agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 56 .



Proxima - Partea a doua: „Planeta Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-10-01  |     | 



*24. Refuzul.

Nici nu se îndepărtaseră prea mult de ceilalţi, când Nick, care de abia aştepta momentul în care ei doi vor rămâne singuri, o îmbrăţişă puternic şi o sărută îndelung, nu doar o singură dată, ci de mai multe ori. Apoi o luă de mână şi porniră încet pe suprafaţa pustie a planetei, pierzându-se amândoi în aerul dens ca un abur. Nick îi povesti Mariei tot ceea ce-i spusese tatăl lui, To Kuny. Blonda îl ascultă cu atenţie, fără a-l întrerupe, apoi îşi spuse părerea, conform căreia Nick ar trebui să-i spună totul surorii sale, Ly, fiindcă ea avea dreptul să afle toate acestea. Nick se opuse însă ferm, justificând că-i promisese tatălui său să nu spună nimic nimănui, cu excepţia Mariei, iar blonda îl linişti, zicându-i că el nu-şi va încălca deloc promisiunea dată dacă ea îi va spune totul surorii lui, nu el, repetând faptul că, după părerea ei, Ly chiar trebuia să afle toate acestea. După ce încheiară acest subiect, Nick spuse:
- Ai pierdut o luptă pe cinste între Mihai şi Lucian.
- Luci mi-a povestit câte ceva, vag, când a venit să mă cheme. Dar n-am înţeles. De ce s-au luptat? Sub ce pretext? Ce i-a apucat?
- Ah, nimic serios. N-au avut nici un motiv. De fapt, nici măcar nu s-au luptat, adică nu s-au bătut. A fost doar o mică demonstraţie, o scurtă partidă, pentru mine şi Ly, la cererea noastră şi la propunerea lui Nistor.
- Ah... Trebuia să-mi închipui că năstruşnicul ăla e amestecat într-un fel sau altul în chestia asta. Neastâmpărat mai e şi Nis ăsta! Cineva ar trebui să-l pună cu adevărat odată la punct, deşi... Şi care dintre ei doi a câştigat lupta în final? Cine a câştigat mica lor demonstraţie? Presupun că Mihai.
- Ba nici unul. Sau, cum să-ţi spun, amândoi.
- Cum vine asta?
- Păi... Luci nu ţi-a spus? O dată a câştigat Mihai, o dată Lucian.
- Serios?! Vrei să spui că Luci chiar a reuşit să-l învingă-n luptă pe Mihai?! Cum o fi putut?
- Nu ştiu cum, dar a reuşit, asta-i sigur. I-a aplicat lui Mihai câteva lovituri zdravene, dar şi el a încasat-o prima oară, destul de serios.
- Nu, nu s-au bătut pe bune, a fost doar o demonstraţie, dar... Interesant totuşi! Mihai e fost campion la lupte, nu se lasă învins cu una, cu două, nici măcar într-o demonstraţie, iar Luci, oricât ar şti el, nu pare chiar atât de pregătit, încât să-l învingă pe Mihai. Ar fi trebuit să văd asta...
- Ce să mai?! Amândoi sunt buni, nu doar la lupte, concluzionă Nick.
- Ai dreptate. Aşa este, îl aprobă blonda.
- Aşa este... repetă Nick îngândurat, apoi reluă: Dar acum să vorbim despre noi doi. Deci să-ţi spun ce am hotărât pentru noi. Cred că ar fi bine să mergem cu avionul până în oraş, de unde vom lua cele necesare pentru a înnopta aici, pe suprafaţa planetei, doar noi doi, cerul înstelat şi pustiul cel alb. Noi doi, singuri şi-ţi garantez că nimeni şi nimic nu ne va deranja. Pare destul de romantic. Ce zici? Nu-i minunat?
- Aşa deci... Ai întocmit deja un plan, dar n-ai binevoit să mă întrebi şi pe mine dacă aş fi sau nu de acord. Vrei ca totul să fie doar aşa cum doreşti. Părerea mea nu te interesează?
- Dar am crezut că aşa ar fi cel mai bine. Doream să-ţi fac o surpriză şi eram sigur că-ţi va face plăcere. Dar cum?! Nu vrei asta?
- Nu, refuză ea.
- Cum adică „nu”?! o privi Nick uimit.
- Aşa cum ai auzit, adică pur şi simplu „nu”. Nu vreau. Cred că acum cel mai bun lucru ar fi să mă conduci înapoi, la nava noastră, „Pacifis”, iar tu să te îndrepţi singur spre oraşul artificial şi să rămâi acolo.
- Singur?! De ce spui asta, Maria? Am greşit cumva faţă de tine? Te-am supărat cu ceva?
- Da, ai făcut deja un plan, fără să mă întrebi dacă aş fi sau nu de acord, ai planificat singur totul pentru noi.
