poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 617 .



Proxima - Partea întâi: „O misiune specială”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-09-16  |     | 



*78. Hârtia igienică.

După ora 18.00, pe puntea principală a navei albastre rămăsese doar directorul Institutului şi preferatul acestuia, comandantul misiunii, Lucian. Ambii se aşezaseră, unul lângă celălalt, într-un loc din care puteau observa cu uşurinţă indicaţia computerului care înregistra desfăşurarea numărătoarei inverse; cifrele se schimbau necontenit, din secundă în secundă. Directorul privi atent spre... fiul său. Şi ce putea vedea? Ce altceva decât un tânăr chipeş?! Ştia însă că Lucian era nu doar frumos, ci şi inteligent; un tânăr deosebit, ceea ce, poate, era normal. Însă ziua următoare acest băiat va pleca în misiune. Şi ştia el ce sentimente contradictorii trezeau în sufletul directorului tocmai această anunţată plecare? Probabil că nu ştia; n-avea de unde...
Deocamdată, directorul putea rămâne pe puntea principală cu favoritul său, dat fiind că preşedintele ţării încă se afla în oraş, nu se întorsese la Institut, pentru ca Traian Simionescu să fie nevoit să se ocupe de dânsul. După câteva clipe de tăcere, Lucian se interesă:
- Dom’ director, de ce mi-aţi cerut să rămân?
- Ah, Luci... Hai, te rog, să revedem serios toate listele astea; să le verificăm cu mare atenţie, împreună, amândoi. Serios, nu exagerez deloc; chiar trebuie să aveţi mare grijă să nu uitaţi ceva, iar tu, fiind comandantul....
- Înţeleg, dom’ director; şi sunt de acord să le revedem, acceptă Lucian.
Prin urmare, priviră cu mare atenţie listele întocmite, în mare parte, de tânărul informatician, cu multă grijă; fiecare avusese însă ceva de spus, de adăugat.
- Aveţi acum mărunţişuri gen nasturi, şireturi, fermoare, capse etc... recapitulă directorul ceea ce constatase că le lipsise din stoc, dar şi de pe liste, nu cu mult timp în urmă.
- Da, dom’ director, acum avem o sumedenie; se află deja la bordul navei toate, bine depozitate, aprobă Lucian.
- De îmbrăcăminte şi încălţăminte sper că nu duceţi lipsă.
- De astea în nici un caz; avem chiar prea multe...
- Vă vor fi utile, îl asigură directorul, apoi continuă verificarea: prosoape, halate de baie, săpunuri, şampon, loţiune şi cremă de bărbierit (after shave, cremă de ras), lame, deodorante, parfumuri etc.
- Sunt şi din astea, dom’ director, o grămadă; o să ne ajungă... Ba o să ne şi rămână, le vom aduce înapoi...
- Nu-i nimic grav; nu le căraţi cu spinarea, ca să vă fie greu. În plus, nu sunteţi nevoiţi să economisiţi nimic, deci nu fiţi zgârciţi, nu voi le plătiţi, din buzunarele voastre.
- Am înţeles, dom’ director; vă asigur că n-am încercat să economisim nimic, doar ştim că e-n interesul nostru să le avem pe toate.
- Chiar de toate, aprobă directorul, citind mai departe: Accesorii şi echipament sportiv...
- Au sosit toate săptămâna trecută, îşi aminti comandantul.
- Cărţi de citit, cărţi de joc, casete audio şi video, jocuri video, CD-uri, DVD-uri, stickuri, dischete, filme foto, lanterne, echipament medical, piese de schimb etc... continuă directorul.
- Sunt, aprobă preferatul, găsindu-le pe toate pe monitor; ştia şi unde erau depozitate fiecare, doar el însuşi coordonase activitatea aceasta.
- Bun; deci pare în ordine, presupuse directorul. Cel puţin până aici; sigur nu lipseşte nimic?!
- Sper că nu, dom’ director; din câte reuşesc eu să-mi dau seama, nu lipseşte nimic, rosti cu seriozitate Lucian, verificând atent listele, pentru a doua sau a treia oară... Avem şi jucării; ba încă foarte multe.
- Poate vă vor folosi şi acelea, rosti directorul îngândurat, deloc în glumă.
