agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 26 .



Proxima - Partea a doua: „Planeta Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-10-10  |     | 



*54. Frământările lui Lucian.

De cealaltă parte, odată ajuns în nava albastră, Lucian constată că Alex şi Nis se retrăseseră în rezervele lor; probabil adormiseră deja, amândoi. Încet, fără să-i deranjeze pe cei doi colegi ai lui, se retrase în rezerva sa, pregătindu-se în linişte să le urmeze exemplul. Se schimbă de uniformă, îşi aranjă „patul” şi se întinse, încercând să adoarmă, ceea ce nu reuşi, deşi era obosit, fiindcă ori de câte ori închidea ochii, vedea chipul Liei, cu minunaţii ei ochi albaştri, aşa că nu avea nici o şansă să adoarmă. Se suci, se răsuci, se întoarse când pe o parte, când pe alta, fără nici un rezultat, astfel că, în final, deschise ochii mari, se dezveli brusc şi se ridică.
„Aşa nu se mai poate!” îşi spuse nervos în gând.
Fără a sta pe gânduri, se îndreptă iute spre un sertar, din care scoase un micuţ album cu fotografii, pe care-l deschise direct acolo unde se afla ceea ce voia să găsească, fotografia Liei, una din care Lia-l privea surâzând, cu minunaţii ei ochi albaştri. Luă cu grijă fotografia din album, apoi aşeză albumul la locul lui, în sertar, pe care-l închise uşor. Se îndreptă din nou spre pat, se aşeză pe marginea lui, privind îngândurat fermecătorul chip din fotografie, apoi îşi continuă ideea în gând:
„Aşa nu se mai poate! Nu mai înţeleg nimic... Nimic din ceea ce se petrece cu mine. Nu mă mai înţeleg deloc! Ce se întâmplă oare cu mine?! Eram gata să-ţi spun. Dar n-am făcut-o! M-am oprit. Şi am tăcut. De ce oare? Nu-i mare greutate, sau n-ar trebui să fie. Nici n-ar fi prea multe de spus. Doar că eu... Te iubesc! Off... Da, te iubesc, Lia! Enorm. Din prima clipă în care te-am văzut. A fost suficient o singură privire şi inevitabilul s-a produs... Şi a trecut atâta timp de atunci; prea mult! Prea mult... Dar încă nu ţi-am spus. Şi de ce? De ce oare? De ce nu pot să-ţi spun atâta lucru? Ce-i cu mine? Am înnebunit oare de tot, sau ce? Eu?! Eu, care, de obicei, sunt atât de sigur, ştiu ce vreau, ce am de făcut, de spus şi nu ezit niciodată când trebuie să iau iniţiativa... De ce tocmai asta nu pot să spun? Nu poate fi doar din cauza promisiunii aceleia pe care ţi-am făcut-o înainte de a părăsi Terra; mi-am încălcat-o deja, deşi... tatăl tău... Ce-o fi fost în mintea mea, când i-am promis dânsului aşa ceva?! Dar nu, acum nu dânsul m-a oprit; chiar nu m-am gândit nici o clipă la domnul Virgil Stancu. Şi atunci, totuşi, de ce? De ce am tăcut? De ce m-am oprit ca prostul? Nu trebuia să mă intereseze că era Dick Torn sau oricine altcineva în preajmă! Nu trebuia să mă opresc. La naiba cu orice promisiune stupidă! Trebuia să-ţi fi spus... Dar oare chiar din cauza lui Dick m-am oprit şi am ezitat? Ori el a fost doar un pretext convenabil? S-a nimerit doar să fie acolo, în acel moment. Dar, de fapt, nu din cauza lui, ci din cauza ta nu ţi-am spus nimic. Sau din a mea. Da, în sinea mea poate că m-am bucurat chiar că a apărut Dick exact în acel moment, altfel nu ştiu cum aş fi ieşit din impas. Poate că nu ţi-aş fi spus nimic nici dacă nu se nimerea el pe acolo, aşa însă am avut o scuză, el mi-a oferit gratuit o scuză, pe care s-o pot invoca, anume m-am oprit din cauza lui. Dar oricum nu puteam să-ţi spun că te iubesc, pentru că mi-era teamă. Da. Teamă. De tine. De reacţia pe care o vei avea. De felul în care vei interpreta vorbele mele. În sfârşit, mi-era teamă că n-ai să mă crezi, sau că n-o să te intereseze, deci că nici n-ai să vrei să auzi... Off, ce greu e! Nu