agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 574 .



Meteoritul
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [icon ]

2018-02-04  |     | 



Cu mașina, ieșim destul de rar în oraș. Poate de trei, patru ori pe lună; la bancomat, când e ziua de pensie, la cumpărături, la CEC pentru plata creditului. Mai rar la câte o înmormântare.
Hyundai-ul meu a împlinit anul acesta 15 ani și 200.000 km. de când l-am cumpărat. Deși a fost ținut în garaj, vopseaua și-a pierdut strălucirea iar motorul dă semne de oboseală. De câte ori ieșim, nevastă-mea, are obiceiul să numere Porsche-urile. ”Uite încă unul”. E distracția ei, ce să-i fac? I-am adaptat și un cântecel. Ți-a ieșit ”porșul” în drum, ai să ai noroc de-acum, griji, nevoi, necaz, durere, se vor duce ca un fum. Apoi o consolez, ”Lasă mamă, că am să-mi public poeziile și am să-ți cumpăr unul. Ție un Porsche, mie un yacht și dacă ne mai rămân bani, ne tragem gaze, că m-am săturat să tot car lemne la sobă”
E greu cu lemnele astea. Aprovizionarea e o problemă pentru că nu le găsești când vrei. Costul tonei de lemne crește de la an la an. Apoi urmează; transportul acasă, tăiatul, spartul, eventual uscatul la soare, depozitarea și când le vine timpul, căratul în casă. Căldura de lemne la sobă este foarte plăcută iarna, nu zic nu, dar uneori mai ai probleme cu soba pentru că trebuie curățată o dată pe an. Ce să mai zic!?...Eu, am vrut să protejez natura, să nu consum combustibilii, fosili neregenerabili, dar natura nu vrea să mă protejeze pe mine. Durerile de spate sunt din ce în ce mai mari, piciorul drept îmi amorțește, la ochelari am și mai multe dioptri, junghiul din spate nu mă lasă și cam asta este...bătrânețea.
Stând la televizor și urmărind-o pe Simona Halep, la Australian Open, observ cu coada ochiului o mișcare a nevesti-mii.
- Ce faci acolo?
- Mă scarpin în palmă.
- Stânga?
- Da. Stânga.
- Ai bani de luat de undeva?
- De unde? N-am de la cine.
- Poate mai faci vreun împrumut, ceva...
- Am deja două. Nu-mi mai dă nimeni.
- Atunci, poate-ți cade ceva din cer!

În aceeași clipă un zgomot înspăimântător, o bubuitură, ca la explozia unei bombe, care ne-a asurzit a venit de undeva de afară. Ies în curte și drept în mijlocul fosei vidanjabile, văd o spărtură, o gaură mare în placa de beton de deasupra și mizeria dinăuntru, împrăștiată peste tot. Vecinii au dat buzna, din cauza zgomotului, să vadă ce se întâmplă dar mirosul specific îi ține la distanță. Părerile au fost împărțite. Unii au spus că a fost o acumulare de gaze. Alții, că a picat un meteorit din cer. Explicația cea mai credibilă a dat-o înțeleptul satului, un inginer militar, care a fost în Afganistan, unde a auzit multe explozii și bubuituri din acestea. El susține că este ”efectul Torus”, produs de spirala ADN-ului uman din fosă, când atinge energia de tip warp prezentă în cele șapte chakre, pentru a deschide un portal nou către un univers paralel.
Pe mine nu m-a convins. Mai aveam unele nelămuriri. Cert este că nu am mai putut folosi toaleta și a trebuit să mergem în fundul curții la privată.
Am chemat a doua zi niște băieți, buni la toate, de prin sat și un excavator, care au dezafectat vechea fosă, in ideea de a o reface pe același amplasament. Asistam de pe margini cum excavatorul degaja resturile de beton și văd ceva lucind în grămada de moloz. Nu mă observă nimeni când scot de acolo, un fel de bulgăre de cărbune negru, cam de mărimea și forma unui ceas de masă, din acela cu sonerie. Îl iau în mână, dar nu simt că ar avea vreo greutate. Așa, la prima vedere, ar cam trebui să cântărească cel puțin un kilogram, dar este ușor ca un fulg. Îl duc în casă și-l spăl în chiuvetă. Apoi îl pun să se usuce într-o nișă a sobei de teracotă din sufragerie. Nevastă-mea îmi spune că ar fi bine să-l păstrăm, dar să nu spunem nimic nimănui, nici măcar copiilor noștri. Sunt de acord, mai ales că știu ce ar urma, dacă s-ar dovedi a fi un meteorit; poliție, ziariști, televiziuni, reportaje, interviuri, oferte, celebritate. Mai bine nu.-Pune-l și tu undeva- îi spun nevestei și aproape că am și uitat de cristalul negru pentru că aveam de urmărit construirea noii fose. Peste o săptămână începe vacanța de vară și vreau ca atunci când vine nepoata noastră la noi să-și petreacă vacanța, să fie totul în ordine.