- Adică ne consideraţi copii? tresări comandantul.
- După ce-am văzut în dimineaţa asta, împreună cu preşedintele, nu mi se pare absurd; de altfel, vă ştiam eu destul de bine dinainte de întâmplarea asta, însă nu chiar la voi mă gândeam...
- Nu?! Atunci, la cine?! păru nedumerit băiatul.
- Luci, e vorba de cel puţin 13 ani; nu se ştie niciodată ce se poate întâmpla, deci trebuie luate în calcul toate variantele...
- La ce variante vă referiţi, dom’ director?! se miră Lucian.
- Eh, parcă n-ai ştii... Voi toţi sunteţi tineri şi e posibil să...
- Ce anume, dom’ director?! Sugeraţi cumva că s-ar putea să avem copii? bănui Lucian, surâzător.
- N-ar fi deloc exclus, nu înlătură directorul această posibilitate.
- Cine?! Noi?! i se păru amuzantă această presupunere, deşi, totuşi, fiind vorba despre 13 ani... reconsideră ideea, însă tot pe un ton glumeţ: Mai înainte de asta ar trebui să ne căsătorim... Credeţi că o să mă întorc cu o extraterestră simpatică? zâmbi el ştrengăreşte.
- Nu cred nimic, deşi... N-ar fi exclus să se întâmple şi astfel, surâse directorul.
- Şi astfel, repetă îngândurat formularea directorului. Ah, deci dumneavoastră nu la extratereştrii vă gândeaţi... îşi dădu băiatul seama, gândul zburându-i rapid la... domnişoara consilier Barbie.
- Nu; dar hai să revenim la listele noastre, propuse directorul.
- Să revenim, aprobă tânărul comandant, oprindu-şi din nou privirea pe monitorul computerului, pe cel cu listele.
Şi revăzură listele, cercetându-le atent pe toate, chiar şi pe cele alimentare; înaintea ochilor se derulară liste cuprinzând produse alimentare, proaspete, înlocuitori, conservate sau concentrate, ambalate în cutii, de plastic, carton, metalice, folie, în vid etc., în cantităţi... astronomice; produse care, păstrate în condiţii adecvate, nu se alterau nici după 20 de ani. Directorul recapitulă:
- Aveţi făină, mălai, lapte proaspăt şi praf, sare, piper, condimente, zahăr, cacao, cafea, bicarbonat, praf de copt, amoniac, etc. În plus, legume şi fructe, sper că de ajuns.
- Mai mult chiar decât de ajuns, îl completă Lucian.
- Lasă; e bine să le aveţi...
- Nu vă contrazic, dom’ director. Dar dacă după un timp se vor strica, înainte de a fi apucat să le consumăm pe toate?
- Le încărcaţi într-o capsulă specială, pe care o veţi lansa în derivă în spaţiu, fără o ţintă anume.
- Mda; de parcă nu-i de ajuns poluarea pe care o „producem” în mod constant pe propria planetă, acum vom începe să împrăştiem gunoaie şi prin spaţiu...
- Nu le veţi putea păstra la bordul navei; şi nu veţi fi voi primii care veţi arunca gunoaie prin spaţiu. În plus, cele pe care le veţi „împrăştia” voi sunt biodegradabile, deci ecologice, adică nu chiar gunoaie, deci nu veţi polua spaţiul... replică directorul, apoi reveni asupra listelor: Uleiuri, băuturi alcoolice şi răcoritoare, îmbuteliate în sticle, bidoane de plastic, cutii metalice etc. Aveţi vinuri de cea mai bună calitate, coniacuri, lichioruri, gin, şampanie, alte tării; vă puteţi prepara diverse cocteiluri delicioase, dar nu vă recomand să faceţi exces de asemenea licori; vă puteţi îmbăta, ceea ce n-ar fi de dorit... Aveţi sucuri naturale, concentrate şi chiar prafuri instant. În plus, apă minerală carbogazoasă şi plată. Cea mai preţioasă dintre toate rămâne însă, apa, evident. Pentru băut şi gătit aveţi suficientă; rezervoarele sunt pline. Aveţi şi două piscine; în plus, voi şapte, trebuie să vă spălaţi hainele şi să vă faceţi baie, des... Vă daţi seama că va trebui să economisiţi fiecare strop, fiece picătură, nu vă puteţi permite s-o risipiţi. Veţi fi nevoiţi, pe cât posibil, s-o recuperaţi, s-o reciclaţi; nava voastră dispune de un sistem avansat de filtrare; cel puţin apa din bazine va trebui refolosită ori de câte ori va fi posibil. Şi va trebui să aveţi grijă ca rezervoarele să nu fie fisurate, să nu se piardă apă...
