agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1605 .



Ziua prostului - partea a 9-a
proză [ ]
Plagiat Opera Omnia

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [anton ]

2015-08-25  |     | 



14 octombrie a.c. Am avut un vis tare ciudat. Se făcea că eram în Franța, pe stradă. În fața mea tocmai ieșeau din magazin trei doamne, cu sacoșele pline de țoale scumpe. locul semăna cu sensul giratoriu de la cinematograful Modern și scandam „Jos Hollande!”. Mai aveam și un câine cu mine, un maidanez care striga și el același lucru. Dar ciudățenia este că eu nu am nimic împotriva lui Hollande, nici măcar nu-l cunosc pe omul ăla. Deodată s-a întunecat și am fost învăluit de o ceață deasă și niște umbre mă înconjurau. Mi s-a făcut frică, ceva îmi spunea că Holland ăsta a trimis niște gealați să mă elimine. Câinele, pe care îl chema Marian, s-a adăpostit într-o groapă din asfalt și continua să scandeze ‹‹Jos Hollande!››, probabil pentru a-mi susține morala. În urmă cu câțiva ani, era o femeie de serviciu la Casa de Cultură, o țigancă mică și slabă. O chema Florica, dar toți îi spuneau Florence. Aia ghicea în cafea și interpreta și visele, dar niciodată n-am apelat la serviciile ei, cred că de teamă.
Ică a scos un caiet de sub saltea, mi l-a întins și mi-a zis: „Dacă vrei să te distrezi citește creațiile fetei ăsteia. E o infirmieră care mă plictisește cu poeziile ei de dragoste”. Am deschis caietul pe care scria MIHAELA F. dar înăuntru nu era nicio poezie, doar pagini de jurnal și câteva versuri. „Înseamnă că a greșit caietul, mi-a zis Ică. Dar poate mai bine așa, o vreme o să ne lase în pace”.
Totuși visul ăla cu Hollande mi-a rămas în minte toată ziua.

- Era pe naiba, în Franța, izbucni Săndel. Dacă ar fi fost în Franța, nu era groapă în mijlocul străzii. Dar cu visele n-am habar să le interpretez. L-am citit pe Freud, dar nici ăla nu explică foarte clar sau nu l-am înțeles eu. Mai bine le ghicesc țigăncile, cum spunea și Grigore în jurnal.
- Eu, dacă visez izmene întinse pe sîrmă, înseamnă că trebuie să mă îmbăt, zise Dan a lu’ Nașu. Sau, gara din Zimnicea...sau pe cineva din neam...
- Păi, asta înseamnă că trebuie să te îmbeți de fiecare dată, orice ai visa, zise Profesorul.

Am început acum o lună să scriu o recenzie la cartea unui scriitor local, pe care, bineînțeles, nu am citit-o. Sună cam așa: situațiile narative apar ca fantezii retorice ce leagă obiectele de context într-un șir de dizlocări metaforice, specific suprarealismului. Aici pot avea variante (optzecismului, postmodernismului, fracturismului…), tot nu stă nimeni să caute. Mai departe: Proza lui X denotă însă o stringență și o claritate foarte diferite de reveria arbitrară a altora. Nu mai știu unde am găsit fragmentele astea de recenzie, oricum la un scriitor străin, parcă Drew Milne, așa că le pot folosi în siguranță și se potrivesc în mai toate situațiile. Și mai am: Cititorii mai puțin deciși (aici iar am variante) ar putea reflecta asupra ingenuității formale a lui X de a face uz de o parabolă metafizică la fel de bine construită și de riguroasă, pe cât este de accesibilă și interesantă. Sau: Vocea narativă este perfect conștientă de sine bla…bla…bla…. Toate citatele astea le-am găsit în caietul unui critic important, caiet pe care l-a pierdut după un cenaclu care s-a lăsat cu o beție cruntă. Bine, l-am „ajutat” și eu puțin, recunosc. Păcat că nu citează autorii, a trebuit să fac eu cercetări, să-i identific.