- N-am greşit cu nimic, îşi susţinu Nick punctul de vedere. Am crezut că-ţi va face plăcere.
- Nick... Nu încerca să faci ordine în viaţa mea, să decizi totul de unul singur, ce ar fi mai bun pentru noi, chiar şi-n numele meu, fără să ţii cont şi de părerea mea. Vreau ca şi eu să am ceva de spus, în orice problemă, să mă implic, vreau ca şi cuvântul meu să însemne ceva pentru tine, nu să fiu dată la o parte din start, iar tu să hotărăşti singur totul, după cum consideri că ar fi mai bine pentru noi, fără să mă asculţi şi pe mine.
- Dar... Maria, cuvântul tău înseamnă enorm pentru mine! Niciodată n-am să te dau la o parte, am să ţin întotdeauna cont de ceea ce-mi vei spune, niciodată nu voi hotărî de unul singur totul pentru noi doi. Îmi pare rău dacă te-am făcut să te simţi dată la o parte, neluată în seamă, dar n-am avut intenţia asta; poate că am greşit, am fost un pic egoist, dar de data asta am vrut numai să-ţi fac o mică surpriză, una plăcută, după cum credeam... N-am vrut să te supăr. Se pare că totuşi m-am înşelat... Am greşit oare atât de mult?
- Ah... Nu, Nick... Scuză-mă! Poate că ai dreptate. Era poate doar o scuză, un pretext, o formă de apărare, pentru că... Nu vreau să rămân cu tine, nu încă, nu din noaptea asta... Colegii mei, tatăl tău şi ceilalţi au dreptate... E mult prea devreme. Nu pot... Nu mă simt pregătită pentru asta. E dificil...
- Deci, asta era... Ascultă-mă cu atenţie, Maria! Nu vreau să te forţez să faci ceea ce nu-ţi doreşti şi nu pot să te oblig să devii ceea ce nu vrei. Aşa că gândeşte-te bine ce vrei şi ce nu şi spune-mi, pentru că nu-i adevărat că nu m-ar interesa părerea ta; repet, ţin foarte mult la ceea ce crezi şi îţi doreşti. Dar parcă spuneai totuşi că vrei să te căsătoreşti cu mine; sau cel puţin eu aşa am înţeles. Ai afirmat asta chiar şi-n faţa tatălui meu, cât şi a colegilor tăi şi nu cred că te-aş fi obligat eu să procedezi astfel.
- Da, Nick, aşa este... Vreau, încă din tot sufletul, fără ca tu sau altcineva să mă fi obligat, dar nu aşa de repede. Tu te grăbeşti atât de mult... Off... Chiar cred că trebuia să aşteptăm câtva...
- Mai târziu sau mai curând, ce contează? E acelaşi lucru. Ştiu doar că ar fi fost mai bine, ce-i drept, pentru mine, să fi fost mai curând, dar dacă tu nu simţi în acelaşi fel cu mine, atunci voi ţine seama de dorinţa ta. Şi să ştii că am motive să mă grăbesc, pentru că... Nu ştiu de ce, ăsta-i felul meu de a fi, acesta sunt eu, poate puţin repezit şi n-am să-mi pot găsi liniştea până nu te voi şti lângă mine. Îţi place sau nu, aşa sunt eu. Chiar vrei să vezi cum mă chinui, cum sufăr pentru tine?
- Nu, Nick, nu vreau să se întâmple asta. Dar nu pot, nu încă, nici eu nu ştiu de ce... Aş vrea, dar nu pot. Ar trebui să-mi dai un răgaz, cât de scurt, să mă obişnuiesc cu ideea, să încerci să mă înţelegi.
- Bine, Maria. N-am să insist. Fie cum doreşti. Te conduc până la nava voastră. Dar promite-mi că ne vom întâlni devreme, de dimineaţă.
- Eşti sigur că asta vrei?
- Nu-i ceea ce vreau eu, e ceea ce vrei tu, iar eu încerc doar să te înţeleg şi să-ţi respect dorinţa. Promite-mi doar ceea ce te-am rugat! Bine?
- Îţi promit, dacă asta te face să te simţi mai bine. Pentru liniştea ta, îţi promit. Vei putea sta liniştit până dimineaţă?
- Nu ştiu. Nu-ţi pot răspunde. Sunt sincer... Aş fi fost mult mai liniştit dacă rămâneai cu mine. Aşa însă... Nici nu ştii ce fericit eram, tot gândindu-mă că de acum încolo, vom fi mereu împreună, doar noi doi, nedespărţiţi. Poate că încă nu-ţi dai seama ce mult însemni pentru mine... Tu ai spulberat însă totul, cu un singur refuz.
- Da, dar nu-i definitiv. Odată şi odată tot vom fi împreună, nedespărţiţi, doar te-am acceptat, chiar de faţă cu tatăl tău. Deci... Aşteaptă puţin!
