agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1866 .



O moarte politicoasă
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [regius1000 ]

2016-07-25  |     | 







O moarte politicoasă


Bătrânul profesor pensionar se apropia încet de banca lui. „Banca lui“ – vorba vine „banca lui“, pentru că la ora asta a dimineții aproape toate băncile din parc erau libere, așa că oricare dintre ele ar fi putut fi a lui. Chiar dacă într-o dimineață și-a găsit banca ocupată, nu a făcut o criză din asta, ci s-a așezat pe alta din apropiere pentru lectura de dimineață a ziarelor. Dar banca lui preferată avea totuși un avantaj față de celelalte: era așezată cam la jumătatea aleii principale, cea care străbătea parcul dintr-un capăt în altul, așa că de obicei trecătorii ocazionali se așezau spre odihnă către marginea șirului de bănci, făcând ca banca lui să fie oarecum înconjurată de un con binecuvântat de liniște și de singurătate. Pe de altă parte, soarele era ascuns dimineața de umbra deasă a teiului din spatele băncii, așa că putea citi liniștit, învăluit într-o plăcută penumbră. Ba mai mult, odată, când l-a prins în parc o ploaie scurtă de vară, a observat că teiul era o umbrelă perfectă și nici o picătură de apă nu a căzut pe ziare.
De când ieșise la pensie, aproape în fiecare dimineață, când vremea îi permitea, cumpăra ziarele de la chioșcul de presă de la intrarea în parc, apoi se așeza pe aceeași bancă și parcurgea în liniște știrile, editorialele și câteodată rubrica de decese. Uneori întâlnea la rubrica cu multe chenare negre numele vreunuia dintre foștii colegi de liceu și toată ziua se simțea urmărit de imaginea lui. A trecut destul de multă vreme până să își dea seama că nu mai întâlnise de mult timp niciunul dintre foștii lui colegi la rubrica cu decese. „Poate cei care au mai rămas o duc cu toții bine“, își șopti el când, într-o zi puțin mai mohorâtă decât altele, avu brusc o revelație. Nu făcea colecție din ziarele pe care le cumpăra, de obicei le arunca în coșul de gunoi din capătul aleii, dar avea memoria încă bună, așa că îi reluă în minte în ordine alfabetică pe toți foștii lui colegi, de parcă ar fi răsfoit un catalog imaginar. „Nu se poate“, șopti el iar, „din toată clasa numai eu am mai rămas în viață!“ Revăzu iar în minte toate numele și aproape fotografic își aminti anunțul din ziar, chiar dacă fără amănuntele care de obicei însoțeau un astfel de anunț și fără data precisă. Avea optzeci și opt de ani când conștientiză acest adevăr și de atunci, cu fiecare nouă aniversare, se simțea tot mai izolat și mai puțin pregătit pentru schimbările fulgerătoare din jurul lui. Deși pe lângă el trecea zilnic o mulțime de oameni, i se părea că a rămas singur pe lume.

*

În fiecare zi, în jurul orei zece, pe lângă el trecea o mașină de gunoi în miniatură, parcă anume făcută atât de mică, încât să încapă ușor pe aleile parcului. Într-una dintre zile muncitorii care o însoțeau s-au oprit să ia masa chiar pe banca de lângă el și profesorul, care încă își păstra curiozitatea intactă, se apropie de ei și de mașinăria lor. Vădit mândri de ea, i-au prezentat-o cu atâtea laude, de parcă ar fi construit-o chiar ei.
— Și asta nu ar fi nimic, că este atât de mică și de frumoasă, râse unul dintre ei. Dar uitați-vă, aici în capăt are un malaxor cu lame făcute din oțel suedez. Tot gunoiul din parc îl mărunțește atât de fin, încât douăzeci și opt de coșuri de gunoi de pe toată aleea principală încap în numai doi saci. Oțel suedez, ce mai! spuse el.
Și, ca să-i demonstreze eficiența, luă o scândură de lemn cine știe cum rătăcită printre gunoaie și-i dădu drumul în pâlnia malaxorului. În numai câteva clipe, din ea mai rămăsese numai un pumn de rumeguș.
