agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2266 .



Ziua prostului - partea a 4-a
proză [ ]
Plagiat Opera Omnia

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [anton ]

2015-07-20  |     | 



- Al naibii, Grigore ăsta, ce i-a dat în gând, dom’le, se miră Dan a lu’ Nașu.
- E la modă plagiatul, interveni Profesorul. Dar aici nu e vorba de plagiat, mai degrabă de furt intelectual. Hai, zi-i înainte cu jurnalul, că mai am doar o juma’ de oră la dispoziție.
- Plagiatul ăsta e un fenomen din ce în ce mai răspândit, zise Poetul. De la studenți, doctoranzi sau cercetători, până la politicieni și scriitori. Cu diferite definiții și interpretări. În postmodernism, de exemplu, se folosesc din greu citate din operele altora și fără ghilimele, dar ăsta se consideră stil. Uite, am aici (Poetul deschise un caiet) o definiție a lui Croce: „Răspunsul postmodernului dat modernului consistă în recunoașterea că trecutul, de vreme ce nu poate fi distrus, pentru că distrugerea lui duce la tăcere, trebuie să fie revizitat: cu ironie, fără candoare. Mă gândesc la atitudinea postmodernă ca la atitudinea celui care iubește o femeie foarte cultă, și căreia nu-i poate spune: „Te iubesc cu disperare”, pentru că el știe că ea știe (și ea știe că el știe) că propoziții ca acestea le-a mai scris și Liala. Există totuși o soluție: Va putea spune: „Cum ar spune Liala, te iubesc cu disperare”. În acest moment, evitând falsa inocență, deoarece a spus clar că nu se mai poate vorbi cu inocență, acesta îi spune totuși femeii ceea ce voia să-i spună: că o iubește, dar că o iubește într-o epocă de inocență pierdută”. Acum, după ce ne-am lămurit și cu asta, să continuăm cu jurnalul:


21 septembrie a.c. „M-am trezit cu următoarele versuri în minte: Meine liebe katze/Suferă de matze/Și de constipatze". Ce frumoasă e limba germană! Frumoasă, dar grea, poate dacă m-aș mai naște odată, aș face un efort s-o învăț. M-am văzut cu ochii minții făcând eforturi intelectuale așa că mi-am învins lenea și am început să scriu despre condiția scriitorului din ziua de azi”.

22 septembrie a.c.
Am vrut să pedalez nițel, așa că am scos bicicleta și am ieșit cu ea pe șoseaua europeană. Din neatenție, am dat peste un pietroi și am căzut. Din fericire nu mi-am rupt nimic, doar câteva excoriații la mână și la genunchi. Asta mi-a adus aminte de copilărie, când aveam mereu răni la picioare. Bine că nu e vară și nu trebuie să merg la plajă.

- Mi s-a întâmplat și mie, anul trecut, să cad cu bicicleta, zise Săndel. Și tot în genunchi m-am lovit. Deși nu i-am spus decât nevestei, a doua zi știa tot orașul. Mă rog, cei care mă cunoșteau. A fost jenant să facă toți glume pe seama mea. Până și voi ați râs atunci de mine. Mai precis Profesorul și Mișu.
- S-avem pardon, eu chiar n-am știut, zise Mișu electricianu’. Chiar aveam nevoie de o pompă de bicicletă când te-am sunat.
- Nici eu nu am știut, interveni Profesorul. Dar chiar nu-mi mai amintesc de ce te-am întrebat despre bicicletă. Probabil voiam să cumpăr una nepotului. Și singur te-ai dat de gol: „Da, dom’le, am căzut, ce, vouă nu vi s-a întâmplat niciodată?”
- În orice caz, devenisem foarte suspicios, continuă Săndel. Aveam impresia că toți râd de mine. Þin minte că n-am ieșit din casă câteva zile, nu atât din cauza genunchiului, cât mai ales să nu dau explicații. Dacă aș fi ținut un jurnal, precis aș fi notat întâmplarea asta. Hai, dă-i înainte cu cititul!

27-28 septembrie a.c. „M-am îmbătat în fiecare zi și n-am mai scris nimic. Adică doar informația asta, că m-am îmbătat”.

