agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 129 .



„Speranța”… dinozaurilor!
proză [ ]
- roman - capitolele 1-5

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-07-04  |     | 



În urmă cu 65 de milioane de ani, odată cu sfârşitul Cretacicului, s-a încheiat şi dominaţia celor mai mari creaturi care au trăit vreodată pe suprafaţa albastră a Terrei, dinozaurii.
Nici până în prezent nu s-a desluşit misterul extincţiei dinozaurilor. Se fac în continuare numeroase presupuneri referitoare la dispariţia totală a acestora. Teoria cea mai des acceptată este cea în care un asteroid uriaş, de 10 km diametru, ar fi lovit Pământul, provocând schimbări majore în clima şi relieful planetei noastre, ceea ce ar fi condus la extincţia giganţilor din acele vremuri îndepărtate, dinozaurii, care au dominat Terra timp de aproximativ 140-150 de milioane de ani, adică o întreagă eră geologică, Mezozoicul, împărţită în trei mari perioade reprezentative: Triasic, Jurassic şi Cretacic.
Însă cine şi-ar imagina oare vreodată că motivul dispariţiei acelor creaturi fioroase, dinozaurii, ar putea fi… prezenţa omului în timpul lor şi intervenţia umană?!




***

Rena şi Als se întorceau acasă, spre Terra, după o călătorie spaţială de şapte ani. O călătorie care se dovedise, din nefericire pentru ei, inutilă.
Parcuseseră o distanţă enormă, cu nava lor, „Hope” („Speranţa”), spre o altă galaxie, pentru a ajunge pe o planetă pe care ei o denumiseră simbolic „Epsilon M”, a cărei prezenţă o semnalaseră în recentele lor observaţii astronomice efectuate pe când încă se aflau pe Terra. Ce căutau? Evident, viaţă; viaţă în afara Terrei, a sistemului solar, a galaxiei noastre, viaţă pe o altă planetă.
Şi o căutau pe Epsilon M, pentru că, în observaţiile lor, această planetă le atrăsese în mod deosebit atenţia, părând „suspectă” de a fi populată. Se înşelaseră însă amarnic! După ce ajunseseră la destinaţie, în zona respectivă, nu numai că nu găsiseră viaţă, dar nici urmă de planeta Epsilon M sau măcar o alta asemănătoare ei. Nici planetă, nici stea, ori vreun alt corp ceresc, ci doar spaţiu, vid… Deci cum să fi găsit viaţă acolo, când nici măcar planeta pe care o căutau nu era… Ce să se fi întâmplat? Nu-şi dădeau seama! Era însă evident că pe undeva se strecurase o greşeală, dar pe unde, habar n-aveau… Şi atunci? Întrebările lor rămâneau din nou fără răspuns? Să fi fost oare Terra într-adevăr unică în felul ei, în tot acest Univers infinit, plin de stele şi planete, miliarde şi miliarde, singura locuită? Greu de crezut, greu de acceptat… Însă dovada căutată rămânea negăsită. Dezamăgiţi de rezultatul nefavorabil al expediţiei lor spaţiale, fără a fi ajuns nicăieri, sau doar într-un loc gol, Rena şi Als se deciseră să se întoarcă spre Terra; drum greu, lung, anevoios… Încă şapte ani de acum încolo, străbătuţi degeaba. Contrar denumirii navei lor, „Hope”, „Speranţa”, care părea să le sugereze ca, indiferent ce s-ar întâmpla, să nu-şi piardă speranţa, cei doi erau abătuţi, iar în acel moment, foarte pesimişti. La ce bun pierduseră oare atâţia ani? Degeaba?! Deloc interesant! Amândoi erau tineri. Plecaseră la vârsta adolescenţei de pe Terra; atunci Als avusese aproape 18 ani, Rena aproape 17. Acum Als avea aproape 25, Rena aproape 24. Stătuseră atâta timp singuri, doar în interiorul navei lor, încât practic uitaseră complet cum e într-o colectivitate, cum e când te afli în mijlocul unei mulţimi, cum să comunici cu aceştia, iar între ei doi se înfiripase o stranie relaţie de respingere, dar în acelaşi timp de atracţie reciprocă. Nici nu se iubeau, nici nu se urau unul pe altul. Pur şi simplu, doar se suportau, îşi acceptau prezenţa. Se tachinau destul de des, chiar şi înainte de a fi ajuns în apropierea acestui loc gol unde ar fi trebuit să se afle splendida planetă Epsilon M, dar mai ales după constatarea inexistenţei acesteia.