Sunt cunoscute apucăturile copiilor. Primul lucru pe care îl face nepoțica mea, când vine în vacanță, este să caute aiurea, prin sertare și dulapuri. De ce face asta? Nu știu, dar îmi amintesc că și eu făceam la fel când veneam în vacanțe la bunicii mei. Mie nu-mi place să-mi cotrobăie cineva printre lucruri, dar nu pot rezista rugăminților soției; - Las-o dragă, las-o, e copil, se joacă. Se plictisește și apoi știi, că stă mai mult pe la vecini, la prietena ei-.
Așa a și fost, din prima zi de vacanță. După ce a căutat prin sertare, a plecat la Marisa cea mai bună prietenă.
Seara, când m-a trimis nevasta să o aduc acasă, bunica Marisăi m-a apostrofat, că de ce dăm bijuterii pe mâna copilului. Am rămas surprins când am văzut un lănțișor de aur, cu un mic trifoi cu patru foi, tot de aur, la gâtul nepoate-mi. La fel de surprinsă a fost și nevastă-mea. Începem interogatoriul. Nepoata mărturisește că l-a găsit în sertarul de jos, de la scrinul alb. Mă uit spre soție și o văd cum se duce direct la scrin, deschide sertarul și scoate o cutie de lemn de trandafir, în care își ține ea nimicurile alea femeiești; broșe, câteva perechi de cercei, inele, brățări ieftine și alte tinichele, primite cadou cine știe când, de la persoane cărora le place lucrul manual, într-un cuvânt, gablonțuri. Soției mele, nu-i plac zorzoanele acestea ca altor femei, dar când le primește, nu le poate refuza și prin urmare le pune în cutia aceea. Am o iluminare. Mă uit și eu în cutie și văd cristalul negru, pus tot acolo de către soție. Recuperăm lănțișorul de aur de la gâtul nepoatei și îi dăm voie să mai stea încă o oră la tableta. În cutia de lemn de trandafir, toate acele mărunțișuri ieftine din metale ordinare, unele, cel mult din argint, s-au transformat în aur.
- Tu, vezi ce văd și eu? Înțelegi?
- Da. Înțeleg.
- Ce ne facem?
- Nu știu. Trebuie verificat.
- Cred că de la cristalul negru!
- Sigur de la el.
Iau cristalul în mână și încep să ma uit mai atent. Este la fel de ușor sau poate un piculeț mai greu.
- Ce-ar fi să-l cântărim.?
Măsurat pe cântarul electronic din bucătărie, are fix 0.01 grame. O nimica toată. Încerc să înțeleg cum funcționează. Pun cristalul negru în altă cutie, de carton, la un loc cu ce am găsit de metal prin buzunare, pentru că am mereu, ori un cui, ori o piuliță sau un șurub (mi se mai spune și domnul-Șurubel). Ascund cutia la mine în garaj, ca să nu mai dea cineva peste ea și toată noaptea, din oră în oră, o deschideam ca să văd dacă s-a întâmplat ceva, vreo transformare. Nu am ieșit din garaj decât după 24 de ore, mort de somn, dar fericit că țin în palmă, un cui, o piuliță și un șurub, toate de aur. I le arăt nevestei. Suntem foarte îngrijorați. Trebuie să luăm o hotărâre. Ori îl păstrăm pentru noi ori îl predăm undeva, la vreun muzeu. Nu știm ce să facem. Lăsăm să mai treacă o noapte, poate sfetnicul cel bun o să ni se înfățișeze în vis.
Chiar așa a și fost. Vocea din vis mi-a spus. ”Este al vostru, pentru gaze. Nu am cum să vă ajut altfel”
Am amanetat tinichelele din caseta de lemn de trandafir, care s-au transformat în bijuteri din aur și cu banii obținuți am reușit să tragem gazele la poartă, să cumpărăm centrala termică și caloriferele necesare și să plătim o firmă, pentru montarea acestora. Ce să mai spun, că a costat o groază de bani și fără ajutorul cristalului nu am fi reușit niciodată.

Iarna care a urmat, am dus-o boierește. Am dat uitării acea voce din vis. Cu banii de pensie cumpăram bijuterii ieftine pe care le transformam în aur și apoi le amanetam. Cu banii obținuți astfel, prima dată, ne-am construit un gard înalt de cărămidă pe toate cele patru laturi ale curții noastre, încât am transformat casa într-o fortăreață. Apoi am cumpărat, ce credeți, un Porsche. Cel mai tare din parcare. Apoi mi-am făcut și gustul meu, acela cu Yachtul. Îmi este frică de apă, nu știu să înot, dar l-am cumpărat doar ca să-l văd acolo, în portul nautic de la Constanța.
Din când în când mai cântăream cristalul negru și am observat că pe măsură ce îl întrebuințam se făcea tot mai greu. Acum cântărea cam 50 de kg. cam cât era valoarea în aur, a bunurilor cumpărate în ultima vreme.
Am observat că pe măsură ce transformă în aur, tot ce este din fier, cupru, sau plumb, cristalul se îngreunează, deși nu își modifică dimensiunile sau aspectul. Am golit curtea de fiare vechi, ba am mai cumpărat și de pe la țiganii care trec de obicei pe strada noastră și-l colectează.
După cum bănuiți am început să achiziționăm și lucruri mai deosebite. Am cumpărat, cam tot ce poate fi cumpărat; diamante, ouă Faberge, tablouri celebre, un Lamborghini și încă două mai tâziu, că erau ieftine și multe alte nimicuri scumpe.

