poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 523 .



Proxima - Partea întâi: „O misiune specială”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-08-23  |     | 



*17. Informaticianul.

A cincea zi a lunii iunie 2085, marţi, începu odată cu zorii dimineţii. Mihai, nerăbdător ca participarea lui la misiune să devină o certitudine, îşi trezi părinţii foarte devreme. Astfel se făcea că, la ora 06.30, maşina familiei Ristea, condusă de domnul Emilian, gonea spre Institut, iar la 06.45 intra deja pe poarta Institutului. Domnul Emilian Ristea alese locul de parcare, iar după ce opri, cei trei pasageri coborâră. Afară deja se luminase de-a binelea, dar încă nu era foarte cald, temperatura era suportabilă.
Tânărul Mihai, tare mândru, purta uniforma albastră, deocamdată fără accesoriile necesare şi însemnele echipajului. Membrii familiei Ristea porniră spre rachetodrom. Gardianul nu-i recunoscu şi-i opri, doar pentru câteva clipe, până când îl zări pe Mihai în uniforma albastră şi pricepu că era unul dintre tinerii acceptaţi de curând în echipajul navei „Pacifis”. Cerându-şi scuze, le permise trecerea.
Domnul şi doamna Ristea nu văzuseră până în acel moment nava albastră, de aceea o admirară câtva timp; era măreaţă! Mihai urcă treptele spre puntea principală, deşi părinţii lui nu se apropiaseră încă de corpul metalic al navei. Pe puntea principală a „Pacifis”-ului nu se afla la acea oră decât... Lucian. Îl recunoscu pe tânărul lui coleg, căruia nu-i mai uită numele:
- Salut, Mihai.
- Salut, Luci, îi răspunse tânărul voios.
- Ai sosit deja? Te-ai cam grăbit, constată Lucian.
- Dar tu? Aici ai dormit? În rezerva ta?
- Nu; ţi-am spus că dom’ director mă găzduieşte... Dar de îndată ce m-am trezit, am şi venit la bordul navei. Eşti singur?
- Nu; cu părinţii. Au venit să semneze actele.
- Deja?! se miră Lucian.
- Eu i-am zorit; eram nerăbdător, justifică Mihai.
- Te înţeleg, aprobă Lucian. Şi unde sunt?
- Au rămas puţin în urmă; trebuie să sosească, replică Mihai.
- Mă bucur că s-a rezolvat situaţia ta şi că au fost de acord ca tu să iei parte la misiune; cu alt informatician nu ştiu cum ne-am fi înţeles. Tu însă eşti tare simpatic.
- Ştiu sigur că şi tu ai contribuit la decizia lor de a-mi da voie în misiune şi-ţi mulţumesc, spuse Mihai, recunoscător. Şi... maşina directorului?
- Am parcat-o la locul ei, răspunse simplu Lucian.
- Şi... Dânsul te-a certat că ai întârziat atât?
- Să mă certe? Ce-ţi închipui? Nici gând. Dimpotrivă...
- I-ai vorbit despre roboţi?
- Evident.
- Şi... Ce-a zis?
- Ţi-am promis că se va aranja; aşa şi este.
- Dânsul a fost de acord? se miră Mihai.
- Nu s-a împotrivit nici o clipă. Ţi-ai adus computerul?
- Da, e-n maşină...
- Puţin mai târziu o să te ajut să-l aducem la bord, să-l instalezi unde doreşti. Deocamdată, avem altceva de rezolvat, rosti Lucian, iar în acel moment trapa se deschise, de dincolo de ea apărând părinţii lui Mihai.
Lucian îi cunoştea de seara trecută. Politicos, îi întâmpină cum se cuvine. Celor doi, interiorul navei li se păru impresionant; ca şi exteriorul. Ştiind despre Lucian că era responsabil de realizarea acestei superbe nave, îl felicitară. Modest, Lucian se mulţumi să zâmbească amabil.