Rena, şatenă, cu părul lung, buclat (nici drept, nici creţ), cu ochii albaştri spre verzui, cu tenul catifelat, creol, se maturizase niţeluş, căpătând trăsături mai ferme, deşi încă delicate. Putea fi considerată foarte frumoasă, deşi Als nu avea cu cine sau cu ce s-o compare. Trupul ei, zvelt şi suplu, cu forme feminine bine conturate, era plăcut privirii. Purta un soi de salopetă mulată pe corp, confecţionată dintr-un material elastic, comod. Cât despre Als, evident, trecerea timpului adusese câteva mici modificări şi-n fizionomia lui. Avea un aspect mult mai masculin, nu mai părea doar un băieţandru inocent, necopt. El era brunet, cu ochii căprui spre negru şi arăta bine, deşi nici Rena nu avea un model cu care să-l asemuiască. Dar după cum îşi aminteau ei despre oamenii de pe Terra, totul era foarte normal în înfăţişarea lor actuală, micile schimbări survenite în cursul celor şapte ani nefiind deloc alarmante. Amândoi erau astronomi şi evident, astronauţi. Pe lângă asta, Rena era un medic excelent, în plus psiholog şi paleontolog, deşi în privinţa paleontologiei, se oprise undeva, doar în stadiul amatorismului. Nu era deci profesionistă şi-n acest domeniu, doar din cauza plecării cu „Hope”. Als era matematician şi fizician, iar „Hope” ieşise din mâinile lui, era deci capodopera lui. Iată-se însă nevoiţi, contrar dorinţei lor, să se întoarcă spre Terra. N-aveau încotro! Nu puteau întârzia într-o zonă pustie, pentru că „Hope” nu dispunea de mai mult combustibil decât i-ar fi fost necesar călătoriei dus-întors, deci nu puteau căuta planeta Epsilon M prin zonă, dacă aceasta nu era acolo unde trebuia să fie.
Als şi Rena dădeau vina unul pe altul pentru eşecul misiunii lor, deşi poate nu era vina nici unuia. Un alt motiv pentru care nu puteau rămâne în căutarea presupusei planete era acela că stocul de alimente, gândit exact pentru această călătorie, s-ar fi epuizat dacă nu respectau programul iniţial. La bordul navei „Hope”, pentru a-i ajuta pe cei doi, se afla un singur robot, denumit Syrinx, o altă creaţie a lui Als. „Hope” făcuse cale întoarsă, spre Terra.



***

Dacă pentru câteva clipe trecuseră nava pe comandă manuală, după ce se asiguraseră că totul era în ordine, Als şi Rena lăsaseră din nou putere deplină pilotului automat, pentru a-i conduce acasă. Şi iată începând astfel călătoria pe drumul de întoarcere… Drum parcurs fără probleme, timp de alţi trei ani. Rena avea acum 27 de ani, Als - 28. Iată însă, că după zece ani, situaţia începea să se schimbe; şi nu în bine…
Als şi Rena dormeau sau încercau să se odihnească, fiecare în cabina sa, când sunetul strident al alarmei îi trezi brusc. Ce anume provocase declanşarea alarmei? Nici unul nu avea habar; nu încă! În stare de alertă, se echipară rapid în salopetele lor mulate pe corp şi porniră grabnic, în fugă, spre puntea principală, la panoul de comandă.
- Ce s-a întâmplat, Als?
- Nu ştiu. Dormeam… M-a trezit alarma! De abia am sosit. Acum verific sistemul.
- Vreun incendiu cumva, vreo defecţiune a motoarelor, sau stricăciuni cauzate învelişului extern al navei de către radiaţiile cosmice? presupuse Rena, enumerând eventualele posibilităţi.
- Încă n-am reuşit să aflu… Dar n-avem nici un incendiu. Nici probleme cu motoarele navei. Nici învelişul extern nu e afectat, spuse Als, verificând informaţiile derulate de computerul principal de bord. Se pare însă că am deviat serios de la traseul pe care trebuia să-l urmăm.
