poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 609 .



Proxima - Partea întâi: „O misiune specială”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-08-24  |     | 



*19. Întâlnirea cu directorul. Păreri diferite?!

Când Traian Simionescu reveni în biroul său, nici Lucian, nici Diana Enka nu se mai aflau acolo. Directorul se aşeză pe fotoliul său, pentru a-şi relua activitatea pe care şi-o întrerupsese temporar.
Găsi însă un bileţel care-i atrase atenţia, pus acolo, foarte probabil, de Diana Enka. Se convinse chiar că ea era autoarea bileţelului, după ce-l citi: „Mulţumesc că m-ai ajutat să-mi recuperez fiul. Îţi rămân datoare.” Directorul privi câtva timp bileţelul. Recunoştea scrisul Dianei, ordonat, citeţ, frumos... Oare ce nevoie avea de mulţumirile şi de recunoştinţa ei? Ce înţelegea Diana prin a-i rămâne datoare? Clătină uşor din cap, apoi îşi văzu de treburile sale. Dar nu rupse foiţa scrisă de Diana; o păstră. O pusese cu grijă în buzunar, deşi nici el nu-şi dădea seama de ce.
Aştepta sosirea celor şapte tineri, pentru că se apropia de ora 12.00, iar ei chiar porniseră spre biroul directorului, împreună cu domnul profesor Eugen Manea. Avuseseră la dispoziţie o săptămână pentru a-şi completa echipajul şi se descurcaseră, cu ajutorul instructorului lor, domnul profesor Manea şi al computerelor. Acum erau şapte, toţi tineri şi părea că se vor înţelege de minune împreună. Încă nu aveau cei doi roboţi, deşi ştiau care vor fi aceştia; tânărul informatician Mihai îi asigurase că avea el roboţii potriviţi pentru misiune. Poate într-adevăr aşa era.
Cum însă timpul zboară mai mereu fără ştire, săptămâna se sfârşise şi sosise ziua stabilită pentru a se prezenta cu toţii în cabinetul directorului. Eugen Manea, împreună cu elevii săi, instruiţi şi bine pregătiţi pentru tot ceea ce urma, ajunseră înainte de ora 12.00 fix, însă primul care intră, singur, fu instructorul şef. Uimit să-l vadă singur, directorul îl întâmpină cu următoarele vorbe:
- Bravo, măi, Eugene... Păi, cum, singur?! Ce cauţi aici singur? Unde-ţi sunt elevii instruiţi şi superpregătiţi? Nu te-ai lăudat tu că până azi ai să-i ajuţi să-şi întregească echipajul?
- Ba da... Traiane, spuse instructorul şef cu o mică ezitare, deoarece era gata să rostească „domnule director”, însă o licărire ameninţătoare din ochii directorului Traian Simionescu îl determină să schimbe formula de politeţe cu cuvântul „Traiane”, care reprezenta prenumele directorului, prietenul său, apoi continuă, privind spre exterior, la tinerii săi elevi: Haideţi, ce faceţi? Nu intraţi? De ce v-aţi oprit acolo? Haideţi odată! îşi pofti dânsul elevii. Sunteţi aşteptaţi. Toţi...
După ce, la invitaţia domnului Manea, intrară cu toţii, directorul spuse:
- Aha, deci sunteţi într-adevăr toţi. Aşa mai merge! Eh, ce să mai spunem? Care va să zică, văd că v-aţi întregit echipajul; sunteţi şapte acum: trei tinere domnişoare frumoase, un băiat nou şi... vechile cunoştinţe. Bravo, Eugene! Ai făcut o treabă bună, aprecie directorul. Complimentele mele. Felicitări! Te-ai descurcat.
- Altfel cum? Ce credeai, Traiane, că n-o să reuşesc?
- Nu; vai de capul meu! Cum o să cred aşa ceva? Te ştiam descurcăreţ, deci era clar că vei reuşi. Să ştii că-mi placi!
- Mă bucur, surâse profesorul Manea.
- Dom’ director, să facem prezentările? intreveni Nistor.
- Ah, da, desigur. Cum să nu, Nis? Chiar vă rog, deci spune tu, te ascult!
- Domnişoara biolog Maria Stoica, domnişoara psihiatru Laura-Lia Stancu, domnişoara doctor Stela-Anca Stejăran şi...
- Pe băiat îl ştiu, îl întrerupse directorul din prezentare. Mihai Ristea, informatician; a fost de dimineaţă cu părinţii, ca dânşii să semneze actele, prin care v-a devenit cu siguranţă coleg.
- Exact, dom’ director, aprobă Nistor, geograful cel înalt. Ei sunt noii veniţi. Pe noi, ceilalţi, ne cunoaşteţi deja, ba încă foarte bine.
- Totuşi, Nis, pentru orice eventualitate, chiar dacă n-are nici un rost, măcar aşa, de plăcere, n-ai vrea să faci şi completările? Adică, prezintă tot ce se poate prezenta, ca să mă exprim aşa, ca o simplă formalitate, îi ceru directorul.
