucian. Nu te contrazic, nici pe tine, nici pe blondă. Amândouă aveţi dreptate. Nu ştim multe lucruri despre animale, mai ales despre acestea, de pe Proxima. Însă cel puţin un lucru îl ştim sigur: Şi anume, că n-au fost deranjate de focurile de artificiii.
- Asta-i adevărat, îl aprobă Sonya.
- Şi cu asta consider că am discutat destul despre animalele din pădurea artificială. Dar cei de pe spaţioport? Oare nici pe ei nu i-a afectat cu nimic zgomotul produs de artificiile noastre?
- Nu, nu-ţi face griji inutile! Cu siguranţă că au văzut şi ei totul şi probabil că le-a plăcut, însă nici ei nu puteau fi afectaţi de zgomotul artificiilor voastre.
- Cum aşa? se miră Lucian. Spaţioportul nu se află sub cupolă şi nu-i nici chiar atât de departe de nava noastră.
- Aşa e, însă atât clădirile, cât şi navele spaţiale aflate pe spaţioport sunt protejate fonic, deci, nici cei aflaţi acolo n-au auzit nimic, îl lămuri Sonya.
- Aşa, deci... se dumiri el. Dar dacă am presupune că unii dintre localnici ar fi rămas pe suprafaţa planetei, în afara clădirilor sau navelor de pe spaţioport, îmbrăcaţi în acele costume de protecţie?
- Nici ei n-ar fi auzit absolut nimic, afirmă Sonya.
- Nimic?! repetă Lucian. Cum aşa? Să nu-mi spui că şi ei ar fi protejaţi fonic...
- Ba da, întocmai! Costumele pe care suntem nevoiţi să le purtăm când ne aflăm pe suprafaţa planetei, în aer liber, nu ne protejează doar împotriva dantoniului, ci şi a zgomotelor neplăcute.
- Grozav! M-am lămurit, zâmbi Lucian. Totuşi, când eşti afară, îmbrăcată cu acel costum şi vorbeşti cu mine, mă auzi...
- Evident că te aud. Costumele nu ne protejează de sunete ce nu ne-ar dăuna cu nimic, doar de cele mult prea ample, pe care le elimină în totalitate, astfel încât să nu le auzim. Dar pe tine, dacă nu ţipi la mine, am să te aud, chiar şi când port acel costum de protecţie.
- Să ţip?! De ce-aş face aşa ceva? Nu-mi stă în caracter! Nu ţip la nimeni, deci, nici la tine, evident. Sau mai ales la tine...
- Luci, dădeam doar un exemplu; nu înseamnă că tu procedezi astfel.
- Aşa, deci... Păi, cu prima ocazie, poate o să ţip totuşi la tine!
- Poftim?!
- Doar ca să verific eficienţa costumelor voastre, zâmbi el.
- N-ai încredere în ceea ce ţi-am spus? Vrei să mă verifici?
- Nu... Sonya, te rog! Doar nu m-ai şi crezut! Ce-s nebun, să ţip la tine?! Să fim serioşi!
- Ah... Eşti ciudat, aprecie Sonya. Totuşi, despre artificii...
- Gata, o întrerupse el. Hai să nu mai amintim despre focurile de artificii. Mi-a ajuns! Am vorbit destul despre ele; prea mult chiar, aş zice. Aşa că, ce zici, mergem undeva, sau ai de gând să propui să ne petrecem întreaga zi aici, la tine acasă?
- Nu; prefer să plecăm.
- Tot aşa mă gândeam şi eu, o aprobă el.
- Însă aşteaptă-mă puţin, să mă schimb în haine potrivite pentru o plimbare cu tine, îi ceru ea.
- Sigur, te aştept. Nu te grăbi, spuse Lucian şi se aşeză pe fotoliul pe care mai înainte stătuse colega lui, Lia.
Însă nu avu mult de aşteptat, fiindcă Sonya apăru destul de repede.
- Gata! Putem pleca, îl anunţă ea.