- Asta îmi aduce aminte de un tip care avea patru clișee verbale pe care le folosea în funcție de ocazie, și de fiecare dată trebuia să se potrivească una dintre ele, zise Profesorul. „Atât am vrut să aud”, „Þi-ai dat seama, nu?”, „Bietul tata!” și „Ce-ți mai place oul cu zeamă”! Nimic nou pe lume. Le poți folosi în orice situație, că duci o discuție la un pahar, la meci, sau îți cumperi blugi din magazinul second hand.
- Apropont de țoale, fi-miu, zise Dan a lu’ Nașu, s-a apucat anul trecut de afaceri cu tricouri. Nu singur, împreună cu un prieten care, după ce l-a urecheat taică-su, s-a retras din afacere. A cumpărat treizeci de tricouri albe și le-a imprimat o siglă concepută de el. Tricourile le-a cumpărat ieftin, cu 8 lei, că erau la en-gros. Bine, o parte din bani i-am dat eu, să nu zică apoi copilul că nu-l încurajez în inițiativă. Ceilalți i-a luat de la bunică-sa, adică de la maică-mea, aspect care nu prea mi-a convenit, în sensul că mi-a tăiat mie porția lunară din pensie. Am trecut și peste asta, mai ales că nevastă-mea mă tot bătea la cap să nu-i retez avântul de comerciant al copilului „Ai văzut că toți bogații țării au început vânzând geci de piele și blugi din Turcia”, mi-a accentuat ea ideea. Așa că am vorbit cu un prieten care are un magazin de haine și l-am rugat să-i bage la vânzare câteva tricouri, să testeze piața. La douăzeci de lei, din care îi rămâneau și lui cinci. Cum piața nu mergea deloc și copilul era tot mai dezamăgit, văzându-și tricourile nevândute pe umeraș, nevastă-mea a intervenit iar: „Dacă nu-și vinde niciun tricou, o să intre în depresie, fă ceva în sensul ăsta”! Așa că am cumpărat eu douăzeci de tricouri, le-am pus într-un sac de plastic și le-am dus la soacră-mea. I-am zis că poate să facă ce vrea cu ele, numai să nu le îmbrace.
- De ce nu le-ai dat la prieteni? întrebă Bicuță. Adică, ce, noi nu le-am fi purtat? Măcar prin curte sau în loc de pijama.
- Atâta mai lipsea, să le vadă la voi, și-ar fi dat seama de șmecherie, că nu-i nici așa de prostovan. Dar lucrurile nu s-au oprit aici...soacră-mea s-a uitat la tricouri, două le-a făcut cârpe de bucătărie și pe celelalte le-a dat de pomană unei țigănci. Dar nici aia nu le-a purtat. A văzut că sunt noi și le-a vândut în Obor cu cinci lei bucata. La prețul ăsta a scăpat repede de ele, așa că au început să apară pe stradă îmbrăcate de te-miri-cine. Pensionari, șomeri...gospodine...Fi-miu a fost foarte fericit când a văzut că-i merge afacerea până când a văzut pe stradă doi cetățeni cu părul alb în cap purtând tricourile lui. De uimire, s-a oprit într-un stâlp cu bicicleta, dar n-a pățit decât un cucui. A venit acasă foarte bulversat. O dată că, iată, a avut dreptate și creația lui are căutare. A doua oară că, după ce citise două cărți de marketing și studiase piața locală, analize SWOT, de impact, alea...alea...toată teoria lui s-a dat peste cap. Cumpărătorii nu erau tinerii rebeli, așa cum ar fi trebuit să se întâmple, ci cu totul alte categorii, de la pensionari până la țăranii din Măldăeni. După două zile, a venit de-a dreptul revoltat: „Azi l-am oprit pe unul cu tricoul, să-l întreb de ce l-a cumpărat. Adică ce l-a inspirat, mai precis. Era un tataie cu părul alb. Și știți ce mi-a răspuns? Că la banii ăia a cumpărat două, unul pentru el și celălalt pentru nevastă-sa. Cu cinci lei nu găsești haine bune decât la second hand, dar astea sunt noi și au material bun, bumbac 100%, chiar dacă le ia din Obor, de la țigani”. Acum, fi-miu se gândește că în urma succesului, unii mai deștepți, poate chiar chinezii ăia care și-au deschis magazin, au început să-i falsifice brandul. Așa că s-a gândit să schimbe sigla și să cumpere un lot nou de tricouri.
- Asta da, afacere, zise Poetul. Mai ales pentru tine. Dar e bine că n-a aflat copilul că, cine știe? cădea în depresie, așa cum a pățit un prieten de-al meu, poet. Ãsta căuta o carte într-un anticariat și, ce să vezi? a găsit două cărți de-ale lui, semnate de el, cu dedicație. După chestia asta, s-a lăsat de băutură și de fumat și a luat calea bisericii, care tot o formă de depresie este, nu?
- Poate se ducea la biserică să-i afurisească pe ăia care i-au vândut cărțile, concluzionă Bicuță. Dar să te lași de băutură pentru atâta lucru...asta nu mai înțeleg.
