agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 58 .



Proxima - Partea a treia: „Aventuri pe Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-10-31  |     | 



*2. Din nou cu Sid Kelso.

Ora 12.00 se apropia. Era ora la care Lucian avea, în sfârşit, permisiunea de a părăsi nava. Se pregătea de ieşire. Mihai era tot pe fotoliu, în faţa computerelor sale, de parcă era blocat sau lipit acolo. Mai înainte de a ieşi, Lucian îşi luă pastilele, pentru ca Stela să nu aibă ce-i reproşa şi dat fiind că nu era sigur că va reuşi să se întoarcă până la ora 18.00 în navă, luă două pastile la el, într-o cutiuţă, pe care o puse în buzunar. Apoi îşi trezi şi tânărul coleg:
- Hei, Mihăiţă, n-ai terminat acolo?
- Ah, nu, nu chiar.
- Hai, lasă-le încolo de computere! E 12.00. Să plecăm! Mi-am luat pastilele, deci, totul e-n ordine.
- Păi, parcă ziceai că la ora 14.00 trebuie să ne întâlnim cu Sid. Ce-o să facem până atunci?
- Cum? Doar nu-ţi închipui că o să mai stăm în navă. Nu, frăţioare! Nici gând! Nici o secundă! De abia aştept să ies afară, la aer curat. Stau aici de trei zile. Hai, vedem noi ce-o să facem. Ne plimbăm puţin.
- Ascultă, ce-ar fi să pleci singur acum, n-am chef de plimbări; vin şi eu mai târziu.
- Nu, pentru că nu ştii locul de întâlnire! Hai, lasă afurisitele alea de computere în pace! Dacă ai atât de mult de lucru la ele, vino şi altădată în navă, eşti binevenit, prezenţa ta nu mă deranjează cu nimic, deci, poţi veni oricând, dar nu acum. Hai! Hai odată!
- Bine, bine… îl aprobă Mihai şi se ridică de pe fotoliu.
Trapa navei se deschise, iar ei doi trecură dincolo de ea, aceasta închizându-se în urma lor. Ca de obicei, de peste tot, vălul alb al atmosferei îi înconjură grabnic, de cum puseră piciorul în afară, însă de data aceasta Lucian se bucură nespus de aerul curat, proaspăt, îmbietor, care-i dădea o senzaţie plăcută, foarte plăcută. Alb, pustiu, vast, întins, monoton, totuşi, atât de plăcut. Era după-amiază. Solul alb, neted, perfect nivelat, fără nici o proeminenţă, fie ea microscopică, strălucea puternic în razele astrului zilei, denumit Alfa. Noroc cu atmosfera albă, parţial mată, altfel ar fi fost nevoie de ochelari de soare; sau, pardon, ochelari de… alfa. Lucian coborî grăbit treptele navei sale albastre ce-l despărţeau de solul alb, apoi păşi degajat pe suprafaţa planetei. Se simţea liber, însă atât de mic în pustietatea aceea albă, imensă… Campionul i se alătură de îndată.
- Ciudat aspect exterior are şi planeta asta, spuse Mihai. Deşi a trecut mai mult de o jumătate de an de când ne aflăm aici, parcă nu m-am obişnuit întru totul cu ceea ce vedem; e atât de multă linişte, atât de multă nemişcare...
- Şi ţie ţi se pare ciudat? Nu eşti singurul! Mă încearcă mereu aceeaşi puternică senzaţie. Probabil şi pe colegii noştri, dar e lesne de înţeles. Noi suntem obişnuiţi altfel. Oricum, într-un fel, e totuşi plăcut. Deşi…
- Mda, într-un fel… Nu ţi se pare nefiresc şi numărul mic de locuitori? Adică, doar 300 de milioane pe o planetă mai mare decât Jupiter? Cam puţini!
- Aşa e, prea puţini. Dar ce putem face noi dacă atâţia sunt? Nu-i putem înmulţi noi.
- Bineînţeles că nu putem, surâse campionul.
- Într-un fel, îi înţeleg. Ei nu se simt liberi. Le lipseşte libertatea; şi natura. Ceea ce e groaznic! Vezi, oraşul lor, oricât de mare ar fi, este închis sub imensa cupolă, nu se află în aer liber, sub razele astrului lor, Alfa. De asemenea, nimic de sub cupolă nu este natural. Nimic... Nici eu nu m-aş simţi bine în locul lor. Dar mă bucur că nu sunt în locul lor!