Era chiar ora când de obicei echipa de curățenie își făcea apariția în capătul parcului și întoarse din obișnuință capul să se uite spre capătul parcului, dar o adiere de vânt mai rece îl atinse, făcându-l să uite de mica mașinărie. Un fior scurt îl străbătu, făcându-l să privească oarecum precaut în stânga și dreapta, ca și cum s-ar fi așteptat să se apropie de el furișându-se printre tufișuri, cine știe ce jivină periculoasă. Undeva în depărtare, spre marginea parcului ascuns de tufele de trandafiri, un om își ascuțea coasa, pregătindu-se să taie iarba din locurile greu abordabile cu mașinile obișnuite de tuns iarbă. Privi oarecum îngrijorat spre locul unde sunetul părea că se amplifică și avu un zâmbet obosit când își dădu seama că se apropie doar o biată bătrânică, poate cam de aceeași vârstă ca și el, cel puțin ținând seama de mersul poticnit și greoi. Mergea încovoiată de vârstă, cărând o sacoșă care părea prea grea pentru puterile ei, iar în cealaltă mână avea un baston mai înalt ca ea și care părea nu numai complet inutil, ci și greu de folosit. Se pare că puterile ei se terminaseră chiar lângă banca lui, pentru că se opri și, privindu-l cu ochi albaștri și neașteptat de tineri, întrebă cu o voce pierită:
— Permiteți, bunule domn, să iau și eu loc? Am o mulțime de ani în spate și uneori zău că îi simt.
Profesorul Adamescu ar fi vrut să îi răspundă că o înțelegea perfect pentru că uneori se simțea și el exact la fel, dar, cum nu voia să se întindă la vorbă, preferă să îi arate cu mâna locul de lângă el și își continuă lectura. I se părea că exprimarea bătrânei avea ceva din politețea desuetă a altor veacuri. Un timp nu mai spuse niciunul dintre ei nimic, apoi femeia, cu mișcări încete, scoase dintr-o sacoșă ponosită un album și începu să îl răsfoiască.
După o vreme, văzându-l că a terminat de citit ziarele și că le pune deoparte, se dădu mai aproape și îi arătă albumul.
— Nu ați fi atât de amabil să ne uităm la câteva fotografii împreună? Uneori
mă simt atât de singură…
— Cu plăcere, spuse profesorul, oftând ușor exasperat, și își plecă privirea asupra
primei fotografii din album.
Era, după câte se părea, un simplu album de familie, care începea cu obișnuita fotografie de la botez. Pe măsură ce bătrâna întorcea paginile, au urmat alte și alte fotografii, marcând astfel scurgerea anilor în fotografii din ce în ce mai clare. Singurul lucru curios a fost faptul că în album era arătată evoluția unui tânăr de când s-a născut și pe măsura trecerii prin viață și marcând momentele deosebite. S-ar fi așteptat ca albumul să fie despre viața bătrânei doamne de alături, dar se pare că nu era așa. Privea aproape fără să observe la filele întoarse una câte una de femeie. La un moment dat avu un sentiment acut de déjà vu, dar nu putu cu nici un preț să își imagineze despre ce anume este vorba. „În fond, albumele astea de familie sunt toate o apă și un pământ“, își spuse el și chiar atunci își dădu seama că privește la o fotografie cu un grup de soldați aflați undeva într-o permisie, într-un oraș de munte. Grupul îi părea teribil de cunoscut și, când femeia vru să întoarcă pagina, puse mâna pe filă și o opri. Își potrivi mai bine ochelarii și se aplecă să vadă de aproape fotografia. Fără nici o îndoială, cel din centrul fotografiei era el: tocmai își lăsase mustață, învingând după o luptă de săptămâni întregi o întreagă birocrație militară și împotrivirea personală a comandantului de companie. Era prima dată când ieșea în permisie cu mustața și era pregătit să rupă inima tuturor fetelor întâlnite, dar mai întâi a fost nevoie să le dea câte o bere tuturor camarazilor și să se fotografieze cu ei în grup. Și totuși, el nu își mai amintea să fi păstrat fotografia asta. Oare cine era bătrâna doamnă și de unde avea fotografia? De unde avea toate fotografiile lui de fapt, pentru că, văzându-l că nu mai spune nimic, paginile au fost date încet una după alta și acolo, în paginile albumului, și-a văzut rând pe rând cele mai importante momente din viață.
— De unde aveți toate fotografiile mele în albumul acesta? întrebă el cu o voce stinsă.
— Nu știu dacă asta este întrebarea care trebuie pusă, dragă domnule profesor, spuse femeia de lângă el cu o voce parcă brusc întinerită și când se întoarse să o privească chiar și ridurile îi dispăruseră, iar în ochi îi zări sclipiri jucăușe.