Nu întârziară mult pe puntea principală; porniră degrabă spre biroul directorului, presupunând că la acea oră, încă matinală, îl vor găsi acolo. Presupunerea lor se adeveri; directorul era în cabinetul său. Dar nici Mihai, nici părinţii lui nu îndrăzniră să intre de la început, rugându-l pe Lucian să fie primul, să le facă o introducere. Directorul – ocupat până peste cap! Văzându-şi însă favoritul, abandonă hârţăgoria în care se afundase şi-şi întrerupse temporar activitatea.
- ’Neaţa, Luci, îi zâmbi directorul, încântat să-l vadă.
- ’Neaţa, dom’ director, îi răspunse preferatul.
- Ţi-a priit somnul în apartamentul meu? se interesă dânsul.
- Bineînţeles. Am dormit neîntors, ca un prunc.
- Mă bucur, dar şi mai mult m-aş bucura dacă ai dormi la fel de bine la tine acasă, în sânul familiei tale.
- Dom’ director, nu de asta am venit, ci pentru că au sosit părinţii lui Mihai.
- Unde sunt? Să intre... Actele care trebuiesc semnate sunt deja gata. Doar Eugen lipseşte; nu ştiu pe unde ar putea fi. L-ai văzut?
- Astăzi, nu, replică Lucian.
- Ieri nu mă interesează; acum am nevoie de el, ar face bine să apară cât mai repede. Oricum, pofteşte-i pe părinţii tânărului, te rog! Să intre!
Lucian ieşi, pentru a-i invita pe soţii Ristea:
- Poftiţi, vă rog! Directorul vă aşteaptă.
Domnul şi doamna Ristea intrară, în urma lui Lucian. Directorul îi întâmpină amabil pe cei doi, bucuros să-i cunoască. Îi salutase, zâmbitor, arătându-se tare binevoitor. Cei doi îl priviră cu atenţie; nu avuseseră ocazia să-l întâlnească personal până-n acel moment, deşi îl mai văzuseră de vreo câteva ori, de mai departe. Din apropiere însă, îl găsiră mult mai interesant şi agreabil, poate prea tânăr pentru a fi director.
- Stimaţi părinţi, vă mulţumesc că aţi fost de acord ca fiul dumneavoastră să ia parte la această misiune spaţială. Mă bucur că nu au existat discuţii sau neînţelegeri între dumneavoastră şi fiul dumneavoastră. Şi sper că nu veţi regreta nicicând această decizie. Cât despre actele ce trebuiesc semnate, le am aici, pe biroul meu, pe toate, pregătite şi cred că ar trebui să ne grăbim, înainte de a vă schimba părerea; poate nu veţi mai dori să le semnaţi mai târziu.
- Nu, domnule director, odată ce am luat această hotărâre, aşa rămâne, îl asigură domnul Emilian Ristea.
- Perfect, însă nu sunt prezenţi doi martori; e doar Luci şi nu e de ajuns... Dar tânărul unde e?! întrebă directorul, remarcând lipsa informaticianului.
- Era afară; n-a intrat încă? se miră Lucian.
- Ah, Luci, dar neatent mai eşti! Dă-te la o parte! îi reproşă directorul, de data aceasta ieşind chiar dânsul. Mihai?! Mihai Ristea? îl întrebă directorul pe tânărul pe care-l zări în apropierea uşii.
- Da, domnule, răspunse acesta cu timiditate.
- Traian Simionescu mă numesc, îi zâmbi directorul cu amabilitate, întinzându-i mâna.
Auzind numele, Mihai îşi dădu rapid seama cine era omul din faţa lui şi se simţi intimidat de prezenţa directorului. Îi strânse totuşi mâna, fără a îndrăzni să scoată un cuvânt.
- Hai, băiete! Eşti aşteptat! De ce stai la uşă? întrebă directorul, ţinând uşa deschisă, ca Mihai să intre.