- Ai dreptate! La ce folos toate astea? Nimic nu compesează lipsa naturii şi a libertăţii. Sunt obligaţi să trăiască fie în tunelele lor subterane, fie sub uriaşa lor cupolă. O cupolă sub care se întinde un spaţiu cât jumătate din planeta noastră, o întreagă emisferă terestră, dar care înseamnă atât de puţin pentru acest colos… Ştii, uneori mă întrebam, oare cum arăta planeta asta înainte de explozia Dantoniei? Oare or fi fost oceane pe Proxima? Îţi dai seama cât de mari ar fi fost acestea? De mii de ori mai mari decât Pacificul!
- Da... Greu de imaginat; oceane în care Terra s-ar fi scufundat fără probleme, cu Lună cu tot. Dacă au fost vreodată... Tot ce le-a rămas din relieful planetei sunt munţii aceia, dar şi ăia pustii, goi. În rest, nu e nimic, decât această suprafaţă albă, netedă, sub care se ascunde solul planetei. Cum o arăta oare? Sau cât de gros o fi stratul acesta alb cu care au acoperit solul pustiu al planetei? Sol care probabil e tare, uscat, crăpat… Cum l-au nivelat oare? Milimetric? Microscopic chiar? De parcă nici n-ar fi o planetă adevărată, ci una fabricată, construită. Greu de înţeles!
- Ai dreptate. Greu…
- Ce tot făceai în navă, acolo, la computerele alea? Nu te mai dezlipeai de ele, schimbă Lucian subiectul.
- Tocmai introduceam nişte date noi; ce-am reuşit să aflu în ultimul timp, când tu m-ai întrerupt.
- Lasă, vei continua altădată. Computerele nu pleacă de acolo. Deci, nu-i nimic grav. Ai trecut ceva şi despre această ultimă informaţie pe care mi-ai dat-o mie?
- Da, evident. De ce, crezi că nu trebuia?
- Nu-i vorba de asta. Dar dacă vor observa ceilalţi?
- Nici o şansă. Nu pot pătrunde în informaţiile mele, numai sub îndrumarea mea. Ce credeai?! Sunt profesionist. Mi-am protejat datele. Nici tu nu poţi afla ce-am lucrat acolo.
- Chiar aşa?
- Ia să încerci! Ai timp destul. O să te convingi şi singur.
- Aş; eu şi computerele… Mai văzuşi? Nu mă încântă ideea…
- Treaba ta! Oricum, n-ai să reuşeşti, nici tu, nici altul. Numai eu ştiu să umblu pe acolo. Dar să înţeleg că nu le vom spune nimic celorlalţi?
- Nu, nu cred că ar trebui să le spunem. Deşi nu-mi convine ideea asta; doar eu însumi v-am cerut să nu ascundem nimic unul faţă de altul, să nu tăinuim, să nu avem secrete, dar dacă le-am spune, ar fi imposibil să nu afle şi Ly, Nick şi aşa mai departe. De fapt, nici nu ştim mare lucru, deci, nu cred că le ascundem ceva de o importanţă majoră. Nu ştim cu mult prea mult faţă de bănuielile mele, deci… O să le spunem când vom avea întreaga informaţie, completă, pentru a nu exista nici un dubiu. Sau… Tu cum crezi că ar fi mai bine să procedăm?
- Cred că ai dreptate. E mai bine să nu le spunem nimic. Nu încă.
- Bine. Atunci, n-o să le spunem nimic. Deocamdată. Deşi, nu ştiu… Asta mă face să mă simt oarecum vinovat. Nu-i corect! Mă contrazic singur. Mie-mi place să fiu cinstit, sincer, mai ales când e vorba despre colegii mei. De obicei, nu-mi încalc principiile.
- Lasă, nu te mai simţi vinovat! Eşti suficient de corect. Nu poţi fi perfect. De altfel, eu am aflat informaţia, aşa este? Deci, eu o tăinuiesc, nu tu, pentru că eu ar fi trebuit să le-o împărtăşesc şi celorlalţi. Dar ţi-am spus-o numai ţie. Tu ai avut doar bănuiala. Ce vrei mai mult de atât?
- Nu ştiu. Sper să fie bine. N-aş vrea ca ceilalţi să-mi reproşeze vreodată ceva.
- Fii liniştit! N-o să-ţi reproşeze nimeni nimic, îl asigură Mihai. N-ar avea ce sau de ce.