Nu voia să participe la jocul în care încerca să îl atragă această femeie, dar, dacă voia să afle adevărul, atunci, fără îndoială că trebuia să întrebe.
— Și ce întrebare ar trebui să pun, atunci, mă rog?
Femeia îl privi dintr-o parte și răspunse în timp ce mai întoarse o foaie:
— Păi, ar fi trebuit să întrebați de ce am aceste fotografii și nu de unde le am.
— Bine, acceptă el concesiv. De ce aveți aceste fotografii? întrebă el și ridică din
umeri.
Femeia arătă cu mâna la poza care urma și-i spuse:
— Poate că o să vă lămuriți singur dacă priviți la următoarea fotografie.
Profesorul plecă ochii și rămase înmărmurit: în album, clară și în culori vii,
următoarea poză îi arăta pe el și pe bătrâna de lângă el cum priveau în album aplecați unul spre altul, ca într-o clipă furată eternității.
Rămase tăcut, privind fotografia fără să priceapă. Chiar dacă nu adia deloc vântul, simți iar fiorul acela de dinainte răscolindu-i ființa. Undeva în depărtare se auzi din nou, tare și clar, cum își ascute omul coasa.
Femeia de alături chicoti ca o fetiță.
— Începeți să înțelegeți, domnule profesor, din câte mi se pare…
Nu întoarse privirea spre ea, ci doar privi mai atent fotografia, dar nu își dădu
seama cum ar fi putut să fie făcută, din moment ce nici un om nu trecuse prin fața lor, nici cu aparat foto și nici fără.
— Cum ați făcut această fotografie? întrebă profesorul și își simți dintr-odată gura uscată.
Femeia de lângă el clătină dojenitor din cap.
— Iar o întrebare greșită, domnule profesor. Întrebarea care ar trebui să vă preocupe este nu cum am făcut această fotografie, ci mai degrabă ce anume vom găsi dacă mai întoarcem o pagină din album?
Închise albumul și îl lăsă neglijent între ei, apoi se întoarse cu totul spre el.
— Asta să îmi spuneți: dacă mai dăm o pagină, vom găsi doar o fotografie cu banca asta goală, sau banca și dumneavoastră pe ea citindu-vă ziarele ca de obicei?
Profesorul puse încet mâna pe albumul dintre ei și îl privi lung, încercând să își adune gândurile. Apoi privi la femeia de lângă el, care părea dintr-odată tânără și plină de vigoare. Poate puțin cam palidă, dar, ținând seama de ocupație, lucrul acesta părea perfect scuzabil. Oricum trebui să recunoască faptul că era o moarte extrem de politicoasă. Nu așa își imaginase totul, deși se gândise de multe ori la momentul ăsta.
Avu un zâmbet pierit și întrebă:
— Deci așa se sfârșește totul? Cu o întrebare?
Femeia de lângă el ridică zâmbind din umeri.
— Sau cu un răspuns, ricană ea.
— Și în funcție de răspuns eu mai capăt o amânare de o zi… sau poate un an.
— Hai să ne înțelegem, domnule profesor. Din motive care nu ar trebui să vă
intereseze, dumneavoastră mi-ați devenit simpatic. Vă urmăresc de mulți ani și din acest motiv am hotărât să vă acord un tratament preferențial, pe care în mod sigur nu îl acord altora. De obicei, cei implicați abia dacă au timp să mă vadă și uneori, când nu sunt prea atentă, cei de lângă ei au timp să îmi vadă silueta așa, ca într-o sclipire, împreună cu micul meu colector de suflete.
Arătă spre bastonul supradimensionat de lângă ea și când îl desfăcu văzu că ar putea fi fără îndoială confundat la o privire grăbită cu o coasă.
— Din cauza acestei asemănări mai sunt uneori denumită „Doamna cu coasa“, dar nu îmi place deloc să mi se spună așa.
Rămase o clipă pe gânduri, cu ochii pierduți în depărtare, apoi privi iar spre album și spuse:
— Hai să revenim totuși la ale noastre: gândiți-vă puțin și răspundeți-mi, ce
credeți că vom întâlni la pagina următoare din album?
Luă albumul în brațe și îl mângâie delicat.
— Sunteți printre puținii privilegiați care își pot hotărî soarta răspunzând la o
simplă întrebare.