- Cum doriţi, dom’ director. Eu sunt Nistor Harris – geograf; iar ei doi: Alexandru Ştefan – specialist în ingineria genetică şi Lucian Enka – şefu’; adică, vreau să spun astronom şef şi matematician. În plus, ar mai fi domnul profesor Eugen Manea, instructorul nostru şef şi bineînţeles, dumneavoastră, dom’ director...
- Hei, suficient, îl întrerupse directorul. Pe mine mă cunosc destul de bine, nu crezi?
- Ba da, dom’ director, aprobă Nistor zâmbind. Cam asta ar fi totul, adică toţi.
- Bine, surâse directorul, al cărui chip radia de bucurie, apoi continuă: Dragilor, trebuie să recunosc că sunt încântat de cunoştinţă!
- Şi noi... şoptiră cu timiditate câţiva dintre cei patru noi colegi, pricepând că mai mult la ei se referea.
Directorul se ridicase în picioare de cum sosiseră cei şapte tineri, cu profesorul lor, ca semn că nu erau doar aşteptaţi, ci şi apreciaţi, consideraţi importanţi, chiar şi de dânsul. Traian Simionescu veni în mijlocul lor, apropiindu-se de Lucian. Zise:
- Ştiu că l-aţi cunoscut deja pe colegul vostru, Lucian şi că, foarte probabil, aţi aflat deja un amănunt destul de cunoscut în Insti-tut, dar vreau să vi-l prezint personal pe preferatul meu. Luci, te rog, vino lângă mine...
- Dom’ director, vă rog, nu-mi faceţi una ca asta, imploră Lucian.
- Ce să-ţi fac, dragul meu? Dar nu-ţi fac nimic rău. Vreau numai ca toţi să ştie chiar de la mine, deşi nu cred că este o noutate, că tu ai fost, eşti şi vei rămâne întotdeauna preferatul meu; acesta este adevărul şi nu trebuie ascuns. În tine mi-am pus mari speranţe şi nu cred că m-aş fi înşelat; până acum ai confirmat, nu m-ai dezamăgit, te-ai ridicat mereu la nivelul aşteptărilor. N-am motive să cred că vei începe de acum încolo să te porţi altfel. Aşa că vino lângă mine şi relaxează-te! Nu-i o crimă dacă directorul te consideră preferatul său, ba mai mult chiar – prietenul său.
- Mda; poate, şopti Lucian, păşind anevoios până lângă director, care-i puse prieteneşte braţul pe umăr, apoi se adresă către ceilalţi: Iată-l! Enka Lucian; el este desigur, colegul şi prietenul vostru, dar, totodată, preferatul meu, iar eu, repet, am dorit să vă comunic personal acest lucru, deşi probabil aţi aflat deja, din alte surse. Asta nu trebuie să vă afecteze cu nimic pe voi, ceilalţi, pentru că nu înseamnă că aţi fi mai prejos decât el. Toţi sunteţi tineri şi inteligenţi, şi-mi sunteţi la fel de dragi. Lucian însă, reprezintă pentru mine ceva mai mult; n-aş vrea să mă înţelegeţi greşit, dar din partea lui mă aştept la mari performanţe, am mari pretenţii în legătură cu el, îl consider o mare speranţă pentru mine, este mândria mea!
Lucian îşi ţinea capul uşor plecat, de parcă s-ar fi ruşinat de acele cuvinte pe care directorul le rostise la adresa lui.
- De ce tocmai el, domnule director? atacă Lia subiectul. Desigur, are talentul de a se face plăcut, de a-şi face prezenţa agreabilă, dar asta nu înseamnă că ar trebui să devină preferatul cuiva, mai ales dacă este vorba despre dumneavoastră. Eu, cel puţin, aşa consider.
- Vedeţi, dom’ director?! Nu trebuia să mă puneţi înaintea celorlalţi, îi reproşă Lucian. Sunt egal cu ei, exact la fel ca ei, nu sunt cu nimic mai presus. Deci, într-un fel, domnişoara Lia are dreptate.
- N-am spus că n-ar avea dreptate în felul ei, Luci. Dar nimeni şi nimic nu-mi va schimba părerea pe care mi-am format-o de-a lungul anilor în privinţa ta, băiete. Şi repet, n-aş vrea să-mi interpretaţi greşit cuvintele, ceea ce cred că s-a întâmplat în cazul dumitale, domnişoară. De altfel, din nou repet, nu cred că ar fi o noutate faptul că eşti preferatul meu. Ia ziceţi, dragilor, n-aţi auzit nimic despre aşa ceva până acum?
- Ba da, am auzit vorbindu-se despre asta, aprobară aproape toţi, mai puţin Nistor, care privi spre ei, tare derutat.
- Scuze, dom’ director, da’ eu n-am auzit nimic de acest gen până acum, rosti lunganul.
- Cum aşa?! se miră directorul. Păi, tu în ce lume ai trăit până acum, măi, Nis?
- A dulciurilor, afirmă degrabă Alex.
- Aşa-i; tu cu dulciurile tale... aprobă directorul în glumă. Ce-ai păţit? Ţi s-a cariat cumva memoria din cauza atâtor dulciuri?
- Nu, dom’ director, protestă geograful, justificând: Pur şi simplu, nu ştiam.
- Acum ştii; chiar de la mine. Te afectează cu ceva această, hai să-i zicem, noutate?