- Cum adică am deviat? tresări Rena. S-a stricat pilotul automat? Nu ne mai îndreptăm spre Terra?
- Nu cred că mai mergem spre Terra… Cel puţin aşa pare, conform indicaţiilor aparaturii.
- Ce-ar fi putut provoca o asemenea deviere? întrebă Rena.
- Nava a fost pe pilot automat, deci e posibil să se fi strecurat vreo eroare în sistem, sau vreun virus, presupuse Als.
- Vai! exclamă Rena. Şi de cât timp ne deplasăm astfel? Şi-n ce direcţie?
- Încă nu ştiu nimic sigur.
- Încearcă să corectezi traiectoria!
- Va fi foarte dificil…
- Dificil sau nu, încearcă! repetă Rena, rotindu-şi în jur privirea. Şi Syrinx ăsta, pe unde naiba o umbla?
- Ar fi bine să-l găseşti!
- Ha… pufni Rena. Nici n-am de gând să-l caut; nava e imensă, poate fi oriunde.
- Atunci ar fi indicat să apară cât mai curând. Şi-ar putea da seama că avem nevoie de el, zise Als, apoi privi spre colega lui: Dar până să vină robotul, ai face bine să opreşti motoarele! Nu putem continua să ne deplasăm în direcţie greşită. Ne-am rătăci definitiv. Şi-n plus, consumăm combustibilul degeaba…
Fără a-l aproba sau dezaproba, Rena se conformă totuşi. Opri deci motoarele navei. Ciudat lucru însă: În loc să se oprească, „Hope” continua să înainteze; ce-i drept, lent, dar nu staţiona.
- Rena, am spus să opreşti motoarele! îi aminti Als.
- Nu-mi spune de două ori acelaşi lucru, zevzecule! se supără Rena. Le-am oprit deja!
- Le-ai oprit?! se miră Als, întrerupându-şi pentru câteva clipe activitatea pe care şi-o desfăşura, pentru a privi spre Rena.
- Evident, întări ea. Ai de gând să mă şi verifici?
- Nu… renunţă Als, reluându-şi activitatea. Nu te supăra aşa de uşor; n-ai motive să te simţi ofensată. Nu pricep deloc de ce nu se opreşte „Hope”, de moment ce motoarele nu mai funcţionează…
- E nava ta. Tu ar trebui să ştii ce se petrece, îi aruncă Rena în cârcă întreaga responsabilitate.
- Nu le pot şti pe toate, protestă Als.
- Ştii atât de puţine… bombăni Rena.
- Poftim? nu auzi el ultimele cuvinte ale Renei.
- Nimic. Vezi-ţi de treabă! rosti Rena.
În timp ce Als calcula de zor, străduindu-se să afle cu exactitate de când şi cu cât deviase nava de la traseu, pentru a corecta traiectoria, iată că apăru şi robotul pe puntea principală. Între timp opriseră şi alarma.
- Syrinx… îl văzu Rena. Pe unde naiba tot umbli? Nu vezi că e nevoie de tine aici?
- Mă aflam în sala motoarelor, răspunse robotul.
- De ce acolo şi nu aici? Trebuia să supraveghezi zborul… îi reproşă Als, dar imediat renunţă la a da vina pe robot, întrebându-l: Ai idee ce se petrece aici?
- Da… replică, surprinzător, robotul.
Rena şi Als îşi îndreptară, ambii deodată, atenţia spre Syrinx.
- Spune odată! îl îndemnă Als.
- „Hope” se află sub influenţa unui „black hole”, afirmă robotul.
- Cum?! se holbă la el Als, scăpând pixul din mână.
- Ce tot vorbeşti?! adăugă Rena, albă ca varul, înlemnind de groază doar la gândul că ar putea fi posibil ca robotul să aibă dreptate.
Evident, Als şi Rena cunoşteau amândoi semnificaţia acestui cuvânt, „black hole”…
- Am zis că „Hope” trece prin apropierea unui „black hole”, repetă robotul. Şi a intrat deja, de câtva timp, sub influenţa astrului.