Cu paşi şovăielnici, Mihai trecu totuşi dincolo de uşa deschisă, urmat de director, după care uşa se închise.
- Acum am putea semna? se interesă domnul Ristea.
- Nu încă; nu-i aici Eugen, deci, nu sunt doi martori. Luci, chiar nu l-ai văzut?
- Pe dom’ profesor? În dimineaţa asta, nu, replică tânărul matematician.
- N-aţi putea semna dumneavoastră? întrebă doamna Marilena Ristea.
- Îmi pare rău, doamnă, eu nu pot fi pus la socoteală; sunt directorul şi oricum trebuie să semnez, însă nu în calitate de martor.
- Dom’ director, de ce nu-l căutaţi pe mobil?
- Crezi că n-am încercat, Luci? Ba bine că nu! Şi încă de mai multe ori; se pare însă că-şi ţine mobilul închis; nu răspunde, rosti directorul deznădăjduit.
- Mă scuzaţi, vă rog, dar dacă-mi permiteţi, aş putea lua eu legătura cu domnul profesor, spuse Mihai, abia şoptit.
- Cum să iei legătura cu el, dacă are celularul închis? se miră directorul.
- Aş putea, însă aş avea nevoie de mobilul dumneavoastră; eu nu am unul.
- Mobilul meu?! repetă nedumerit directorul, căutând telefonul mobil în buzunar.
Îl găsi, îl scoase, dar nu părea dispus să i-l dea băiatului.
- Dom’ director, daţi-i celularul! îl îndemnă Lucian zâmbind, tare încrezător în noul său coleg, informaticianul.
- Dar... şovăi directorul.
- Ştie el ce face, afirmă Lucian.
- Bine, i-l dau, decise directorul, neputându-şi refuza favoritul. Dar dacă mi-l strică?
- Dacă vi-l strică, mă trageţi pe mine la răspundere, replică Lucian.
Întrucât favoitul său reuşise să fie foarte convingător, Traian Simionescu îi înmână celularul său tânărului Ristea, constatând astfel că totuşi avusese dreptate când presupusese că Lucian îl luase sub aripa lui ocrotitoare pe acest simpatic informatician, încă minor. Fără a ezita, Mihai ataşă celularului un micuţ dispozitiv electronic, pe care-l porni.
- Ce faci acolo, băiate? Ce-i aparatul acela? se impacientă directorul.
- Dom’ director, lăsaţi-l! îl linişti Lucian, care părea tare calm.
- Îmi puteţi spune numărul domnului profesor? întrebă Mihai.
- Să ţi-l spun? replică încurcat directorul. Cu cea mai mare plăcere, dar nu-l ştiu. Caută-l în agenda celularului, trebuie să fie notat pe acolo.
Mihai cercetă lista din agenda telefonică şi găsi numărul domnului profesor, pe care-l formă de pe dispozitivul pe care-l ataşase celularului directorului. Eugen Manea se afla în maşina lui, încă pe drum spre Institut, deşi nu foarte departe, când, deodată, îşi auzi celularul sunând. Se miră tare să-l audă, ştiindu-l închis. Trase maşina pe dreapta şoselei, opri şi răspunse nedumerit:
- Alo... La telefon Eugen Manea. Cu ce vă pot fi de folos?
- Ah... Bună dimineaţa, domnule profesor! Ăăă... Vă rog, vorbiţi cu domnul director... rosti Mihai încurcat, deşi ştia probabil că profesorul îi va răspunde.
Îi înapoie celularul directorului, fără minusculul dispozitiv, pe care-l deconectă de mobil, oprindu-l. Directorul luă uimit celularul în mână. Părea încă neîncrezător, dar zise:
- Tu eşti, Eugen?
- Da, auzi glasul domnului Manea, prietenul său. Cum ai reuşit să mă suni? Aveam telefonul închis.
- Drept să-ţi spun, nu ştiu, dar nu contează. Unde eşti acum?
- În drum spre Institut.