mi-aş fi închipuit niciodată că ar putea fi aşa de greu. Credeam că totul va merge strună, în favoarea mea, ca întotdeauna, ca de obicei, sau mai mult chiar, nu credeam niciodată că eu o să ajung într-o asemenea situaţie, că mie mi se va întâmpla vreodată aşa ceva... Să mă îndrăgostesc nebuneşte de o fată care nici măcar nu mă bagă în seamă, mă refuză repetat, mă respinge categoric mereu... Când, de fapt, toate îmi cădeau în braţe uşor, mult prea uşor, fără nici un efort din partea mea; evident, tu nu! De ce tocmai tu nu? Ce dificil! Foarte dificil... Dar te iubesc! Da, te iubesc! Eu, pe tine, Lia... Atât de mult; cum nu se poate exprima în cuvinte... Şi nici nu pot schimba asta. Nu pot renunţa la tine. Nici pentru Sonya, nici pentru altcineva! Am încercat... Degeaba! Nu merge! Nu ţine figura! Tot tu mă domini, îmi invadezi mintea, nu-mi dai voie să... Să ce, de fapt?! Să te înlocuiesc cu alta? Aş putea oare? Se pare că nu! Categoric, nu... Tot pe tine te iubesc. Doar pe tine... Dom’ director mi-a atras atenţia să nu mă las pradă sentimentelor, să nu-mi las judecata influenţată de sentimente. Şi atunci, cum să procedez oare? La urma urmei, nu sunt decât un om, ca oricare altul. Off... Ce dificil! La naiba!”
Apoi lăsă poza pe mica măsuţă care se afla atât de aproape de el, încât putea ajunge la ea fără prea mare efort, închise ochii şi-şi prinse capul între palme, pentru a se linişti, fiindcă era agitat. Stătu astfel câteva clipe bune, oftând de vreo câteva ori, însă tot nu reuşi să-şi găsească liniştea, drept pentru care se ridică, hotărându-se să se îndrepte spre magazia cu provizii a navei, să-şi pregătească repede ceva de mâncare, deşi nu îi era foame, dar cum nu găsea altceva mai bun de făcut... Părăsi mica lui rezervă, nu fără a lua asupra lui fotografia Liei de pe măsuţă. Fără a face gălăgie, ajunse în magazia navei, apoi, după ce-şi luă de acolo ceea ce considera a-i fi necesar, se îndreptă spre bucătăria navei. Se aşeză pe un scaun, la o masă, unde lăsă uşor fotografia Liei, iar cu îndemânarea ce-l caracteriza, îşi pregăti în grabă, cu mare uşurinţă, un sandwich vegetal slab şi o cafea nu prea tare, deşi ştia că la ora aceea nu era indicată o cafea, oricât de slabă ar fi fost. Cum însă tot nu putea dormi, ce conta oare? Deci, deşi nu era recomandabil să servească o cafea la acea târzie, începu totuşi să soarbă liniştit din ceaşcă, privind relaxat fotografia Liei. Când să înceapă să mănânce, auzi uşa deschizându-se. Lăsă la repezeală sandwich-ul din mână şi instinctiv, acoperi fotografia cu palma, apoi o ascunse iute într-un buzunar, în timp ce se auzi glasul robotului ce se apropia:
- Bună seara, domnule!
- Lucian, Robby, Lucian... Ţi-am mai spus acest lucru, îl corectă el imediat.
- Scuzaţi-mă, domnule! Sunt doar un robot.
- Asta nu-i o scuză. Va trebui să înveţi să mi te adresezi pe nume şi să te obişnuieşti astfel, pentru că aşa vreau eu, aşa-mi place mie.
- Asta-i ceva mai greu pentru mine. Aşa sunt programat să vorbesc, aşa e memoria mea, justifică robotul.
- Nu-i nici o problemă; se poate rezolva. Programa ta se poate schimba. Am să mă ocup chiar eu de acest lucru, doar nu-i prea dificil. N-am nevoie de campion să mă ajute, mă decurc şi singur.
- Nu cred că este necesar, se împotrivi robotul.
- Ba da, este, îl contrazise Lucian.
- De ce nu m-aţi chemat să vă pregătesc ceva de mâncare, când aţi sosit în navă, dacă vă era foame? schimbă Robby subiectul.
- Nu era nevoie. De fapt, nici nu mi-e foame, deloc, dar nu pot dormi şi nu văd ce altceva aş putea face la ora asta. Dar tu poţi să te retragi, n-am nevoie de tine acum. Mă descurc şi singur.
