agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 283 .



Murături în stil muntenesc și doctorat ca la carte (Variantă revăzută)
proză [ ]
Sonia (34)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Danaia ]

2019-02-10  |     | 



– Aşa ceva nu să puoate! Nu să puoate! Ce să fac io cu toate astea?! Ce să fac?! O să le arunc..., da, o să le arunc! Măcar să-mi fi spus dânainte să ştiu șî io să mă pregătesc cum să cuvine... Da’ nu, nu mi-a spusără nimica! Nimeni nu mi-a spus nimica! M-ați asiguratără că-mi aduceți dă tuoate! Că aveți grădină mare! Că nu duceți lipsă dă nimic! Şî uite, uite, uite ce mi-ați făcutără! Azi ierea ultima zi în care puteam să le pui... vine iarna... ce mai! Io sunt cuonștinciuoasă dă felu mieu, da’ acu’... acu’...?!

Victoriţa se dă de ceasul morții. Aruncă îndrăcită în toate părţile cu ce-i cade la îndemână. Şi are... cam de toate, deşi se tânguie: pătlăgele, mai mari-mai mici; ardei, mai lunguiați- mai borcănați; morcovi portocalii, cu frunze-fără frunze; ţelină-cât-încape; castraveți; păstârnac; pătrunjel; leuștean, ba chiar și conopidă... Cordonul halatului de culoare imprecisă, smuls parcă într-o disperare de cauză de pe cine s-o fi nimerit, s-a desfăcut. Alunecă pe gresia multicoloră. Reminiscenţa unor sâni atârnă sub masca ineficientă a unei cămăşi de noapte cu o croială cel puțin suspectă. Sau, poate, așa cade pânza pe ea, mai ştii?! Victoriţa taie şi spânzură. Desculţă şi nepieptănată. Cu proteza dentară uitată cine ştie pe unde. O limbă mai mult albă se iveşte generos în cavernele superioare. Victoriţa sâsâie. Ochii i se fac de şerpoaică. Şi,... de-ar muşca..., cine ştie cât de veninoasă ar fi?! Mai bine fugi! Fugi din calea ei!
– Dar bine, eu... – nu fugise Sonia.
– Lasă, lasă... Nu vreau să auz! Nu vreau! Dăgeaba, dăgeaba dacă nu mi-ați adusără – baba se îneacă, dă să moară; tușește, împinge de 2 ori ochiul stâng peste cap, se ține teatral cu o mână de un colț de ceva; respiră șuierat – ... îîîhîîî, îhîîî... nu mi-ați adusără...
– Ce nu am adus? – sare mai mult intrigată decât curioasă cealaltă.
– HREAN-HREAN-HREAN! – șuieră la cub băboiul. Ce grădinari ie ăiea care pune murături fără hrean?
– .... nu știu,... o fi uitat Mama! – răspunde cât se poate de firesc Sonia. (Tot ea, conciliantă) Dar... pot... pot să aduc săptămâna vii...
– Nicio săptămână viitoare! Io ACU am nevoie, ACU-ACU, înțelegi?! (Monologând) Auzi: (se schimonosește disprețuitor, într-o falsă imitație) o fi uitat Mama, o fi uitat Mama...

Baba are nevoie de o întreagă scenă, de un întreg act, de o piesă doar pentru ea însăşi, exclusiv cu ea: protagonist și personaj secundar..., personaj secundar și protagonist... Sonia se dă într-o parte. Brusc, cealaltă își recapătă forțele. Șchioapătă. Lovește puternic în masă. Oftează zgomotos. Clatină pereții. Privirea tulbure i se oprește asupra chiuvetei. Sonia știe: baba e obsedată de picăturile de apă infime ce se așază pe margine. Și nimeni, nimeni nu se obosește să le șteargă vreodată în afară de ea, de parcă ea singură ar locui în casa aia! Baba smulge o lavetă. Începe să frece-să frece. Picături imaginare. Dar care se tot adună! De unde tot vin?! Uite, în curând se face inundație! Văleuu! Și-apoi... iar s-a slăbit robinetul! Le-a spus, le-a spus de atâtea ori cum se execută mișcare aia fină, pe care, într-adevăr, numai un om inteligent, cu simț practic, cu școala vieții, o poate face ca la carte, și, totuși, și totuși, ierea și iele fete cu facultăți! Îndrăcită, închide și deschide, închide și deschide... deschide... robinetul până când garnitura cedează. Curge apă, curge... Șuvoaie! Baba își pune mâinile-n cap. Perpendicular pe umbra coborâtă nitam-nisam din tavanul de cretă albă. Își blestemă zilele. Calcă în picioare: pătlăgele, ardei..., generozități, consternări... Aleargă la telefon. Nu găsește! Nu găsește numărul! Nu găsește niciun număr! Instinctual, ajunge la fereastră. Nimeni. Nu cunoaște pe nimeni. Cum să aducă străini în casă? Urlă cât o ține gura de cațaveică:
– Du-te, du-te la vecini! Caută ajutoare! Ne ia apa într-o oră! Aoleuuuuuuuuu................

