agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 362 .



"E plină de fiare țara asta"
proză [ ]
fragment (3)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Dafinul ]

2019-02-12  |     | 



S-a așternut o liniște mormântală. Oamenii n-au mai așteptat până la sfârșit, au plecat derutați, cu capul în pământ, către casele lor. Dar eu, poate ca pe o nevoie de ispășire, am continuat, împreună doar cu dascălul, liturghia până la capăt. O făceam pentru sfinții de pe pereți. Pentru că, pe pământ, spurcăciunea, ca o bubă rea, încerca să cuprindă sufletele nevinovate. La final, m-am așezat, epuizat, pe scaunul din altar, de unde nu mai voiam să plec. Se rupsese ceva în mine…
Când, abia târându-mă, am reușit să ajung până acasă, am găsit porțile deschise și nevasta plângâd și încercând să liniștească copiii speriați, adunați în mijlocul ogrăzii. În mai puțin de o jumătate de oră ne luaseră tot, inclusiv nutrețul, grâul, sacii cu făină și orătăniile cele mari. Cu mine începuseră! Deși îmi promiseseră… Celor care au refuzat să semneze, noaptea, li s-a dat foc la gospodării și au fost deportați cu întreaga familie. Nu s-a mai auzit, niciodată, nimic despre ei.
Slujbele de duminica și de sărbători le țineam în biserica mai mult goală. Noroc cu înmormântările, ptiuu Doamne, că altfel șeful sovietului local ar fi transformat-o în depozit de cereale. O vreme, nimeni nu mi-a mai dat bună ziua. Dacă nu eram preot, probabil, mi-aș fi pus capăt zilelor. Dar, cu timpul, multe se uită și se iartă! Eu, deși îi îndemn pe ceilalți să ierte, pe mine nu m-am putut ierta niciodată. Nici pe mine, nici pe ei! Într-un stat ateu, unde delațiunea e mod de viață și te simți spionat la fiecare pas, oamenii se temeau să vină să se mai închine la Dumnezeu. Prin lege El nu mai exista și se încerca alungarea Lui și din inimile enoriașilor.
Cununiile și botezurile le făceam, pe ascuns, la mine acasă, unde îmi amenajasem o așa zisă cancelarie. Tot aici, pe înnoptat, parte din bătrânii satului veneau la spovedanie. Când au aflat că se fac presiuni asupra mea să destăinuiesc au rărit-o. Le primeam taina când mă duceam pe la casele lor spre a da împărtășania bolnavilor și muribunzilor. Dar viața, cu mai mult rele decât bune, mergea înainte. Cel de Sus a continuat să mă iubească ori să mă încerce într-atât încât îi trimitea la mine pe mulți dintre vinovații de crimele regimului. Oameni cu funcții importante, de la oraș, veneau, pe ascuns, pentru cununii ori botezul copiilor. Nu-i treceam în registrul bisericii și nu eliberam acte, dar țineam acasă, iertat să fiu, o evidență paralelă. Povestesc asta sub apăsarea nevoii de spovedanie!
Cu timpul, unii dintre ei, poate spre a-mi câștiga tăcerea, mă gratulau cu interesul lor ori mici atenții, își ofereau servicii ori, fără a se expune public, mimau față de mine prietenia. Am ajuns să fiu invitat în locuri discrete și să particip, spre a le binecuvânta bucatele, la unele petreceri personale. Deși inamic de clasă, ușor, ușor am început să mă bucur, în lumea lor, de un soi de încredere. Mă duceam, autoconsolându-mă că și Iisus s-a dus în Iad, dar nu m-am putut lega sufletește de vreunul. Cu toate acestea, poate din nevoia de a se asigura pe ei, își spuneau că sunt de-al lor. Și așa am ajuns „popa roșu”!
Singurul apropiat inimii mele a fost directorul școlii din localitate. Un om bun, care îmi făcea bucuria de a mă gratula, doar între noi, cu de mult uitatul apelativ „căpitane”. Ne răcoream, spunându-ne unul celuilalt oful de pe suflet lângă un pahar cu vin în beciul, căruia i se zicea cramă, de sub magazinul comunal. Din dorul de țară, uneori, murmuram câte ceva din ce îmi mai aminteam din cântecele foștilor camarazi din perioada ieșeană. Deși abia le șopteam, au fost repede auzite până sus la șefii săi politruci superiori. Așa s-a pomenit, bietul om, cu un inspector pe capul său să cerceteze anonima primită. Scria acolo că se îmbată criță cu popa din sat și interpretează împreună cântece naționaliste.
(continuare)

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!