- Îmi dau seama că nu-i de glumă cu apa, zise Lucian.
- E bine să-ţi dai seama, mai ales tu... Cu aerul n-aveţi probleme, nici cu energia electrică, combustibilul, gravitaţia la bordul navei. Sistemele de menţinere a vieţii sunt în stare de funcţionare şi va trebui să le menţineţi mereu astfel; veţi putea evita starea de imponderabilitate; aveţi săli de exerciţii fizice, să vă menţineţi în permanenţă în formă; în plus, o seră imensă cu cereale, legume şi fructe, chiar şi cu pomi fructiferi – va trebui să vă ocupaţi serios de ele, pentru că din această seră vă veţi aproviziona cu ceea ce vă va fi necesar, după ce stocul alimentar se va diminua considerabil. În seră veţi găsi întotdeauna ceapă, morcovi, cartofi, varză, mazăre, fasole, vinete, roşii, grâu, porumb, floarea-soarelui, cireşe, mere, pere, struguri, caise, lămâie, portocale, banane, prune, căpşune, zmeură, vişine, sfeclă, pătrunjel, mărar, pepeni, lubeniţe, praz, usturoi, măsline etc... toate proaspete, mereu, deşi poate nu de aceeaşi calitate ca acestea, crescute aici, la lumina Soarelui; în sera voastră însă, nefiind anotimpuri sau vreme potrivnică, le veţi avea în permanenţă, pe toată durata anului. Va trebui doar să le îngrijiţi corespunzător, să vă ocupaţi serios de ele.
- Avem un biolog care se pricepe la necesităţile plantelor şi la asigurarea condiţiilor speciale, indispensabile supravieţuirii lor, preciză Lucian.
- Am remarcat, murmură aprobator directorul, continuând: De dimineaţă va sosi un ultim transport, conţinând, în general, produse alimentare care, indiferent de precauţiile luate, nu vor putea fi păstrate o perioadă foarte îndelungată: ouă, lapte şi o gamă întreagă de produse lactate, margarine vegetale, pâine şi alte produse de panificaţie şi paste făinoase. Când le veţi termina, veţi avea înlocuitori pentru acestea; vă asigur că nu conţin chimicale dăunătoare organismului vostru şi sunt de cea mai bună calitate. Ce veţi face însă cu pâinea? Asta chiar nu poate fi păstrată mai mult de o săptămână şi vreo câteva zile; fie se întăreşte, fie se alterează... După aceea, aveţi făină suficientă, iar mai târziu, veţi putea obţine făină din grâul din seră, dar... Oare cine va face pâinea?
- Ne vom descurca noi, dom’ director.
- Roboţii tânărului informatician?! presupuse Traian Simionescu.
- Ei, eu...
- Tu?! tresări directorul.
- Eu, dom’ director, doar ştiţi că mă ocup şi cu aşa ceva.
- Într-adevăr, ştiam... Dar... Ai grijă! Eşti comandantul, Luci!
- Şi care-i problema?
- Ai dreptate, nici una, rosti îngândurat Traian Simionescu; şopti: Deci, mâine veţi pleca...
- E inevitabil, dom’ director, aprobă preferatul.
- Să fiţi foarte atenţi, mai ales tu... Nava voastră călătoreşte cu o viteză imensă şi chiar dacă învelişul ei exterior este foarte rezistent, e mai indicat să evitaţi zonele cu radiaţii intense, cele în care se înregistrează perturbaţii magnetice, gravitaţionale sau de orice altă natură, să nu treceţi prin vecinătatea stelelor, nici măcar a celor de dimensiuni apropiate Soarelui sau mai mici decât acesta, ca să nu mai amintim de cele mai mari, îl sfătui directorul. Evitaţi orice v-ar putea dăuna, deşi spaţiul e atât de necunoscut şi imprevizibil, plin de taine... Cine poate şti dinainte cum vă va primi?