- Sigur, domnule.
- Lucian, te rog... Lucian, îi reaminti el. Înregistrează acest nume în memoria ta. Pricepi?
- Sigur... Lucian. Cum doriţi. Dar n-ar trebui să beţi cafea la ora asta, mai ales dacă nu puteţi dormi.
- Ştiu, replică Lucian îngândurat.
- Dacă mai aveţi nevoie de ceva, să mă chemaţi, îi spuse robotul.
- Nu, mulţumesc. Nu-mi trebuie nimic. Poţi pleca liniştit, Robby.
- Desigur, domnule. Adică... Lucian. Noapte bună.
- Mulţumesc, Robby.
Robotul ieşi, iar Lucian duse mâna la buzunar, intenţionând să scoată de acolo fotografia Liei, dar nici nu apucă să ajungă până la ea, că iar se auzi uşa deschizându-se, astfel că nici n-o mai scoase din buzunar. Fără a se întoarce să vadă cine era, Lucian rosti pe un ton mai sever:
- Iar te-ai întors, Robby? Nu ţi-am spus că n-am nevoie de nimic? Nu poţi să înţelegi? Te-ai dereglat cumva sau ce-ai păţit?
- Ce tot vorbeşti acolo, şefu’? se auzi de astă dată glasul lui Nis, el fiind cel ce intrase. Robby?! Care Robby? privi lunganul în urmă.
- Ah, Nis; tu erai? Nu vorbeam nimic; credeam că-i tot Robby. Doar ce a pecat de aici puţin mai înainte.
- Ah, da?! El a plecat, eu am venit... Da’ tu, şefu’, de abia acu’ te-ai întors din oraş?
- Nu chiar. Puţin mai înainte, preciză „şeful”.
- Şi ţi-e aşa de foame la ora asta, şefule?
- Nu, Nis, nu mi-e foame, dar nici somn şi nu mi-am găsit altceva mai bun de făcut. Dar tu? Ce-i cu tine aici la ora asta?
- Scuză-mă că te deranjez, şefu’, dar am auzit zgomot şi m-am trezit. Mi-am închipuit că eşti tu.
- Am încercat să nu fac zgomot. Dacă nu venea Robby, nici nu auzeai nimic, aşa însă...
- Nici o problemă, şefu’. Totu’ e-n ordine. Nu m-ai deranjat deloc. Mă culc eu la loc, după aia.
- Vrei şi tu o cafea, Nis? îl întrebă Lucian.
- O cafea?! se miră lunganul. La ora asta, şefu’? Păi, ce-s nebun?
- Ah, adică eu sunt nebunul, pentru că beau cafea la ora asta. Mersi, Nis!
- Păi, şefu’, eu n-am zis c-ai fi nebun, deşi... Dacă bei cafea la ora asta, nu se ştie, replică geograful.
- Deci, sunt totuşi nebun, constată Lucian. Probabil că ai dreptate.
- Nu, şefu’, glumeam...
- Eu nu, Nis... Nu glumeam.
- Ce tot spui, şefu’?
- Nimic. Nu mă lua în seamă... Atunci, poate vrei un sandwich, ori altceva. Îţi fac imediat, orice doreşti, se oferi el.
- Nu, şefu’, mulţam, da’... Nu-mi trebuie nimic. La ora asta... Poate doar ceva dulce. Ar fi mai bine decât o cafea sau altceva.
- Dulciuri?! Acum o să spun eu: La ora asta?! Nici să nu-ţi închipui, lungane! îl refuză şeful categoric.
- Atunci, nu vreau nimic altceva, se strâmbă lunganul a nemulţumire. Da’ tu ce-ai făcut până acu’, şefu’? Cum a fost cu Sonya?
- Hmm... Sonya?! Nu-i treaba ta! Clar?
- Da, dar ai putea să-mi spui, măcar aşa, ca între doi vechi prieteni, insistă lunganul.
- N-am de gând să-ţi spun nimic, nu sunt obligat. Pricepi? Pentru că nu vreau! Prieteni, prieteni, dar... Nu fi curios!
- Sigur, şefu’. Scuză-mi indiscreţia.
- Pentru tine pot s-o fac; deci să te scuz. Dar n-ai să afli nimic de la mine. Nimic altceva.
- În cazul ăsta, mă duc înapoi, în rezerva mea, să mă culc; sunt obosit, n-are rost să pierd timpul degeaba. De moment ce nici dulciuri nu capăt...
