agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1144 .



Florin
proză [ ]
fără nici un regret

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Babette ]

2016-07-08  |     | 



O poveste ireală a fost totul. Frecventam împreună același cerc ezoteric. Vineri la 6 seara. Venea mereu cu ceva interesant și niciodată nu contrazicea fără argumente. Am aflat că este profesor de filosofie și istorie. Uneori își aducea chitara. Chitară rece, chitară clasică, chitară pură. Mă uitam la el cum se transpune de fiecare dată în sunete perfecte . El însuși era perfect. Cu tâmple puțin grizonate, cu ochii verzi și un chip de înger trist. Atât de trist încât îmi venea să merg la el, acolo, pe loc, fără să îmi pese de ceilalți, să îl strâng la piept, să îl mângâi, să nu îi mai dau drumul niciodată din îmbrățișare. Când nu venea la întruniri simțeam un gol de moarte, de parcă rostul meu pe pământ înceta. De la o vreme trăiam doar între două vineri, respiram doar ca să supraviețuiesc până să îl mai văd, să îl mai aud următoarea dată.

“te doresc precum un soldat ce pleacă pe linia întâia a frontului își dorește în clipa despărțirii iubita ” am scris pe un petec de hârtie, fără să semnez . Am privit propriul meu mesaj de parcă altcineva scrisese acolo. Am împăturit biletul cu mâinile altcuiva și am scris pe el Florin. Apoi l-am dat din mână în mână, ca la școală. L-a primit mirat, l-a citit, a rămas cu ochii pe hârtie minute în șir. Era vădit surprins și stânjenit. Mie îmi venea să îmi dau palme, voiam să mor acolo pentru că singură nu mă puteam vindeca de boala ce-i purta numele. Îl iubeam atât de intens încât mi se părea imposibil să nu fie reciproc. Și totuși nu era. Voiam să dau timpul înapoi, să nu fi scris niciodată acel mesaj, să nu îl fi împăturit, să nu fi fost atins de nimeni din grup. Apoi s-a uitat cu un soi de disperare către toți din sală, încercând să ghicească expeditorul. S-a oprit în ochii mei cu o întrebare nespusă : e de la tine? I-am susținut privirea ca o confirmare: da, e de la mine, te iubesc ca o nebună și am vrut să știi. Nimeni nu percepuse că în acea încăpere începuseră să se tragă focuri de armă. Să se moară. Ajunsesem mult prea devreme pe linia întâi.

Afară ningea cu disperare, de parcă iarna își avea sălaș în chiar inima mea. Am luat-o anume singură pe strada aproape pustie la ora aceea. Mă rugam prin toți porii să vină după mine, să mă urmărească, să stăm de vorbă ori să mergem la mine acasă și să ne iubim fără nici o explicație și fără nici un cuvânt și să trăim fericiți până la adânci bătrâneți. Era la câțiva metri în spatele meu, cu o parte din grup. Discutau despre nimic. Vorbea ca de obicei, îi auzeam glasul deslușit, nimic nu lăsa să se întrevadă nici cea mai mică emoție. Am sperat până în clipa când am intrat în casa scărilor că va veni după mine să mă salveze. Am sperat dureros și după ce am intrat în casă că va suna la ușă. Nimic. Mă împușcaseră direct în inimă. Aruncaseră cu grenade. Curgea sânge peste tot. Dâre invizibile de sânge se prelingeau împrejuru-mi prin casă. Călcam pe sânge, dormeam în așternuturi pline de sânge, orice atingeam era o durere. După sărbători am încetat să mai frecventez grupul. Devenise o tortură. Nu mai puteam continua așa . Normalitatea lui de a fi acolo, faptul că vorbea, că mergea, că privea lumea și că viața lui continua fără ca eu să fiu în ea, totul era prea mult. De câte ori privirile ni se intersectau mă simțeam penibil și cu orgoliul ferfeniță. Mă descompuneam încet în tranșee murdare. Era cel mai bine să salvez ce se mai putea salva din viața mea dezertând. Mă rugam în sine să nu-mi mai iasă nicicând în cale, să mă uite, să îl uit, să îmi cicatrizez încet epiderma, așa încât nimic să nu mai amintească de urma gloanțelor, de război. Aș fi vrut ca niciodată să nu-i fi scris acel bilet ridicol. Aș fi vrut ca dragostea mea să moară mai repede, odată cu mine.

În august sunt invitată la o lansare de carte. Poeți, poezii, actori. Florin era și el, cu chitara, invitat de onoare, să țină un recital pentru prietenul lui, poetul. Dacă aș fi știut poate că nu m-aș fi dus. Casa cărții plină la refuz. Îmbrăcasem o bluză de voal roz iar peste umeri îmi atârnasem o eșarfă roșie. Îngerul trist cânta la chitară iar eu nu îmi doream decât să se sfârșească agonia mea mai repede. Și-a rezemat la final chitara de scaun în aplauzele celor din jur. Se dădeau autografe. Unii începuseră să plece. Alții se așezaseră la rând, cu volumele în brațe. El, Florin, s-a așezat la masa mea. -Nu te-am mai văzut vinerea. -Nu.-Tu ce mai faci? Am dat din umeri. Mă amăgisem luni în șir că totul a fost un vis, că Florin nici nu există în realitate. Și uite-l că exista , că stătea chiar lângă mine, că îmi vorbea.-Nu ai vrea să ne întâlnim la o cafea? Mâine, tot la masa asta? La aceeași oră? L-am privit năucă, mută. S-a ridicat și s-a topit în cercul lui de prieteni.