- Deloc, dom’ director. N-am nimic împotrivă. Ba chiar mă bucur că-l consideraţi pe şefu’ preferatul dumneavoastră, îl asigură Nistor.
- Foarte bine, aprecie directorul, apoi trecu la o suită de alte amănunte, în general, legate de misiune: Sper că noilor voştri colegi li s-a adus la cunoştinţă în ce anume constă această misiune în care veţi pleca.
- Da, desigur, spuse „preferatul”.
- Excelent, continuă directorul. Deci cei noi trebuie să ştie unde şi când veţi pleca. Sper că nu voi fi indiscret dacă o voi ruga pe domnişoara blondă să spună care este obiectivul misiunii, privi dânsul spre blondină.
Fără a sta prea mult pe gânduri, deşi se simţea intimidată de faptul că directorul i se adresase, micuţa blondină răspunse sigur:
- Obiectivul urmărit este planeta Proxima, din sistemul Alfa.
- Bravo! Văd că v-aţi învăţat lecţia pe de rost, se arătă directorul mulţumit de răspunsul prompt primit de la blondină, deşi n-o întrebase ceva dificil. Ştiţi când va trebui să plecaţi? rosti dânsul, privind de astă dată sugestiv către tânăra doctoriţă.
- Pe data de 27 iunie, anul acesta, răspunse Stela.
- Domnule director, chiar va dura 13 ani călătoria noastră? întrebă Lia cu sfială.
- Nu este un amănunt precis, dinainte cunoscut cu exactitate, fiind vorba despre o călătorie care n-a mai fost întreprinsă anterior de alţii. Dus-întors, durata misiunii a fost estimată între 11-15 ani, explică directorul Simionescu Traian. Mai mult, în nici un caz; poate doar ceva mai puţin, deşi probabilităţile ar fi foarte mici. Limita minimă şi cea maximă care ar putea fi luată în consideraţie, a fost stabilită la 10, respectiv 15 ani. Eu însă rămân la părerea că 13 ani reprezintă durata cea mai apropiată de adevăr, de aceea a şi fost cea aprobată ca oficială, deci, aşa se va anunţa publicităţii.
- 13... Număr cu ghinion! Vă spun eu, ceva rău tot o să se întâmple, presupuse Alex.
- Aş... Alex, fii serios! Şi mai lasă superstiţiile! N-o să se întâmple absolut nimic rău. Poţi fi sigur de asta! Îţi garantez, ripostă Nistor cu îndârjire.
- Pariezi cu mine? Ai curaj? se înfierbântă Alex.
- Sigur că am! Pariez, pe una dintre cele mai bune prăjituri, la întoarcere, replică Nistor, care era, după cum se ştia, mare amator de dulciuri.
- Fie... Ai să pierzi. Îmi vei da prăjitura, îl avertiză Alex.
- Vom trăi şi vom vedea... zise Nistor, nedorind să cedeze.
- Fii atent, n-o să mă poţi trage pe sfoară; va trebui să-mi dai prăjitura, doar am martori care au auzit totul, deci ştiu în ce constă pariul nostru, spuse Alex.
- Sigur, bătrâne, am auzit, aprobă Lucian.
- Gata, băieţi! Lăsaţi pariurile! E de ajuns, întrerupse directorul discuţia înflăcărată ce se aprinsese între cei doi „rivali”, Alex şi Nistor, adăugând: Deşi, să ştii, Alex, şi eu am auzit...
- Mulţumesc, dom’ director, zâmbi Alex.
- Să revenim la treburi serioase, propuse, mai practic, Eugen Manea.
- Întocmai, aprobă directorul. Şi-n acest sens, vreau să vă anunţ, deşi cred că aţi aflat deja, că în această seară, la ora 18.00, misiunea voastră va deveni oficială, deci la acea oră vor sosi numeroşi reporteri sau alţi reprezentanţi ai mass-mediei, plus alţi invitaţi de seamă, chemaţi special pentru a vă vedea pe voi şi pentru a afla marea noutate. Voi trebuie doar să fiţi pregătiţi la acea oră, puşi la punct, îmbrăcaţi în aceste uniforme albastre, cărora li se vor adăuga accesoriile necesare. Tot în cursul acestei seri, evident, după ora 18.00, veţi afla, nu componenţa echipajului – pentru că asta se ştie deja, ci funcţia pe care fiecare dintre voi o va avea în această misiune. Şi după cum era de aşteptat, întreaga ceremonie va fi difuzată în direct, prin satelit, de mai multe posturi TV locale şi naţionale. De aceea vă cer maximă seriozitate şi cam atât. Ce ziceţi, mă pot bizui pe voi?
- Bineînţeles, dom’ director; nu suntem chiar aşa de neînţelegători, promise, cam în numele tuturor, Lucian.
- Bun, aprecie directorul îngândurat. Dacă încă nu v-aţi anunţat părinţii, ar trebui să-i anunţaţi cât mai curând să vină până-n ora 18.00, în zona rachetodromului, pentru a participa şi dânşii la oficializarea misiunii voastre. Se înţelege că sunt cei mai de seamă oaspeţi şi nu pot lipsi de la eveniment. Este deci vreunul dintre voi care nu şi-a anunţat părinţii?