- Ţi-am spus că nu trebuie să te grăbeşti, îi aminti Lucian, ridicându-se de pe fotoliu.
- Nu-ţi face griji, nu m-am grăbit deloc. Aveam hainele deja potrivite pentru plecare. Înainte de a fi venit tu, mă pregăteam să plec, cu fratele meu şi cu colega ta.
- Ah, da?! Nu ştiam... Scuze că ţi-am zădărnicit planul.
- Îţi dai seama că nu-i nici o problemă, zâmbi Sonya.
- Şi unde anume intenţionaţi să mergeţi împreună?
- Nu ştiu sigur, nu-i dezvălui Sonya locul în care urmau să ajungă, anume laboratorul de plante din oraş.
- Bine. Nu contează... Atunci, să plecăm, propuse el.
Prin urmare, părăsiră apartamentul familiei Kelso, care rămase gol, fiindcă Sid şi Lia plecaseră mai devreme, iar domnul Ned şi doamna Cora, părinţii fraţilor Kelso, nu erau acasă.
- Ce-ai spune dacă am merge puţin prin navă? o întrebă Lucian, când se aflau pe aleile parcului de peste drum de clădirea în care locuia familia Kelso.
- În nava ta, „Pacifis”? se interesă Sonya.
- Exact. Acolo, preciză el.
- Ah, nu! Te rog, nu, refuză ea.
- De ce nu? insistă Lucian.
- Te rog, mai bine nu, repetă Sonya refuzul. Nu pentru că nu mi-ar plăcea nava ta, e frumoasă, însă aş fi nevoită să port costumul acela incomod şi n-am deloc chef. Nu l-am mai îmbrăcat de mult şi...
- Te rog, nu stăm mult, o întrerupse Lucian. De altfel, vom merge cu avionul până acolo şi ne vom întoarce tot cu avionul, deci, nu vei fi nevoită să porţi acel costum un timp îndelungat.
- Dar eu nu vreau deloc, refuză ea din nou.
- Te rog, Sonya, insistă Lucian. Promit că ne vom întoarce repede.
- Cine ar putea rezista insistenţelor tale? cedă Sonya în cele din urmă. Bine, m-ai convins! Să mergem pâmă la nava ta! Însă să ştii că, pentru a nu fi nevoită să port costumul, n-am să cobor din avion. Tu vei coborî, te vei duce în interiorul navei, îţi rezolvi ce ai de rezolvat pe acolo, iar eu te voi aştepta în avion.
- Nu, nu-i deloc bine, protestă el. N-ar mai avea nici un farmec. Nu vreau să mergem până acolo pentru că aş avea ceva de rezolvat, ci pentru că vreau să-ţi arăt bradul nostru de Crăciun, înainte de a-l desface, atâta tot!
- Bradul?! Mi l-ai putea arăta şi altfel. I-ai putea face fotografii sau înregistrări, sau ştiu eu, altceva... presupuse Sonya.
- Nu, ar fi mai bine să-l vezi cu ochii tăi. Crede-mă, merită, insistă din nou Lucian.
- Bine, acceptă ea. M-ai convins, iarăşi. Şi să ştii că eu nu cedez atât de uşor.
- Minunat! N-ai să regreţi, te asigur! Şi nu vom întârzia mult, promise el încă o dată.
Prin urmare, se urcară la bordul unui avion, cu care porniră spre nava albastră. Ieşiră din oraş printr-un tunel de legătură cu exteriorul, care-i ducea exact în apropierea „Pacifis”-ului, iar când se aflau nu foarte departe de nava albastră, Sonya îmbrăcă repede un costum de protecţie, să fie pregătită de ieşire. Cum avionul se oprise deja, amândoi ieşiră pe suprafaţa veşnic albă a planetei.
- Nava ta... exclamă Sonya, admirând corpul albăstrui al navei. E frumoasă! N-am mai văzut-o de mult. Poate e mai bine că am venit totuşi.
- Sigur că e mai bine, întări Lucian.