- Imposibil! murmură şoptit Als, abia reuşind să-şi mişte buzele, paralizate parcă, bineînţeles, tot de teamă.
- Şi dacă Syrinx are dreptate? reuşi Rena să pună această întrebare.
- Nici nu vreau să-mi închipui ce-ar fi dacă ar avea dreptate… rosti Als îngândurat.

***

„Black hole”… În română, „gol negru” sau „gaură neagră”… Nişte aştri a căror existenţă putea fi mai curând doar presupusă. Nişte monştri întunecaţi printre corpurile cereşti, rămăşiţe ale unor foşti aştri gigantici, reduşi prin colaps gravitaţional la dimensiuni nu foarte mari, dar care dezvoltau o forţă de atracţie gravitaţională imensă. O cantitate mare de materie, de energie, compresată într-un spaţiu restrâns… Dacă „Hope” se afla într-adevăr în apropierea unui asemenea corp ceresc, n-avea nici o şansă de scăpare, era o cauză pierdută. „Golurile negre” atrăgeau spre ele alţi aştri aflaţi în apropiere, înghiţindu-i cu lăcomie, fără a-şi mări forma sau dimensiunile în urma acestor acţiuni. Iar motivul pentru care se denumeau astfel era acela că apăreau ca nişte pete negre, deoarece îşi înghiţeau până şi radiaţia propriei lumini, neputând scăpa nici aceasta, nici măcar cu impresionanta sa viteză de 300000 km/s.
- Syrinx… Vorbeşti serios? Chiar ne aflăm în apropierea unui „black hole”? îndrăzni Rena, cu mare dificultate, să întrebe.
- Bineînţeles, continuă să susţină robotul că ar avea dreptate. N-aş glumi cu aşa ceva; nu e cazul…
- Nici n-ai putea glumi! îl corectă Als.
- Aşa-i, îl aprobă robotul. Nici n-aş putea, de fapt.
- Şi dacă ar fi aşa cum spui, unde-i aşa zisul „black hole”? se îndoi Als de veridicitatea spuselor robotului.
- Nu poate fi văzut, zise robotul, explicând, inutil: Fotonii de lumină nu pot părăsi suprafaţa lui, nici chiar cu viteza de 300000 km/s. Cu alte cuvinte, îşi înghite propria lumină…
- Nu ne spune ceea ce ştim deja, îl întrerupse Als, iritat de cuvintele robotului. Suntem astronomi. Nu ne interesează acum definiţia „golului negru”, nici explicaţia fenomenului, deşi totul e încă foarte incert… Spune-ne altceva, ce nu ştim, dar care să ne şi intereseze în acest moment!
- Păi… Nu ştiu ce nu ştiţi, se încurcă robotul.
- De ce nu ne indică nimic aparatura de bord? sugeră Rena. De ce nu ne semnalează prezenţa unui asemenea astru ?
- Aparatura de bord?! replică robotul. În momentul de faţă, nu vă mai puteţi baza pe indicaţiile primite de la aparatura de bord. E complet dereglată.
- Cum?! tresări Als, întrerupându-şi activitatea.
- Toate indicaţiile sunt greşite, eronate, incorecte, susţinu robotul.
- Şi atunci devierea de la traiectorie… începu Als o idee pe care nu o continuă.
- Aceea este reală, îl completă Syrinx. Dar nu aşa cum indică acum computerul. Totuşi, logic, „Hope” a deviat de la traseu, în direcţia „golului negru”.
- Deci calculele mele… Adică, le-am făcut degeaba! se tângui Als, dându-şi seama de acest lucru.
- Şi nici măcar nu ştim care-i devierea reală, zise Rena.
- Nu, deşi, până am să mă dereglez şi eu din cauza apropierii de „gaura neagră”, pentru că sunt tot o maşinărie şi nu pot scăpa, v-aş putea arăta cum se prezintă situaţia în momentul de faţă.
- De unde putem şti că nu eşti deja dereglat? păru Als suspicios.
- Când voi fi cu adevărat dereglat, vă veţi da imediat seama, cu siguranţă. Deocamdată, nu încă, zise Syrinx.