- Nu, răspunseră ei şoptit, în cor, deşi toţi ceilalţi şase priveau întrebător spre Lucian; acesta însă nu părea dispus să ofere explicaţii nimănui, deci nu insistară.
- Perfect, rosti mulţumit directorul, dar imediat îl fixă cu privirea pe înaltul geograf: Să fim înţeleşi, Nis! Nu vreau să te prind că ronţăi gume, bomboane sau cine ştie ce alte dulciuri în timpul ceremoniei, nici că le pui corniţe colegilor tăi, sau altceva asemănător. Nu vreau astfel de surprize!
- Se poate, dom’ director?! rosti Nistor încurcat. Promit că am să fiu cât mai cuminte.
- Aşa sper şi eu. În plus, am să te şi cred. Nu-ţi rămâne decât să nu mă dezamăgeşti şi să dovedeşti că nu s-a greşit când ai fost desemnat ca membru de bază al acestui echipaj.
- Voi încerca să mă ridic la nivelul aşteptărilor, dom’ director, rosti solemn lunganul.
- Tu, măi?! replică Alex amuzat. Tu, cu înălţimea ta, oricum eşti deasupra oricăror niveluri, fie că vrei, fie că nu.
- Nu, zău?! mormăi nemulţumit lunganul.
- Vă rog să evitaţi astfel de discuţii începând din acest moment, cel puţin până după oficializare, spuse directorul cu seriozitate.
- Desigur, dom’ director, renunţă Alex la acest gen de amuzament, continuând discuţia, pe un alt subiect: Cât despre cei doi roboţi pe care trebuia să-i avem astăzi cu noi...
- Am înţeles care-i situaţia în privinţa lor, îl întrerupse directorul. Luci m-a lămurit şi rămâne aşa cum am stabilit, adică Mihai, tânărul vostru informatician îi va aduce de la el de acasă înainte de 27 iunie. Acum, dacă totul vă este clar, vă puteţi retrage spre nava voastră, împreună cu Eugen, iar eu va trebui să mă ocup de invitaţii care, probabil, vor începe să sosească. Sunteţi liberi!
Cu toţii se îndreptară spre ieşire, rând pe rând. Ultimul care se pregătise să părăsească biroul directorului era Lucian, dar când să iasă, se auzi strigat:
- Luci, tu mai rămâi puţin, te rog! spuse directorul cu glasul său calm şi impunător, nu ca o poruncă, însă pe un ton care nu dădea posibilitatea unei alte alegeri.
- Desigur, dom’ director, cum vreţi dumneavoastră, răspunse Lucian, făcând cale întoarsă şi reintrând în cabinetul directorului.
Apoi acesta, apărând în cadrul uşii cabinetului său, se adresă către ceilalţi:
- Am să-l mai reţin puţin pe colegul vostru, Lucian. Între timp, am să vă rog să-l aşteptaţi, să nu plecaţi fără el. Nu va dura mult; am ceva de discutat cu preferatul meu, între patru ochi.
După ce instructorul şef Manea îl asigură pe Traian Simionescu că nu vor pleca spre nava albastră fără Lucian, directorul intră şi el în cabinetul său, iar în urma lui uşa se închise automat. Directorul se îndreptă spre Lucian.
- N-am să te reţin prea mult, pentru că nu vreau să fii aşteptat de colegii tăi. Spune-mi doar cum a rămas cu doamna Enka. V-aţi împăcat sau nu? întrebă dânsul, deşi bileţelul de la Diana Enka, pe care-l avea în buzunar, îl lămurise suficient.
- Ne-am împăcat, dom’ director, altfel cum?
- Ce bine! exclamă directorul. Mă bucur pentru tine. Deci în seara asta va veni şi ea la oficializare?
- Da, va veni, împreună cu blondul; doreau să fie prezenţi la ceremonie. Şi cred că în seara asta n-am să mai dorm aici, o să plec acasă, deci vă las liber apartamentul, dar şi camera...
- Pe mine nu mă deranja cu nimic prezenţa ta, dar e mult mai bine să mergi acasă, să stai cu părinţii tăi până la data lansării. Mă bucur că s-a rezolvat problema asta neplăcută.
- Nu s-a rezolvat în totalitate; mama e încă împotriva misiunii, tot nu e de acord cu plecarea mea, nu poate accepta ideea asta, dar mi-a promis că-mi respectă decizia şi nu mă va mai cicăli cu împotrivirea ei.
- Foarte bine. Nu asta-ţi doreai?
- Ba da, surâse Lucian, mulţumit şi el de rezultatul discuţiei pe care o avusese cu mama lui, apoi duse mâna la buzunar, cu intenţia de a scoate ceva de acolo. Cred că am să vă pot înapoia şi cheile maşinii.
- Lasă-le acolo! refuză directorul, înainte ca Lucian să fi scos cheile din buzunar. Ţi le-am dat ţie, deci păstrează-le până pe data de 27 iunie; mie nu-mi trebuie, nici cheile, nici maşina. Ţi-am spus că te poţi folosi de ea oricând ai nevoie, fără să-mi ceri permisiunea. Oferta mea rămâne valabilă. Dacă n-o să uiţi, o să-mi înapoiezi cheile pe 27 iunie, înainte de lansarea navei.