A doua zi fix la 7 am ieșit din casă. Genunchii îmi tremurau. Voiam să mă întorc din drum. Soldatul din mine își pierduse curajul. Aș fi vrut să îl las acolo, în cafenea, să mă aștepte ore în șir. Să se roage ca să apar. Să nu apar niciodată. Să îi plătesc pentru sfâșierea din iarnă și pentru frigul ce m-a învăluit prin absența lui voită. Aveam o sută de motive să nu mă duc și un singur motiv ca să o fac : încă îl iubeam.

Era acolo, cuminte, s-a ridicat în picioare și mi-așezat scaunul.-Ești bine? ce bem? – Nu prea beau. Nu știu, un Martini? -Ți-e foame? Mâncăm ceva? -Ce au aici?-Nu mare lucru, dar ni se poate aduce pizza.-Bine, atunci să fie pizza. Îmi vorbea despre volumul de poezie recent lansat, despre tabăra de vară în care fusese cu elevii, despre noul primar ales, despre orice înafară de noi doi. Și Doamne, oare ce ar fi fost de vorbit? Sintagma noi doi nici nu exista. Simțeam că totul se năruie. Totul fiind de fapt nimic. Ne-am ridicat într-un târziu de la masă. -Mergem la mine? La el acasă adică? Am dat din cap că da. De pe trotuarele încinse se ridicau valuri de căldură. Înaintam tăcuți, ca în tranșee, ca înaintea unei bătălii decisive. Oare ce gândea? Am intrat printre blocuri, pe alei înguste,cu mașini parcate strâmb, pe lângă garduri din plasă de sârmă, pe lângă grădini improvizate de legume. Roșii, ardei, ceapă, pătrunjel. Rufe întinse la uscat. Copii întârziați la culcare încă zbenguindu-se în locuri de joacă. La un moment dat s-a oprit.- Vezi scara aia? Stau la etajul doi, apartamentul 6. Eu o iau înainte. Tu mai aștepți câteva minute apoi vii și tu. Nu suni, intri direct. L-am lăsat să meargă singur. Eu am rămas, ca o târfuliță ieftină printre roșii, ceapă, pătrunjel și rufe întinse la uscat. Câteva vecine se și zgâiau deja curioase la ferestre. Încă mai puteam da înapoi. Aș fi putut să fug de acolo, fără nici o explicație. Aveam o sută de motive să plec și un singur motiv ca să nu o fac : încă îl iubeam. Îmi era cumplit de jenă de toată lumea care trecea pe lângă mine, privindu-mă parcă întrebător ce aștept.-Aștept să mi-o trag, vă e clar? Am urcat la etajul doi. Apartamentul 6. Nu era nimeni pe hol. Înțelesesem exact mesajul. Și totuși mai speram la o frumoasă poveste de dragoste. Am apăsat încet pe clanță, nu cumva să fac zgomot. Dincolo de prag era el, îngerul meu trist pentru care venisem parcă de la marginile pământului, atât de lung mi s-a părut drumul. Mi-a luat capul între mâini și m-a sărutat.-Vrei să ne dezbrăcăm sau preferi să stăm așa? I-am pipăit cureaua și am început să o desfac. El a început să îmi desfacă nasturii de la bluză.-Doar fusta e suficient, am zis. Ne-am prăbușit acolo, la doi pași, pe covorul din living. -Vino deasupra. O să îmi mențin erecția mai mult. Da, ne-am iubit acolo, cu ochii închiși, cu apele curgând pe noi, fără trecut, fără viitor, fără rușine. Am rămas o vreme îmbrățișați. Nu am vorbit deloc. Simțeam că nu era îndrăgostit de mine. Dar s-a străduit să îmi ofere ceea ce credea că îmi doresc : o partidă bună de sex. Am plecat în miez de noapte așa cum venisem. Să nu mă vadă nimeni. Era om respectabil, cu soție, copii, elevi, părinți. Eu eram o idioată. O târfă cumpărată cu un martini și o pizza. Nu asta îmi dorisem. Deși asta cerusem.

Despre el mai aflam din când în când , fără să vreau și fără să întreb, cum se întâmplă în micile orașe de provincie. Cică soția l-ar fi părăsit pentru altul. Cică s-ar fi apucat de băut. Cică și-ar fi găsit pe una. Cică s-ar fi băgat în politică. L-am revăzut la un vernisaj. Îmbătrânise mult, avea alură de bunic, adus de spate și mult slăbit. – ce a pățit domnu profesor? -a, nu știi? are trei stenturi. Nu îmi venea să cred. Nu trecuseră decât 5 sau 6 ani. Viața și boala trecuseră cu tăvălugul peste el. Apoi la scurt timp am primit un telefon de la cineva din grupul nostru vechi.-Știi, a murit Florin, profesorul. A făcut al treilea infarct. Strângem pentru o coroană de flori.-Da, sigur. Aș fi vrut să nu aflu vestea. Și mă hotărâsem să nici nu merg la înmormântare. Nici nu voiam să știu când este. Doar că așa a fost să fie. Mergând spre serviciu am întâlnit cortegiul. O mare de lume venise să îl conducă. Nici nu se pensionase măcar. Colegi, elevi, rude, prieteni. Ningea întâia dată în acel an, ningea liniștit, sărac, de parcă iarna venise chiar din inima mea. Am rămas pe marginea trotuarului, privind ce nu aș fi dorit să privesc. Pe jumătate eram supărată pe el. Pe cealaltă jumătate, dacă ar fi azi să dau timpul înapoi, știind viitorul, nu aș ezita să îi scriu din nou: “te doresc precum un soldat ce pleacă pe linia întâia a frontului își dorește în clipa despărțirii iubita ” Fără nici un regret.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!