— Au mai fost și alții care au avut parte de același tratament? întrebă profesorul, curios.
— Au fost, admise parcă în silă femeia de lângă el și își făcu de lucru cu bastonul, care acum semăna mai mult ca oricând cu o coasă.
— Și a fost vreunul care a câștigat acesta întrecere? A dat vreunul răspunsul corect? Bănuiesc că pentru fiecare a fost altă întrebare.
— Așa este… fiecare om cu întrebarea lui. Și, da, au fost vreo trei care chiar au reușit să răspundă. Deși ar fi putut să răspundă corect toți, dar… mi se pare uneori că oamenii sunt prea orgolioși și se lasă adesea conduși mai mult de orgoliu decât de minte.
Puse albumul pe bancă și se întoarse cu totul spre profesor.
— Uitați-vă, știu că nu ar trebui să ne întindem la vorbă, dar am atât de puțin ocazia să stau de vorbă cu cineva… Nu că nu aș vrea, dar ca să pot face asta trebuie ca cei aleși de mine să îndeplinească niște condiții speciale. E cam la fel de rar ca și cum ai câștiga la loterie. Ca să vă ajut, am să vă spun o poveste Zen care mi-a plăcut mult de tot. Și care s-ar putea să vă ajute să dați răspunsul corect. Cică a fost odată un om de știință atât de orgolios, încât i se părea nedrept ca și el să moară la fel ca toți ceilalți muritori. Așa că, atunci când a simțit că îi vine timpul, s-a apucat și a făcut zece clone identice, astfel că atunci când îngerul morții a venit să-i ia sufletul s-a trezit în fața unei mari probleme, pentru că într-adevăr toți cei unsprezece oameni erau perfect identici. Dar îngerul morții avea o mare experiență și până atunci nu mai avusese nici un eșec, așa că se trase câțiva pași în spate și spuse: „Mă declar învins, bunule savant. Uite că nu pot să deosebesc copiile de original, așa că, pentru a nu face o greșeală, va trebui să vă las pe toți în viață.“ Se prefăcu gata să plece, dar din ușă se întoarse și privi iar cu atenție la cei unsprezece oameni, apoi spuse: „Și totuși, cu toată știința dumneavoastră, ați făcut o mare greșeală. Există o deosebire!“ „Nu se poate“, izbucni imediat, orgolios, adevăratul om de știință. „Toți cei zece sunt perfect asemănători cu mine.“ „Așa m-am gândit și eu“, spuse îngerul morții și îl înhăță.
Profesorul rămase pe gânduri, apoi ridică albumul dintre ei. Îl privi lung, ca și cum ar fi putut străbate cu privirea prin foile groase, apoi întrebă:
— Să înțeleg că dacă descopăr răspunsul corect voi fi iertat? De data asta, sau de tot?
— De tot, bineînțeles, spuse îngerul morții. E cadoul meu, deși aș putea spune că este un cadou otrăvit… cel puțin în parte. Dar de asta o să vă dați seama peste câteva sute de ani, dar numai dacă o să câștigați.
— Și nu este vorba de nici un fel de trucuri? întrebă precaut profesorul. Adică nu
este vorba de schimbarea conținutului fotografiei așa, printr-un hocus-pocus?
— Vai, făcu îndurerată femeia, chiar așa mă credeți?
— Nu știu, făcu bănuitor profesorul. Voiam doar să mă asigur.
— Nu, nici vorbă de asemenea trucuri ieftine. Uitați-vă, drept dovadă a bunei
mele credințe, păstrați albumul la dumneavoastră ca să fiți sigur că nu îl mai ating sau îi mai modific ceva.
Profesorul luă în brațe albumul, apoi privi în jur. Spre capătul parcului apăru
mașina de gunoi cu cei doi muncitori. Mergea destul de repede, ca de obicei, oprind însă la fiecare coș de gunoi și turnând atent conținutul în malaxorul cu oțel suedez.
— Poate ar trebui să reveniți la înfățișarea de dinainte… adică la cea de bătrânică modestă. Acum semănați mai degrabă cu Nike, zeița victoriei, și, zău, nu știu dacă veți câștiga și de data asta.
— Cu fiecare nouă înfrângere am învățat câte ceva. Suficient cât să sper că nu voi mai fi învinsă niciodată, spuse îngerul morții, cu orgoliu.
