agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1723 .



Ziua prostului - partea a 3-a
proză [ ]
Plagiat Opera Omnia

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [anton ]

2015-07-13  |     | 



19 septembrie a.c. „Mi-am recuperat bicicleta, dar a trebuit să-l cinstesc pe patron, domnul Sorin, că a avut grijă de ea. M-a sfătuit ca, dacă vreau să fac plimbări prin oraș, să evit zonele cu blocuri, unde sunt haite de câini care atacă bicicliștii. Să mă plimb mai ales în zona Intim și Aleea CFR unde s-a asfaltat cu prioritate, că de acolo au venit la alegerile locale, cele mai multe voturi. L-am ascultat și așa am și făcut. Când am ajuns acasă, am văzut că aveam cauciucurile murdare de baligă, deși nu-mi amintesc să fi văzut vreo căruță pe traseu. Mai sunt și zone pe care ar trebui să le evit pe viitor, mai ales în sezonul cald, unde mirosul de căcat te ia de nas. Orașul ăsta cred că bate recordul în veceuri de curte și fose septice. Tot mai bine prin cartierele de blocuri, acolo, cel puțin sâmbăta și duminica, miroase a mici de la grătarele dintre blocuri.
L-am sunat pe Ică și i-am zis că a doua zi trec pe la el să degustăm vinul. Am încercat să scriu ceva la romanul meu, dar n-am avut spor. Am scris patru fraze din care am tăiat două. Și abia sunt la primul capitol din care am scris trei pagini cu totul. Trebuie să fac ceva, o schimbare de atitudine e necesară”.

- Are dreptate cu asfaltul, am reparat de vreo trei ori bicicleta până acum, zise Săndel. Ar trebui să existe o modalitate de a sesiza primăria, eu mă gândeam să lipesc manifeste pe stâlpi.
- Sau să-i zici direct primarului, completă Profesorul, cum a făcut un profesor pensionar, care i-a cerut daune pentru că și-a schimbat de trei ori proteza. „Păi, ce are proteza dumneavoastră cu asfaltul?” l-a întrebat primarul. „Am dat cu bicicleta în gropi și îmi clănțăne proteza în gură că s-a și spart de trei ori”, i-a răspuns omul.
- Soacră-mea stă pe „Caporal Joița”, zise Mișu electricianu’. Strada aia a intrat în reparații, s-a băgat canalizare și a rămas așa, ca după bombardament, sub mandatul a trei primari. Probabil că locuitorii n-au votat niciodată cu cine trebuia.
- Uneori însă e și spectacol, să fim sinceri. Îmi spunea unul care e client fidel la „Ultimul popas”, cârciuma aia de lângă cimitir, că toată lumea iese afară când trece vreun mort și îl duce cu dricul. Din cauza gropilor, saltă decedatul în sicriu de zici că vrea să se dea jos.

20 septembrie a.c. „Am trecut pe la Casa de Cultură. Sunt în concediu, spre norocul meu, așa că n-am avut nimic de făcut. Ceilalți făceau curățenie de zor, în urma vizitei de lucru a primarului care n-a fost mulțumit de felul în care arăta instituția de cultură. Dacă mă gândesc bine, niciun primar n-a ajutat cu adevărat cultura, doar au mimat respectul pentru ea. Și toți ne-au impus un regim de lucru conform cu meseria în care erau calificați. Unul, venit din industrie, a venit cu un orar de la șapte dimineața la patru după amiaza, ca și cum cultura ar avea program. Niciunul n-a înțeles specificul, faptul că în cultură oamenii sunt de altă factură, mai liberi în gândire, nu doar simpli executanți. Nu poți să creezi ceva la comandă între orele 7și 16. Sau poate au înțeles și tocmai d’aia au încercat să-i subordoneze, din invidie. Acum câțiva ani, era un director la Casa de Cultură, Săvoiu, un tip cu simțul umorului. De câte ori suna la șefii lui de la județ sau din primărie, începea: „Să trăiți! Cultura vă deranjează!” Ãia, de obicei nu se prindeau și răspundeau „Da, da!” „Uite, dom’le, că-i deranjează cultura” ne zicea apoi nouă, celor de față.
M-am dus la Ică în vizită. Am luat un buchet de flori pentru nevastă-sa, Mirela care a rămas tot frumoasă, în ciuda vârstei, îmi pare rău că am părăsit-o când eram studenți. Nu mai îmi amintesc ce motiv am invocat, cred că vorbea prea mult și, mai ales, punea prea multe întrebări. Acum, după atâția ani, aceste motive îmi par puerile, la urma urmei, cam toate femeile au același melic. Femeia este ca poliția rutieră: te ia prin surprindere, îți spune numai baliverne, te taxează la buzunar și, pe deasupra, te mai scoate și vinovat de te-miri-ce. Dar e bine că nu mi-a purtat ranchiună, îmi zâmbește de fiecare dată când ne întâlnim pe stradă. Parcă mi-ar da inima ghes să-i fac avansuri, dar mi-e teamă de un refuz. Deși, dacă mă gândesc mai bine, și extrapolez un proverb indian care spune că „nu există om perfect sănătos, doar insuficient investigat”, zic și eu că nu există femei fidele, ci doar nesolicitate îndeajuns. Dar un refuz m-ar dărâma psihic, așa că mai bine păstrez relația asta de amiciție. Am sunat la interfon și mi-a răspuns ea. Am urcat două etaje și am ciocănit la ușă, soneria era smulsă din perete. A deschis tot ea și i-am dat florile. Mi-a zâmbit și m-a poftit în casă. Ică era în camera copilului, care student fiind, funcționa provizoriu ca birou. Camera, nu copilul. Pe masă avea un bidon de doi litri de vin și două pahare”.