- De ce n-ai sosit încă? Te aşteptăm! Grăbeşte-te! Avem nevoie urgentă de tine aici!
- Sosesc în câteva minute, promise profesorul, apoi întrerupse legătura.
Directorul lăsă celularul pe birou. Privi spre Mihai:
- Cum ai reuşit, tinere?
- Cu ajutorul acelui dispozitiv micuţ, pe care l-aţi văzut.
- De unde-l ai? se interesă directorul. Mi-ar prinde şi mie bine unul.
- Ah, regret, nu cred că puteţi face rost de unul asemănător, pentru că nu există decât acesta... Eu l-am făcut, explică Mihai.
- Ah, aşa se mai explică, pricepu directorul. E, deci, creaţie proprie. Şi dacă am să te rog să-mi faci şi mie unul zilele astea, s-ar putea? După examenul de licenţă, dacă n-ai timp liber acum.
- Da... Desigur... murmură băiatul, tare emoţionat.
- Bravo, Luci! V-aţi găsit un informatician pe măsură, exact ceea ce vă trebuia. Norocul vostru că părinţii lui nu se împotrivesc.
Nu după mult timp, apăru domnul profesor Eugen Manea, instructorul echipajului.
- Bine, măi, Eugene, acum se vine? îl întâmpină directorul.
- Mă scuzaţi, domnule director, dar n-am întârziat, zise profesorul, privindu-şi îngrijorat ceasul.
- Care „domn”?! Iar începi? îi reproşă Traian Simionescu.
- Ah... Păi... Eu... se bâlbâi profesorul.
- Lasă, lasă! îl întrerupse directorul, indicându-i pe părinţii lui Mihai: Domnul şi doamna Ristea au avut bunăvoinţa de a se prezenta în vederea semnării actelor necesare pentru ca fiul dumnealor să poată participa la misiune. Pe tine te aşteptam, pentru că avem nevoie de doi martori; unul e Luci.
În timp ce directorul vorbea, Eugen Manea îi salutase pe părinţii lui Mihai, apoi se ocupară de acte. În prezenţa celor doi martori, Lucian şi domnul profesor Manea, domnul Emilian Ristea şi doamna Marilena Ristea semnară toate actele prin care îi acordau fiului lor, Mihai Ristea, încă minor, permisiunea de a pleca în misiunea spaţială spre planeta Proxima, la bordul navei „Pacifis”, în următorii 13 ani, chiar dacă la data lansării, băiatul nu va avea 18 ani împliniţi. După părinţii informaticianului, fu rândul directorului Simionescu să treacă la semnat actele, apoi al celor doi martori, profesorul Eugen Manea şi Lucian Enka. Cu aceste semnături, tânărul Mihai îşi asigurase un loc la bordul navei albastre pentru următorii 13 ani. Directorul zise:
- Gata! Bravo, Mihai! Felicitări! S-a rezolvat cu hârţogăria. De abia acum te poţi considera membru al echipajului.
Tânărul părea mulţumit de aceste cuvinte rostite chiar de directorul Institutului, ochii lui albaştri trădându-l. Emoţionaţi, părinţii îşi îmbrăţişară fiul, apoi plecară spre locul lor de muncă, normal, tot în Institut.
- Dom’ director, plecăm şi noi, în navă, îl anunţă Lucian.
- Bine, băieţi, mergeţi!
- Veniţi şi dumneavoastră, dom’ profesor? i se adresă acelaşi Lucian.
- Încă nu, dar voi puteţi pleca; ne vedem puţin mai târzior, la bordul navei, răspunse profesorul.
- Nu uitaţi, băieţi, ne întâlnim la 12.00 fix, tot aici! Vă aştept, le aminti directorul.
- Vom veni negreşit, promise Lucian, apoi el şi Mihai ieşiră.
Ieşise şi instructorul Manea, dar dânsul pornise în altă direcţie, nu spre nava albastră. Când cei doi băieţi ajunseră pe puntea principală, acolo se aflau alţii doi, tot în uniforme: Alex şi Nistor.