Astfel, discutând, cei doi mergeau încet, îndreptându-se spre oraşul artificial, unde ajunseră în curând, în ciuda faptului că nu se grăbeau. Mihai întrebă:
- La ce oră ai zis că trebuie să ne întâlnim cu Sid?
- La 14.00, răspunse simplu Lucian.
- E 12.35. E departe locul vostru de întâlnire?
- Nu chiar. Vom ajunge în curând. Poate ar fi trebuit să-l fi anunţat să vină puţin mai devreme; spre exemplu la 13.00, sau la 13.30. La 14.00, trebuie să fiu în cabinetul medical, pentru tratament, n-am terminat încă cu injecţiile alea. Nu pot întârzia. Stela s-ar supăra.
- Înţeleg. Şi atunci?
- Hai să mergem acolo de acum. Poate apare şi Sid mai devreme, sau poate ne observă. În caz contrar, vedem noi ce facem, ne mai gândim…
- Da, sigur, spuse Mihai.
În scurt timp ajunseră în părculeţul cu pricina. Era ora 13.01. Se mai plimbară pe aleile parcului, observând că Sid nu era la locul de întâlnire. Evident, era cam devreme… Însă norocul lor că Sid îi observă, aşa că nu se văzură nevoiţi să-l aştepte până la ora 14.00, acesta făcându-şi apariţia la 13.06. Recunoscându-l, Lucian, însoţit de Mihai, se îndreptară spre el. Sid îi întâmpină voios, arătându-se bucuros de a-l revedea pe Lucian, care fu însă, spre surprinderea lui Sid, ceva mai rezervat, sau, oricum, altfel decât în celelalte dăţi.
- Sid Kelso, fratele Sonyei, i-l prezentă Lucian lui Mihăiţă. Mihai Ristea, colegul meu, i-l prezentă apoi pe campion lui Sid.
Cei doi dădură mâna.
- Mă bucur să te cunosc, spuse Mihai, ai cărui ochi albaştri, de culoarea cerului senin, îi atraseră în mod deosebit atenţia lui Sid.
- Încântat, răspunse simplu acesta. Deci, tu trebuie să fii şeful securităţii şi informaticianul, cel cu computerele…
- Exact, îl aprobă Mihai.
- Şi… Cum îţi mai spun colegii tăi? „Campionul”? Parcă aşa ceva…
- Da, aşa, replică vag Mihai.
- Ai grijă, Sid! Mihăiţă nu trebuie supărat. Pe Terra era campion, la lupte, în general. Deci, e un luptător de prima clasă, îl lăudă Lucian.
- Şi tu acum… şefule, îi reproşă blând Mihai, la care Lucian îi atribui o privire nu tocmai aprobatoare, dar nu-i spuse nimic. Eram luptător sportiv; acum nu mă mai lupt deloc, decât poate cu computerele, cele de pe planeta voastră, dar şi cu ale noastre.
- Interesant, aprecie Sid. Doream să te cunosc personal, să te întâlnesc, să vorbesc şi cu tine.
- Păi, aici sunt, deci, presupun că putem vorbi oricât.
- Da, sigur… interveni Lucian. Ascultă, Mihăiţă, aş dori să discut ceva cu Sid, între patru ochi, pentru câteva clipe. Eşti drăguţ să ne scuzi puţin?
- Evident. Nici o problemă, acceptă campionul, îndepărtându-se puţin de cei doi, mergând pe o alee a parcului, indiferent care.
- Ce s-a întâmplat, Lucian? Nu pari prea bucuros de revedere, începu Sid, după ce Mihai se îndepărtase puţin de ei.
- Nu s-a întâmplat nimic. Aproape, spuse Lucian, păstrând înfăţişarea aceea severă, rigidă, care lăsa de înţeles că totuşi ceva nu era în regulă. Ascultă, Sid… Din câte am înţeles, alaltăieri te-ai plimbat cu colega mea, Lia, prin oraş, ba chiar ai condus-o până, să zicem, „acasă”, deşi, după ceea ce ţi-am spus…
- Ah, deci, asta era, îl întrerupse Sid, dumirindu-se. Ăsta era motivul supărării tale? Te rog, Lucian… Ar trebui să ştii că n-are de ce să-ţi fie teamă. Ştiu bine că o iubeşti. Şi crede-mă, nu încerc s-o cuceresc, deşi, e adevărat, e atât de frumoasă… afirmaţie la care Lucian îl privi de parcă l-ar fi mâncat de viu. Însă ceea ce s-a întâmplat cu două zile în urmă a fost absolut întâmplător. Era acolo, cu sora mea, la masă, iar prezenţa ei era cu adevărat încântătoare. Nu pot nega, îmi place, n-aş putea spune că nu, dar… Doar nu-ţi închipui că ţi-aş face ţie concurenţă! Orice fată normală care ar avea de ales între tine şi mine, s-ar opri cu siguranţă asupra ta. Deci, nu intru în competiţie cu tine.