Als şi Rena nu aveau încotro. Erau nevoiţi să-i dea crezare robotului, mai ales că în curând toată apartura de bord începu să deruleze cu o viteză uimitoare tot felul de informaţii eronate pe care nimeni nu le solicitase, în timp ce luminile se stingeau şi se aprindeau într-una, clipind des, uşile automate se închideau şi se deschideau… totul o luase razna.
- Asta ne lipsea! aprecie, a pagubă, Als.
- Nu mai e mult. În curând voi fi şi eu afectat, îi înştiinţă robotul pe cei doi.
Înainte ca Syrinx să fie dereglat, Als şi Rena citiră informaţiile stocate în memoria lui şi le notară grabnic pe foi; erau mai în siguranţă decât pe computer.
- Ce se va întâmpla cu „Hope”, cu noi? întrebă Rena.
- Teoreric, nu există scăpare, rosti robotul. „Hope” va fi dezintegrată, ca şi tot ceea ce se află în interiorul ei, totul va fi dematerializat, descompus instantaneu în particule elementare şi reţinut în interiorul „golului negru”, intrând în componenţa acestuia. Vom fi asimilaţi! spuse robotul ultimele sale cuvinte, înainte de a începe să spună şi să facă lucruri fără sens.
Syrinx se dereglase… Als şi Rena se priviră uluiţi. Rămăseseră singuri.
- Ce facem? Aşteptăm inevitabilul? întrebă Rena, cu glas temător.
- Nu! tună Als. Orice ar fi, nu trebuie să ne dăm bătuţi. De ce să ne considerăm din start învinşi, fără a încerca nimic? Nu trebuie să cedăm! Nu fără luptă!
- Als, ne confruntăm cu un „black hole”. Inamicul nostru e mult prea puternic. Şi invizibil.
- Ştiu, rosti el. E o forţă încă necunoscută, imprevizibilă, dar asta nu înseamnă că… „Hope”, speranţă, încredere… Am putea scăpa totuşi…
- Cum? E imposibil să ne întoarcem, să opunem rezistenţă forţei astrului!
- Cine a zis să ne întoarcem, să ne opunem? Dar nici să-i facem jocul. Putem trece dincolo.
- Să… tre - tre - tre… trecem? Dincolo? se bâlbâi Rena. Cum?
- Prin „black hole”, rosti Als.
- Ai înnebunit?
- Poate; dar e unica noastră şansă. În fond ce avem de pierdut? Ce altceva?
- Nu! se împotrivi Rena. Cum să trecem?
- Cu viteză maximă, drept prin mijloc.
- Dar…
- Ai altă părere mai bună? Să aşteptăm să ne „înghită”? zise Als. Să ne asimileze?
- Nu. Însă nimeni şi nimic n-a mai trecut până acum. Nici lumina nu scapă.
- Lumina, cu viteza ei de 300000 km/s, nu scapă, n-are nici o şansă, monstrul o reţine. Dar „Hope” e o navă puternică, prinde viteze superluminice; asta-i şansa noastră.
- N-a mai încercat nimeni aşa ceva, spuse Rena.
- Nu, n-a încercat. Vom fi primii, deci deschizători de drumuri… Îţi dai seama ce-ar însemna dacă am reuşi?
- Dacă am reuşi… sublinie Rena cuvântul „dacă”.
- N-am găsit Epsilon M, nici viaţă pe acolo, dar am trecut printr-un „black hole”… Asta ar compensa în totalitate eşecul misiunii de până acum… îşi continuă Als îngândurat ideea, fără a lua în seamă pesimismul Renei.
- E cunoscut faptul că „golurile negre” produc distorsiuni şi deformări spaţio-temporale. De unde ştii că dacă vom trece, vom ieşi chiar de partea cealaltă, sau că ne vom mai afla în aceeaşi dimensiune, în acelaşi spaţiu, în acelaşi timp? Sau poate într-o lume paralelă?
- Nu pot şti asta, dar măcar vom ieşi. Vom vedea după aceea unde, cum, când, dacă vom mai fi teferi. Spune, Rena, ce altceva am putea face?
- Nimic… zise ea, resimţind mişcarea circulară descrisă de „Hope” în ritm ameţitor. Nimic altceva…
Nava se îndrepta rapid spre „gaura neagră”, de parcă s-ar fi aflat într-o imensă pâlnie invizibilă, iar forţa vârtejului creat ar atrage-o spre scurgere, inevitabil.