Văzut din exterior, spectacolul septuagenarei este unul cât de poate de ridicol. Iar dacă, prin reducere la absurd sau doar dintr-un imbold al încumetării (Te încumeți să...? / Da, mă încumet să...), ți-ai propune să scrii despre așa ceva / cineva, atunci ai face-o, desigur, cu propriul risc de a nu părea verosimil [Criticii s-ar arăta neîndurători: „exagerat!”, „nu se leagă!”, „artificial!”, „dați pagina!”]. Eii!! Dar problema asta s-a mai pus [= se va mai pune] şi cu alte ocazii! Căci realitatea este, măcar câteodată, (mult) mai puțin plauzibilă decât ficțiunea însăși, cea dintâi sustrăgându-se acelor legi elementare ale bunului simț, care te fac, într-un fel, părtaș coerenței lăuntrice a omului și a evenimentelor sale. În astfel de situații, „legea” care dictează este anomia, arbitrarul. Și... atunci, ce-i de făcut?! Să nu mai scrii?! Să te limitezi exclusiv la experimentarea live a momentelor / personajelor respective, să-ți asumi eventualele frustrări în fața neputinței tale de a schimba, fie și parțial, lumea? Sau să scrii..., dar s-o faci într-un anume fel, astfel încât să poziționezi inteligent (= inspirat) partea într-un ansamblu care să creeze măcar impresia de verosimil?! Mai exact, să ai răbdarea de a descoperi acele reguli intrinsece ale întregului care permit coexistența relativ pașnică a psihologiilor / evenimentelor coerente-logice-necesare cu cele aflate la antipod, ba, mai mult, cele dintâi furnizând entităţilor fantasmagorice inclusiv dreptul de a se manifesta, de a ființa, în virtutea acelei legi compensatorii menite a asigura echilibrul... Așa că... Victorițaaaaa!!! Te poți manifesta oricum, dragă! Vei beneficia de anumite circumstanțe atenuante, vei primi chiar și un certificat (provizoriu) de trecere pe roșu! Te declar personaj: întregul riscă el însuși să te absolve,... cel puțin deocamdată! Profită! Start! Până la urma-urmei, dragă, tu ai un simţ histrionic remarcabil, că-ți dai sau nu seama de asta! În alte circumstanțe ai fi fost redutabilă pe o scenă adevărată! Să fie, oare, vorba despre o vocaţie ratată?! Frustrări?! Pitici albaştri defulaţi?!