În scurt timp se aflau pe puntea principală a navei „Pacifis”, iar Sonya admiră prin casca costumului ei de protecţie, bradul de Crăciun, frumos împodobit, aşezat în mijlocul punţii principale.
- E frumos, zâmbi Sonya, admirând bradul. Chiar nu regret că am venit. Merită să fie cel puţin văzut.
- Ţi-am spus eu, îi aminti Lucian.
Sonya înconjură bradul de mai multe ori, admirându-l din toate unghiurile posibile.
- Aş fi vrut să-l pot atinge, dar asta nu-i posibil; dezavantajul acestui costum la care nu pot renunţa... rosti ea, întristându-se puţin.
- Lasă, nu te supăra! Uite, iau un glob din brad şi o să ţi-l dau ţie. Atunci îl vei putea atinge, mai târziu, când renunţi la costumul acesta de protecţie.
- Ah, da?! Mersi, eşti ca de obicei, tare drăguţ, zise ea, privindu-l cum desprinde un glob colorat de pe o crenguţă.
- Încerc măcar... surâse el.
- Gata! L-am văzut, mi-a plăcut foarte mult, dar cred că e de ajuns. Acum putem pleca.
- Deja?! se miră Lucian. De ce te grăbeşti atâta, doar eşti foarte protejată în costumul ăsta, chiar şi fonic.
- Luci, nu râde de mine! Mi-ai promis că vom pleca repede, îi reproşă ea.
- Bineînţeles. Şi mă voi ţine de cuvânt. Vom pleca imediat. Aşteaptă-mă numai puţin, te rog!
- Unde vrei să pleci? îl întrebă ea.
- Doar până-n rezerva mea. Însă mă întorc imediat, promise el, pornind spre rezerva sa.
Sonya rămase pentru câteva clipe singură pe puntea principală, doar cu brăduţul împodobit. Se uită şi pe monitorul computerului, unde se vedea Ema şi o recunoscu; o văzuse şi în marele laborator din oraş. După cum promise, Lucian se întoarse repede, nu întârzie foarte mult în rezerva sa, deci, Sonya nu avu mult de aşteptat, iar cum el apăru, părăsiră puntea principală, deci, inclusiv nava albastră, care rămase din nou în grija celor doi roboţi, în timp ce Sonya şi Lucian se îndreptară spre avionul cu care veniseră. De cum intrară în avion, Sonya se grăbi să se dezechipeze de costumul de protecţie, iar Lucian porni avionul, îndreptându-l spre oraşul artificial, însă de data asta îl lăsă fără probleme pe seama computerului de bord, fiind convins că vor ajunge cu bine la destinaţie.
- Din câte-mi dau seama, nu-ţi convine aproape deloc protecţia pe care ţi-o oferă costumul ăsta...
- Te rog, Lucian, ştii foarte bine care-i situaţia!
- Da, ştiu. E incomod şi nu numai.
- Exact!
- Iată globuleţul... E al tău, i-l dărui Lucian. Parcă doreai să-l atingi.
- Ah, mersi... zise ea, primind globul luat din brad; îl admiră, pipăindu-l curioasă. Rotund, delicat, sclipitor... Drăguţ! O să-l păstrez la mine în cameră; îi găsesc eu un loc potrivit. Şi acum aş putea afla de ce ai fost până în rezerva ta?
- Da, poţi. Am fost să iau ceva de acolo, pe care am de gând să ţi-l ofer ţie, spuse el şi scoase un mic pacheţel delicat, înmânându-i-l şi pe acela Sonyei.
- Ah, un cadou pentru mine... păru Sonya încântată. Ţi-am mai spus, eşti foarte drăguţ, dar n-ar trebui. Îmi pare rău, nu cred că-l pot primi.
- Cum?! Nu începe şi tu ca Lia, cu refuzurile astea repetate... Nu... Te rog, nu accept un refuz, insistă el; gândul la colega lui îl deprimase puţin, pe moment. Ştiu că e târziu pentru un cadou, adică nu e nici o ocazie specială, însă ţi-l ofer din tot sufeltul meu, aşa că nu încerca să mă refuzi! În plus, nici măcar nu te-ai uitat să vezi ce e, dacă îţi place sau nu, sau doar din curiozitate...