- De unde o fi apărut „golul” ăsta? se întrebă Als ca pentru sine.
- N-am idee… murmură Rena îngândurată. Mai întâi lipsa planetei Epsilon M, acum „golul” ăsta… Oare ce ne mai aşteaptă? Ce alte surprize?
- Vom vedea, dacă vom apuca… Acum, cât încă mai avem posibilitatea, hai să pornim motoarele navei, să ne îndreptăm cu viteză maximă spre „black hole”, spre centrul lui!
- Hai! îl aprobă Rena în ultimă instanţă, neavând altă alternativă.
- La drum! Monstrule, venim! Păzea! ameninţă Als, râzând bolnăvicios.

***

Sincronizându-şi în ultima clipă mişcările, Als şi Rena porniră motoarele navei, îndreptând „Hope” spre ceea ce trebuia să fie miezul „golului negru”. Înainte ca nava să fi răspuns comenzilor manuale date, cei doi avură impresia certă că totul în jur se deforma inexplicabil; se ondula, se alungea, se lăţea, se micşora sau se lărgea alternativ, succesiv ori concomitent, după nici o regulă sau lege cunoscută a fizicii moderne sau a oricărei alte ştiinţe. Apoi „Hope” porni cu toată viteza spre monstrul nevăzut. Als şi Rena simţeau că toată greutatea ba li se lasă în vârful picioarelor, ba li se ridică în creştetul capului, ba li se mută în alte părţi ale corpului, până când îşi pierdură cunoştinţa…
Se treziră după un timp, fără a-şi da seama dacă trecuse o infinitate sau doar o fracţiune de secundă, dacă mai erau încă în viaţă, dacă trecuseră sau nu prin presupusul „gol negru”, de partea cealaltă a acestuia sau se aflau în interiorul lui, dacă mai erau întregi sau dematerializaţi, descompuşi în particule elementare… Îşi deschiseră ochii, iar senzaţia că totul din jur se deforma persista. Însă senzaţia trecu dintr-o dată, ca prin farmec, iar încet-încet, lucrurile începură să revină la normal, să-şi recapete forma cunoscută. Chiar şi robotul, aparatura de bord, restul… „Hope” zbura lin, cu viteză maximă, într-o direcţie necunoscută. Nedumerit, Als se ridică, întrebându-se ce căuta pe jos. Privi în jur; se afla pe puntea principală a unei nave spaţiale… Încet, îşi aminti de „Hope”, de Epsilon M, de „black hole”, de Syrinx, de Rena… Speriat, privi în jos; îşi regăsi colega, întinsă pe podea. Se îndreptă îngrijorat spre ea, oprindu-se în dreptul ei, tocmai când ea dădea semne de revenire.
- Ce s-a întâmplat? întrebă Rena. A fost cumva un vis urât sau ce ?
- Nu, n-a fost deloc un vis; am trecut printr-un „black hole”, zise Als.
- Cum? se dezmetici de-a binelea Rena, deschizându-şi larg ochii. Am scăpat?
- Încă nu-mi dau seama. Trebuie să analizăm totul cu calm. Tu eşti teafără?
- Cred că da. Cel puţin întreagă, zise ea, privindu-şi mâinile, trupul…
Se ridică.
- Iar eu cred că am reuşit! zise Als, observând că aparatura de bord îşi încheia derularea rapidă a informaţiilor, luminile nu mai clipeau necontenit, uşile nu se mai închideau şi deschideau într-una, iar robotul îşi stăpânea mişcările necoordonate şi frânturile de cuvinte lipsite de sens pe care le înşirase până în acel moment.
Ochii lui Als străluceau de bucurie la gândul ca „Hope” să fi reuşit imposibilul, trecerea printr-un „gol negru”.
- Şi ăsta ce tot îndrugă? se referi Rena la robot.
- Baliverne… se amuză Als.
- Nu. Baliverne, nu, îşi reveni brusc Syrinx.
- Syrinx! exclamă Rena, îmbrăţişând robotul, exprimându-şi astfel sentimentele.
Syrinx, fiind doar un robot, nu putu avea aceeaşi reacţie de bucurie sau de alt gen.