- Să am răbdare, să aştept? Dar cât?! Eu nu pot sta nici măcar o secundă liniştit când nu eşti lângă mine, iar tu îmi tot ceri mereu să am răbdare, să aştept, să nu mă grăbesc! Ce să aştept de fapt şi cât să aştept? Nici nu-ţi dai seama ce înseamnă pentru mine toate astea, ce sau cum mă simt... De obicei sunt foarte calm şi răbdător, dar în cazul acesta, pur şi simplu nu pot!
- Parcă doar ce ai fost de acord puţin mai înainte să mă conduci până la navă şi să ai răbdare până mâine, de dimineaţă, îi aminti blonda. După aceea, vom vedea ce va fi.
- Am să încerc, dar asta nu înseamnă nimic. Nu pot să-ţi promit nimic... Acum, hai să mergem la nava voastră.
Cei doi porniră tăcuţi înapoi, spre locul unde „Pacifis” îi aştepta parcă anume pe ei doi. Nick o cuprinse pe Maria cu braţul şi merse alături de ea, fără a spune o vorbă. Astfel ajunseră în dreptul navei albastre, a cărei siluetă inconfundabilă o zăriră de departe prin aerul dens al planetei. Încet, cu paşi mărunţi, căci nu se grăbeau deloc, se apropiau tot mai mult de corpul metalic al navei. Când ajunseră în dreptul ei, Nick, foarte trist, posomorât, o lăsă pe Maria din îmbrăţişare, o sărută discret pe obraz şi-i spuse doar atât:
- Pe mâine, Maria... şopti el, după care se întoarse cu spatele, intenţionând să plece, dar blonda îl prinse de umăr, oprindu-l.
- Stai! De ce te grăbeşti aşa? Vrei să pleci, pur şi simplu?
- Ce altceva ai vrea? Ce-mi rămâne de făcut? răspunse el, fără a se întoarce spre ea.
Blonda-l înconjură, venind în faţa lui şi-l privi cu ochii ei cei verzi.
- Vai... Şi ce trist eşti! Nu fi supărat pe mine, te rog! Nu e chiar atât de tragic cum ţi se pare ţie acum. Nu e încă totul pierdut. Odată şi odată tot vom fi împreună, de asta poţi să fii sigur. Deci, capul sus şi nu fi supărat; n-are sens. Uite ce e, Nick... Te iubesc, declară Maria, iar de data aceasta ea-l cuprinse în braţele-i delicate şi-l sărută pe el.
- Asta a fost răsplata mea, pentru a mă determina să mă simt mai bine? În cazul ăsta, cred că voi reuşi să te aştept până dimineaţă, zâmbi el, părând a fi puţin mai liniştit.
- Aşa e mult mai bine. Aşa te vreau: înţelegător, aprecie Maria mulţumită, apoi dispăru în spatele trapei navei albastre, care se închise automat după ce blonda intrase în interior.
Neavând încotro, Nick porni de unul singur, cu paşi mărunţi, încet, pe solul alb al planetei, care reflecta lumina, albă şi ea, în toate părţile, lumină stopată în locurile în care aerul era mai dens. Nick încă spera că Maria poate se va răzgândi totuşi şi aştepta ca din clipă în clipă ea să iasă afară din navă, să-l strige, să alerge spre el, iar el s-o îmbrăţişeze cu tandreţe şi să rămână totuşi împreună. Dar nu se întâmpla deloc ceea ce aştepta el, aşa că nu-i rămânea decât să se plimbe, să se învârte pe acolo, de jur împrejurul navei albastre, fiindcă nu-i venea să se întoarcă în oraşul artificial; locul în care era amplasată frumoasa navă terestră îl atrăgea ca un magnet.
Între timp, Mihai ajunsese înapoi în navă, fără a se fi întâlnit pe drum cu Nick sau cu Maria. Colegii lui nu se culcaseră încă, îi găsi pe toţi pe puntea principală, încă trezi.
- V-am spus că nu-i nevoie să mă aşteptaţi, le aminti campionul.
- Fii liniştit, Mihai! Nu din cauza ta nu ne-am culcat până acum; ne-am făcut de lucru pe aici, îl lămuri comandantul. Dar tu... Cum a fost?
- Ce să fie? se prefăcu a nu pricepe unde „bate” Lucian.
- Păi... cu Ly, răspunse acesta.
- Ah, cu Ly? Cum să fie? Nicicum. Am condus-o şi atât, doar m-am oferit s-o conduc. Însă nu regret deloc, a fost plăcut. Am şi discutat cu ea, despre mai multe lucruri interesante şi atât. Altceva, nimic mai mult. Voi la ce v-aţi fi aşteptat?
- Eh; şi tu acum... Nu ne aşteptam la nimic, surâse Alex ştrengăreşte.