- Dar ea nu e ca altele; e diferită!
- Poate. Oricum, nu-ţi face probleme! Am înţeles cât de mult înseamnă ea pentru tine. Şi poţi fi sigur că n-am să încerc s-o îndepărtez de tine, îl asigură Sid.
- Nu ştiu. Asta nu mă linişteşte. Dacă ea s-ar simţi atrasă totuşi de tine?
- Nu fi ridicol… Prea bine! Dacă asta doreşti, te asigur că n-o s-o mai însoţesc în plimbări prin oraş niciodată, cât timp veţi mai sta aici. Nici prin oraş, nici prin altă parte. Nici n-o s-o mai conduc „acasă”.
- Ah, nu; nu vreau asta! Scuză-mă, prietene! Cred că eu sunt cel care a greşit şi de data asta. Dar n-am să renunţ la ea. Nici pentru tine, nici pentru altcineva!
- Cine a spus că ar trebui să renunţi? Nu-ţi face griji inutile. Şi nu-mi întoarce spatele, nu te îndepărta de mine. Nu mă privi ca pe un duşman, ori ca pe un rival, nu ai motive. Nu sunt nici una, nici alta. Încearcă să înţelegi.
- Bine. Scuză-mă! Rămânem prieteni?
- Desigur. Nici nu-mi doresc altceva. N-aş vrea să văd în tine altceva decât un bun prieten. E-n regulă?
- Bineînţeles. Dar să nu mă judeci greşit.
- Nu te judec deloc, îl asigură Sid. Încerc să te înţeleg. Probabil este felul vostru de a fi… Voi sunteţi altfel decât noi; atât de diferiţi…
- Într-un fel, da, poate ai dreptate. Dar asta nu trebuie să ne împiedice să fim prieteni.
- În nici un caz, îl aprobă Sid.
- Atunci e bine, concluzionă Lucian. Îmi pare rău. Regret modul în care te-am întâmpinat; presupun că am fost cam „rece”, dar…
- E-n ordine. Nu-ţi mai tot cere scuze, îl întrerupse Sid.
- Ştii, de fapt, te poţi plimba oricând cu ea, oriunde vrei; nu-ţi pot impune restricţii. Nici ţie, nici ei; n-am acest drept. Oricum, aici noi suntem cei veniţi în vizită. Tu eşti la tine acasă, eşti gazda, dar…
- Lucian, n-are sens să continuăm pe tema asta, îl întrerupse din nou Sid.
- Ai dreptate, îl aprobă Lucian. O să-i fac semn campionului să se întoarcă. Sigur nu eşti supărat pe mine?
- Eu?! Par cumva a fi? N-aş avea motive. Mă întreb dacă tu nu eşti cumva supărat, deşi nici tu n-ai avea motive.
- Nu, nici eu nu sunt, îl asigură Lucian. Sau nu mai sunt acum, pentru că, recunosc, eram. Deşi nu-mi dau prea bine seama de ce; pricep acum că n-aş fi avut motive. Deci, totu-i bine, Sid?
- Din partea mea, da. Perfect.
- Acum sunt şi eu de aceeaşi părere, încheie Lucian şi-i făcu semn lui Mihai, când acesta se uită în direcţia lor, să revină.
Campionul reveni alături de ei, lucru care nu-i luă prea mult timp, căci nu se îndepărtase, rămăsese prin apropiere. Mihai se interesă:
- V-aţi terminat discuţia?
- După cum vezi, da, îi răspunse Sid.
- Şi ce anume aţi avut de împărţit? reluă Mihai, curios din fire.
- Probleme personale, îi spuse simplu Lucian.
- Înţeleg. Deci, nu mă priveşte. Prea bine. N-am să mă amestec. Nu sunt indiscret.