- E totul în ordine cu tine? întrebă Als robotul, fără a se manifesta ca Rena, deşi era şi el fericit că Syrinx nu păţise nimic.
- Circuitele mele sunt intacte; totul funcţionează la parametrii normali, zise robotul, după ce-şi făcuse o verificare rapidă a întregului sistem cibernetic ce-l punea în funcţiune.
- Dar memoria ţi-a fost cumva afectată? continuă Als cu întrebările.
- Nu, fu răspunsul robotului. Memoria mea nu a avut de suferit.
- Foarte bine, aprecie Rena. Atunci lămureşte-ne, te rog! Ce s-a petrecut de fapt?
- Tocmai am trecut cu „Hope” printr-un „black hole”, spuse robotul.
- Deci e adevărat… tresări Als.
- Nu ni s-a părut, adăugă Rena.
- Şi unde suntem acum? întrebă Als.
- Am ieşit cu bine? Suntem de partea cealaltă a monstrului? zise şi Rena.
- După toate aparenţele, aşa ar trebui să fie, spuse robotul.
- Aparenţe… murmură Als. Nu-mi place cuvântul ăsta. Deloc!
- Cât timp a trecut de când te-ai dereglat, Syrinx? i se adresă Rena.
- 10 secunde, afirmă robotul, care cronometrase totul, iar acum funcţiona corect.
- 10 secunde?! se miră Rena. Doar atât? Mie mi s-a părut o eternitate!
- Şi eu am avut aceeaşi stranie senzaţie, adăugă Als. De veşnicie…
- 10 secunde, repetă Syrinx cu fermitate. Acum totul este în ordine. Nu mai există nici un pericol. A trecut… Puteţi opri motoarele, calcula traiectoria, devierea, totul, pentru a redirecţiona nava, din nou, spre Terra. Aparatura de bord funcţionează perfect!
- Vai, am reuşit! Am reuşit! sări Als în sus de bucurie. Am trecut! Am scăpat! Am învins! Suntem pionierii călătoriilor spaţiale prin „golurile negre”!
- Nu te ambala prea tare! îl domoli Rena. Mai bine apucă-te de calcule!
- Nu mă feliciţi? o privi Als cu un aer superior.
- Dovedeşte-mi mai întâi că meriţi felicitările mele, replică Rena, fără a-l lăuda. Hai, la treabă!
- Ce tot faci pe şefa cea dură?
- Als, calculele! Ne aşteaptă Terra!
- Eşti o mică tirană. Ştiai? îi trânti Als, adăugând: Dar „Hope” e nava mea.
- Ştiu, zise ea, încruntându-se a nemulţumire. Asta nu mă împiedică să fiu tot eu comandantul misiunii.
- Halal misiune; până acum, eşec total, comentă el.
- Nu mă provoca! ameninţă ea.
- Tirano! îi aruncă el cu un aer zeflrmitor.
Robotul îi privi fără a-i înţelege; reîncepuseră ostilităţile, tachinările…

***

Totuşi, nici Als, nici Rena nu-şi neglijară îndatoririle. Verficară aparatura navei, redevenită eficientă, iar Als efectuă toate calculele necesare, cu o precizie de netăgăduit.
Stabiliră poziţia navei, care indica faptul că, într-adevăr, „Hope” se afla în acel moment, în deplină siguranţă, undeva, departe, de partea cealaltă a „golului negru”. Stabiliră apoi traiectoria pe care trebuiau s-o urmeze pentru a ajunge pe Terra şi lăsară din nou totul pe seama pilotului automat, a aparaturii de bord şi sub supravegherea atentă a neobositului Syrinx, unicul lor robot.
„Hope” îşi continua nestingherită zborul printre aştri, în direcţia galaxiei Calea Lactee, a sistemului solar, a Terrei. Als şi Rena evitau intenţionat să amintească despre eşecul misiunii lor, despre lipsa planetei Epsilon M, despre „black hole”, despre tot ce se petrecuse în ultimul timp şi era inexplicabil. Trecuseră astfel încă trei ani şi jumătate de la incidentul cu „golul negru”. Aproape că uitaseră deja totul, mai ales că intraseră de ceva timp în galaxia Calea Lactee, iar acum se apropiau de norul Oort, periferia sistemului solar, locul de provenienţă al cometelor. Deja începeau, tare emoţionaţi, să se simtă ca acasă. Als avea deja 31 de ani, Rena – 30… Nu mai erau adolescenţi, deşi încă mai păreau a se purta copilăreşte. Relaţiile dintre ei erau aceleaşi, la fel de tensionante: nici nu se iubeau, nici nu se urau; se suportau doar… Numai Syrinx, robotul, neobosit, era la fel de eficient ca la începutul călătoriei.