- Desigur... La ce ne-am fi putut aştepta? La nimic altceva, adăugă Nis.
Însă discuţia le fu întreruptă în curând, căci trapa navei se deschise din nou, iar de data aceasta, de dincolo de ea, apăru Maria.
- Ce s-a întâmplat, blondo? o întâmpină Lucian.
- Nimic. Nu s-a întâmplat nimic, răspunse ea.
- Păi... Eşti singură? De ce n-ai rămas cu Nick? întrebă Lia.
- Ah... Nu ştiu, n-am putut încă... Aveaţi dreptate, toţi... El se grăbeşte atât de mult; prea mult...
- Nu ne-am fi aşteptat să te întorci. Dar... Nu-i treaba noastră. Vă veţi descurca voi doi şi singuri, rosti Lucian cu blândeţe.
- Da, bineînţeles... Sper, îl aprobă Maria cu jumătate de glas.
- Ascultă, blondo, n-am venit aici, pe Proxima, pentru ca tu să te îndrăgosteşti de unul de pe această planetă. Misiunea noastră nu consta în asta, dar se pare că ai uitat acest amănunt şi-ai încălcat regulamentul. Ar trebui să te sancţionăm, spuse lunganul, răutăcios.
- Încetează, Nis! Nu-i treaba ta! Nu trebuie să te amesteci, nici tu, nici altcineva! Misiunea noastră nu a impus nici un fel de regulament în acest sens, aşa că nu vom sancţiona pe nimeni. Maria n-a încălcat nimic, e liberă să facă orice doreşte, dar trebuie să se descurce singură. Noi n-avem dreptul să ne amestecăm în problemele ei sau în viaţa ei personală. De fapt, oricare dintre noi este liber să-şi planifice viaţa aşa cum doreşte, fără ca restul să se amestece, interveni prompt Lucian, în favoarea blondei, luându-i apărarea în faţa lui Nistor, apoi continuă, adresându-se tuturor: Şi cred că e timpul să încetăm orice activitate şi să ne culcăm. E destul de târziu.
- Sigur, doar tu eşti şeful aici. Ţie-ţi convine... comentă, nemulţumit, lunganul. Noi, ceilalţi, trebuie doar să-ţi dăm ascultare în tot ceea ce spui şi atât. Să te aprobăm mereu, îl întărâtă geograful.
- Nis, aici nu suntem şeful şi ceilalţi! replică grav Lucian. Aici suntem noi, cei de pe Terra, în primul rând, colegi şi prieteni şi nu trebuie să uităm acest lucru; trebuie să ne sprijinim unii pe alţii, să ne ajutăm între noi. Credeam că ai înţeles asta până acum, de când suntem împreună. E foarte important să păstrăm între noi această relaţie strânsă, măcar de colegialitate, dacă nu de prietenie, sau cel puţin eu aşa cred. Dacă tu consideri că ar fi mai bine altfel, treaba ta, dar să ştii că greşeşti. Oricum eşti liber să crezi şi să faci orice vrei; eu n-am impus niciodată nimic nici unuia dintre voi. Deci, dacă nu vrei să dormi acum, poţi face orice altceva doreşti, nu te opreşte nimeni; nici măcar eu! Dar te rog, nu te amesteca în viaţa Mariei sau în a altcuiva. Şi-ar trebui să înţelegi; nu vreau să-mi daţi ascultare orbeşte sau să mă aprobaţi mereu, fără împotrivire, ci doar atunci când chiar este cazul. Altfel, îmi puteţi atrage atenţia. Clar?!
- Sigur, şefu’. Clar... Îmi pare rău. Am greşit. Sper să mă scuzi. Ai dreptate. Bineînţeles că suntem prieteni. Şi trebuie să rămânem aşa mereu, toţi. Nu vreau să ne certăm.
- Asta-i bine, Nis, fiindcă, să ştii, n-am de gând să-ţi tolerez comportamentul incontrolabil la infinit; odată şi odată tot voi fi nevoit să iau măsuri împotriva ta şi n-aş vrea să se întâmple asta... Pentru că trebuie să fim uniţi! Aici, pe planeta asta, oricât ar fi ea de primitoare, noi suntem singurii de pe Terra şi nu trebuie să ne certăm între noi sub nici un motiv! Trebuie să fim uniţi; v-am mai spus de atâtea ori... Nu-mi place să repet acelaşi lucru mereu, dar mă văd silit să procedez astfel, să vă amintesc de această mare dorinţă a mea, unicul lucru pe care vi l-am cerut de la bun început, de când suntem împreună. De ce nu vreţi să mă înţelegeţi? De ce mă faceţi mereu să vă repet acest lucru şi să mă enervez de fiecare dată? Ar fi mai simplu dacă aţi încerca măcar, nu să-mi daţi mie ascultare, ci doar să mă înţelegeţi, atâta tot! Ah, nu-mi vine să cred... Sunteţi de-a dreptul imposibili! păru Lucian puţin nervos, vorbind mai serios ca oricând.