- Cele mai interesante și profitabile afaceri sunt alea cu bani europeni, dacă ai și parteneri serioși, așa cum a făcut un văr de-al meu cu niște bulgari, zise Profesorul. Pe scurt, aș numi-o o afacere bulgărească de succes.
- Ceva cu gogonele? întrebă Bicuță. Că nu știu altceva în care au succes bulgarii.
- Ai răbdare și ascultă, zise Săndel. Că mai au ei și alte calități, nu degeaba se duce jumătate de Românie pe litoralul lor.
- Bine! Atunci să încep povestea, continuă Profesorul: Îmi spune văru-meu acum o săptămână Am cunoscut niște bulgari și cred că m-am scos, Stăteau la o masă de la barul Kent, consumau cafele și whisky și păreau cam dezorientați. Doi tipi îmbrăcați la patru ace și o blondă trăznet, cam la treizeci de ani, care era translator. Eu mă gândeam că face și altfel de servicii, de exemplu de secretariat, dar ea mi-a dat de înțeles că nu, era plătită doar pentru traducere și tipii erau homo. De fapt, ea a fost cea care m-a abordat, cred că din cauză că m-a văzut îmbrăcat la sacou, lucru ce se întâmplă foarte rar, însă în ziua aia fusesem la inspectoratul școlar în audiență. M-a întrebat dacă știu un local unde se poate mânca decent, că ei nu sunt din zonă și patronii ei sunt pretențioși. Din vorbă în vorbă mi-au spus că aveau un hotel la Sunny Beach pe care-l câștigaseră în urma unui proces, de la un investitor german sau rus, asta n-am mai reținut și, printr-un proiect european de cinci sute de mii de euro, deja aprobat, puteau să-i facă ultimele retușuri și să-l repună în circuitul turistic, pentru a prinde sezonul estival care bătea la ușă. Acum erau în criză de timp și căutau o agenție de turism din România, nu din acelea foarte mari, cu care să facă un parteneriat european și le căutau un sediu. Finanțarea trebuia să sosească, numai că partenerul lor român se îmbolnăvise nițel de deces și acum căutau de urgență altul, dar găsiseră numai neserioși. Erau dispuși să plătească o chirie de o sută - o sută cincizeci de euro dacă găseau un spațiu adecvat. Imediat m-am gândit la nașul meu care avea o agenție de turism cu filială la noi în oraș, un birou micuț, e drept, dar numai bun pentru proiectul european româno-bulgar. Sau bulgaro-român, ce mai contează? Mă și vedeam petrecându-mi vacanțele în calitate de partener de afaceri într-un apartament de lux, pe bani europeni. Zis și făcut. I-am dus la sediul agenției și s-au arătat extrem de încântați. Trebuia însă să-mi deschid un cont în euro în care să-mi fie virate sumele necesare pentru chirie și utilități, deplasări și diurnă. Pe urmă, am mers la un restaurant să udăm afacerea. Am cheltuit cu ocazia asta vreo trei sute de lei, dar a meritat. La plecare, mi-au arătat și dosarul care conținea proiectul european și am semnat niște hârtii. Din păcate nu erau traduse așa că n-am putut să-mi dau seama ce conținea dosarul. Peste o săptămână trebuia să fac eu deplasarea la sediul lor din Bulgaria și să-mi dea proiectul tradus în engleză. Exact la o săptămână, după ce mi-am deschis contul în valută și m-am pregătit cu toate documentele, am plecat în Bulgaria, la Ruse, unde aveau sediul central. Aveam rezervată o cameră la hotel și urma să facem deplasarea și la Sunny Beach pentru a vedea care era stadiul lucrărilor la hotelul nostru. Trebuia să vin și eu totuși, cu o parte din sumă, doar simbolic, desigur, pentru credibilitatea parteneriatului. Partea mea era de o mie cinci sute de euro, bani pe care i-am împrumutat de la un prieten. M-am dus la cumnatu-meu care e mecanic la un service auto și i-am zis să-mi facă rost de o mașină pe „Proprietarul a adus-o din Germania, a lăsat-o să-i reparăm o ușă că era puțin îndoită și a plecat înapoi. A zis că vine repede, dar au trecut deja două luni. Unii vorbesc că ar avea probleme cu justiția pe acolo, așa că mașina e posibil să fie de furat, ai și tu grijă”!