- Sper că ne va întâmpina cu braţele deschise, surâse Lucian.
- Ştii că era cât pe ce să plec şi eu într-o astfel de misiune? schimbă directorul subiectul. Aş fi fost tot comandantul...
- Da, ştiu; cu nava aceea, a dumneavoastră, „Vulturul” parcă...
- Exact, aprobă Traian Simionescu. Dacă aş fi plecat atunci, foarte probabil nu m-aş fi întors nici până acum.
- Nu?! se miră Lucian.
- Nu. „Vulturul” n-avea viteza „Pacifis”-ului, iar misiunea aceea fusese estimată la cel puţin 20 de ani, rosti Traian Simionescu.
- Atunci... Mai bine că n-aţi plecat, că aţi rămas aici, afirmă Lucian îngândurat.
- Cum aşa? De ce?! se miră directorul.
- Pentru că... Dacă aţi fi plecat, n-aş fi avut ocazia să vă cunosc atât de bine. Poate nici nu v-aş fi întâlnit personal; aş fi auzit doar vorbindu-se despre dumneavoastră prin Institut, replică tânărul comandant, privind cu admiraţie spre interlocutorul său.
- Atunci, într-adevăr, mult mai bine că n-am plecat, rosti emoţionat directorul; cuvintele băiatului îi răscoliră adânc sufletul, scoseseră la iveală răni necicatrizate; Traian Simionescu întrebă şoptit ceva ce nu părea a avea deloc legătură cu misiunea: Spune-mi, Luci, tu îl iubeşti pe tatăl tău?
- Poftim?! Pe... blond?! tresări nedumerit Lucian.
- Întocmai; pe dânsul... murmură directorul.
- Păi... Da, desigur... Ţin la el, în ciuda diferenţelor enorme existente între mine şi el.
- Ce diferenţe? insistă directorul în a afla ce credea Lucian despre Iulian Enka.
- Nu mă refer la cele legate de aspectul fizic, deşi blondul nu-i deloc urât... În general, la diferenţele dintre noi, dar e un om foarte bun şi deşi nu i-am spus niciodată, cred că... Nu, de fapt, ştiu sigur că-l iubesc, nu pot nega asta, recunoscu Lucian.
- Aşa şi trebuie, rosti cu amărăciune în glas Traian Simionescu. Doar e tatăl tău... murmură cu greu directorul; ar fi preferat să spună: „Doar sunt tatăl tău...”, însă tăcuse; nu-i dezvăluise acest mare adevăr fiului său nici măcar în acel moment, deşi probabil era ultima şansă înainte de plecarea în misiune.
- Este... aprobă îngândurat Lucian.
- Dar... mama ta? încercă directorul să afle şi ceea ce credea băiatul despre Diana.
- Mama?! i se lumină chipul băiatului când rosti acest cuvânt. Că o iubesc e prea puţin spus. Pe ea, pur şi simplu, o idolatrizez. E... perfectă, o lăudă Lucian, continuând să-şi exprime sentimentele pe care le avea faţă de ea: Nu-i găsesc nici un cusur; e... divină!
- Chiar este, aprobă şoptit Traian Simionescu.
- Poftim?! Ce vreţi să spuneţi?! tresări Lucian.
- Nimic rău, crede-mă; decât că, într-adevăr, ai dreptate în privinţa dânsei; am observat... încercă directorul să repare ceva din afirmaţia anterioară, care lăsa loc bănuielilor.
- Bineînţeles că am dreptate, întări băiatul, alungând rapid orice fărâme de îndoieli legate de Diana Enka. Tocmai de aceea sufăr cumplit, când îmi amintesc vorbele acelea pline de cruzime pe care i le-am adresat când ea se împotrivea categoric misiunii.
- Ah, Luci, uită ce s-a petrecut atunci, n-are rost să te chinui din cauza asta.
- Aş vrea să pot, dom’ director, dar nu-i aşa de simplu.
- Dânsa nu ţi-a reproşat nimic de când v-aţi împăcat.
- Ea nu; eu însă, mereu... Ori de câte ori o privesc... Cum am putut oare?!
- Luci, nu te frământa atâta; n-are rost. Doamna Enka te-a iertat. Uită ce s-a întâmplat! spuse directorul.