- Cum doriţi, dom’ director, acceptă Lucian, renunţând la încercarea de a-i înapoia directorului cheile de la maşina dânsului.
- Cât despre comanda misiunii, mai ai vreo nelămurire?
- Nici una, dom’ director! Încă încerc să mă obişnuiesc cu gândul ăsta ameţitor; nu ştiu în ce măsură reuşesc. Îmi dau seama de responsabilitatea imensă pe care o implică această funcţie şi cred că e mai bine că m-aţi anunţat mai din timp, să nu fiu luat prin surprindere, să-mi pot controla reacţia pe care o voi avea când se va anunţa oficial numirea mea în această importantă funcţie.
- Bine, Luci. Cam asta a fost tot ce-am vrut să-ţi spun, deocamdată. Te poţi întoarce la colegii tăi. Am să te rog însă să-i spui domnişoarei psiholog să intre.
- Domnişoara psiholog?! Lia?! se miră Lucian. De ce?
- Nu cred că te interesează, evită directorul răspunsul; cum însă preferatul său îl privea insistent, întrebător, nu rezistă fără a-i oferi o explicaţie, deşi cam vagă: Vreau să vorbesc cu domnişoara ceva, ceva ce, repet, nu cred că te priveşte. De acord?
- Desigur, dom’ director, aprobă Lucian şi se îndreptă spre uşă.
- Nu cred că e nevoie să adaug că va trebui s-o aşteptaţi şi pe domnişoara; n-am s-o reţin prea mult nici pe dânsa.
- Bine, dom’ director, zise Lucian şi ieşi.
Afară colegii îl înconjurară, plini de curiozitate. Însă el nu le oferi explicaţiile pe care aceştia ar fi dorit să le audă, ci doar îi transmise domnişoarei psiholog Lia că directorul o aştepta. Ea păru uimită, însă porni spre cabinetul domnului Simionescu. Între timp, micuţa blondă Maria se apropie de Lucian şi-i zise, privindu-l admirativ:
- Deci, chiar eşti favoritul domnului director, nu e doar o bârfă care circulă prin Institut. Chiar dânsul a recunoscut asta.
- Aş, dom’ director... Aşa e dânsul, îl cunosc destul de bine.
- Domnul director, domnul profesor Manea, cei doi colegi mai vechi ai tăi; toţi te apreciază atât de mult şi te consideră o persoană deosebită. Cred că, de fapt, oricine te cunoaşte, ajunge să te aprecieze foarte mult.
- Toţi, cu excepţia domnişoarei Lia, spuse Lucian, îndreptându-şi privirea către Lia, care păşea liniştită spre cabinetul directorului Institutului.
- Da, cu excepţia ei şi am impresia că asta te afectează mai mult decât vrei tu să arăţi, spuse Maria, privind şi ea în treacăt către Lia.
- Ţi se pare ţie, rosti Lucian, de data aceasta întorcându-şi bănuitor privirea către Maria cea bălaie, apoi îşi întoarse indiferent capul în altă parte; părea, sau chiar era îngândurat.
Desigur, în gândul lui revenise chinuitor un singur amănunt, care nu-i dădea pace în acel moment: Anume, el era comandantul misiunii, iar în curând acest lucru va fi cunoscut de foarte multă lume, după oficializarea televizată din acea seară. O responsabilitate cam mare şi grea care să apese pe umerii lui, un tânăr de numai 21 de ani. Oare cum ar fi corect să se comporte în această situaţie? Va reuşi să se descurce sau nu? El spera că da! Mai ales dacă se va comporta, după cum îşi pusese în gând, ca şi cum nu s-ar fi schimbat nimic, deci nu i se va urca şefia la cap.
Lia intră cu sfială în cabinetul directorului, iar uşa automată se închise în urma ei. Acum, în acea încăpere era doar ea, faţă în faţă cu directorul – cel mai influent om din întregul Institut. Gândul acesta o intimidă. Nu ştia ce să spună şi nu-şi imagina de ce oare o chemase directorul acolo. Avea însă să afle în curând.
- Ia loc, te rog, domnişoară! o invită directorul, iar ea se aşeză pe locul pe care dânsul i-l indicase. Scuză-mă numai puţin, te rog, zise dânsul, citind un mesaj pe care-l primise.