În jurul orei 13.30 îşi făcură apariţia şi Nick cu Maria, care se apropiară vizibil. În curând chiar ajunseră lângă ei. Cu Nick se salutară ceva mai discret, dar pe Maria, Lucian i-o prezentă lui Sid:
- Colega mea, Maria Stoica, sau… Pardon, nu mai ştiu, cumva doamna Kuny? Oricum, soţia lui Nick acum.
Sid, tulburat de prezenţa cu adevărat fermecătoare a mărunţelei blonde, murmură pierdut un „încântat de cunoştinţă, domnişoară…”, abia perceptibil, apoi, timid, sfios, îi sărută mâna cu stângăcie, totuşi, delicat. Blonda, însă, radia de bucurie, ca de obicei şi emana în jurul ei numai bună-dispoziţie, înfrumuseţa locul parcă, prin simpla ei prezenţă. Delicată, dar iute ca o căprioară, se îndreptă spre campion, evident, după ce-i răspunsese lui Sid, zâmbind.
- Ah, Mihăiţă… Salut, îi spuse blonda şi nici una, nici două, fără ca acesta să se fi aşteptat, înălţându-se pe vârfuri, năvalnica blonduţă îl trase spre ea şi-l sărută pe obraji, gest ce-l lăsă fără grai pe campion; în plus, îi şopti la ureche: Scuze dacă ai auzit cumva ceva despre uniforma mea parţial îmbrăcată; e doar vina lui Luci!
- Hmm? Ăăă… Ah, păi… şopti Mihai tare încurcat, privind spre Nick, care, zâmbind nepăsător, nu zicea nimic.
Ea însă, veselă, surâzătoare, se îndreptă spre Lucian, următoarea ei ţintă:
- Şi tu, durule! Salut, îi spuse ea degajată, procedând şi cu el aproape în acelaşi mod ca în cazul lui Mihai.
Însă comandantul nu se intimidă deloc. În plus, de data aceasta, în urma acestei acţiuni, blonda se strâmbă uşor. Lucian o întrebă zâmbind, observând reacţia ei:
- Ce-i? Ce nu-ţi convine, micuţo?
- Nu, nimic. Tu eşti ca de obicei, tare drăguţ, doar că mă cam înţeapă barba ta.
- Să-i spui acest lucru şi doamnei doctor, Stela, poate că o să te înţeleagă; nu-i vina mea că am această barbă.
- Nu, lasă. În cazul tău, nu e ceva insuportabil.
- Pentru tine poate că nu e. Te-ai gândit oare cum e însă pentru mine?
- Aş putea să-mi imaginez, dar nu cred că e necesar. Deci… Vezi că mi-am luat uniforma? De data asta nu doar parţial…
- Blondo, te rog… Parţial, hmm... surâse Lucian, apoi privi spre Nick, sfătuindu-l: Ai mai multă grijă de ea, prietene! N-o lăsa în voia ei, să spună şi să facă orice doreşte, oricui.
- Aş... zâmbi Nick, îmbrăţişând-o. Nici o problemă. Voi doi nu sunteţi „oricui”.
- Sâc… i se adresă blonda; scoase limba la el, adăugând: Totuşi, durule, m-am îmbrăcat în uniformă, chiar dacă nu-mi convine deloc.
- Te rog, blondo; n-are rost să continuăm discuţia asta!
- Da, sigur… Ştiu. Nu-ţi schimbi părerile. Sau deciziile. Sau pe nici unele. Durule!
- Exact. Deci, Sid, blonda e biolog, paleontolog şi… ea mai ştie ce. Dacă o întrebi, sunt sigur că o să-ţi spună multe lucruri interesante. Iar acum, scuză-mă! Îmi pare rău, dar trebuie să te las în compania colegilor mei şi să mă retrag. Aş mai rămâne, dar nu pot, spuse Lucian.
- De ce? Ce s-a întâmplat? Cumva din cauza mea?
- Nu, Sid, nici gând! Dar la 14.00 trebuie să fiu în cabinetul medical, pentru tratament şi e deja două fără un sfert. Nu vreau să întârzii. Stela s-ar supăra…
- Cabinetul medical nu e prea departe de aici, deci… sugeră Sid.
- Ştiu, dar e bine să ajung mai devreme, decât să întârzii.
- Ascultă, te vom însoţi, desigur, dacă şi colegii tăi sunt de acord, spuse Sid.
- Lasă, nu-i nevoie, se împotrivi Lucian.
- Mergem cu tine, se entuziasmă blonda; adăugă zâmbitoare: Durule!
- Desigur, de ce nu? Putem merge, zise şi Mihai.