- Salutare, şefu’, rosti Nistor cu glasul său voios, ronţăind la nelipsitele-i dulciuri; începuse această activitate încă de dimineaţă, de cum se trezise.
- Salut, Nis, îi răspunse „şefu’ ”, bătând palma cu geograful cel înalt când trecu pe lângă acesta. Ţi-ai rezolvat problemele personale aseară?
- Normal, altfel cum?! replică mândru Nistor.
Lucian se salută şi cu Alex, cam în acelaşi stil, apoi cei doi priviră întrebător spre Mihai:
- Şi el? Cum a rămas cu el? se interesă Alex.
- Părinţii lui tocmai au semnat actele necesare, în prezenţa domnului director, a domnului profesor şi a mea, deci, acum este cu siguranţă colegul nostru. Aşa că îl puteţi felicita! Întâmpinaţi-l cum se cuvine.
- Felicitări, băieţaş! spuse Alex, apropiindu-se de Mihai.
- Bravo, măi, puştiulică! adăugă Nistor, iar în momentul în care-i strânse mâna noului său coleg, îi lipi acestuia în palmă gumă de mestecat, una care, odată prinsă, se dezlipea mult mai greu; pe deasupra, mai era şi colorată, deci, lăsa urme vizibile.
Băiatul începu să se cureţe, în timp ce geograful se amuza pe seama lui. Lucian se apropie de Nistor şi-i atrase atenţia şoptit:
- Ai grijă cum te porţi cu el! Poate că nu pare, dar opt ani la rând a fost campion mondial şi olimpic la lupte. Are centura neagră la karate, kung-fu şi alte arte marţiale, deci, vezi ce faci!
- De abia acu’ îmi spui, şefu’? se îngrijoră lunganul, pornind spre marele fost campion. Scuză-mă, puştiule, te rog; dar dacă îmi permiţi, te ajut să te cureţi. Cunosc o metodă eficientă...
- Nu-i nevoie; mă descurc şi singur, îl refuză Mihai.
- Cum vrei, acceptă Nistor şi se îndepărtă repede de el, înainte ca acesta să se enerveze din cine ştie ce motiv.
Fost campion mondial şi olimpic la lupte, cu centura neagră la arte marţiale; lunganul nu dorea să se încurce sau să se pună rău cu un asemenea tip, în aceste cazuri, înălţimea lui de 2,18 m nefiindu-i de folos. Dar spre norocul geografului, Mihai nu părea dispus să se ia la harţă cu vreunul dintre colegii lui.
În acel moment se deschise trapa navei, iar de dincolo de ea, înaltă, brunetă, suplă, cu ochii albaştri, apăru domnişoara psiholog. Ea-i atrase atenţia lui Lucian. Porni negreşit s-o întâmpine, uitând complet de prezenţa celorlalţi:
- Ce face domnişoara Lia astăzi? Cum vă simţiţi, domnişoară?
- Lucian... Ai uitat ce-am discutat aseară?
- Nici gând. Cum aş fi putut să uit?
- Atunci de ce-mi vorbeşti astfel, ba chiar cu „domnişoară”?
- Nu cred că trebuie să te superi pentru atâta lucru, frumoasă colegă.
- Nici nu mă supăr. Vreau numai să păstrezi învoiala dintre noi.
- Desigur: fără prietenie, doar colegialitate. Şi fără politeţe!
- Deci, n-ai uitat, constată ea. Atunci înseamnă că ne vom înţelege bine, cel puţin deocamdată.
- Asta îmi doresc şi eu, să ne înţelegem, fie şi numai în calitate de colegi.
- Ascultă, chiar eşti cu adevărat unul dintre constructorii navei?
- Desigur. Credeam că ai înţeles asta până acum.
- Atunci am să te rog ca astăzi şi poate zilele următoare să-mi arăţi tu nava şi să-mi explici mai multe despre ea.