Am luat BMW-ul și am plecat în Bulgaria. Taxa de pod la Giurgiu, ca să intri la bulgari e de patru leva. I-am dat cinci leva tipului care încasa banii și am așteptat cam zece minute până să-mi aducă restul. Ãla își făcea de lucru și deja era coadă în urma mea. Am înțeles, după mecla acră a individului, că obiceiul locului este să nu mai ceri restul. Profitabilă afacere, să-ți rămână o leva la fiecare mașină. Am găsit repede hotelul, era la marginea orașului, lângă o pădure, o zonă foarte frumoasă și liniștită. M-am prezentat la recepție și am avut plăcuta surpriză să constat că aveam camera rezervată pe numele meu. Am urcat în cameră și am făcut un duș, apoi m-am întins pe patul mare, dublu, foarte confortabil. După un sfert de oră sună telefonul și de la recepție îmi spune că am un vizitator. Deschid ușa și cine credeți că apare? Blonda, translatoarea, Boianca. „Ceilalți întârzie puțin, m-au rugat să-ți țin companie până vin și ei. Sper că nu ai nimic împotrivă, mi-am dat seama că ești un tip serios”. Foarte serios, mi-am zis în gând, așa că am deschis minibarul, am desfăcut o sticlă de whisky și ne-am cinstit de bucuria revederii. Apoi, de la whisky am trecut la șampanie și nici nu-mi mai aduc aminte cum am ajuns amândoi în pat într-o partidă de sex cu strigături, încercând toate pozițiile posibile și imposibile care mi-au amintit de un citat din Woody Allen „poziții sexuale avansate: cum să le obții fără să râzi”. În orice caz, m-am convins că femeile au imaginație bogată. După ce ne-am liniștit și mi-am tras răsuflarea, Boianca mi-a zis: „Eu trebuie să plec să-i aduc pe ceilalți, peste o jumătate de oră să vii și tu în restaurant. Dacă întârziem poți să-ți comanzi ce vrei, ești invitatul nostru. Apoi vorbi ceva pe bulgărește la telefon și ieși din cameră, nu înainte de a mă săruta pasional, pe gât. Am făcut un duș, m-am îmbrăcat cu costumul pe care-l cumpărasem pentru nunta nepotului și exact după trei sferturi de oră, am coborât în restaurant. Restaurantul era mare și aproape plin. La fiecare masă erau lumânări aprinse și totul era învăluit de o muzică discretă de jazz. Atmosfera era propice discuțiilor de afaceri și a celor intime, când poți să-ți privești partenerul sau iubita în ochi fără să fii nevoit să clipești din cauza neonului. Chelnerul m-a condus la o masă și am comandat un pahar de Jack Daniels și o sticlă de vin Enira special reserve. Am așteptat să vină și ceilalți pentru a comanda și mâncarea. După un sfert de oră mi s-a făcut foame și am comandat o friptură de miel și salată. Vinul mi-a plăcut foarte mult, dar știam deja că bulgarii au vinuri bune. Am mai așteptat ceva, dar bulgarii tot nu veneau, așa că am sunat-o pe Boianca să văd ce face. Suna ocupat. Am mai încercat de câteva ori, în final am auzit mesajul că abonatul nu poate fi contactat. Atunci am avut o mică presimțire că ceva nu se potrivește. Am chemat ospătarul și i-am spus că aștept niște prieteni. Mi-a zâmbit și mi-a adus nota de plată. Într-adevăr, era plătită de altcineva, mai puțin băutura. M-am căutat prin buzunare, nu aveam decât euro, partea mea din afacere. Am plătit whisky-ul și vinul (așa am realizat că vinul bulgăresc este bun dar și scump, iar mâncarea este foarte ieftină). Am simțit că amețesc și am ieșit afară să iau aer. BMW-ul dispăruse din parcare. Mi s-au înmuiat genunchii și a trebuit să mă reazem de perete. Am urcat în cameră să-mi iau medicamentul pentru tensiune și am realizat că nici cheile mașinii nu mai erau, nici măcar nu s-au obosit s-o spargă. M-am dus la recepție să reclam incidentul. Da, știau de mașină, au văzut o blondă care a plecat cu mașina. Nu au fost deloc surprinși, știau că e româncă și au crezut că a venit cu mine. Cazarea mă costă o sută de euro și dacă am consumat ceva din minibar trebuie să plătesc. Norocul meu că banii nu îi țineam în portofel, ci în buzunarul pantalonilor. Am plătit, apoi l-am sunat pe văru-meu, mecanicul, și i-am spus povestea. Mi-a zis că mă sună înapoi în câteva minute și așa a și făcut. „Cam nasol, îmi zice el. Am s-o anunț la poliție că a dispărut din service. Partea bună este că s-a dovedit că e furată, luni oricum veneau s-o ridice, e dată în urmărire internațională. Apropos, hotelul ăla de la Sunny Beach e all inclusive?” Cam asta a fost cu mica mea afacere.
- Totuși, trebuie să recunoști că bulgarii s-au comportat ok, zise Săndel. N-au tâlhărit, n-au dat în cap, ba chiar au prestat ceva servicii și au plătit parțial. Se observă influența germană. D’aia ne-au luat-o înainte la toate capitolele. Bine, cu DNA-ul îi întrecem, vor să-l copieze de la noi, că și ei au corupție. Tot trimit delegați să afle cum cât de bine ne-am organizat noi la anticorupție. Și ăia au văzut cu ochii lor cum se arestează șeful ANI. Precis ne vor întrece și aici.

va urma

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!