Astăzi am să vă povestesc despre o pasiune mai veche de a mea, și anume gătitul. Dacă în episoadele anterioare multe din povestioare erau simple scorneli, faptele din acest episod s-au întâmplat aievea.
Zilele trecute era să dau foc la bucătărie, fapt ce mi-a readus în minte câteva dintre accidentele petrecute în bucătăria mea – sau a altora – de-a lungul timpului; și, rememorându-le, am zis să vi le împărtășesc și vouă. Deci, nu veți citi aici nici despre rețete, nici despre sfaturi pentru un trai sănătos. Din contră!
În primul și primul rând trebuie să vă povestesc despre faimoasa mea ciorbă de creier – una dintre slăbiciunile mele. Pe vremea când a avut loc întâmplarea - acum foarte mulți ani - nu existau carmangerii la tot pasul, și nu găseai la orice oră tot ce ți se năzărea. Așa că, atunci când mi s-a făcut poftă de respectiva ciorbă, am căutat zile la rând ingredientul primordial pentru realizarea ei. După îndelungi căutări, când deja puneam întrebarea mecanic, fără să-mi pun mari speranțe, o doamnă toată numai un zâmbet m-a lovit cu un “da, avem” foarte senin. Eu am înhățat, precum un hămesit, caserola din mâna ei, și am zburat până acasă. Când am deschis caserola, am observat că arăta cam … ciudat, dar mi-am zis că o fi altfel de creier față de cel cu care eram obișnuit. Fără să mai îmi bat capul, m-am apucat de pregătit ciorba. În momentul în care a fost gata, bucățile de creier arătau și mai ciudat, însă cum eram pe fugă spre serviciu, n-am apucat să o gust.
Cât a fost ziua de lungă, iar apoi seara la bere cu amicii, gândul mi-a stat doar la ciorba de acasă. Așa că în momentul în care un prieten mi-a propus să mergem să mâncăm ceva, l-am invitat la mine să degustăm ciorba. Odată așezați la masă, prima lui reacție a fost: “mă, creierul ăsta arată ciudat”. “o fi creier de altceva, nu de porc” i-am replicat eu, și pentru că eram și eu curios ce fel de creier o fi, am mers la coșul de gunoi și am căutat eticheta. Aici să vezi supriză! Pe etichetă scria “momițe de porc”. A trecut ceva timp de atunci, dar și acum mai povestesc, fudul nevoie mare, cum o săptămână întreagă am mâncat ciorbă de fudulii, pentru că nimeni altcineva nu a vrut să se atingă de ea!
Între timp am devenit expert în ciorba de creier, și alte ciorbe, dar începuturile nu au fost așa de simple. Spre exemplu îmi amintesc de primul meu pui la cuptor. O auzisem pe mama cu o seară înainte că, după ce se întoarce de la serviciu, vrea să facă pui la cuptor; iar eu, copil fiind, am zis să-i dau o mână de ajutor; așa că am pus puiul in cea mai mare cratiță pe care am găsit-o, am umplut cratița până la refuz cu apă, și am băgat-o în cuptor. Sincer, nu mai îmi amintesc ce s-a ales de puiul respectiv, pentru că atunci când a deschis mama cuptorul, după câteva ore de funcționare, nu am putut privi mai mult de o secundă înăuntru. Și nu știu nici dacă mama a mai găsit alt pui la alimentară.
Apoi ai mei s-au mutat la țară și atunci a început cu adevărat ucenicia mea într-ale gătitului. Am stricat vreo trei găini trimise de ai mei, până să-mi dau seama că nu se pot face grătare din ele. Stăteam cu prietenii până târziu în noapte, salivând lângă aragaz, pentru ca, într-un final să ne rupem dinții în copanele ce aveau consistența cauciucului. Auzisem ce se zice despre găina bătrână dar mă gândeam că se referă strict la bucătărese. Eu, unul, măcar aveam o scuză că nu crescusem la țară, eram orășean get-beget, dar un prieten care a avut de mic copil tangențe cu munca la câmp, ne-a lăsat mască atunci când și-a dezvăluit involuntar cunoștințele de agronomie: îl ajutam pe un amic să strângă roadele micii grădini pe care o avea, iar prietenul în cauză avea misiunea să adune totul în saci. Redau dialogul așa cum mi-l amintesc:
- morcovii ai zis în sacul ăsta?
- da, Silviu, în sacul acela.
- dar, auzi, morcovii ăștia de ce îs albi?
- ăla-i pătrunjel, Silviu! Ce-ai fumat?!
De-a lungul timpului am mai pățit mici accidente în bucătărie, ca de exemplu să pun sare în loc de zahăr în vinul fiert, sau să pun scorțișoară în loc de piper în tocăniță; dar tot n-am pățit-o precum o bună prietenă de-a mea. Într-una din zile am mers în vizită, și când am intrat în bucătărie m-a izbit un damf de țuică. „Adi, vrei un păhărel de țuică?” mă întreabă soțul. „dar ia și o farfurie de ciorbă” mă îmbie ea. Din privirile și zâmbetele lor complice mi-am dat seama că ceva e putred așa că am mirosit oala. Duhnea a țuică de la o poștă. Pe scurt, tipa, medic fiind, a primit de la un pacient o sticlă cu etichetă de oțet, iar ea a presupus ca asta și conține, așa că a turnat direct în ciorbă, fără să o mai miroasă. „altfel e chiar bună, aș mânca și eu dacă n-ar trebui să merg dimineață la lucru” m-a asigurat soțul. Restul serii ne-am amuzat imaginându-ne diferite scenarii în cazul în care l-ar fi oprit la poarta fabricii. Probabil arr fi avut loc un schimb de replici de genul celor ce urmează:
- domnu’, ați consumat alcool?
- da
- cât?
- cam două farfurii.
Accidente se întâmplă însă și la case mai mari. Bunăoară un prieten, maestru pizzer, școlit în Italia, și care de altfel face o pizza delicioasă, mi-a servit odată o pizza cu un cui de mărimea degetului meu mare în ea! Dar în bucătăria restaurantelor nu mă bag. Nu vreau să știu ce se întâmplă acolo! Poate, totuși, într-un episod viitor, am să vă povestesc pățaniile de prin restaurante. Până atunci doar un sfat vă dau: nu vă certați cu ospătarii!