Ceilalţi nu comentară şi mai ales nu îndrăzniră să-l contrazică; avea dreptate...
După această mică discuţie cu care colegii o întâmpinaseră pe Maria, fiecare îşi încetă activitatea, pregătindu-se toţi de culcare. Zărindu-l pe Lucian, în timp ce acesta se îndrepta spre rezerva lui, Maria îi spuse, reţinându-l:
- Mersi pentru ajutor, Luci.
- N-ai pentru ce, Maria. Am spus numai adevărul şi n-ar trebui să deranjeze pe nimeni. Cât despre tine, n-ai decât să faci cum crezi că e mai bine pentru tine. Nu trebuie să ne amestecăm, nici unul dintre noi, nu avem dreptul să intervenim în viaţa ta. Mai bine să-şi vadă fiecare de problemele sale personale, să se descurce aşa cum ştie, cum poate.
- Da, Luci, ai dreptate.
- Să ştii, dom’ director mi-a dat de înţeles, foarte subtil, nu în mod direct, înainte de plecarea în această misiune, că s-ar putea să ne confruntăm cu asemenea cazuri, adică ar fi posibil ca unii dintre noi să se căsătorească, dar nu mi-a dat şi indicaţii clare, în legătură cu ce ar trebui sau ar fi mai potrivit să facem în aceste cazuri. În plus, nu mi-aş fi închipuit niciodată că tu ai putea fi prima dintre noi care va face acest important pas în viaţă şi nu ştiu ce ţi-aş putea spune; poate decât... Sincer, felicitări, din tot sufletul!
- Mersi, Luci. Eşti, ca de obicei, un scump. Totuşi aş vrea să-ţi cer un mic sfat prietenesc, pentru că-mi place modul în care gândeşti.
- Un sfat? Te ascult! Chiar mă bucur că-mi ceri mie părerea.
- Păi... Tu ce-ai face în locul meu?
- În locul tău? În legătură cu ce? se miră Lucian, zâmbind nedumerit, deşi bănuia despre ce ar putea fi vorba.
- Ştii tu... cu Nick. E atât de insistent şi vrea totul atât de repede... Chiar şi mie mi se pare că e prea grăbit.
- Deci asta ai vrea să ştii? Asta te preocupă atât de mult? Păi... În locul tău, nu mi-aş face atâtea probleme, răspunse Lucian, cu glasul lui calm, blând. Aş avea încredere în Nick şi aş face cum îmi cere, oricât de greu mi s-ar părea la început, sau oricât de greu ar fi. M-aş duce să rămân împreună cu el chiar şi acum, în momentul ăsta, în locul tău, căci sunt sigur că el e pe aici, pe afară, prin jurul navei noastre, aşteptându-te. Doar nu crezi cumva că s-ar fi dus în oraşul artificial... Nu, în nici un caz! Sunt sigur că e aici, te aşteaptă, ca şi noaptea trecută, sperând că vei sosi... Asta aş face eu în locul tău. Dar asta-i numai părerea mea. Tu trebuie să decizi şi să faci aşa cum crezi de cuviinţă. Deşi, dacă tot mi-ai cerut părerea, să ştii de la mine că n-ai avea nimic de pierdut rămânând cu Nick, ci dimpotrivă, ai avea numai de câştigat, pentru că el e un tip grozav, minunat. Şi sincer să fiu, zău că-mi pare rău de el, văzându-l cât de mult suferă. Dar tu decizi, nu eu, pentru că tu eşti Maria, nu eu...
- Mulţumesc mult pentru sfat, Luci. Am să ţin cont de el în hotărârea pe care o voi lua.
- Rămâne între noi. Nu mă spui lui Nick, în ordine?
- Desigur. De ce te-aş spune? Ştii, Luci, cred că şi tu eşti un tip bun, chiar foarte bun...
- Bun, eu?! Bun la ce?! surâse el. Mersi pentru apreciere, blondo, dar nu sunt nici pe departe ca Nick. Eşti tare norocoasă că te-a ales tocmai pe tine.
- Ah, Lucian, întotdeauna te-am admirat atât de mult, de la bun început... Eşti un tip grozav, deosebit, într-adevăr, cu totul deosebit! îi spuse blonda admirativ, fixându-l cu ochii ei mari şi verzi ca două smaralde şi pe neaşteptate, îl sărută discret pe obraji, în semn de preţuire.
Lucian se mulţumi doar să-i zâmbească îngăduitor, uşor surprins de gestul blondei, fiindcă nu se aşteptase la aşa ceva din partea ei, însă nu-i reproşă nimic. N-ar fi avut ce... Tot ea continuă, părând suspicioasă:
- Ştii, Luci... Ţi-aş spune încă un lucru, dar mi-e teamă că ai să te superi pe mine după aceea.