În realitate, Victoriţa este o însemnată. O altă însemnată. Pricopsită de la natură cu un picior strâmb, cu gamba vădit întoarsă spre exterior (semn iconic al evadării din propriul trup, poate doar al tentativei sisifice de a tot pune într-o paranteză), viaţa ei avea să se deruleze necontenit sub imperiul acestui nemilos complex. Nu, nu-i plăcea deloc să recunoască: evident că nu se născuse astfel! De fapt, într-o zi, mai exact, într-o noapte, la pădure, fată mare fiind, alunecase şi piciorul o luase razna. Da-da, își amintește perfect! Cum se poate uita așa ceva?! Se tot împinsese spre exterior, până când rezultase tabloul actual. Ironia sorții, stângul, prea puţin adept al legii simetriei tandemice, deși frate bun cu celălalt, îşi văzuse de treaba lui, ba încă se înverşunase într-o continuă orientare interioară... [o întoarcere nărăvașă spre sine? o paranteză stâlcită?]... Victorița avea să pășească, de acum înainte, simultan în interior și în exterior, cu închideri și deschideri sincrone de paranteze, fiind aleasa purtătoare a unei schizofrenii sui-generis. Or, asta era înnebunitor, nu-i așa? Vrei, nu vrei, scindarea se va petrece, mai devreme sau mai târziu și pe dinăuntru, asta de nu cumva ruptura lăuntrică va fi preexistând celuilalt tip de ruptură! ... și dacă a durut-o?! Nimeni să nu întrebe despre așa ceva! Ar comite nu numai o interogație retorică, ci și / mai ales o impietate! Asemenea suferință te absolvă însă nu doar pe tine, ci întregu-ți neam, de toate păcatele trecute, prezente și viitoare! Își pierduse cunoştinţa. Dar Victorița nu putuse niciodată să pronunțe acest neologism; îl încurca, mai exact, cu... celălalt: conștiință! Așadar, după spusele ei, își pierduse de-a dreptul „conștința”! Și bine a zis cine a zis: Gura păcătosului (cu toate acele „absolviri” de rigoare) adevăr grăiește! Când şi-a revenit, tăticu’ era lângă ea, pe un pat de spital. O dojenea tandru: –Victoriţa-Victoriţa, de ce n-ai fost atentă, tăticule? Data viitoare... [Care... dată viitoare? – se repezise în gând fata tatei]. Maică-sa nu fusese prea afectată de incident. Mereu geloasă pe frumusețea propriei fiice, optase pentru interacţiuni minime. Cel puțin după spusele Victoriței. ...și avea picioare frumoase... frumoase-de-tot. Purta rochii apretate și călcate ca la carte. Când a venit la oraș, nici nu s-a așezat pe scaun în tramvai: a stat dreaptă și mândră ca un grenadir: să nu care cumva să-şi şifoneze mândreţe de rochie! Victoriţa își repetase de atâtea ori povestea încât ajunsese ea însăşi să fie convinsă că acel handicap nu fusese niciodată unul înnăscut. Într-o zi însă, mai puţin inspirată, o luase gura pe dinainte. Nu împlinise încă 2 ani şi copiii o ocoleau. O făceau şchioapă. Gheboasă. Mai-nu-ştiu-cum... Şi ea plângea-plângea. Atunci şi-a făurit un vis, aşa cum îţi pui o dorinţă. Creşti mai apoi o obsesie... Când va fi ea mare, se va face gazdă. Gazdă de chiriași. Să le ia ea banii ălora. Să strângă-să strângă-să strângă-să strângă... Pentru operaţia aia miraculoasă ce avea fără îndoială să-i restituie piciorul furat de cine ştie ce căpcăun pizmătăreţ. Din delicatețe, din discreție, din multe altele, nimeni din cei / cele de față nu comentase în vreun fel. Ulterior, Victorița a fost aproape convinsă că acea „scăpare” trecuse pe lângă urechile interlocutoarelor sale, a căror unică obsesie trebuie să fi fost, de bună seamă, cartea şi iar cartea! Așa că, în mod constant, comitea deraieri de la realitate, rememorând patetic, cu toată convingerea și recuzita de rigoare, o scenă inexistentă, într-o noapte fantomatică, în hăţişul unei păduri înfiorător de ireale...

– Stai... stați... stați! Potoliți-vă odată! Întâi dă toate trebuie oprită apa... dă jos... nu știu iezat dă unde, da’ să oprește! Până să repară... să oprește! Dă ce trebuie să chemăm vecinii?! Să ne știe tot blocu’?! Să ne mai facem șî dă râs?!
Ca prin minune, baba se luminează la față. O binecuvântează pe cealaltă. În gândurile-i telurice. Își vâră șuierul greu sub masca decolorată a chiuvetei. Șuvoiul se face nevăzut. Se ridică amețită, dar fericită. Se așază strâmb; încearcă să judece altfel. Brusc:
– Bambinaaaa, hai..., bem amândouă o ceașcă dă cafea!?
Timpul pare a vrea să se întindă cât e de mare. Numai că Soniei, orice argotism – fie el și de proveniență italienească – îi provoacă o greață care nu trece cu absolut nimic. Poate doar cu părăsirea intempestivă a emițătorului respectiv și a ambientului profanat de acesta. Face eforturi uriașe:
– ... îîîîîîî... mulțumesc, dar eu trebuie să mă grăbesc să ajung la facultate... Am un curs mai dificil și... aș vrea... nu aș vrea să... întârzii!
Cu privirea plecată, lasă în urmă potopul vegetal purtând rana Sufletului Grădinii de Acasă, călcat fără milă în picioare de o victoriță erodată pe dinăuntru. Baba face semn de păsuire suverană. Nu vrea să o supere mai mult. Măcar atât! Știe că, după absolvirea facultăţii, Sonia a renunțat la titularizarea în orașul G[i]. S-a făcut luntre și punte. A trecut (din nou) peste punctul de vedere al Părinților, al Bunicilor... A venit la București să facă masteratul... Victoriței îi vine peste mână / gură / imaginație să pronunțe cuvântul ăsta barbar, dar cunoaște esențialul și ce mai contează altceva? Sonia o să termine masteratul, mai apoi o să se apuce grabnic de doctorat, iar ea – așa-victoriță-cum-este – musai trebuie să o susțină căci – nu-i așa? – fata asta o să-i facă „pă gratis” injecții, un masaj așa măcar o dat’ pe săptămână, mai știi poate și o eventuală intervenție de chirurgie plastică... Cunoaște, de altfel, tot blocul această „realitate”! Așa că musai trebuie să se calmeze, să aibă grijă cum se comportă! Câteodată o apucă însă dubiile: de ce Sonia-asta nu merge să facă practică la spital, la morgă... „pă morți, da, pă morți” că „așa să făcea cânva!” „Aaa... nu mai să face? S-a șchimbatără regulilii? [Sonia ridică din umeri. I-a spus 1 dată, de 2, de 9... cu ce se mănâncă doctoratul, dar parcă vorbea mai rău decât cu pereții... În cele din urmă, s-a dat pe brazdă, și-a însușit percepția băboiului și, acum, chiar și ea câteodată se întreabă când va veni ziua aia cu practică la morgă, când cealaltă cu injecții în zona dorsală, când... cabinetul particular și restul?! Într-un fel, acest tip de complacere în irealitate îi mângâie nostalgiile trecutului nu prea îndepărtat, când atât de mult cochetase cu „visul medical”...]. O aude mereu de limbi străine și alte lucruri ciudate..., sufisuri, dăsinențe, vorbe, ba nu..., verbe,... și câte și mai câte, dar se consolează repede: un doctoraș trebuie musai să cunoască măcar 2–3 limbi străine, dacă nu chiar 5... S-o lase, deci, liniștită! Să-i fie și ei, Victoriţei, cândva mai bine. Își pune conștiincioasă proteza. Molfăie ceva imaginar. Cască şi caută epuizată în cartea de telefoane...