- Ce-aş mai putea spune eu? Poate doar: „Să mergem!”, zise Nick. Ce altceva?
- Bine, dacă insistaţi, aprobă în cele din urmă Lucian.
Astfel porniră toţi în direcţia cabinetului medical, unde Stela îl aştepta. Ştia că va veni şi nu era necesar ca ea să meargă în navă; el o anunţase de dimineaţă, iar ea fusese de acord, nu-i mai interzisese; ştia bine că el ardea de nerăbdare să părăsească nava albastră.
În curând ajunseră şi nu întârziară deloc, deşi nu se grăbiseră pe drum; merseseră în pas de voie, relaxat. Astfel se făcu că, Stela, care nu era singură, ci împreună cu Alex, deşi îl aştepta doar pe el, se trezi cu o ceată întreagă, căci Lucian venise însoţit de Mihai, Nick, Maria şi Sid. Bineînţeles că acest lucru nu o deranjă câtuşi de puţin pe simpatica doctoriţă, dimpotrivă, prezenţa celorlalţi îi făcea plăcere, însă acest fapt nu-l scutea pe Lucian de ceea ce în mod inevitabil avea să urmeze, injecţia. Deci, medicul şi comandantul se retraseră în încăperea alăturată, iar ceilalţi rămaseră cu geneticianul, cu care mai discutară puţin, până ce Lucian şi Stela reveniră.
- Gata, ai scăpat şi de asta. Mai ai doar una, la 22.00, diseară şi gata cu ele, îl anunţă Stela.
- În sfârşit, exclamă Lucian. Liber...
- Vin eu în navă sau vii tu aici?
- Mai bine vin eu aici; nu ştiu sigur dacă voi ajunge în navă până la ora aia.
- Bine. De acord, acceptă Stela. Dar să nu întârzii!
- N-aş îndrăzni, rosti el.
- Şi cu pastilele de la ora 18.00? Cum rămâne?
- Le am la mine. Le voi lua la ora stabilită. Nu voi uita.
- Bine. Perfect, aprecie Stela, mulţumită, apoi se interesă: Şi vei veni tot aşa, însoţit?
- Nu ştiu, dar nu cred. Vom vedea.
- Ştii, acum sunt aici aproape toţi colegii tăi, spuse Sid. Mai lipsesc doar domnişoara psiholog şi băiatul acela înalt…
- Vrei să spui Lia şi Nis, completă Lucian. Ei lipsesc. Ar fi şi Ly, desigur, dar ea nu face încă parte din echipaj, însă nu se ştie niciodată, presupuse Lucian, privind în treacăt spre Mihai. Apropo, că tot veni vorba de Nis, ştie careva ceva despre el?
- Nis? Nu, nu l-am văzut deloc azi, până acum, îi răspunse Alex.
- Deci, nu ştii pe unde ar putea fi? întrebă Lucian.
- N-am idee, replică Alex. De ce? S-a întâmplat ceva cu el? A făcut ceva?
- Da! Nu mi-a răspuns apelului şi n-am reuşit deloc să iau legătura cu el până la ora asta. A fost imposibil, răspunse Lucian.
- Cine ştie? Poate că nărodul nu s-a trezit încă, presupuse Alex.
- Cum? Până la ora asta? Imposibil, spuse Lucian. Doar nu hibernează!?
- Probabil că nu, deşi, în cazul lui, nu e foarte clar, îl aprobă Alex. Atunci, poate că…
- Nu poartă uniforma. E clar! Asta-i unica explicaţie care rămâne, completă Lucian. Dar, lasă-l, dau eu cu ochii de el! De abia aştept. Acum, să plecăm!
- Am putea să vă însoţim şi noi? întrebă Alex.
- Sigur, de ce nu? Dacă aşa doriţi voi… încuviinţă Lucian.
- Grozav, aprecie Alex. În cazul ăsta, venim şi noi. Haide, Stela!
- Ah, nu... Eu nu merg. Dar nu pot să te opresc, dacă vrei să pleci cu ei.
- Tu de ce nu vii? Ai putea, totuşi, insistă Alex.
- Te rog, nu pot… Mai am de lucru pe aici şi nici nu am chef de plimbări la ora asta.
- Treaba ta; eu o să plec, îi spuse Alex.
- Păi, pleacă, nu te opreşte nimeni, repetă Stela.
Astfel părăsiră toți cabinetul medical, cu excepţia doctoriţei, care rămase singură în cabinetul ei…

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!