După ce „Hope” trecu de banda lui Kuiper, formată din multe corpuri cereşti micuţe, îngheţate şi prăfuite, Pluto fu prima planetă a sistemului solar care-i întâmpină, împreună cu satelitul ei natural, Charon, ambii prăfuiţi şi îngheţaţi. „Hope” se opri câteva clipe pe orbita micuţului Pluto, pentru a-i saluta pe cei doi aştri de la marginea sistemului solar. Als şi Rena micşorară simţitor viteza navei; în câteva ore, spre sfârşitul acelei zile, aveau să ajungă, în sfârşit, acasă. Fiindcă se aflau în apropierea lui Pluto, iar viteza navei era atât de mică, Rena încercă să stabilească legătura audio-video cu orice bază de pe Terra. În mod normal, această legătură ar fi trebuit să fie posibilă, deci să nu întâmpine greutăţi în stabilirea ei. Totuşi, tăcere deplină, absolută…
- Ce faci? o întrebă Als.
- Mai bine zis, ce încerc să fac, îl corectă Rena.
- Bine, cum vrei tu. Deci… Ce încerci să faci?
- Vreau să obţin legătura cu cei de acasă, dar, în mod inexplicabil, nu primesc nici un răspuns, zise Rena.
- Poate ne aflăm încă prea departe de Terra, presupuse Als.
- Ce departe? tresări Rena. Nu vezi bine? E Pluto!
- Pluto, da, am văzut… Şi ce, Pluto e aproape?
- Destul de aproape pentru a se stabili legătura, replică Rena. Am intrat deja în sistemul solar.
- Ştiu. Încearcă să le trimiţi un mesaj; au trecut atâţia ani… Poate nu se aşteaptă să ne întoarcem. Poate au uitat.
- Nu contează câţi ani au trecut, se împotrivi Rena. Noi n-am întârziat deloc; la atât era preconizată misiunea noastră, ba chiar aş putea afirma că am sosit mai devreme, deci ar trebui să fie pregătiţi de întoarcerea noastră, să ne aştepte…
- Rena, n-are rost să ne facem iluzii… Vom vedea când ne vom apropia mai mult de Terra. Nu mai durează. Ai puţină răbdare! De ce te chinui degeaba?
- Ştii ce mă îngrijorează cel mai mult? replică ea, de parcă nici nu l-ar fi auzit.
- Nu. Ce? se interesă el.
- Liniştea asta absurdă… Lipsa oricărui semnal. De ce nu reuşesc să recepţionez nimic, absolut nimic?
- Rena, ai răbdare! Prea vrei totul dintr-o dată… îi reproşă Als.
- Nu vreau totul dintr-o dată, dar nici nimic, replică ea nervoasă. Ce-i cu tăcerea asta?
- N-ai decât să te oboseşti degeaba, dacă te încăpăţânezi cu semnalele alea… Eu mă duc în cabina mea, să dorm vreo câteva ore.
- Să dormi? se miră Rena. Cum poţi dormi în asemenea momente?
- Crezi că aş avea altceva mai bun de făcut? o privi el fix, întrebător, parcă chiar batjocoritor, tachinând-o: Dacă nu, prefer să încerc să mă odihnesc, să-mi refac forţele. Spune, comandante! Sunt la ordinele tale. Porunceşte!
- Pleacă unde vrei! Şi aşa prezenţa ta e inutilă, zise ea în zeflemea.
- Inutilă? repetă el. Cum vrei… mai zise şi se retrase în direcţia cabinei sale, ridicând nepăsător din umeri.
- Ah, ce enervant! mormăi Rena, fără a abandona încercarea de a stabili, fără nici un rezultat, legătura cu Pământul.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!