- De ce?! Îmi verifici cunoştinţele?
- Nu verific nimic; te rog doar. Eşti dispus să-mi faci această favoare?
- Va fi plăcerea mea, afirmă el surâzând.
- Toate lucrurile reprezintă o plăcere pentru tine? se miră ea.
- Nu chiar toate, dar îţi promit că mă voi ocupa în mod deosebit de tine şi pot spune că asta-mi va face, într-adevăr, plăcere. Sper ca explicaţiile mele să-ţi satisfacă îndeajuns curiozitatea şi să-ţi demonstrez astfel că mă mai pricep şi la altceva, nu doar la ceea ce credeai tu.
- Vom vedea, spuse şoptit Lia.
În curând sosiră şi celelalte două domnişoare: Stela şi Maria; acum erau toţi şapte pe puntea principală. La îndemnul lui Lucian, coborâră, fără cele trei domnişoare, pentru a aduce la bordul navei albastre computerul informaticianului. De cum îşi văzu computerul adus la bord, tânărul nu aşteptă să i se spună să şi-l instaleze, se puse imediat pe treabă. Îşi instală computerul chiar pe puntea principală, în aşa fel încât să poată avea cu uşurinţă acces la el oricând şi-ar dori. Îl conectă rapid în reţea cu celelalte computere de la bordul navei albastre şi pătrunse în sistem, transferând fişierele importante în memoria computerului său. Lucian se apropie de informatician şi privi monitorul:
- Ce faci aici?
- Mi-am conectat computerul în reţea cu celelalte şi acum „citesc” informaţiile din reţea.
- Dar... Cum ai pătruns în sistem; era parolat!? Nu cunoşteai codul de acces. Nu ţi l-a spus nimeni.
- Ha... pufni scurt Mihai. Crezi că o parolă banală mă poate împiedica să pătrund în sistem?! Am spart coduri de acces mult mai elaborate decât acesta; dar rămâne între noi.
- Eşti un hacker?!
- Nu chiar, dar aş putea fi. E simplu.
- Interesant, aprecie zâmbind Lucian.
- Scuză-mă; am intrat în sistem fără să întreb dacă-mi daţi voie...
- Lasă; eşti informaticianul nostru, deci, ai tot dreptul să intri în sistem. De unde ai computerul ăsta? Pare performant.
- Nu doar pare, chiar este, întări informaticianul. Iar de avut, nu-l am de nicăieri; mi l-am făcut eu singur, piesă cu piesă. Nu i-am împrumutat componentele din alte părţi; i le-am confecţionat eu singur, pe fiecare în parte şi i-am adus în permanenţă îmbunătăţiri, atât hardului, cât şi softului. Desigur şi softul e creat de mine.
- Drăguţ, surâse Lucian. Deci, vrei să coordonezi activitatea celorlalte computere de la bordul navei, cât şi a întregii aparaturi, de aici, de la computerul tău, pricepu matematicianul rapid.
- Dacă tu şi ceilalţi doi colegi ai tăi, cu care ai construit nava, îmi permiteţi, aş încerca... Desigur, dacă n-aveţi nimic împotrivă.
- Din partea mea, ai mână liberă; pe ceilalţi doi nu trebuie să-i întrebi, te asigur eu în numele lor, deci, poţi să faci orice vrei.
- Şi dacă se vor împotrivi colegii tăi?
- N-o vor face; am să-i conving eu, îl asigură Lucian.
- Bine, mulţumesc, rosti Mihai şi continuă să-şi vadă de treabă, plin de entuziasm.
Nu după mult timp, la bordul navei albastre sosi profesorul Manea, instructorul echipajului, pentru a vedea cum se descurcă elevii săi.
Cât despre director, în cabinetul acestuia intră, fără a fi fost invitată, o tânără doamnă, elegantă şi frumoasă. Era Diana Enka...



.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!