- Nu-ţi fie teamă. N-am să mă supăr deloc. Poţi să-mi spui orice. Sunt aici; te ascult!
- Ştii, de fapt, vreau să recunosc acum că mi-a plăcut de tine de la bun început, de cum te-am văzut, din prima clipă. Nu numai că te admiram, dar şi simţeam ceva pentru tine, ceva puternic, special, nu pot să-mi explic ce anume, dar sigur era ceva, întotdeauna am simţit ceva pentru tine; cred că ar fi fost imposibil altfel.
- Ce vrei să spui? o întrerupse el, privind-o bănuitor, parcă ghicind ce dorea ea să-i spună. Te rog, blondo, să nu mă dezamăgeşti! Ai grijă ce vorbeşti!
- Nu, Luci, nu-ţi fie teamă, zâmbi mărunţica blondă. N-am de gând să te dezamăgesc. Vreau doar să-ţi spun adevărul. Cred că pot fi sinceră faţă de tine acum. Cred că pot să-mi dezvălui sentimentele pe care le-am avut pentru tine; repet: Le-am avut... Poate că n-aş fi renunţat la tine atât de uşor, aş fi luptat, aş fi încercat să te cuceresc, Lucian, poate că aveam totuşi şanse de câştig, iar tu eşti de altfel atât de atrăgător, de interesant, eşti, după cum am mai spus, un tip deosebit şi constitui o partidă bună pentru orice domnişoară. Dar tot de la bun început am observat şi atenţia deosebită pe care i-ai acordat-o mereu Liei, de aceea n-am insistat în privinţa ta, pentru că nu doream să par prea îndrăzneaţă, nici să mă pun între tine şi Lia, să stric relaţia dintre voi. Iar Lia e şi ea o persoană deosebită, îmi e o foarte bună prietenă, n-ar fi meritat să-i fac una ca asta. De aceea nu m-am amestecat niciodată între voi.
- Ce tot spui? Eu... Nu te înţeleg. La ce te referi? Despre ce atenţie vorbeşti? Sau... relaţie?
- Eh, nu mă întrerupe! Şi nu te preface că n-ai pricepe despre ce-ar putea fi vorba. E destul de clar că eşti îndrăgostit lulea de Lia, erai de la bun început, de când te-am cunoscut, întotdeauna ai fost, asta am observat la tine încă din prima clipă... Te rog, nu spune nimic! Nu protesta! Nu încerca să mă contrazici sau să te justifici. Ştiu sigur că am dreptate, este ceva în privinţa căruia nu mă pot înşela. Este o intuiţie feminină, dacă vrei să-i spui aşa, care însă nu dă greş niciodată. Am simţit de la bun început că o preferi pe ea şi că nu te-aş putea determina sub nici o formă să-ţi schimbi sentimentele, de aceea nici n-am încercat vreodată. În plus, n-aş fi vrut ca ea să-mi devină „rivală”; probabil că nici nu s-ar fi putut. E evident că eşti înnebunit după Lia, ai fost întotdeauna şi încă eşti, poate chiar mai mult decât la început; ţi-e gândul mereu numai la ea... Nu doar gândul, ci şi ochii, Luci... spuse Maria, dezvăluindu-şi sentimentele pe care le avusese pentru el.
La auzul acestor cuvinte, Lucian oftă scurt, înghiţi în sec, plecându-şi în jos capul, nemaiputând parcă suporta privirea verde a Mariei. Iar chipul îl trăda...
- Hei, ce înseamnă asta?! zise blonda, surâzând delicat. Nu cumva o să-mi spui că te ruşinezi!
- Nu, răspunse el într-un târziu, ridicându-şi mândru privirea. Pur şi simplu nu credeam că se observă, nu credeam că aş da de înţeles cuiva că ar fi aşa; am încercat mereu să ţin ascunse toate acestea şi mai ales, mă chinuie gândul că nu ştiu dacă ea îşi dă sau nu seama de acest adevăr...
- Eh, bine, nu ştiu dacă au observat şi ceilalţi, însă eu mi-am dat cu siguranţă seama, de la bun început, după cum ţi-am spus, datorită intuiţiei feminine. Iar dacă eu am reuşit să-mi dau seama, atunci poţi fi sigur că şi ea a înţeles acest lucru, mai ales dacă avem în vedere faptul că este ceea ce este, adică psiholog şi psihiatru...
- Chiar crezi asta? se îndoi el. Ţi-a spus ea ceva vreodată în legătură cu...
- Hei, ia-o uşurel, îl întrerupse blonda. Nu! N-am vorbit despre asta niciodată cu ea; de altfel, cu nimeni altcineva, decât acum, cu tine.
- Atunci e bine. Mă bucur, conchise el.