- Nu suport oamenii care beau singuri, acasă, zise Bicuță. Cred că trebuie să ai ceva la mansardă să bei de unul singur și să te mai și îmbeți. Care e farmecul? Ãsta e semn de puturoșenie.
- Eu n-am nimic împotriva puturoșilor, zise Profesorul. Cum spune și francezul: „travailler moins, produire plus”. Cele mai multe lucruri le poți realiza nefăcând nimic. Eu am scris odată un discurs pe care l-am citit la terminarea anului școlar, drept pentru care am fost sancționat cu 10% din salariu.
- Adică ți-a luat coniacul de la gura copilului, zise Săndel.
- Parcă te-ar fi citat, zise Poetul. Ia uite ce scrie mai departe, în jurnal:

29 septembrie a.c. „Nu m-am simțit bine și am stat acasă, în pat. Cu ocazia asta am constatat câteva avantaje majore a statului degeaba, indiferent de cauze. În consecință, m-am urnit cu greu și am scris asta:
Stahanov Alexei Grigorievici a fost un miner sovietic, mai precis ucrainean. El a reușit să depășească norma obișnuită de 14 tone cărbune/schimb și să scoată de șapte ori mai mult cărbune din mină, adică 102 tone. În urma acestei isprăvi, a fost declarat erou, i s-a pus mașină la scară, a fost alfabetizat și, probabil, a fost numit șef de echipă. Mai mult decît atât, numele lui a devenit adjectiv, stahanovismul fiind folosit de propaganda comunistă, dar a fost un exemplu și pentru patronii capitaliști, care puteau cere mai mult de la angajații lor, precedentul fiind creat. Ce nu știm noi, deși probabil că informația circulă prin anumite medii, este ce a făcut mai departe eroul nostru. A fost căsătorit? A avut copii, nepoți, s-a pensionat sau a intrat într-un con de umbră din care e scos din când în când pentru statistici și eseuri asupra prostiei umane sau a ipocriziei? Pentru că gestul lui mi se pare ori ipocrit și interesat, cetățeanul urmărind (cu un efort supraomenesc de o zi să capete un alt statut social), ori de-a dreptul prostesc. Sau poate a dorit să ia exemplul lui Dumnezeu, care, după șase zile de efort pentru facerea lumii, se odihnește etern, cum spunea Paul Lafargue.
Despre celălalt personaj, Oblomov, întâmplător sau mai degrabă nu, tot din spațiul rus, și el devenit în timp adjectiv, dar și (de ce oare?) sindrom, putem spune că este ostracizat pe nedrept. Este, dacă vreți, tot un fel de revoluționar, dar mai degrabă semănând cu Gandhi, prin atitudine față de societate. Un leneș cu apucături burgheze, probabil primul care a știut să speculeze binefacerile concediului medical, atât de utilizat în societatea de azi. Concediul medical este arma supremă împotriva excesului de muncă și a excesului de zel, împotriva patronului, fie el stat sau privat, care te vrea la serviciu cât mai mult timp, chiar și peste normă. Este o armă împotriva medicamentelor tot mai diabolice, născocite de minți bolnave pentru a te scoate rapid din boală și să te facă apt de efort cu randament maxim. Poate că și medicii de familie de azi ar trebui să ia exemplu de la motivarea pe care a găsit-o medicul lui Oblomov: ...îngroșare a inimii cu mărirea ventriculului stâng, precum și o durere cronică de ficat...crizele fiind provocate de mersul zilnic la serviciu. Drept pentru care, medicul îi prescrie „abținere de la ocupații intelectuale și de la orice activitate.
Societatea în care trăim, indiferent de organizarea politică, își dorește cât mai mulți stahanovi, indivizi devotați, care nu-și pun întrebări și care nu se sustrag de la chemarea la muncă a patronului, fie el stat sau privat. Indivizi zdraveni, fără probleme de sănătate și, de preferință, fără educație. Evident la orice acțiune, există și o reacție, astfel că indivizi care să corespundă acestor cerințe sunt din ce în ce mai rari. Dar societatea modernă a găsit mai multe metode de a ține individul la lucru pentru creșterea productivității și a conturilor patronilor. Pauzele, fie că sunt pentru țigară, toaletă sau masă, au devenit tot mai atent monitorizate, astfel încât omul să stea cât mai puțin în afara procesului muncii. Au apărut restaurantele de tip fastfood, și mai nou, firmele de catering care îți aduc la birou prânzul - tot de tip fastfood -, astfel încât să poți molfăi sandvișurile stând la birou, în fața calculatorului, și eventual continuând să lucrezi. Francezii și italienii și-au mai păstrat însă frumosul obicei de a-și lua pauza de masă, apoi pentru siestă, obicei care, cu sprijinul globalizării, este din ce în ce mai mult exportat, spre disperarea patronatului de pretutindeni.
Între cei doi eroi, un loc aparte îl revendică personajul imaginat de Ilf și Petrov, Ostap Ibrahimovici Bender, tot un cetățean al spațiului cultural și social rusesc. Marele maestru al combinațiilor, așa cum se autointitula, găsea de fiecare dată o modalitate de a fenta societatea dar, spre deosebire de ceilalți doi, are un dezvoltat simț al umorului și este un individ agreabil și sociabil. Este foarte posibil ca autorii să se fi inspirat dintr-un personaj real, pentru că, de curând, a fost descoperit în Belarus, în regiunea Minsk, un monument funerar cu numele lui, iar anul nașterii și al morții ar corespunde perioadei în care se desfășoară acțiunea cărților. Flerul lui Ostap Bender de a depista banul public, slăbiciunile unei societăți parcă trasă la indigo cu societatea românească de azi, de a folosi în interes propriu la maximum birocrația și prostia din jurul lui, sunt calități pentru care poate fi invidiat, care fac din el un model, un haiduc în luptă cu escrocii din societate și cu statul, cel mai mare hoțoman. Finalul nici nu mai contează, Ostap Bender este un personaj atât de viu, de complex și de simpatic, încât morala este lăsată - părerea mea este că intenționat - pe planul secund și se pierde într-un zgomot de fond. De aceea, Bender a devenit antologic și simpatic cititorilor, poate și pentru faptul că, fiecare în sinea lui, și-ar dori să fie liber și independent față de orice societate care încearcă să-ți controleze viața prin toate mijloacele posibile, de la hrană, până la contul din bancă și bunurile de consum.
Personal, optez pentru acest personaj și, ca dovadă, când voi termina concediul de odihnă, mă voi duce să-mi iau un binemeritat concediu medical. Pentru că, vorba unui nepot, proaspăt absolvent de facultate: Îmi place orice activitate dacă nu degenerează în muncă. Asta nu înseamnă că-mi va fi ușor, inactivitatea este o treabă complicată întotdeauna se găsesc destui care se străduiesc să te pună la muncă, așa cum spunea Oscar Wilde. Iar omenirea oricum n-a avut niciun câștig de pe urma salahorilor. Cam asta ar fi. Nu cred că am șanse să-mi public undeva ideile astea”.