Sonia decide să meargă pe jos până la metrou. Așa își va putea limpezi gândurile și participarea la ore nu va fi doar o utopie... Măcar așa speră...

*

În sufrageria-sanctuar, unde baba le permite să intre doar la zile mari, tumora cerebrală a soțului (clandestin?!), mort în urmă cu mulți ani, face ravagii. Victorița intră adesea în stare de prostrație holbându-se la unicul tablou cu ei doi. Bărbatul din imagine are o privire tulbure pironită. [Sonia încercase de multe ori să descopere „gaura din cap” despre care îi tot vorbise băboiul, dar...]. Victorița pare încă limpede în poză sau este, acolo, atunci, într-un moment privilegiat, mai puțin agitat. Ulterior, după moartea lui, avea să ajungă și la... Balamuc... A văzut acolo cum sar oamenii (îndrăciți?) într-un picior, cum behăie, sparg geamuri, lovesc asistente, fac salată de vorbe... De frică s-a făcut instantaneu bine și a plecat, mai exact i-au dat drumul acasă. Dar baba nu-și pierduse niciodată apetitul pentru teorii. Ar fi făcut chiar și o revoluție, după propriile mărturisiri, dacă ar fi avut un program cât de cât elaborat, dar mai ales niște... bani. Tot răzmerița este însă pentru ea, care, la orice oră din zi și din noapte, perorează:
– Nu vă supărați pă mine, da’ chiriașii ie nește mafioți! Propitaru’ să bagă slugă la iei! Da’ ce n-aș da șî io să fiu chiriașă! Să spele șî alcinevaşilea după mine, să plătească angaralilii... Hei! Mâine să știți că scoatem covoru’ dân sufragerie! Nu să mai puoate!... –Dar l-am scos deja... săptămâna trecută! – se pomeneau leşinate în duet a) Sonia și Gina, b) Sonia și Ana... Și, între timp, se defectase liftul. Și cele 2 mafiote trebuiseră să urce pe scări, tocmai la etajul 10, un covor cât o piatră sisifică... Jos, în spațiul caznei propriu-zise, în plină iarnă, la –10 grade, baba se vârâse sub vestonul comandantului de oști. Şi nu se-ndura să mai iasă. Dădea instrucțiuni ferme cu bătătorul de covoare: la stânga!, la dreapta!, mai înspre colț!, cu respirația înjumătățită!, mai ales cu privirea în pământ!, așa cum se cădea unor mucoase în fața veteranei. Și apoi baba asta avea și un simț lingvistico-ontologic remarcabil... Intuia ea așa, de fapt știa aproape precis, mai exact... iezat, că Victorița se cam trage de la... victorie, așa că nu se putea sustrage – ar fi fost o lașitate din partea ei! – ineluctabilului destin glorios. Sonia nu o văzuse niciodată, în cei aproape 2 ani de supliciu cât a rămas în casa ei, nici măcar nu o auzise vreodată că ar fi avut măcar minima intenție de a merge la... biserică. Desigur, de vină era piciorul ei bont! Avea toate scuzele din univers, nu?! Și, totuși, nu era după-amiază în care să nu iasă, pe te miri unde! Venea cu acelaşi repertoriu: medicul de familie îi spusese să facă mișcare. Şi se mișca. În limite mai mult decât proprii.






.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!