- Dar spune-mi, Luci, nu te înţeleg... De ce te chinui atât de mult? De ce te închizi în tine şi nu-i spui odată totul? Tocmai tu, care, de obicei, eşti atât de direct... De ce nu-i destăinui sentimentele pe care le ai faţă de ea de atâta timp? Tu spui că-ţi pare rău de Nick, că suferă atât de mult, dar el exagerează puţin; noi ne-am cunoscut de abia patru zile, pe când tu, pe Lia, o ştii de mai mult de şase ani...
- Şapte; şapte ani şi jumătate, o corectă el.
- Eh, poftim, şapte... Şi atunci, de ce? Ce rost au toate astea?
- Nu ştiu... se întristă el. Cu Lia nu-i deloc atât de simplu. Nu pot... Nu sunt încă pregătit să-i spun. În plus, mă leagă şi mă încurcă teribil o promisiune absurdă, pe care am făcut-o mai demult cuiva; şi ei, dar şi altcuiva. O promisiune pe care nu mi-o pot încălca aşa de uşor, nu pot trece peste ea, deşi aş vrea... spuse el, în minte conturându-i-se clar chipul sever al domnului Virgil Stancu, căruia îi promisese... Dar, în fine... N-are importanţă!
- Cum să nu aibă?! Nu vorbi aşa, Luci! Dă-o încolo de promisiune! Spune-i odată!
- Ah, nu se poate; nu-i atât de simplu... De altfel, drept să-ţi spun, mi-e şi teamă; mi-e teamă de un refuz din partea ei. Nu ştiu dacă ea ar accepta această destăinuire, iar eu nu ştiu cum aş reacţiona dacă ea m-ar refuza categoric, după atâţia ani de aşteptare, de speranţă, sau numai de iluzii deşarte...
- Ar trebui să încerci totuşi ceva, nu să suferi atât de mult. Chiar nu meriţi să suferi atât, Luci!
- Ba, pentru ea, merită! Vreau ca atunci când o să-i spun, să fiu sigur că mă va accepta. N-aş putea suporta un refuz.
- Hmm... râse blonda delicat. Nu te prosti! Sigur că te va accepta. Ar fi o nebunie din partea ei să te refuze; un asemenea om ca tine, mai rar, iar ea nu e deloc proastă... Oricum, vreau să ştii că te-am considerat întotdeauna un bun şi apropiat prieten şi aş vrea să ră-mânem în continuare tot aşa, chiar dacă eu m-am îndrăgostit acum de Nick, mi-am găsit drumul în viaţă, fericirea, alături de el şi să ştii că sincer, îl iubesc din tot sufletul, simt că merită toată iubirea mea, dar, cu toate astea, repet, vreau să rămânem, ca şi până acum, buni prie-teni. Nu vreau să se schimbe nimic, n-aş vrea să pierd prietenia ta; ştiu cât de mult preţuieşte ea. Cunosc valoarea ei şi a ta; eu te voi aprecia întotdeauna la adevărata ta valoare, Luci!
- Mersi. Eşti grozavă... Bineînţeles că vom rămâne mereu prieteni, nu se va schimba nimic, n-ar avea de ce să se schimbe, n-ai avea de ce să pierzi prietenia mea. Mă bucur pentru Nick, că te-a ales şi te-a cucerit atât de repede, deşi nu ştiu care-i secretul lui, nu-mi dau seama cum a reuşit. Oricum... A câştigat o fiinţă minunată cum eşti tu, dar sunt sigur că şi el te merită.
- Mda, probabil... Atunci mă bucur şi eu că vom rămâne în continuare prieteni, este tot ceea ce-mi doream. În rest, totul e bine. Sau totul va fi bine de acum încolo. Iar în privinţa Liei, să nu-ţi faci nici o grijă, rămâne totul între noi, n-am să spun nimănui nimic, nici măcar ei; n-ai decât să-i spui chiar tu, când vei considera că trebuie. Eu n-am să-ţi dezvălui secretul, pentru că altfel aş risca să stric prietenia trainică dintre noi, ceea ce n-aş vrea să se întâmple. Este o prietenie strânsă, adâncă, solidă, ce s-a înfiripat de mult, nu-i aşa?
- Desigur, o aprobă el scurt. Aşa este, cum zici tu.
- Să nu te superi pe mine pentru tot ceea ce ţi-am spus. Să nu ţi se pară că aş fi prea... Ştiu eu cum? Eu m-am simţit doar datoare faţă de tine să-ţi dezvălui totul. Acum, că ţi-am spus, mă simt mult mai bine, mai uşurată, de parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă. Poate că în curând o să-i povestesc şi lui Nick totul.
- Lui Nick? Totul?! Ce anume ai de gând să-i povesteşti? se alarmă el.
- Păi, tot ceea ce am vorbit noi doi aici până acum, sau aproape totul...