Inima ei bătea în ritm ameţitor şi i se făcuse mică de tot. Temătoare, îşi ridică pentru o clipă privirea albastră spre omul din faţa ei. Indiscutabil, era chiar directorul Institutului; dacă avusese vreo fărâmă de îndoială, aceasta i se spulberă de îndată ce-i zări chipul, al unui om încă tânăr, prezentabil, ba chiar frumos – după cum constată Lia. Directorul era brunet şi nici un firicel de păr nu-i albise, câtuşi de puţin. Avea ochii căprui, tare expresivi, cu o privire intimidantă, dar în acelaşi timp blândă, care parcă-i aminti de cineva. Lia se încruntă! Unde mai întâlnise ea aceeaşi privire pătrunzătoare, ageră, ca de vultur? Desigur, la colegul ei, Lucian, Don Juanul Institutului şi preferatul directorului. Foarte probabil că i se părea ei doar, altfel nu-şi putea închipui ce legătură ar putea exista între Traian Simionescu şi colegul ei, Enka Lucian?! Alungă rapid acest gând, care i se păru banal şi imposibil. Directorul se aşeză comod pe fotoliul său, picior peste picior şi începu să răspundă mesajului. Văzându-i încă o dată chipul plăcut, de atât de aproape, Lia se întrebă în gând cum se putuse oare întâmpla ca un asemenea om să rămână necăsătorit până la vârsta aceea? Nu găsi însă un răspuns, iar gândul îi fu întrerupt chiar de glasul directorului, care terminase de transmis mesajul, iar văzând că domnişoara era tare tăcută şi nu dădea semne că intenţiona să spună ceva, reluase discuţia:
- Mda; se pare că au început deja să sosească oaspeţii... se întrerupse din nou puţin, doar să apese o tastă, privind atent monitorul de pe biroul său; justifică spre ea: Computere afurisite; întotdeauna m-am descurcat mult mai uşor fără ajutorul lor, dar n-am încotro, sunt nevoit să le utilizez... Deci, domnişoară, să vă spun despre ce e vorba, mai ales că se pare că va trebui să plec în curând.
- Ah, păi... Eu nu vă reţin, domnule, rosti şoptit ea, tare timidă.
- Nu mă reţineţi deloc; dimpotrivă, eu pe dumneata... Voiam să vorbesc între patru ochi cu dumneata, domnişoară, în primul rând pentru a mă lămuri în legătură cu părerea pe care o ai în privinţa preferatului meu, Luci. Încǎ n-am înţeles ce ai dumneata împotriva lui. Ce anume nu-ţi place la el?
- Domnule director, nu am nimic împotriva lui, numai că nu este genul meu. Adică... Adevărul e că nu-mi place caracterul lui. Atâta tot, zise ea, uimită că directorul o chemase numai pentru a vorbi despre preferatul dumnealui, colegul ei, Lucian.
- Caracterul lui?! Al lui Luci? Greşeşti, drăguţă domnişoară! El este un băiat minunat, iar caracterul lui, după părerea mea, e impecabil, îl apără directorul Simionescu.
- E normal ca dumneavoastră să gândiţi astel despre el, de moment ce-l consideraţi favoritul dumneavoastră şi nu vă feriţi să recunoaşteţi acest lucru în public.
- Crede-mă că nu-i din cauza asta, scumpă domnişoară Lia; am multe alte motive pentru care să-l consider astfel. Este un băiat isteţ, inteligent, priceput, descurcăreţ, simpatic, galant, cu spiritul observaţiei şi al responsabilităţii. Ştie să ia o decizie importantă când este necesar, ştie să-şi impună punctul de vedere când are dreptate, are idei de care se poate şi trebuie să se ţină seama, căci în majoritatea cazurilor are dreptate şi merită să fie ascultat, iar de obicei are o intuiţie uimitoare. Are darul de a se pricepe în a-şi alege cuvintele potrivite la momentul potrivit, ştie să-şi facă oricând prezenţa agreabilă şi de obicei lasă tuturor din jurul său o impresie bună, favorabilă lui, întotdeauna. Ca să nu mai vorbim de calcule matematice, oricât de dificile ar fi, în care este mai mult decât doar un simplu specialist sau expert, este mai rapid decât orice calculator electronic sau chiar computer. Şi bineînţeles, rezultatele obţinute de el sunt întotdeauna corecte.
- În lumina în care-l prezentaţi dumneavoastră acum, pare a fi un om perfect.
- Ah, nu, domnişoară, să nu exagerăm! N-am spus aşa ceva. Nu poate fi perfect, de altfel, nimeni nu poate fi astfel. Nu pot nega că, evident, are şi el micile lui defecte. Dar Luci este un băiat cu multe calităţi, care-i compensează în totalitate defectele, nedemne de luat în seamă.
- Dar tocmai aceste mici defecte mă deranjează pe mine mai mult decât toate calităţile lui adunate la un loc. Vedeţi dumnevoastră, aş vrea să mă înţelegeţi...
- Desigur, frumoasă domnişoară, te pot înţelege, dar nimeni nu-i poate cere să nu aibă absolut nici un defect, ar fi practic imposibil, doar este o fiinţă umană. Oricum, el este deja un om cu prea multe calităţi adunate la un loc, mai ales pentru vârsta lui. Este calm, calculat, înţelegător şi are un suflet bun, ca pâinea caldă. Nu este deloc rău sau dur, nici răzbunător; sunt sigur că nu mă înşel în privinţa lui. Că este favoritul meu nu mai e de mult un secret pentru nimeni, nici că-l consider o mare speranţă de viitor; de altfel a început deja, de ceva timp, să-şi confirme valoarea. Iar în ceea ce te priveşte pe dumneata, scumpă domnişoară, sper că în 13 ani, vei avea suficient timp în care să-i descoperi adevăratele lui calităţi şi să te convingi de caracterul lui, aproape lipsit de defecte. Vei avea destul timp în care să ajungi să-l cunoşti pe adevăratul Lucian Enka, nu doar drept un mare Don Juan, cum circulă prin Institut vorba că ar fi, ci pe cel care este favoritul meu. Presupun că pe dumneata tocmai faima lui de mare Don Juan te deranjează.