- Da, ea m-a iertat, pentru că e prea bună, dar să uit n-aş putea; am fost atât de... Un ingrat! Ce neghiob...
- Off, băiete... Nu ştiu ce să-ţi spun; într-adevăr, ai greşit, dar răul a fost reparat.
- Nu în totalitate, se împotrivi Lucian. Cuvintele au rămas, nu pot fi şterse cu buretele.
- La asta trebuia să te fi gândit înainte de a le fi rostit.
- Ştiu, însă atunci nu m-am gândit deloc, la nimic.
- Lasă, nu-i atât de grav, cum ţi se pare; faptul că regreţi demonstrează că într-adevăr n-ai avut intenţia să spui acele vorbe, adică n-au izvorât din adâncul sufletului tău, presupuse directorul.
- Nu! Cum să fie din suflet?! Nu exprimau ceea ce simt, ci exact contrariul, se împotrivi categoric Lucian.
- Te cred, nu te contrazic, dar nu pe mine trebuie să mă convingi că ar fi aşa, deşi sunt sigur că nici pe doamna Enka nu-i nevoie s-o convingi... Spune-mi acum cum mai e cu domnişoara consilier? trecu directorul la un alt subiect.
- Cu domnişoara consilier?! tresări băiatul. Cum să fie?! La fel ca şi până acum. Nu s-a schimbat nimic.
- Încă nu i-ai spus?
- Ce anume?
- Că o iubeşti...
- Dom’ director... Până nu-mi acceptă prietenia, nu-i pot spune nimic de acest gen.
- Hmm... Măcar ai timpul de partea ta; cel puţin 13 ani; îi poţi demonstra că nu eşti doar aşa cum crede ea acum despre tine, adică un mare Don Juan şi atât. Vrei să ştii unde a plecat astăzi?
- Nu... De fapt, mi-a spus chiar ea; să salute pe cineva.
- Da, dar n-ai aflat pe cine; eu ştiu puţin mai mult decât tine. Este vorba despre o fată.
- O fată?! tresări Lucian.
- Da; tu ce credeai?
- Credeam că poate ar avea vreun... iubit, de la care dorea să-şi ia rămas bun, spuse Lucian.
- Nu. Este vorba despre o fostă pacientă a colegei tale, o fată deosebită, internată la clinica de psihiatrie a unui centru de recuperare pentru minori.
- Ah, o fostă pacientă... se dumiri Lucian, bucurându-se că nu era vorba despre un prieten; n-avea deci un „rival” de „înfruntat”.
- Da, una de care se va ocupa domnişoara Dora Bercea, prietena colegei tale, de acum încolo; se pare că domnişoara consilier ţine foarte mult la acea fată.
Lucian se încruntă; ar fi preferat ca domnişoara consilier să ţină foarte mult la el, măcar atât cât la o fostă pacientă, dar n-avea el şansa asta... Nu mai spuse nimic despre domnişoara Barbie; îşi îndreptă din nou privirea către şirul de liste de pe computer şi deodată tresări:
- Dom’ director, ştiu!
- Ce anume?! păru dânsul nelămurit.
- Ce lipseşte, preciză scurt preferatul.
- Ah, deci, totuşi lipseşte ceva... se dumiri Traian Simionescu. Ce lipseşte?
- Hârtia igienică, rosti Lucian.
- Hârtia igienică?! repetă întrebător directorul. Eşti sigur?!
- Da, dom’ director; lipseşte, atât de pe liste, cât şi din depozitele navei noastre, întări tânărul comandant.
- Deci, aţi uitat de hârtia igienică, iar asta-i foarte grav...
- Dom’ director, nu râdeţi de noi!
- Nu râde nimeni, Luci; vorbesc foarte serios. E foarte important; imaginează-ţi ce-aţi făcut în următorii cel puţin 13 ani fără hârtie igienică.
- Presupun că n-ar fi fost deloc prea plăcut.
- Cu siguranţă, nu. Din cauza acestei neglijenţe s-ar fi putut isca între voi conflicte severe. Am să repar de îndată această greşeală, făcând comanda necesară; voi cere hârtie igienică foarte fină, de calitate superioară.
- Dom’ director... surâse amuzat comandantul.