1 octombrie a.c. „Am căutat prin toată casa aparatul foto și nu l-am găsit. Am întrebat-o și pe nevastă-mea, care e cam supărată pe mine, probabil pentru că m-am cam tot pilit în ultima vreme și mi-a răspuns sec, să-l caut exact acolo unde l-am pus”.

2 octombrie a.c. „M-am trezit dimineața la 3 și n-am mai putut dormi din cauza unor gânduri care mă obsedau. Sau poate a fost un vis, că la ora aia, de obicei dorm. Mă gândeam că e bine că există mașini cu volan pe dreapta și alte unități de măsură diferite de metru, litru, kilogram, așa cum au englezii, de exemplu. Altfel, ar fi o uniformizare mondială și un ocean de tristețe care ar duce omenirea la alienare globală. De exemplu, câte picioare sau fiți o avea un kilometru? M-am dus la computer să aflu, dar, după ce am deschis căsuța de mail, m-au furat mesajele și am uitat. Apoi mi s-a făcut somn și am dormit până la nouă, când a sunat telefonul. Era Mirela, voia să-mi spună că Ică a făcut o criză și l-au internat la spitalul de glumeți de la B. „Ce fel de criză a făcut”? am întrebat-o eu. Urâtă. S-a dezbrăcat la chiloți și s-a dus la magazin să-și cumpere țigări. E clar, e dus, păcat de munca lui. Atunci, mi-am adus aminte de aparatul foto și mi-am amintit și de locul unde îl pusesem. L-am luat din buzunarul hainei și am copiat cardul în calculator, rămânând să citesc cât mai repede posibil din creația amicului Ică. N-am apucat s-o fac azi, rămâne pe mâine.”

- Nici Grigore ăsta nu-i pe-ale lui, zise Săndel. Adică se vede că are ceva la scufiță, sau cel puțin are manifestări ciudate. Pe scurt, n-are boală sănătoasă. Băieți, eu trebuie să plec, mă așteaptă nefasta cu pătrunjelul, până nu se ofilește. Și astea fiind zise, Săndel sorbi ce mai rămăsese în paharul cu bere și plecă.
- O lăsăm pe mâine, zise Profesorul. Și eu trebuie să plec și nu vreau să pierd continuarea.
- Așa să fie! zise Poetul și închise caietul nu înainte să rupă o bucată de șervețel și să-l pună semn de carte. Ne vedem mâine, la aceeași oră.


va urma

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!