Profesorul zâmbi ușor și spuse:
— Atunci, poate că ar fi bine să pliați coasa ca să semene iar a baston, și dacă nu mă înșel au apărut și niște aripi. Eu nu zic că nu vă stă bine, dar se apropie niște muncitori cu mașina de gunoi și nu ar fi bine să vă zărească așa.
Îngerul morții privi spre gunoieri, care se apropiaseră între timp destul de mult, dar nu se sinchisi:
— Nici o problemă, nu pot fi zărită decât de cei cărora le sunt destinată.
— Interesant, spuse profesorul, dar se vedea că era cu gândul în altă parte.
Ezită câteva minute, ca și cum și-ar fi pregătit o întreagă pledoarie, apoi întrebă:
— De Schrödinger și de experimentul lui mental ați auzit?
— Bineînțeles că am auzit și de Schrödinger, și de pisica lui. A încercat să mă
ducă cu zăhărelul și să-mi explice că eu sunt doar un simplu fenomen natural de natură cuantică și că oamenii în ultimele clipe ale lor încearcă să îmi dea o înfățișare antropoidă tocmai pentru a le face aceste momente mai ușoare.
— Interesant, spuse profesorul. Deci să înțeleg că mă puteți urmări dacă voi spune că acest album este cutia în care Schrödinger voia să își desfășoare experimentul său mintal. Acest album este cutia, eu sunt pisica și atât timp cât nu deschidem aceasta cutie, arătă profesorul spre album, eu nu sunt nici viu, nici mort. Adică sunt viu, dar în situația incertă care va deveni certitudine abia când voi deschide albumul. O situație clasică din fizica cuantică.
— Nu e nimic cuantic aici, domnule profesor. Și știți de ce? Pentru că în acest caz sunt nevoită să devin ba fenomen natural, ba fiola cu otravă din aiuritul acela de experiment. Și eu sunt Îngerul morții, nimic altceva.
Se ridică în picioare și acum se putea vedea în toată splendoarea, cu aripile negre deschise și cu coasa fluturând amenințător. La față era puțin palidă, dar profesorului i se păru acum de-a dreptul frumoasă.
— Știți, făcu profesorul nostalgic, cum sunteți acum furioasă și atât de frumoasă, semănați perfect cu prima mea iubită din liceu. O chema Sorina. Mi-a dat o palmă la un ceai dansant atunci când am încercat să o sărut prima oară.
O clipă Îngerul morții păru derutat, dar își reveni imediat.
— Lăsați lingușelile și spuneți odată ce este în următoarea fotografie. Am început să îmi pierd răbdarea.
Profesorul arătă spre mașina de gunoi și spre ureche, în semn că nu aude. Chiar dacă era suedeză, mașina huruia totuși destul de tare pentru ca el să nu audă foarte bine la numai doi metri de ea.
— Alegeți odată! făcu exasperată femeia-înger.
Profesorul mai făcu un pas și dădu drumul albumului cu fotografii în pâlnia de
malaxare. Un scrâșnet puțin mai mătăsos decât celelalte se auzi și unul dintre muncitori spuse:
— Cu grijă, domnule profesor, să nu pățiți ceva.
— De acum nu prea mai am ce să mai pățesc, spuse el și se întoarse pe bancă.
— Experimentul s-a încheiat din cauză că incinta cu pisica s-a distrus în timpul
manipulării neglijente a personalului, spuse bătrânul profesor, zâmbind. Este vorba totuși, până la urmă, de un simplu experiment cuantic. Poate că ar fi trebuit ca amândoi să avem mai multă grijă.
Moartea se lăsase ușor perplexă pe marginea băncii și privea parcă năucă după
mașina de gunoi, care se depărta uruind tot mai stins pe măsura ce se mărea distanța. Apoi începu să râdă în hohote și fața îi deveni chiar frumoasă, astfel că profesorului i se părea că seamănă mai mult ca oricând cu Sorina la cei șaisprezece ani ai ei. Sau poate că i se părea numai pentru că trecuseră totuși prea multe zeci de ani de atunci.
După un timp, tânăra fată se opri din râs, își strânse aripile, plie coasa și redeveni modesta bătrânică de la început.
— Păi, să plec și eu, atunci, dar țineți minte: nu voi mai veni niciodată, nici chiar dacă o să mă rugați.
— Dacă o fi să mai veniți, aș prefera să veniți în forma când semănați mai mult cu Sorina, șopti el stins în urma ei, dar nu fu sigur că a fost auzit.




.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!