- Dar nu e corect! Eu nu ţi-am făcut nici un cadou ţie!
- Nici nu e nevoie! Te rog, acceptă-l!
- Nu ştiu de ce, în final, mereu reuşeşti să mă convingi. De obicei, nu cedez uşor, spuse ea, începând să desfacă pacheţelul pe care-l primise de la Lucian.
- Sunt sigur că nu cedezi uşor, în faţa nimănui, doar în a mea, uneori, zâmbi Lucian.
Sonya nu-i răspunse acestei provocări, dându-şi seama că el glumea doar, aşa că se mulţumi să-i atribuie o privire plină de reproş, apoi deschise cutiuţa pe care o găsise în pacheţel.
- E superbă, exclamă Sonya, când zări o brăţară delicată, frumos lucrată.
- Permite-mi, îi ceru voie Lucian, însă fără a aştepta permisiunea din partea ei, luă brăţara şi i-o prinse Sonyei la mână. Îţi stă minunat cu ea!
- Ai dreptate. Îmi place. Dar, ştii, noi şi bijuteriile...
- Ştiu, o întrerupse el. Am observat că nu obişnuiţi să purtaţi bijuterii, însă tu o vei purta pe aceasta, pentru că ai primit-o de la mine. Uite, vezi, e şi inscripţionată, cu numele meu!
Sonya privi scurtul text: „Pentru Sonya. Cu drag, Luci!”
- Da, o voi purta. Şi de câte ori o voi privi, îmi voi aminti cu drag de tine.
- Sper.
- Mersi, spuse Sonya şi îl sărută în semn de recunoştinţă pe obraz.
- N-ai pentru ce, zâmbi el. Mă bucur că-ţi place totuşi.
- Ştii, seamănă mult cu cea pe care o are colega ta, Lia, îşi dădu Sonya seama, privind cu atenţie brăţara. Deci şi ea a primit-o de la tine.
- Colega mea... Nu, ea a n-a primit-o de la mine, ci de la Moş Crăciun, încercă el să nege.
- Haide, Luci, nu mă lua cu chestii din astea, te rog! Nu sunt copil.
- Aşa e, nu eşti. Şi nici măcar nu eşti de pe planeta noastră.
- Şi atunci...? începu ea, foarte bănuitoare.
- Bine. Recunosc: Şi ei tot eu i-am dăruit-o, se văzu Lucian nevoit să spună adevărul.
- Eşti foarte darnic, remarcă Sonya. Aş putea şti de unde ai aceste brăţări?
- Nu, ăsta-i secretul meu şi n-am de gând să-l dezvălui, preciză el cu seriozitate.
- Presupun că ai făcut multor fete asemenea cadouri.
- Nu! Deloc, negă el. Numai celor... foarte speciale.
- Mă flatezi! Acum ai vrea să cred şi că mă consideri drept o persoană specială în viaţa ta.
- Păi, chiar eşti, cu adevărat. Şi ca să fiu sincer, doar ţie şi Liei v-am făcut astfel de cadouri. Nimănui altcuiva; până acum.
- Ca să vezi... Nu ştiu, ar trebui să te şi cred?
- Întotdeauna, afirmă el, cu seriozitate.
- Aşa, deci! Nici măcar Carlei nu i-ai oferit niciodată un astfel de cadou? întrebă ea pe neaşteptate.
- Carlei?! Nu, absolut deloc! De altfel, Carla nu avea nevoie de cadouri de la mine. Primea destule de la numeroşii ei admiratori, de acest fel, sau chiar mai substanţiale. În plus, la vârsta aceea, nu mi-ar fi trecut prin gând sub nici o formă să-i fac astfel de cadouri. Cine ştie ce i-aş fi dăruit? Ce mi se părea mie important atunci? Poate vreo jucărie, păpuşă pentru ea, ciocolată, bomboane sau alte dulciuri, ori altceva de genul ăsta. Însă în nici un caz, nu bijuterii sau altceva de valoare.
