Orașul, prăjit de soarele ca-n Emirate, aparent pustiit, își duce viața în ritmul lui. Pe străzi, nici praful nu se așterne. Din când în când un câine latră, parcă amintind de vuietul fostului combinat. Parcurile sunt la fel de goale ca sufletul unui dictator. Singurele care învioreză străzile sunt zburătoarele, care, prin puterea exemplului, îndeamnă la sentimente de unitate și de pace. În această împrejurare l-am cunoscut prima dată, personal, pe doctorul Donțu.
Îi pășesc timid pragul casei ca într-un templu. Tac îndelung și doar privesc pereții albi, icoanele și tablourile din jur. Într-un loc, la vedere, poza unui tânăr flăcău, a cărui privire sclipea a biruință. Încerc să nu fiu indiscret și nu pun niciun fel de întrebări, discuția curge de la sine. Tematici de tot felul, de la mitologie, la istoria artei, medicină sau chestiuni cotidiene legate de orașul în care a fost vreme lungă medic de familie și în care este cetățean de onoare.
Îmi descrie cu o voce molcomă detalii care privesc viața și activitatea sa profesională, descopăr că este absolvent al liceului I.C. Brătianu, din Hațeg, (1951) și al facultății de medicină generală din Cluj (1957). După absolvire este repartizat prin repartiție ministerială în comuna Boșorod, unde a desfășurat o activitate laborioasă până în 1979. Încă din primii ani de când a profesat aici începe construcția, împreună cu cetățenii, a unui dispensar modern. Modul în care povestește și felul cum ține fotografiile în mână, ca pe un tezaur, sugerează nostalgia. Printre numeroase imagini cu foști colegi de facultate, colegi medici, zăresc, din nou, poza acelui tânăr. Nimeni altul decât singur său fiu, Daniel, student în anul I la Institutul de Mine din Petroșani la data când s-a stins din viață, pe 2 Martie 1986, bolnav de pancreatită acută hemoragică.
Emoția interioară, recunoscută după vocea tremurândă, îi este la fel de puternică asemeni unui taifun. „El nu e mort, e numai dus”, mi-ar fi venit să-i spun primul lucru. La interval scurt de timp intră în cameră o doamnă, soția, a cărei eleganță amintește de dinastia regală. Ni se face cunoștință și purtăm o scurtă conversație, aflu că a profesat ca dascăl în comuna Boșorod, mai târziu la școala generală din Călan. Privirea îi seamănă izbitor băiatului, blândă și biruitoare.
Cu rădăcini în familie de etnici germani deportați în fosta Uniune Sovietică, cunoaște din chinuita ei copilăria ce înseamnă să nu ai, de la lucruri materiale, la cei dragi aproape. Știe, la fel de bine, că rănile din suflet dor, adesea, mai tare decât cele fizice. Se spune despre cei blânzi că ei vor moșteni pământul, și cred că asta se va întâmplă.
Discuția se îndreaptă ușor spre zona literară, aflu despre relația doamnei cu o bine cunoscută scriitoare din istoria literaturii române, Ada Orleanu, pe care a cunoscut-o din fragedă copilărie, în anii când cea din urmă preda la o instituție de învățământ din localitate. Rămânem în aceeași zonă, când Doctorul Donțu evocă, la rândul său, despre relația lui de amiciție și prietenie cu diverși scriitori români. Îmi arată mai multe volume cu autografe ale acestora, printre care a Anei Blandiana, și povestește domol cum i-a cunoscut pe fiecare, în ce împrejurări. Devine o certitudine că iubește cultura și arta. În cameră, la televizor rulează o știre referitoare la cetatea de la Sarmizegetusa Regia. Într-un an, 1959, susține, participă la cercetările din Comuna Boșorod cu tema „Originea poporului roman", în coordonarea Academiei Române, sub coonducerea academicianului Ștefan Marius Milcu. Urmează o lecție de latină, conversăm despre civilizația dacă și romană. Vorbește cu patos, de această dată, parcă aflat la un congres internațional de medicină.
După această dată, întâmplarea a făcut ca drumurile noastre să se intersecteze de multe ori. Nu îi pot uita mersul ușor legănat, privirea întotdeauna gânditoarea, trăsături care amintesc de figuri ale școlii din Atena, ilustrate în capodopera a lui Rafael.
Are un salut specific de fiecare dată când dăm ochi în ochi pe străzile micuței urbe, „salve, Daniel!”. Parcă-l aud și acuma.
Personalitatea doctorului Donțu, puternic animată în conștiința locuitorilor orașului Călan și ai comunei Boșorod, va dăinui întotdeauna.