- Îmi place de tipul ăsta, zise Bicuță. Dar nu l-am văzut niciodată pe aici, se duce cu telectualii la Kent. Eu nu înțeleg ce fel de patron e Sorin ăsta, care e inginer și nici nu are habar să țină ancărul pe mână. Păi, eu am făcut șicoala medie superioară de alimentație publică de la Costanța, știu toate secretele meseriei. Are prețuri mari și cârciuma plină. Zău, nu-mi explic ce fraieri e unii...
- Și cu fidelitatea are dreptate, completă Săndel. N-o mai vedem decât la aparatele hi-fi.
- Dau înainte? întrebă Poetul.
- Zi-i, frate, răspunse Săndel. Avea un bidon de vin...

„Vinul era roșu cu inflexiuni purpurii și puțin miros de doagă, dar, după primul pahar, nu s-a mai simțit. Mai ales că Mirela a adus și un platou cu bucățele de slană afumată și cașcaval. Am tot vorbit noi de una, de alta și, la un moment dat, după ce golisem trei sferturi din bidon, Ică se ridică de pe scaun și începe să scotocească printr-un raft al bibliotecii. Avea o bibliotecă improvizată, din scânduri nefinisate, care se îndoiseră sub greutatea cărților, cam o mie, după aprecierea mea. Scoate un dosar de plastic de culoare neagră, destul de consistent, și îl pune pe masă. „Nu l-am arătat nimănui până acum. E romanul la care scriu. Manuscrisul, desigur. M-am gândit să-i pun titlul ZIUA PROSTULUI, că personajul principal își alege o zi din an în care să-și scoată la lumină toate beteșugurile. Aproape l-am terminat, lucrez la ultimul capitol și nu m-am hotărât încă ce final să-i aleg. Am mai multe variante, dar nu sunt mulțumit de niciuna. Pe scurt, toată acțiunea se petrece într-un spital de nebuni. Dacă iese cum sper, va revoluționa literatura județeană, dacă nu chiar națională. Și dacă are parte și de o cronică pozitivă, m-am scos, nu”? Aici are dreptate, mi-am zis, deși cam seamănă cu Zbor deasupra unui cuib de cuci, dar nu mi-am exprimat ideea, mă gândeam că l-ar jigni trimiterea. „A trebuit să mă documentez la fața locului, adică direct la spital, așa că m-am internat de câteva ori la B. N-a fost greu, medicul șef de acolo e văr primar cu mine, m-a ajutat când i-am explicat despre proiectul meu, mai ales că și el cochetează cu literatura. Acum își scrie teza de doctorat. Te rog să mă scuzi puțin, mă duc să mă exprim hidraulic” a zis el și a ieșit din cameră. Devenisem curios, așa că am luat manuscrisul și am început să-l răsfoiesc la întâmplare. Am dat peste un dialog care m-a prins, așa că am continuat. Nu voiam însă să mă găsească citindu-i manuscrisul fără permisiunea lui, așa că am scos repede aparatul foto pe care-l luam de regulă cu mine și am făcut câteva poze cu primul capitol, cu gândul că le voi citi acasă, în liniște. Ică s-a întors după câteva minute, dar eu apucasem deja să fac vreo zece poze și să pun și aparatul la locul lui, în buzunar. Pe urmă am schimbat subiectul, am golit bidonul de vin și am plecat acasă, rămânând să ne mai auzim la telefon și să ne mai vedem”.

va urma

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!