agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 506 .



Cinema Dacia
proză [ ]
Blow-up

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [icon ]

2018-03-23  |     | 



Prin anii ”70” la cinematograful ”Dacia” de pe strada Griviței filmele rulau non stop. Cu doi lei cinci zeci, intrai dimineața la ora nouă și ieșeai seara la ora unsprezece. Mă întorc cu gândul în sala de cinematograf, mereu neaerisită, cu mirosul greoi emanat de scaunele alea rabatabile și slinoase. Era pentru a treia oară în ziua aceea când vedeam filmul. Nici atunci, a treia oară, nu am auzit împușcătura, doar am fixat-o pe retină, la fel cum a făcut eroul principal, fotograful, care a surprins fără să vrea cu aparatul lui o crimă, făcând poze la întâmplare, într-un parc. Atunci, în sală, am început să bănuiesc că ceva nu era în regulă cu auzul meu.

Maria intră trântind ușa. Zgomotul ușii trântite seamănă cu o împușcătură. Am închis ochii instantaneu. Am vizualizat ușa închizându-se brusc, dar că în realitate nu am auzit acel zgomot, ci doar mi l-am imaginat și l-am perceput înainte ca el să se producă. S-ar putea să am un defect de fabricație. De regulă zgomotele puternice produc o vibrație a aerului peste pragul pe care îl poate suporta timpanele mele. Cu timpul, prin simțul văzului, am învățat să anticipez și senzațiile tactile sau gustative, nu numai pe cele auditive. Dar poate fi și o presupunere de-a mea. M-am obișnuit, ca atunci când nu vreau să aud ceva, să-mi pot bloca auzul. Cred că undeva în urechea mediană am un soi de pleoape, situate înainte de timpan, care mi se închid când vreun sunet mă poate agresa. De multe ori Maria mi-a spus; ”te faci că n-auzi?”. Nu, nu mă fac, chiar nu aud.
Vizualizez zgomotele înainte de a se produce și prin nervul optic se distribuie un feedback către pleoapele din canalul meu auditiv, care se închid protejându-mă. Nu numai zgomotele puternice îmi blochează auzul, dar și vorbele spuse pe un anumit ton, vorbele rostite sau spuse pe un ton agresiv, vorbele rele, urletele furibunde, sau vorbele inutile.Tot așa și în cazul ușii trântite de prietena mea.

Purtam în minte de ani de zile o scenă din filmul ”Blow-up”, al lui Michelangelo Antonioni, ca pe o neîmplinire, care răbufnea uneori, în cele mai nepotrivite momente, la fel cum era și momentul de acum, când Maria a intrat brusc pe ușă.
A mai fost un motiv pentru care am stat să văd filmul de trei ori. Am stat, pentru că nu înțelegeam de ce râdea lumea, când eroul principal îi dădea o palmă peste fund unei fete. Mie nu mi se părea nimic de râs. Am stat mai degrabă să revăd scena de dinaintea palmei peste fund, deoarece aveam senzația că s-a petrecut ceva important cu puțin înainte de aceasta, iar eu, ori nu am fost atent, ori nu am fost capabil să înțeleg. La a treia vizionare am râs și eu. Rememorez scena la care lumea din sală râdea. Și cel din dreapta și cel din stânga mea râdeau cu gura până la urechi. Fără convingere am început să râd și eu. La început mai timid apoi din ce în ce mai tare. Râdeam cât mă țineau puterile fără să mă mai opresc. Tot nu înțelegeam, dar râdeam împreună cu sala. Eram în rândul lumii și râdeam împreună cu ea. Fiind ultima reprezentație oamenii plecau și eu continuam să râd. Un tip mă bate pe umăr; ”Gata frate! S-a terminat, nu mai râde ca prostul”.

Revăd scena de final. Un teren de tenis. Situația este ușor tensionată. Asistența, alcătuită din tineri cam de aceeași vârstă, urmărește jocul imaginar din spatele unui gard de sârmă. O minge de tenis, imaginară, cade în afara terenului în care doi tenismeni mimează jocul și aterizează la picioarele eroului principal, fotograful. Mingea este la picioarele lui, aflat acolo din întâmplare și asistența așteaptă ca să se aplece și să arunce mingea înapoi în teren. Este nedumerit, dar înțelege totuși situația când simte că toată lumea este cu ochii pe el așteptând să facă gestul de a returna mingea. În sfârșit, se apleacă, ia de jos mingea imaginară și cu un gest la fel de imaginar o aruncă în teren. Lucrurile revin la normal. Jocul imaginar continuă. Eroul principal acceptă conștient, la presiunea privirilor, să intre în jocul unei lumi bolnave, străine, pentru a nu fi exclus din turmă, pentru a nu fi răpus de copitele ei.

Am vizualizat zgomotul ușii și în continuare mișcarea buzelor Mariei. Sincer nu am auzit nimic din ce presupun că spunea. De aceea, fără să-i înțeleg sensul cuvintelor, am început eu să-i vorbesc.
- Nu poți să taci puțin? Nu mă pot concentra! Înțelege-mă! Intri, mă vezi că sunt atent la ce lucrez și începi să vorbești
despre visul ăla al tău cu bicicleta, ca și cum m-ar interesa mai mult decât ceea ce încerc să fac eu aici. Simt că am depășit nivelul unui simplu reproș.Mă conectez cu uzul la realitate și continui să vorbesc, încercând să dreg busuiocul.
- Vreau să-mi amintesc de ce râdea lumea în sală la acea scenă din film și tocmai atunci intri tu și-mi spulberi toate gândurile.
- Ce film?
- Acum, dacă încep să-ți spun și ce film, chiar că am să pierd firul gândurilor.
- E atât de important ce faci tu? Mai important decât mine?
- Nu. Dar de ce pui problema așa? Știi că te iubesc.
- Mă iubești? Iubirea ta e atât de anemică... Cum poți spune asta?
- Te rog! Să nu începem iar!
- Ba da. Orice prilej de a lămurii situația noastră este bun. De ce să nu o facem acum?
- De acord. Și cum vrei să procedăm?
- Nu știu, tu ești cel cu ideile.
- Întotdeauna lași pe mine ce este mai greu.
- Ba nu! Tu lași pe mine ce este mai greu! Eu duc greul casei! Eu cu serviciul, eu cu banii, eu cu gospodăria, iar tu, tu, trăiești cu amintirile tale, în lumea ta. M-am săturat! Vreau să ne despărțim.
Nu o mai aud. Simt că pleoapele urechilor mi se închid și-i văd doar buzele mișcându-se. Nu știu ce spune. În gând îi răspund:
- Dacă vrei tu. Bine că nu avem copii.
Se oprește din gestica cu care își însoțește vorbele. Buzele i se mișcă și mi se pare că spune; ”lașule”. Îmi reprim un gest de revoltă. Iese trântind ușa cu același zgomot de împușcătură ca și atunci când a intrat. De data aceasta am auzit-o. Mă prefac că am înțeles. Ea se mulțumește cu atât. Știu că nu o să plece nicăieri.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!