- Nu-i de râs, Luci! De dimineaţă va sosi şi acest transport. Câtă hârtie să solicităm?
- Nu ştiu...
- Să vedem; voi sunteţi şapte. Câte suluri crezi că v-ar fi necesare pe zi? întrebă Traian Simionescu.
- Nu-mi dau seama, dom’ director.
- Eşti matematician; calculează! Unul crezi că v-ar fi de ajuns?
- Posibil...
- Deci, un sul pe zi, iar într-un an – 365... Noi să zicem 500 pe an; 500, înmulţit cu 20 de ani, rezultă 10000 de suluri. Hai să dublăm cifra, deci, să fie 20000 de suluri de hârtie igienică; atâtea am să comand, decise directorul.
- 20000?! se miră preferatul.
- Exact, întări directorul.
- Nu-s prea multe?
- Astea nu se strică, deci, nu vă încurcă. Nu-i loc de depozitare pentru ele?
- Ba, loc ar fi destul; se găseşte...
- Atunci aşa rămâne, stabili directorul, apoi adăugă zâmbind: Vezi cum am evitat noi izbucnirea unei adevărate revoluţii?
- Nici chiar revoluţie, se împotrivi, amuzat, preferatul.
- Ai dreptate. Nici chiar, dar pe aproape; o mică revoltă.
- Aş; la nevoie... Improvizam... Găseam noi ceva de folosit; foarte probabil, jurnalul de bord al navei.
- Ce-ai zis?! Nici gând! Nu veţi rupe nici o filă din acel jurnal!
- Glumeam, dom’ director...
- Lasă gluma! E ceva serios... Ia vezi, mai lipseşte ceva?
- Din câte am constatat eu, nu, dom’ director.
- Verifică, Luci; verifică iar şi iar! îl îndemnă cu seriozitate directorul.
Tânărul comandant îi dădu ascultare; cercetă din nou cu mare atenţie listele, dar nu mai descoperi alte lipsuri.
- Ale cui erau bilele acelea, Luci? îl întrebă directorul.
- Ale lui Alex, răspunse băiatul.
- La ce-i folosesc? se miră Traian Simionescu.
- Presupun că la... nimic, răspunse Lucian, adăugând: Sunt doar biluţe din colecţia lui; probabil asta-i una dintre pasiunile lui.
- Ciudată pasiune pentru un genetician ca el, aprecie directorul. Şi tu; pasiunea ta care e?
- Mai bine nu întrebaţi, refuză comandantul să-i răspundă.
- Hmm... renunţă directorul la a afla care ar fi pasiunea preferatului său; întrebă: Atunci, de ce-ai întârziat în dimineaţa asta?
- Păi... N-a fost intenţionat, evită Lucian să spună adevărul.
- Cred că ştiu, bănui directorul. Fetele, admiratoarele tale; te-au reţinut, nu-i aşa? presupuse dânsul; băiatul nu-i răspunse, dar Traian Simionescu îşi dădu seama că avea dreptate. De ce nu m-ai chemat, Luci? De ce nu m-ai anunţat?
- Nu era cazul, justifică preferatul.
- Am remarcat că nu era... Încă le mai ţii partea, deşi nu te avantajează.
- Dom’ director, îmi sunt prietene. În plus şi ele au fost drăguţe; nu m-au vorbit de rău în faţa Comisiei Disciplinare, deşi dacă doreau să mă compromită, puteau. Au preferat însă să mă ajute, deci eu de ce-aş fi nerecunoscător faţă de ele?
- Mda, înţeleg... murmură directorul îngândurat.
- Mai sunteţi supărat din cauza asta? rosti Lucian, privind cu nevinovăţie spre interlocutorul său.
- Pungaşule! Cum crezi că aş putea?! surâse directorul amabil, admirându-şi... fiul.
La un moment dat, amândoi priviră instinctiv nu spre ceasuri, ci spre monitorul cu numărătoarea inversă; 65700 era cifra care li se înfăţişă pe monitor.
- E deja 19.45, Luci, replică directorul, fără a-şi consulta şi ceasul pentru a verifica dacă într-adevăr atât era. Le-am promis părinţilor tăi că vei fi acasă cel târziu la ora 20.00, mai zise dânsul.