- Cum?! Ai cumva de gând să mă ucizi?
- Luci... zâmbi Maria. Evident, n-am să-i spun nimic despre tine şi Lia, în rest, cred că pot să-i spun totul; aşa ar fi corect. Şi nu-i nici o problemă. Acum am să mă pot duce la Nick cu sufletul împăcat, pentru că n-am nimic de ascuns. Totuşi, n-am să mă duc chiar acum. Să aştepte şi el până dimineaţă. Doar poate să aştepte atât de puţin; ce, nu?!
- Faci cum consideri. Nu mă amestec. Oricum, în legătură cu aşteptatul; ştiu cum e cu chestia asta... E groaznic, să ştii! Nu-i deloc plăcut sau amuzant. Eu am aşteptat până acum mai mult de şapte ani, de când am cunoscut-o pe Lia, de cum am văzut-o, de prima oară şi am să aştept încă, atât cât va fi necesar, dar poate că nu foarte mult; în cele din urmă poate că am să-i spun totul... Dar eu sunt obişnuit cu aşteptarea, nu mă afectează chiar atât de mult, însă nu ştiu dacă Nick va avea răbdarea mea; oricum şi pentru mine este destul de greu, dar pentru el... Nu-mi închipui cum ar putea rezista, el nu-i învăţat cu aşa ceva.
- Lasă, că n-o să păţească nimic! N-are mult de aşteptat; numai până dimineaţă şi atât. După aceea, gata... totul va fi bine pentru el şi pentru mine. În cazul ăsta, Luci... Mă bucur că am vorbit cu tine şi că mi-ai rămas în continuare un foarte bun prieten, pe care să mă pot baza la nevoie. Sper că nu te-ai supărat pe mine.
- Nici o grijă, Maria. Să n-ai teamă. N-aş avea de ce să mă supăr; ar însemna să fiu cel puţin idiot dacă m-aş supăra pe tine numai pentru ceea ce mi-ai spus. Şi nu cred că sunt... Rămân deci acelaşi bun prieten pentru tine, mă bucur că ai înţeles asta, un prieten pe care să fii sigură că te poţi bizui oricând vei avea nevoie; vei găsi întotdeauna în mine mai mult chiar decât un simplu prieten, am să-ţi acord întotdeauna sprijinul meu, necondiţionat... o asigură el.
- Dar, spune-mi, Luci, înainte de a pleca, nu-i aşa că o iubeşti pe Lia? Spune-mi, e adevărat? îi ceru blonda o confirmare.
- Tu ce crezi? surâse el enigmatic, evitând răspunsul direct.
- Nu, te rog, nu ceea ce cred eu... Ţi-am spus deja ce cred eu... Vreau însă să aud asta de la tine personal, pentru că m-aş simţi mult mai liniştită; ar fi ca o confirmare a afirmaţiilor pe care le-am făcut, o confirmare din partea ta a convingerilor mele.
- De ce crezi că ţi-aş spune ţie? ezită el.
- Te rog, Luci...
- Dacă insişti atât, fie, cedez... Da, recunosc: O iubesc; şi încă foarte mult, de la bun început, de cum am văzut-o... Poftim, e bine?! Ai aflat. Deşi aş fi dorit foarte mult ca ea însăşi să fie prima persoană căreia să-i spun acest adevăr, nu tu, sau altcineva...
- Sunt convinsă. Dar te rog, să nu-ţi pară rău că mi-ai spus mie mai întâi; eu oricum ştiam deja acest lucru, mi-am dat de mult seama, nu uita asta.
- Sigur. Sper să ai dreptate...
- Ah, Luci... Nu ştiu dacă am procedat bine spunându-ţi toate astea; aş vrea să nu ţi se pară că aş fi indiscretă sau poate impertinentă.
- Nu, deloc... Chiar îţi mulţumesc mult pentru tot ceea ce mi-ai spus şi te felicit pentru sinceritate. Repet, mă bucur că mi-ai spus adevărul, ai procedat bine astfel; te admir pentru curaj şi pentru sinceritate.
- Aşa am crezut că ar fi mai bine.
- N-ai greşit. Noapte bună, Maria.
- Noapte bună, Luci.
- Eşti minunată, blondo! Nick e tare norocos, încheie el şoptit, iar de data aceasta, el fu cel care o sărută discret pe ambii obraji, pe acei obraji fini, străjuiţi de minunaţii ei ochi mari şi verzi ca două veritabile smaralde, apoi el se retrase spre rezerva sa.
Cu toţii se culcaseră. Numai Maria nu putea dormi. Stătea doar întinsă pe salteaua din rezerva ei, privind cu ochii ei cei verzi în întuneric, gândindu-se la vorbele lui Lucian. Şi câtă dreptate avea el... Într-un târziu însă, adormi şi ea, în sfârşit...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!