- Sigur, Nis. E treaba ta. Te poţi retrage, nu te reţin. Iar de la dulciuri, poţi să-ţi iei gândul. Evident că nu vei căpăta!
- Tu mai stai mult aici, şefule?
- Nu, mă retrag şi eu cât de curând. La urma urmei, trebuie să dorm şi eu.
- Bine. Noapte bună, şefu’.
- Noapte bună, Nis.
Lunganul Nis, care sosise pe neaşteptate, se retrase în rezerva sa, iar Lucian rămase liniştit, să-şi servească sandwishul şi cafeaua, fără a mai încerca să scoată din buzunar fotografia Liei. Apoi strânse singur restul, curăţă şi aranjă măsuţa din bucătărie, fiindcă nu-i plăcea să lase mizerie sau dezordine în urma lui, ori să aştepte ca altcineva să strângă după el, nici măcar cei doi roboţi.
Când termină, se retrase în linişte spre rezerva lui, unde ajunse în scurt timp, fără a-şi mai deranja cei doi colegi, Alex şi Nis, care dormeau în rezervele lor. Intră în rezerva sa, scoase cu grijă fotografia din buzunarul în care se afla, o privi câteva clipe, fascinat de chipul colegei sale, apoi se îndreptă spre sertarul din care scosese fotografia, luă de acolo albumul şi aşeză fotografia Liei la locul ei. Cu această ocazie, se hotărî să mai răsfoiască albumul, descoperind pe rând, pe fiecare pagină, evident, portretele colegilor săi, fotografia întregului echipaj adunat pe rachetodrom înainte de plecarea de pe Terra, ale părinţilor săi, dar şi ale părinţilor celorlalţi colegi ai lui, apoi fotografia domnului director Traian Simionescu, a domnului profesor-instructor Eugen Manea, ale altor câţiva buni prieteni de-ai lui de pe Terra (deşi, normal, în cazul lui, mai mult prietene), cât şi ale unor foşti colegi (evident şi colege), la care se hotărî să adauge portretele, bineînţeles fotografiate, ale membrilor familiei Kuny, ale familiei Kelso, a lui Dick Torn şi ale altor câţiva prieteni pe care şi-i mai făcuse pe Proxima de când sosise, deocamdată, destul de puţini la număr. Cu timpul, spera însă ca numărul acestor prieteni de pe Proxima să crească.
Apoi puse albumul la locul lui, închizând sertarul respectiv, în care aşezase albumul şi se întinse pe saltea, încercând din nou să adoarmă, deşi şi de data aceasta zărea chipul Liei, în mod chinuitor, ori de câte ori închidea ochii şi nu reuşea deloc să adoarmă. Mai mult se zvârcolea, se răsucea în fel şi chip, se chinuia, încercând doar să se odihnească. Însă în cele din urmă reuşi să adoarmă, fiind foarte obosit. Deci adormi, visând-o tot pe frumoasa lui colegă brunetă cu ochii albaştri, la care îi zbura mereu gândul, fie noapte, fie zi, încă din prima clipă în care o zărise, cu şapte ani în urmă... Iar de atunci nu şi-o mai putea scoate din minte, chipul ei îl obseda, îl chinuia cumplit.
Totuşi, ei nu îndrăznise să-i spună niciodată nimic din toate acestea, mai mult din cauza unei promisiuni absurde, făcută atât ei, cât şi tatălui ei, cu ani în urmă, pe Terra, promisiune pe care, parţial, şi-o încălcase deja, de mai multe ori chiar, deşi de abia acum, de curând, în ultimul timp; reuşise să şi-o respecte atâţia ani, deşi îi fusese foarte greu. Iar acum, când avusese ocazia să-i spună totul, ezitase din nou, fără să-şi dea seama prea bine de ce, însă plănui ca într-o zi să-i mărturisească totul, fără a mai ezita; nu ştia când şi cum, nu ştia încă nimic sigur în această privinţă, deşi, în general, nesiguranţa nu era o stare care să-l caracterizeze, pentru că, de obicei, el ştia foarte bine ce vrea, ce are de făcut sau de spus şi reuşea cu uşurinţă să obţină aproape mereu tot ceea ce-şi dorea sau îşi propunea. De data aceea însă...
„Să nu-ţi laşi judecata întunecată de sentimente” – îl sfătuise dom’ director cu seriozitate, înainte de a fi plecat în această misiune. Dar oare ştia dânsul cât de dificil ar putea fi?! Probabil că da, altfel nu l-ar mai fi sfătuit astfel...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!