La capătul poveștii negre pe care astronomii o numesc noapte, răsăritul desenează în jurul meu drumuri fără asfalt, lanuri de porumb neculese și doi mesteceni pe jumătate uscați. E marginea satului unde am petrecut cândva un capitol dintr-o poveste din care știu doar începutul. Mașina mea din secolul douăzeci deranjează cu trupul ei de fier armonia tabloului acesta impresionist de la margine de Bărăgan. Imi amintesc că totul era liniște, inclusiv cântul cocoșului și lătratul câinilor plini de sictir. Tu zaci pe scaunul din dreapta ca o insulă nelocuită în mările sudului, pe jumătate goală și pe de-a-ntregul necunoscută. Pe parbriz, minciuna și alcoolul nopții formează condens care curge în formă de S, poate inițiala numelui meu sau poate a nebuniei pe care am făcut-o aici, azi-noapte, tu și eu, eu cu tine. Nu trebuie spus că e ora întoarcerii, clipa e magică. Pe bord lucesc o pereche de ochelari și logo-ul de metal a unor bikini de culoarea regretului. Mă dor ochii de
târziu ce e și de surpriză. Pornesc motorul și te întreb unde stai, la fel de dostoievskian cum te-aș fi putut întreba cine ești. Sau cine sunt eu.