La sugestia nevesti-mii, am descoperit că este mai bine să investești, așa că am cumpărat cam tot ce era scos la privatizare; o fabrică de rulmenți, una de ciment, un combinat de producere a îngrășămintelor, aproape pe nimic și câte și mai câte.
Acum, cristalul, nu mai putea fi ridicat în brațe pentru că are peste 100 de kg. E atât de greu și mă gândesc să-l vând cuiva, dar ce să fac cu banii celui care l-ar cumpăra devreme ce eu am tot ce-mi trece prin minte în momentul de față.

Pe de altă parte treaba asta, cu cristalul începe să devină obositoare, ba chiar plicticoasă, așa că, anagajez un administrator. Pe domnul Arziel, cetățean austriac, care are o firmă de pompe funebre, cu sediul în Austria, cu acționariat din Israel. Acesta face ca afacerea cu cristalul, să prospere și mai mult, intrând în tot felul de combinații cu firme din străinătate care vin cu capital și cumpără împreună, dar și în numele meu, la un preț de nimic, drepturile de folosință, a tot ce are țara mai valoros: rezervele de țiței, de gaze, minereuri de uraniu, care au mai rămas în urma rușilor și pădurile, toate pădurile. Au ras, 80 de cm. de pământ arabil, de pe milioane de hectare, l-au urcat în trenuri și vapoare și l-au dus undeva prin deșert.

Cristalul nu mai poate fi manevrat nici cu cele mai mari macarale. Are o greutate enormă deși fizic, el a rămas la dimensiunile inițiale. Dacă aveam ceva de transformat în aur trebuia să aduc obiectul în raza de acțiune a cristalului. Nu mai aveam nimic din fier. Minele erau închise, fierul vechi l-am vândut pe nimic la indieni. Am început să importăm rable din occident ca să le transformăm în aur la sugestia firmei din Israel.
Sunt stăpân pe toată România. Am modificat și constituția în sensul acesta. Cedez dreptul de folosință a României pentru 49 de ani. Primesc 1%, din cifra de afaceri, sau din profit, habar n-am și nici nu mă interesează. Unii ar spune că e prea puțin, dar nu-mi pasă. Am tot ce-și poate dori un om pe lumea aceasta. Inclusiv o insulă personală cu eliport.
Au trecut 10 ani. Dorul de Valea Prahovei, de Moldova cu mănăstirile ei, de Transfăgărășan sau de Transalpina, mă copleșește, așa că mă hotărăsc să vin pe meleagurile natale.
Acum am șofer personal, care conduce un Rolls-Royce, făcut pe comandă, care este evident al meu. Pornim într-un tur prin țară, așa cum făceam cândva, cu bătrânul și dragul meu Hyundai, producție 2005.
Nici nu am ieșit bine din București că a trebuit să chem elicopterul, deoarece Rollsului, i s-a sfărâmat caseta de direcție și suspensia, în prima groapă de pe recenta autostradă spre Brașov.
Avantajul este că din elicopter poți vedea până în zarea albastră. Da, dar nu în țara noastră. Zarea era albastră datorită pădurilor care umpleau atmosfera cu vaporii de apă, dar acum acestea au dispărut. Zarea este roșiatică din cauza nisipului și reliefului deșertic.

Iau legătura cu miliardarul acela, Richard Branson, care vrea să construiască o stație interplanetară pentru cei bogați, unde aceștia se pot retrage în caz de război sau de dezastru ecologic global. Sunt pe lista investitorilor, singurul din Europa de Est, alături de câțiva arabi, câțiva ruși și mai mult chinezi. Din America, doar unul, Donald Trump. Stația este gata și poate asigura viața în cele mai bune condiții timp de 100 de ani. Suficient zic unii, dar la sugestia mea se montează și un aparat în formă de ou, din aur evident, pentru prelungirea vieții, până la 1000 de ani.

Suntem deja de câțiva ani în cosmos. Aurul nu mai are nicio valoare, pentru că tot ce a fost metal pe planetă, acum este din aur și din aur nu se poate face mai nimic, el neavând decât o valoare de simbol pe vremuri, dar acum inflația își spune cuvântul.
Pământul văzut de sus are o înfățișare cunoscută. Seamănă cu Marte sau Venus, despre care se spunea că au fost cândva locuite. Am pierdut controlul asupra meteoritului care devenise tot mai greu, încât a străpuns planeta și a ieșit pe partea cealaltă. Din cunoștințele noastre, urma să se producă o gaură neagră în care urmau să se topească, planetele și în cele din urmă, soarele.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!