- Poate; în mare măsură... recunoscu parţial Lia, roşind uşor, mirându-se că directorul ştia despre chestia cu Don Juan, deşi n-ar fi fost posibil să nu fi aflat; adăugă: Probabil că dumneavoastră îl consideraţi pe el favorit doar din cauză că nu aveţi şi n-aţi avut niciodată copii, deşi sunteţi încă tânăr; el înlocuieşte într-un fel copilul pe care presupun că vi l-aţi fi dorit.
Atins în punctul său slab, directorul o privi iscoditor cu ochii săi ageri şi simţi un gol în inimă. Ar fi dorit atât de mult să poată recunoaşte, în sfârşit, măcar în faţa acestei domnişoare, că de fapt, în realitate, Lucian chiar este copilul lui, unicul său fiu, dar nu putea spune acest mare adevăr. Era o taină pe care o păstra cu durere ascunsă-n suflet, căci mereu simţea nevoia de a-şi strânge ocrotitor fiul în braţe, de a-l înconjura şi a-şi arăta dragostea lui părintească; cu greu se abţinea. Cine oare ar fi putut înţelege cât de dificile i se păreau toate acestea chiar şi lui, directorul celui mai mare şi mai modern Institut Astronomic de pe întreaga Terra? De câte ori nu simţise nevoia să-l audă pe Lucian spunându-i măcar o singură dată „tată”? Dar se stăpânea de fiecare dată, reprimându-şi sentimentele, cum se stăpânise şi de data aceasta, reuşind să-şi redobândească rapid controlul de sine şi calmul său imperturbabil, să nu îşi piardă firea şi-i răspunse Liei cu o voce totuşi uşor iritată:
- Se poate să ai dreptate, stimată domnişoară. Poate că am găsit în el copilul care-mi lipsea atât de mult; întotdeauna mi-am dorit să am măcar un singur copil, mai cu seamă, un băiat, aşa ca el, dar niciodată nu am avut parte de copii, nici de o familie adevărată, nu am fost niciodată căsătorit şi nu e un secret. Se ştie... Această mare dorinţă nu mi s-a îndeplinit; se pare că nici nu mi se va îndeplini vreodată... Dacă am reuşit să mă realizez pe plan profesional, apoi viaţa mea particulară e un dezastru total; un fiasco... În toţi aceşti ani, singura mea casă şi familie a fost acest Institut şi munca depusă de mine aici. Probabil că, într-adevăr, am văzut în Luci unicul copil care-mi lipsea şi poate de aceea m-am lipit atât de mult de el, dar e ceva anume în el, care m-a atras de la bun început, de prima oară cum l-am văzut, de mic copil, ceva care m-a determinat să mă ataşez de el imediat.
- Asta cred că înţeleg, domnule director, şopti Lia îngândurată. Însă nu şi de ce-mi spuneţi mie toate acestea...
- Doar pentru că am auzit ce impresie greşită ţi-ai format despre elevul meu favorit, iar eu ştiu sigur că nu-i aşa cum crezi dumneata, domnişoară. Şi mai ştiu că Luci suferă din pricina impresiei pe care o ai despre el, doar că nu-şi exprimă sentimentele, le dezvăluie mai greu, sau altfel spus, se interiorizează, mai cu seamă că pe dumneata te admiră în mod deosebit, ca să mă exprim aşa, mai elegant, să nu spun direct că te iubeşte, scumpă domnişoară!
- Poftim?! tresări Lia uimită. Ce anume vă face să credeţi asta?
- Poate nu trebuia să-ţi spun aşa ceva înainte de a-ţi spune el însuşi, dar cred că vei mai avea mult de aşteptat până ce-ţi va spune el singur, în mod direct. În orice caz, mi-am dat seama că s-a întâmplat ceva cu el, de cum l-am văzut schimbat, l-am observat imediat, iar asta s-a întâmplat când te-a întâlnit pe dumneata prima oară, anul trecut. Poate că o să ţi se pară puţin ciudat, dar să ştii că el e un băiat sensibil, delicat şi timid, chiar dacă nu pare astfel; nu e întotdeauna un dur, cum lasă impresia. Poate că-ţi aminteşti că în momentul în care v-aţi întâlnit prima oară, în urmă cu un an, nu i-ai spus numele tău şi nici nu purtai ecuson, ca el, dar el mi te-a descris atât de amănunţit şi dorea atât de mult să te cunoască, încât n-am putut rezista să nu-l ajut; eu am fost cel care l-a ajutat să-ţi descopere identitatea, prin intermediul computerelor.
- Deci, dumneavoastră aţi fost cel care l-a ajutat să-mi afle numele? se dumiri Lia, deşi uimită să constate acest amănunt. Dar parcă este interzis să oferiţi date, amănunte ori informaţii despre angajaţii Institutului.
- Aşa este, aceste date sunt strict confidenţiale, dar directorului îi este permis, uneori, iar pentru favoritul meu, a fost numai un mic serviciu pe care nu i l-am putut refuza, văzându-l cât suferă.
- Pricep... Şi v-a spus el cumva atunci că... Ar fi îndrăgostit de mine? murmură Lia abia şoptit aceste ultime cuvinte.