- Deci, Carlei, nu. Dar Cameliei?
- Cameliei?! se miră el. Nu, nici ei, deşi poate că ea ar fi meritat din partea mea măcar o astfel de mică atenţie.
- Deci, nu erai prea generos pe atunci, presupuse Sonya.
- Generos?! Nu ştiu, mi-e şi greu să-mi imaginez cum eram pe atunci. Poate... prea răsfăţat?!
- De ce ţi-e greu să-ţi imaginezi? Te-ai schimbat atât de mult între timp?
- Da, probabil m-am schimbat, destul de mult. Nu de tot, se înţelege; însă destul. Oricum, sunt acelaşi ca şi atunci, încă răsfăţat, cu mici diferenţe, poate doar puţin mai matur, zâmbi el.
- Puţin?! repetă Sonya.
- Da, doar puţin, desigur, preciză el.
- Eşti tare drăguţ, aşa cum eşti. O prezenţă plăcută, aprecie Sonya.
- Ştii, tatăl meu spunea, înainte ca noi să plecăm în această misiune, că aş fi cam aiurit. Şi nu se aştepta ca această misiune să mă schimbe prea mult, deci, probabil crede că şi când ne vom întoarce acasă, voi fi la fel de aiurit cum considera el că eram atunci, spuse Lucian.
- Tu, aiurit?! Cred că tatăl tău se înşela.
- Eu nu sunt atât de sigur că s-ar fi înşelat. Poate avea dreptate, presupuse Lucian. Dar nu are rost să-ţi spun toate chestiile astea; probabil că nu te interesează şi te plictisesc.
- Nu-i adevărat, îl contrazise Sonya. Ştii că-mi place să te ascult! Nu mă plictisesc deloc. Nu când sunt cu tine.
- Serios?! Iar eu cred că ar fi cazul să coborâm.
- Să coborâm?! se miră Sonya.
- Da, avionul s-a oprit de mult; se pare că am ajuns în oraş.
- Aşa e, am ajuns în oraş, îl aprobă Sonya. Atunci, să coborâm! Putem vorbi şi în oraş.
Amândoi coborâră din avionul care se oprise de destul de multicel exact în locul de unde-l luaseră când porniseră spre nava albastră. Acum ei se plimbau pe străzile tăcute ale marelui oraş artificial de sub cupolă, prin parcuri, pe alei, discutând câte şi mai câte. Serviră împreună masa la un restaurant din apropiere, deşi lui Lucian nu-i surâdea ideea de a mânca din nou în oraş, însă îi făcu pe plac Sonyei, rămânând în compania ei până în seara acelei zile, nu foarte târziu, când, după ce o condusese până acasă, se retrase spre albastra „Pacifis”.
Ziua următoare, duminică, 06 ianuarie 2092, Lucian şi-o petrecu tot în compania Sonyei, care era încântată să fie din nou alături de el o zi întreagă, de dimineaţa, de când venise, până seara, destul de târziu, când el se retrăsese. Sonya le arătase brăţara primită de la Lucian membrilor familiei ei. Sid se mirase doar de gestul lui Lucian, iar în ceea ce-i privea pe părinţii Sonyei, aceştia erau de părere că ea n-ar fi trebuit să primească acest cadou, însă nici n-o certaseră pentru faptul că-l primise totuşi. Astfel se încheiase primul weekend al anului 2092. Normal, comandantului misiunii i-ar fi convenit mai mult să-şi petreacă weekendul cu colega lui, Lia, cum însă, ori de câte ori o căuta sau nu, o găsea însoţită de Sid, se mulţumi şi cu Sonya. Dar Sonya remarcase că el n-o sărutase deloc, nici nu încercase acest lucru, nici de îmbrăţişări nu putea fi vorba; el era doar drăguţ, amabil, plăcut şi rezervat în orice gesturi...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!