- Ştiu, murmură preferatul.
- Deci, poate e cazul să pleci, rosti directorul.
- Aşa cred şi eu, dom’ director, aprobă preferatul, pregătindu-se de plecare, îndreptându-se deci spre trapă.
În curând însă se trezi oprit de glasul directorului:
- Luci, stai puţin, te rog!
Nedumerit, tânărul comandant se întoarse din nou spre director, fără a-l întreba nimic cu vocea, ci doar cu ochii. Tot directorul spuse şoptit:
- Nu, n-am găsit alte lipsuri în listele de aprovizionare... Acum vreau altceva de la tine. Dă-mi, te rog, şansa unei ultime îmbrăţişări, formulă dânsul o cerere care i se păru cel puţin cam stranie băiatului; Traian Simionescu se văzu nevoit să justifice: Mâine s-ar putea să nu avem această posibilitate; acum suntem doar noi doi.
Tăcut, timid chiar, Lucian se apropie şovăielnic de acel om pe care credea că-l cunoaşte destul de bine; inexplicabil, simţea o puternică emoţie interioară, pe măsură ce se apropia de director.
Dânsul îl îmbrăţişă cu putere, prieteneşte, cu căldură, sau cel puţin aşa simţea Lucian. În plus, îi zărise ochii umezi, plini de lacrimi îndărătnice, care se încăpăţânau să nu se rostogolească pe obrajii directorului; oare ce-l impresionase atât de mult?!
Lucian îl îmbrăţişă şi el pe director, ceva mai cu rezervă, deşi putea observa că parcă nu astfel şi-ar fi dorit directorul această ultimă îmbrăţişare. Simţi în acele momente un sentiment straniu, de parcă-l lega ceva de acel om, de parcă dânsul îi era foarte apropiat, însă nici prin gând nu-i trecea că, de fapt, îşi îmbrăţişa pentru ultima oară, pentru următorii cel puţin 13 ani, tatăl, adevăratul său tată. Îi auzi glasul plăcut şoptindu-i:
- Îmi va fi dor de tine şi de mutrişoara ta plăcută. Mă obişnuisem să te am des prin preajmă; îţi voi simţi lipsa...
- Eu... păru încurcat de gestul directorului Lucian; se îndepărtă uşor de dânsul, din ce în ce mai contrariat. Şi eu, domnule...
- Cine?! murmură Traian Simionescu, deranjat de acel ultim cuvânt.
- Dom’ director, rosti şoptit Lucian, zâmbind, pentru a-i face dânsului pe plac.
Cu ochii încă umezi (deşi Lucian nu pricepea deloc de ce), directorul îl privea cu drag.
- Îţi doresc mult succes în această misiune, comandante, deşi ştiu sigur că te vei descurca admirabil; am încredere în tine, mai zise dânsul. Şi acum du-te acasă! Ne revedem de dimineaţă.
- Desigur, domnule... Adică, dom’ director, se încurcă Lucian şi porni din nou, tare îngândurat, spre trapa navei; de data asta se opri singur, amintindu-şi: Dom’ director, cheile...
- Poftim?! Ce chei? păru dânsul nedumerit.
- Cheile maşinii dumneavoastră, explică băiatul. Ar trebui să vi le înapoiez acum.
- Ah, acele chei... pricepu directorul. Se pare că încă mai ai nevoie de maşina mea acum, în seara asta, deci, păstrează-le tu.
- Cum ziceţi dumneavoastră, aprobă Lucian, renunţând la intenţia de a-i înapoia cheile directorului. Pe mâine, dom’ director.
- Pe mâine, Luci... rosti dânsul, privind spre trapa navei, dincolo de care trecea Lucian; l-ar fi condus măcar până la maşină, dar nu găsi puterea de a-l însoţi.
Se prăbuşi pe un fotoliu, iar după ce trapa navei se închise, lacrimile din ochi începură, în sfârşit, să-i curgă şiroaie pe obraji, în timp ce în minte-i răsuna într-una: „E fiul meu! La naiba! Fiul meu; al meu... Iar mâine pleacă... Pleacă...”
Era impresionant; un om impunător ca dânsul înlăcrimat... Diana Enka îl acuzase că ar fi nepăsător şi insensibil; oare chiar aşa era?!...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!