- Nu, domnişoară, el nu mi-a spus nimic, dar nici nu era necesar, pentru că îl cam cunosc, destul de bine, iar în acele momente, vorbeau ochii în locul lui; îl trădau. Vezi dumneata, domnişoară, m-am ocupat personal de el încă de mic copil, l-am avut ca elev şi chiar de atunci m-am ataşat de el, după cum ţi-am mai spus cu puţin timp în urmă şi am reuşit să-i cunosc caracterul. Când, din anumite motive, nu mă puteam ocupa de el, Eugen îi era un profesor la fel de bun ca şi mine; ba încă îi mai este. Deci, nu era nevoie să-mi spună nimic, îmi dădeam seama şi singur, fără să-mi vorbească despre ceea ce simţea; am reuşit în toţi aceşti ani să-l cunosc şi să-i înţeleg sufletul, ca şi caracterul, aş putea spune chiar că am ajuns la inima lui. În plus, da, mă mândresc cu el, elevul meu favorit, este exact aşa cum mi-am dorit să fie, cum sper că şi eu l-am format în aceşti ani, sau măcar am avut mica mea contribuţie în a-i „şlefui” caracterul.
- Eu vă înţeleg, domnule director, dar deocamdată nu-mi voi schimba părerea despre el, nu atât de uşor, doar pentru că dumneavoastră îl consideraţi atât de bun, după cum nici dumneavoastră nu păreţi dispus să vă schimbaţi impresia în privinţa lui. Cât despre faptul că ar fi îndrăgostit de mine, nu-mi vine a crede, mi se pare imposibil, sau chiar ridicol. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, lui îi cam plac, în general, toate fetele, deci probabil că se consideră îndrăgostit de orice domnişoară frumoasă pe care o cunoaşte la un moment dat, dar starea aceasta, de „îndrăgostit”, nu durează prea mult la el, e trecǎtoare.
- Nu-i aşa, domnişoară, dar puteţi crede ce doriţi. Sper însă că la întoarcere, după 13 ani, alta va fi părerea pe care o veţi avea despre favoritul meu, iar acea părere va fi cea corectă, cea reală. Luci ştie cum să lase o impresie bună oricui, iar dumneata eşti o domnişoară extrem de inteligentă.
- Peste 13 ani... rosti Lia îngândurată. Nu este exclus ca în 13 ani să-mi formez altă părere despre el, după ce-l voi cunoaşte mai bine, însă deocamdată, să revenim la prezent. Şi aş vrea, dacă se poate, să ştiu de ce aveţi dumneavoastră o părere atât de bună despre el acum, încât îi luaţi apărarea în faţa mea, ba îl mai şi lăudaţi?!
- Eu?! Nu, domnişoară! Nu mă înţelege greşit; nici nu-l apăr, nici nu-l laud, am spus doar adevărul despre el, pentru că aşa este el, indiferent că ne place nouă sau nu. Cât despre părerea pe care o am eu despre el, repet, domnişoară, mi-am format-o de-a lungul anilor, de când îl cunosc, adică de mic copil. Şi din nou repet, nu cred că mă înşel în privinţa lui. În orice caz, acum n-am să vă mai reţin, sunteţi aşteptată, iar eu sunt din nou chemat... spuse dânsul, citind un nou mesaj afişat. Vă mulţumesc că aţi avut bunătatea de a mă asculta.
- Mi-a făcut plăcere să discut cu dumneavoastră, domnule director, surâse Lia.
- Şi mie, frumoasă domnişoară, deşi nu suntem de aceeaşi părere în privinţa preferatului meu, colegul dumitale, încheie directorul şi ieşi din cabinet, împreună cu Lia, pe uşa ce se deschise automat, îndreptându-se spre grupul ce o aştepta pe domnişoara psiholog.
Ea rămase îngândurată, profund impresionată după discuţia avută cu directorul Institutului, încercând, ca un bun psiholog ce era, să desluşească toate sensurile cuvintelor directorului, sau în general, ale conversaţiei avute. Părerea ei despre Lucian?! De fapt, ea ştia foarte bine că nu era chiar cea pe care o susţinea cu voce tare, dar nu avea de gând să-şi exprime adevărata ei părere. Normal, îl admira! Şi ea... Mai mult poate decât toţi ceilalţi... Prefera însă să susţină contrariul, chiar şi faţă de director; deocamdată i se părea mai potrivit astfel.
Cu toate că directorul era extrem de ocupat, căci toate treburile Institutului, nu puţine la număr, se frângeau asupra capului său, Traian Simionescu îi conduse totuşi pe cei şapte tineri, însoţiţi de profesorul Manea, până la ieşirea din clădirea principală a Institutului. Nu se putea să nu acorde atenţie maximă unei asemenea misiuni ieşite din comun.
La ieşirea din clădire, urmă o strângere prietenească şi călduroasă de mâini. Directorul le aminti să se pregătească, sufleteşte, dacă altfel erau deja pregătiţi, pentru evenimentul din acea seară, de la ora 18.00, apoi membrii echipajului, cu profesorul lor, se îndreptară spre rachetodrom, cea mai mare bază a spaţioportului Institutului, unde-i aştepta „Pacifis”...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!